UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
DISCIPLINA: FORMAREA NAȚIUNILOR

UNITATEA ROMÂNEASCĂ

ȘI MITUL LUI MIHAI VITEAZUL

ÎN ISTORIOGRAFIE

Ursu Bogdan – Costel

Licență, I.D., Anul II
bgdn_ursu@yahoo.com
1
 CUPRINS

INTRODUCERE

Cap. I. Mihai Viteazul în istoriografia autohtonă timpurie

Cap. II. Romantizarea mitului lui Mihai Viteazul

Cap. III. Simbolul Mihai Viteazul în lupta pentru unirea românilor

Cap. IV. Adevărata semnificație a Unirii de la 1600

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

Prezenta lucrare prezintă, în linii mari, evoluția și simbolistica asociată imaginii lui
Mihai Viteazul în istoriografia românească, cu accent pe așa-zisa unire înfăptuită de acesta în
anul 1600 care, deși de foarte scurtă durată și foarte fragilă, a stimulat ample dezbateri în
rândul istoricilor.
Această dezbatere a fost aprinsă deoarece figura lui Mihai Viteazul a fost folosită nu
de puține ori în discursuri cu tentă politică, ca simbol al unității românilor, ca justificare a
unor deziderate naționale și chiar a unor politici personale și de partid.
După cum se va observa în rândurile de mai jos, exista o oarecare conștiință de
identitate culturală și etnică manifestată în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă nu
suficientă încât să trezească dorințe de unificare în rândul conducătorilor celor trei principate
vizate: Moldova, Țara Românească și Transilvania.
S-a construit o aură de mister în jurul lui Mihai Viteazul, a fost adus pe piedestalul
eroului neamului românesc, a fost coborât de acolo, fiind un bun model istoric prin
intermediul căruia pot fi studiate mutațiile petrecute în conștiința românească.

Cap. I. Mihai Viteazul în istoriografia autohtonă timpurie

În cronicile secolului al XVII-lea și chiar mai târziu spre 1800, Mihai Viteazul era
prezentat ca un conducător cu multe calități, iar toate acțiunile sale erau prezentate ca având
mobil ambițiile personale și conjunctura geo-politică. Domnitorul era prezentat și cu
defectele sale.
La Miron Costin, Mihai Viteazul se află în postura de cuceritor al Ardealului și al
Moldovei, „pricină de multe vărsări de sânge între creștini”, de altfel puțin apreciate chiar de
munteni: „Se urâse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă, tot cu oști și războaie”. Din
cealaltă perspectivă, muntenească, Istoria domnilor Țării Românești, atribuită lui Radu
Popescu, îi tratează de-a valma pe toți adversarii lui Mihai, străini și români deopotrivă: “au
supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe nește măgari pe toți”.
Savoarea exprimării nu face decât să confirme absența ideii românești. Să fi fost Mihai
Viteazul, la 1600, mai „patriot” decât erudiții cronicari de la sfârșitul secolului al XVII-lea?
În cadrul Școlii Ardelene, Samuil Micu rezumă domnia lui Mihai, în Scurtă
cunoștință a istoriei românilor: „În anul 1593 în domnia Țării Românești au urmat Mihai
3
Vodă, carele să zice Viteaz. Acesta foarte mare ostașiu au fost, și pre turci i-au bătut și pre
ardeleni i-au biruit și Ardealul l-au luat și l-au dat împăratului Rudolf”.
În Hronica românilor și a mai multor neamuri, Gheorghe Șincai consacră un larg
spațiu domniei lui Mihai și cu deosebire acțiunii lui în Transilvania. Apără cu îndârjire
personalitatea voievodului, căruia îi compune un portret moral avantajos, în antiteză cu
defectele adversarilor săi. Ingredientele mitului sunt prezente, dar mitul încă lipsește. Șincai
accentuează asupra mândriei naționale, dar nu exploatează politic ideea în sens de unitate
națională1.
Câteva decenii mai târziu, în 1830, bănățeanul Damaschin Bojincă, discipol al Școlii
Ardelene, publică, în Biblioteca românească, o biografie a domnitorului, sub titlul „Vestitele
fapte și peirea lui Mihai Viteazul, prințipul Țării Românești”. Nici de data aceasta ideea
națională nu apare cu adevărat conturată, accentul căzând pe luptele împotriva turcilor2.
Pe de altă parte, există dovezi care conturează faptul că românii din spațiul
carpato-danubian știau că, dincolo de fragmentările rezultate din pluralismul statal, aparțineau
unei singure și mari realități etnice: neamul românesc.
Una dintre cele mai răspicate afirmări a conștiinței unității de neam o oferă formula
folosită de Ștefan cel Mare, în solia către Veneția din anul 1477, pentru a desemna statul de
dincolo de Milcov: “cealaltă Țară Românească”.
Pentru perceperea unității dintre românii extracarpatici și cei din Transilvania, este
formula din cererea lui Ștefan Mâzgă care, pribeag prin Transilvania, cerea împăratului, în
1577, să-i acorde o moșie pe domeniul cetății Ardudului, “cu oameni de-ai noștri, de lege și
limbă românească”3.

