UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
DISCIPLINA: EUROPA ȘI LUMEA ÎN SECOLUL XX.
DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM

PROCESUL LUI ADOLF EICHMANN

Ursu Bogdan – Costel

Licență, I.D., Anul II
bgdn_ursu@yahoo.com

1
 CUPRINS

INTRODUCERE

Cap. I. Rolul lui Adolf Eichmann în angrenajul „Soluției finale”

Cap. II. Fuga spre Argentina

Cap. III. Operațiunea de capturare

Cap. IV. Procesul și execuția

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

Una dintre problemele pusă în discuție în urma celui de-al Doilea Război Mondial a
fost cu privire la soarta principalilor decidenți din cel de-al Treilea Reich, în urma capitulării
Germaniei. Unele soluții prezentante erau simple și scurte, referindu-se la executarea
imediată a acestora, pe când altele pledau pentru judecarea acestora în cadrul unor procese, cu
respectarea drepturilor tuturor părților implicate, astfel încât să fie prezentate toate versiunile
și să poată fi găsit adevărul.
Cea de-a doua opinie a avut câștig de cauză, aplicarea acesteia găsindu-și imediat
transpunerea în cadrul Proceselor de la Nurnberg. Au fost primele procese în care un tribunal
internațional, compus din judecători aparținând mai multor state, a condus, într-o manieră
transparentă, procesele celor mai importanți decidenți din cadrul aparatului administrativ
german.
Principiile enunțate în urma procesului de la Nurnberg aveau să ajungă temelia
dreptului penal internațional actual și să inspire națiunile să creeze curți penale permanente
sau ad-hoc, pentru a judeca crimele împotriva umanității.
Deși a fost un amplu proces, unde au fost scoase la iveală multe crime ale regimului
nazist, nu toți participanții la crimele naziste au fost aduși în fața justiției. Unul dintre aceștia,
un nazist cu un rol important în exterminarea evreilor, a fost Adolf Eichmann.

Cap. I. Rolul lui Adolf Eichmann în angrenajul „Soluției finale”

Eichmann, prin calitățile sale de bun organizator și bun negociator, a fost practic cel
care s-a ocupat de toată logistica din spatele Soluției Finale.
Deși a început mai devreme prin acțiuni disparate și eterogene, Holocaustul a fost pus
la punct în cadrul Conferinței de la Wannsee. În anul 1941, Reinhard Heydrich, adjunctul lui
Himmler, un antisemit înverșunat, fiind nemulțumit de modul dezorganizat în care erau
omorâți evreii, a început să elaboreze și să pună în aplicare un plan de exterminare
organizată.
Inițial, îl instruiește pe Adolf Eichmann să elaboreze o autorizație, pe care Goring o
semnează la 31 iulie. Documentul îi comanda lui Heydrich să găsească, fie prin emigrare, fie
prin evacuare, o soluție la chestiunea evreiască și să facă toate pregătirile organizaționale,
funcționale și materiale necesare pentru o soluție totală a chestiunii evreiești din sfera
3
germană de influență din Europa. Aproximativ o lună mai târziu, Eichmann este chemat în
biroul lui Heydrich, unde i se spune că Himmler primise instrucțiuni de la Hitler să treacă la
anihilarea fizică a evreilor1.
După mai multe amânări, la 20 ianuarie 1942, în birourile RSHA dintr-o vilă de pe
țărmul lacului Wannsee de la marginea de sud-vest a Berlinului, are loc o conferință în cadrul
căreia se pune la punct o strategie unitară de exterminare a evreilor. Conferința este condusă
de Heydrich, iar Eichmann este cel care ia notițe. Obiectivul planului lui Heydrich era uluitor.
Conform calculelor lui Adolf Eichmann, Soluția Finală era destinată unui număr de peste
unsprezece milioane de evrei2.
Se organizează un aparat administrativ pentru a se ocupa de evreii care încă nu
muriseră în ghetouri și nu fuseseră împușcați. Eichmann răspundea de operațiunea de adunare
a populației de evrei din afara Poloniei, colaborând strâns cu Gruppenfuhrer Heinrich Muller,
seful Gestapoului. Elementul cel mai important al întregii operațiuni o reprezenta transportul
evreilor, de care răspundea Adolf Eichmann.
Planificarea și orarele aveau o importanță crucială. Evreii erau transportați în vagoane
de marfă și vagoane pentru vite la același preț ca pasagerii plătitori de bilet, cu bilet doar dus.
Gestapoul lua banii pentru aceste plăți din fonduri evreiești. Această operațiune de transport
se dovedește însă contraproductivă pe planul războiului, fiind acaparat transportul pe calea
ferată, extrem de necesar pentru aprovizionarea Frontului de Est 3. O explicație interesantă a
acestei absurdități ar fi că Hitler era un narcisist necrofil 4 , în sensul că pentru el era
primordial nu să domine lumea, ci să o anihileze. Hitler și acoliții săi au devenit astfel
ostaticii propriului mit, ajungând să creadă cu toții în propria lor inefabilitate.
În septembrie 1941, la scurt timp după prima sa vizită oficială la lagărele din Est,
Eichmann organizează prima sa deportare în masă a evreilor. Primul transport a fost de
20.000 de evrei și aproximativ 5.000 de țigani5. Meritul său a fost că, în cazul acestui prim
transport a deviat traseul către ghetoul din Lodz, unde știa că cei deportați nu vor exterminați
imediat. A încercat să fructifice acest aspect în cadrul procesului, pentru a arăta că, pe lângă