Cap. II. Romantizarea mitului lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul ocupă un loc esențial în sinteza lui Aaron Florian, transilvănean
stabilit în Țara Româneasca, intitulată Idee repede de istoria prințipatului Țării Românești.
Acesta procedează la o amplificare a personajului și a epocii, consacrându-le multe peste ceea
ce pretindea economia lucrării: două sute de pagini, cea mai mare parte a celui de-al doilea

1
Lucian Boia – Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2017, p. 84;
2
Ibidem, p. 85;
3
Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București,
2011, p. 137;
4
volum, apărut în 1937, și, în același timp, înscrie, în sfârșit, acțiunea lui Mihai pe linia
înfăpturii identității naționale românești.
La polul opus se află Mihail Kogălniceanu, care, în primele sale lucrări, nu observă
potențialul național al domniei lui Mihai Viteazul. În lucrările sale, Mihai apare ca un mare
războinic, un erou, dar nicidecum ca unificator. Abia în 1843, în Cuvântul de deschidere a
cursului de istorie națională la Academia Mihăileană din Iași, Kogălniceanu se apropie de
voievodul muntean cu simțitor mai multă simpatie decât o făcuse cu șase ani în urmă. Mihai
este prezentat acum ca fiind cel care a unit părțile disparate ale Daciei vechi.
Nici Nicolae Bălcescu nu pare atras de simbolul Mihai Viteazul în primele sale
lucrări. Abia după anul 1840 se poate observa o ascensiune în retorica privindu-l pe Mihai
Viteazul. Primul care s-a folosit de acest mit a fost însuși domnitorul Țării Românești din
acea perioadă, Gheorghe Bibescu, căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaș al marelui voievod,
orchestrând o insistentă propagandă în acest sens.
Simbolul își capătă deplina strălucire și funcționalitate în opera ultimă și cea mai
ambițioasă a lui Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Apare o
sensibilă evoluție, în sensul ideii naționale, față de primele eseuri ale istoricului. Țelul
acțiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea națională4. Pentru prima dată istoria medievală
a românilor, a celor trei țări românești, era tratată explicit ca istorie națională, ca istorie a unui
deziderat național care nu a încetat să se manifeste de-a lungul veacurilor. Influența acestei
lucrări asupra conștiinței naționale românești a fost considerabilă. Prin Bălcescu, Mihai
Viteazul este adus în planul primilor ctitori ai statului unitar român 5: Mihai ajunsese acum în
culmea slavei și a mărimei ce el visase. Cinci ani abia trecuse de când el trăsese sabia spre a
apăra țara sa de tirania turcească și, după o mulțime de eroice triumfuri, respinse potopul
turcesc departe de dînsa și de Europa creștină. Nu numai atît. El voi a-și crea o patrie mare
pe cît ține pămîntul românesc; [...] unitatea națională era completă. Independența absolută
ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voevozilor cei mai mari a
românilor. Acum românul s-a înfrățit cu românul și toți au una și aceeași patrie, una și
aceeași cîrmuire națională, astfel precum ei n-au fost din vremurile uitate ale vechimei.
Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pământul său destul
de bine cuvîntat de ceriu, locuitării săi numeroși și în mare parte omogeni; el poate trăi, a

4
Lucian Boia – op. cit., p. 87;
5
Ibidem, p. 89;
5
sta de sineși și a se apăra împotriva năvălirilor streinilor6.
Trebuie avut în vedere, însă, faptul că Bălcescu nu a fost un istoric profesionist,
textele sale având valențe mai mult literare. Mihai Viteazul a avut toate atributele eroului. În
conturarea personalității sale a rămas mereu, mai ales în ultimul secol, o notă de spectacular,
de avânt romantic, de ideal național, notă pe care, de altfel, unele izvoare o și susțin. Mihai
Vitezul devine astfel un simbol al unității românilor mai mult dintr-o perspectivă literară și
politică7.

Cap. III. Simbolul Mihai Viteazul în lupta pentru unirea românilor

Între anii 1830 și 1860, cu o intensificare notabilă în preajma Revoluției de la 1848 și

apoi a Unirii, Mihai Viteazul devine, din erou creștin și războinic, un simbol al unității
naționale românești. Pentru a impulsiona mișcările revoluționare și pentru a convinge caută
cât mai multe argumente din trecutul istoric.
Această orientare națională, politică și istorică aparține în esență unei singure
generații, generația care a făcut Revoluția de la 1848 și a realizat apoi Unirea Principatelor și
România modernă. În această perioadă este frecvent invocată și Dacia, ca expresie a unității
primordiale a pământului românesc. Două simboluri, care conduc la o mare aspirație: Dacia
antică, reînviată pentru un moment de Mihai Viteazul și menită a se reîntrupa în România de
mâine8.
După 1918, Mihai Viteazul devine un argument istoric în procesul de refacere
națională, mai ales că Nicolae Iorga se exprima clar în această direcție, la 8 noiembrie 1918,
când afirma în aula universitară a Universității din București politica lui Mihai Viteazul,
originile și importanța ei actuală, deși pe la începutul anilor 1900, Nicolae Iorga se limita să
elogieze pe domnitorul muntean în felul următor: muri astfel cel mai mare dintre luptătorii
noștri. A-l uita pe dînsul, acum și întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înșine, să părăsim
menirea noastră9.
Gestul său avea un sens activ, militant, deoarece între ascultători se aflau pe lângă
Regele Ferdinand și Regina Maria și membrii corpului diplomatic și al misiunilor militare

6
Nicolae Bălcescu – Puterea armată și arta militară la români, Editura Militară, București, 1990, p. 246;
7
Ioan-Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, Editura Enciclopedică, București, 2014, pp. 46-47;
8
Lucian Boia, op. cit., p. 90;
6
străine. În noua conjunctură, istoria se transformă într-o sursă de argumente valabile, iar
Mihai Viteazul devine suport pentru aspirațiile contemporane.
Nicolae Iorga a respins, însă ideea motivației naționale și ca atare caracterul național
al unirii de la 1600, arătând că pentru acele timpuri Mihai nu avea în minte ideea unității
naționale.
După unirea de la 1 decembrie 1918, mitul lui Mihai Viteazul devine util pentru
stimularea unității culturale a tuturor românilor, fiind înființată chiar o Ligă cu acest nume
prin anii 1920. În anul 1926 se editează chiar o carte poștală pentru strângerea de fonduri
pentru construirea unui palat al ligii culturale nou înființate.
Chiar și dictatori precum regele Carol al II-lea sau Nicolae Ceaușescu au exploatat
mitul lui Mihai Viteazul. Au încercat să se identifice ca apărători patrioți ai neamului
românesc împotriva străinătății răuvoitoare, cât și ca personalități sub autoritatea cărora
trebuie să reunească și să supună toți românii. În timpul lui Ceaușescu au fost turnate două
filme cu caracter ideologic – Mihai Viteazul și Buzduganul cu trei peceți, s-au ridicat statui
ecvestre în marile orașe, s-au pictat fresce și tablouri10.

Cap. IV. Adevărata semnificație a Unirii de la 1600

În vederea elucidării adevăratelor motive din spatele așa-zisei uniri de la 1600, trebuie
găsit răspunsul la două întrebări: (i) a planificat înainte Mihai Viteazul toată această
operațiune de alipire a principatelor române? și (ii) indiferent de existența unui astfel de plan,
poate fi considerată cea dintâi unire a românilor din 1600 o manifestare a conștiiței unității
lor de neam11?
După cum s-a arătat mai sus, o conștiință privind identitatea culturală și
etno-lingvistică a popoarelor din cadrul formațiunilor statale române a existat. Mai mult, de-a
lungul întregului ev mediu, unitatea lingvistică și confesională, căreia i s-au adăugat
similitudinile instituționale, cooperarea politică și militară, legăturile economice și
schimburile culturale au favorizat dezvoltarea unor raporturi strânse între cele două state
române extracarpatice și românii transilvăneni. În același timp, Țara Românească și Moldova