1
Antony Beevor – Al Doilea Război Mondial, Editura RAO, București, 2015, p. 305
2
Ibidem, p. 530
3
Ibidem, p. 306
4
Pedro Arturo Aguirre – Istoria megalo maniei, Editura Nemira, București, 2016, pp.62-63
5
Hannah Arendt – Eichman and the Holocaust, Penguin Books, 2005, p. 29

4
faptul că el nu făcea decât să respecte ordine, ar fi încercat să salveze sau măcar să lungească
speranța de viață a persoanelor pe care le deporta.
Însă, s-a dovedit că Eichmann a avut inițiative și în sens contrar, și cunoștea foarte
bine unde sunt trimiși acei oameni, contribuind într-un mod hotărâtor asupra morții lor.

Cap. II. Fuga spre Argentina

La sfârșitul războiului, Eichmann este capturat de soldații americani și înregistrat sub

numele de Eckmann, fără a face verificări suplimentare cu privire la identitatea lui. A reușit
să fugă pe 11 aprilie 1945 din lagărul de prizonieri de război în care a fost închis. Se
refugiază prin nordul Germaniei și reușește să trăiască ascuns până în 1950, când va pleca
spre America de Sud cu vaporul.
Reușește să obțină o viză de refugiat sub o identitate falsă prin intermediul unor
clerici franciscani și pleacă spre Argentina, unde va locui până în 1960, când este capturat de
Mossad.

Cap. III. Operațiunea de capturare

Agenți de informații a Israelului, Mossad, înființată în 1949, avea printre atribuțiile