9
Nicolae Iorga – Evocări istorice, Editura Minerva, București, 1983, p. 154;
10
https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/mitul-lui-mihai-viteazul-de-calin-hentea-7886986 , site consultat în data
de 05.06.2020;
7
au avut relații la fel de strânse cu voievodatul Transilvaniei, care, deși avea o populație
majoritar românească, era condus de nobilimea maghiară, asociată, în exercitarea puterii, cu
patriciatul săsesc și fruntașii secuilor 12 . Chiar în cursul desfășurării luptei antiotomane,
Transilvania, Țara Românească și Moldova au cooperat strâns, creându-se un adevărat front
pan-românesc.
Unirea din 1600 a fost înfăptuită de Mihai Viteazul sub presiunea împrejurărilor –
primejdia reprezentată de atitudinea ostilă a lui Andrei Bathori și Ieremia Movilă -, dar ca
soluție politică, unirea fusese luată în considerare, sub diverse forme, și în alte medii
politice 13 . Practic, Mihai Viteazul percepea ca dușman principal Imperiul Otoman, iar
existența unor domni ostili în Transilvania și în Moldova nu se încadra în planurile sale de
alungare a turcilor.
Însă sursele istorice nu au reușit să demonstreze faptul că Mihai Viteazul a avut de la
început gândul unirii, ca scop al înfăptuirii vreunui deziderat național.
Este clar că Mihai Viteazul nu a făurit o Românie la 1600, că nu a avut intenția
explicită să-i reunească într-un stat național pe toți românii14. Acțiunile sale militare nu erau
expresia vreunui deziderat național.
Însă, unirea de la 1600, deși foarte scurtă, a fost văzută de istoricii ardeleni un act care
nu numai că a intensificat legăturile celor trei provincii românești, dar le-a pus după acest
moment sub același destin istoric, consolidând o bază constituită din același elemente etnic
autohton.

11
Florin Constantiniu, op. cit., p. 136;
12
Ibidem, p. 137;
13
Ibidem, p. 139;
14
Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 45.
8
 CONCLUZII

În loc de concluzii, consider că este necesar a se face distincția dintre conștiința

locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic referitor la originile comune și similitudinile
legate de obiceiuri, religie și cultură, pe de o parte, și, pe de altă parte, conturarea vreunui
deziderat comun, prin raportare la acțiunile lui Mihai Viteazul.
Cert este că au fost observate în epocă acele asemănări între popoare, dovadă fiind
declarațiile unor conducători și cronicari, strânsa colaborare între cele trei principate, atât
economică, cât și militară, chiar și culturală.
Nu s-a acționat, însă, în acest sens, în baza vreunei dorințe de unificare în cadrul
aceluiași stat a tuturor românilor. De altfel, ideea statului-națiune s-a conturat mult mai târziu,
curentul naționalismului manifestându-se prin secolul al XIX-lea abia.
Prin urmare, corect s-a concluzionat în istoriografia recentă, liberată de presiunile
politice și de dorințele arzătoare de (re)întregire a neamului, că unirea lui Mihai Viteazul nu
reprezintă un argument solid care să demonstreze că exista această dorință în rândul
populației la acea epocă sau că ar fi existat dintotdeauna. De altfel, Mihai Viteazul ar fi dorit
la acea vreme să stăpânească și pe bulgari și alte neamuri din vecinătate, dar nu a mai avut
ocazia.
Din pură coincidență, printr-un cumul de circumstanțe, s-a ajuns la momentul 1600, în
care principatele să formeze o singură entitate statală. Nu este de condamnat, însă, nici
abordarea revoluționarilor, pașoptiștilor și a unioniștilor care s-au folosit de acest moment
pentru o mică propagandă.

9
 BIBLIOGRAFIE

I. Surse Internet
- https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/mitul-lui-mihai-viteazul-de-calin-hentea-78
86986 , site consultat în data de 05.06.2020;

II. Articole, studii, monografii

- Lucian Boia – Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas,
București, 2017;
- Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București, 2011;
- Nicolae Bălcescu – Puterea armată și arta militară la români, Editura Militară,
București, 1990;
- Ioan-Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, Editura Enciclopedică, București,
2014;
- Nicolae Iorga – Evocări istorice, Editura Minerva, București, 1983.

10