principale și cea de găsire a naziștilor criminali de război care au reușit să fugă. A început o
amplă vânătoare de naziști, printre cei căutați fiind și Adolf Eichmann.
Sursele de informare ale Mossadului au fost o scrisoare primită de un austriac ce trăia
în Buenos Aires în care era menționat numele lui Eichmann și că acesta ar fi locuit aproape
de Buenos Aires, un avocat de origine germano-evreiască, emigrat în Argentina, a cărui fiică
ar fi ieșit la câteva întâlniri cu un tânăr de orgine germană pe nume Klaus Eichmann. Aceste
informații au ajuns la ofițeri Mossad și au constituit primele piste.
În 1959, agenți ai Mossadului au primit informații că Eichmann stă în Buenos Aires și
că se identifică cu numele de Ricardo Klement. Aceștia l-au identificat și l-au urmărit pentru
a fi siguri că este vorba de același Adolf Eichmann. După ce s-au convins, au cerut acordul
guvernului israelian pentru a-l captura și a-l aduce în Israel. Guvernul israelian și-a dat
acordul. Această abordare a fost aleasă pentru că Argentina avea o politică a extrădării mai
restrictivă, fiind aproape imposibil de obținut de la autoritățile acestei țări acordul cu privire
la judecarea lui Eichmann în Israel.
5
 A fost capturat, după studierea rutinei zilnice, în apropiere de casa sa. A fost
imobilizat și băgat într-o mașină. A fost dus într-o casă conspirativă a Mossadului din Buenos
Aires, supus interogatoriului și verificărilor amănunțite privind identitatea reală a acestuia.
După ce au primit confirmarea, a mai fost ținut câteva zile, ulterior fiind sedat și urcat într-un
avion El Al.
După ce a ajuns în Israel, premierul Ben-Gurion anunță în parlament că Eichmann a
fost capturat și se află în Israel pentru a fi judecat. Bineînțeles, a început un scandal
internațional, fiind necesare negocieri între Israel și Argentina. A fost convocat și Consiliul
de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Reprezentanții israelieni au negat implicarea
autorităților statului Israel în capturarea lui Eichmann. Într-un final, prin rezoluția 138/1960,
Consiliul de Securitate a cerut Israelului să acorde părții argentiniene reparații
corespunzătoare 6 , iar Eichmann să fie dus în fața justiției astfel încât să răspundă pentru
crimele sale.
Interesant este că problema capturării a fost practic ignorată de instanțele care l-au
judecat pe Eichmann în Israel, arătând, pe scurt, că nu interesează cum a ajuns în Israel Adolf
Eichmann, fiind un aspect ce excede scopului și obiectului procesului.

Cap. IV. Procesul și execuția

În cadrul Procesului de la Nurnberg au fost dezvăluite multe documente importante ce

au arătat latura întunecată a celui de-al III-lea Reich: ordine de cotropire, de asasinare a
prizonierilor de război, a evreilor, a suboamenilor slavi, a celor de rasă inferioară etc. A fost
găsit inclusiv procesul-verbal al conferinței de la Wannsee din 20 ianuarie 19427.
La punctul 3 al procesului-verbal se prevede în felul următor: în locul emigrării s-a
hotărât acum, ca o nouă soluție posibilă, evacuarea evreilor înspre răsărit, cu o avizare
prealabilă din partea Fuhrerului. Acest acțiuni trebuie considerate doar ca o diversiune, ele
incluzând însă deja acele experiențe practice care vor fi de mare importanță pentru viitoarea
soluție definitivă a problemei evreiești. În perspectiva soluționării definitive a problemei

6
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-fost-capturat-adolf-eichmann, site consultat la data de
06.06.2020
7
Joe J. Heydecker, Johannes Leeb – Procesul de la Nurnberg, Editura Orizonturi, București, 2006, pp. 32-33
6
evreiești din Europa intră în discuție circa unsprezece milioane de evrei8.
Procesul lui Eichmann s-a desfășurat în baza Legii de Pedepsire a Naziștilor și
Colaboratorilor Naziștilor, iar procesul s-a desfășurat în baza procedurii penale israeliene,
singura excepție acceptată a fost ca inculpatul să fie reprezentat de un avocat străin. Problema
avocatului străin a fost acceptată findcă se credea că niciun israelian nu ar fi dorit să apere un
criminal de război nazist și, chiar dacă ar fi acceptat vreunul, presiunea publică ar fi fost
imensă. Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat în procesul lui Demianiuk, despre care se credea
că este Ivan cel Groaznic.
Eichmann a fost acuzat de comiterea a 15 infracțiuni grave, toate cu referire la
uciderea sistematică a evreilor. Au fost audiați 110 martori, iar procesul a durat 56 de zile.
Procurorul a reușit să demonstreze că, în pofida faptului că majoritatea acțiunilor inculpatului
au constat în simpla respectare a unor ordine, totuși a avut în unele cazuri și inițiativă, ar fi
putut să evite anumite acțiuni care au condus într-un final spre moartea a milioane de oameni
și, cel mai important, după 24 noiembrie 1944, Eichmann a continuat să desfășoare
activitățile specifice, chiar împotriva ordinelor superiorilor săi.
Eichmann, și-a recunoscut culpa doar în ceea ce privește obediența necondiționată pe
care a avut-o, fiind constant în a afirma că nu a făcut decât să respecte ordinele superiorilor
săi.
Judecătorii au avut nevoie de 4 luni pentru a ajunge la un verdict, care a fost de
condamnare la moarte. În sentință se arată: chiar dacă acuzatul ar fi acționat din obediență
oarbă, precum a susținut, tot am fi spus că un om care a luat parte la crime de asemenea
magnitudine de-a lungul anilor trebuie să plătească prin pedeapsa maximă dată de lege. Dar
am descoperit că acuzatul a acționat dintr-o identificare interioară cu ordinele care i-au fost
date, dintr-o dorință puternică de a-și atinge obiectivul criminal9
Inculpatul a formulat apel împotriva instanței de fond, fiind respins ca nefondat de
către Curtea Supremă din Israel.
După respingerea apelului, pe 29 mai 1962, în aceeași zi, președintele Israelului,
Itzhak Ben-Zvi, a primit petiția lui Eichmann pentru acordarea clemenței, un document lung
de 4 pagini, scrise de mână. Pe lângă petiția lui Eichmann, președintele a mai primit scrisori
chiar din partea unor reprezentanți ai comunității evreiești, și alte personalități din toată

8
Ibidem, p. 463
7
lumea, care pledau pentru clemență.
Pe 31 mai 1962, însă, Ben-Zvi respinge toate petițiile și, în câteva ore, în aceeși zi,
Eichmann este spânzurat, corpul îi este incinerat, iar cenușa împrăștiată în Mediterană.
Această grabă ar putea fi explicată prin faptul că, între timp, avocatul lui Eichmann a introdus
o cerere la o instanță din Germania de Vest pentru a cere extrădarea acestuia. O altă explicație
ar putea fi dată de dorința autorităților de a închide definitiv cazul, care durase deja doi ani de
zile, înainte ca apărarea inculpatului să mai aibă posibilitatea de a tergiversa executarea
sentinței de condamnare10.

CONCLUZII

În concluzie, chiar dacă procesul lui Adolf Eichmann a prezentat numeroase defecte și
au fost multe încălcări ale drepturilor omului, a contribuit la dezvoltarea conceptului de
justiție penală internațională.
Critica importantă nu o reprezintă, din punctul meu de vedere, faptul că Eichmann ar
fi trebuit să fie judecat de un tribunal internațional, ci că acesta ar fi trebuit să fie judecat de
statul unde s-au comis faptele. Principiul procedurii penale cu privire la competența teritorială
nu a fost respectat din frica de tergiversări legate de procedurile de extrădare care, pe bună
dreptate, în acea perioadă erau piedici importante în problema aducerii în fața justiției a unor
fugari, dar care continuă să fie și astăzi un impediment.
Israelul a fost statul victimelor, presiunea publică fiind enormă pe umerii actorilor
implicați în proces – avocați, judecători, procurori etc. Din acest motiv, s-a și expediat
execuția lui Eichmann.
Contribuția procesului lui Eichmann se manifestă și prin argumentele instanțelor ce au
creat precedente, din care s-au dezvoltat principii și reguli de drept internațional penal.

9
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unica-executie-din-istoria-israelului-cazul-adolf-eichmann,
site consultat la data de 06.06.2020
10
Hannah Arendt – op. cit., p. 87
8
 BIBLIOGRAFIE

I. Surse Internet
- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-fost-capturat-adolf-eichma
nn, site consultat la data de 06.06.2020;
- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unica-executie-din-istoria-israelul
ui-cazul-adolf-eichmann, site consultat la data de 06.06.2020.

II. Articole, studii, monografii

- Antony Beevor – Al Doilea Război Mondial, Editura RAO, București, 2015;
- Pedro Arturo Aguirre – Istoria megalo maniei, Editura Nemira, București, 2016;
- Hannah Arendt – Eichman and the Holocaust, Penguin Books, 2005;
- Joe J. Heydecker, Johannes Leeb – Procesul de la Nurnberg, Editura Orizonturi,
București, 2006.