Sunteți pe pagina 1din 5

La sfârşitul celui de al doilea război mondial Europa era ruinată,devastată.

Bilanţul războiului a
fost şi rămâne impresionant prin dimensiunile pierderilor umane şi materiale suferite de popoarele
europene.În plan uman, peste 35 de milioane de morţi şi de răniţi. În plan material, producţia industrială
a continentului a scăzut cu 50% faţă de anul 1939, iar producţia agricolă a scăzut cu o treime în Europa
occidentală şi cu peste50% în Europa Centrală şi Orientală. La această ruinare materială seadăugau
efectele financiare catastrofale ale războiului: datoria publică acrescut de peste trei ori în Marea
Britanie, de peste patru ori în Franţa şi demai mult de zece ori în Germania. Ţările învingătoare sau
învinse aucunoscut acelaşi dezastru economic. Germania a pierdut peste şasemilioane de oameni, un
sfert din teritoriu, având oraşele, căile decomunicaţie şi industria distruse. Fără armată, fără guvern,
împărţită în patru zone de ocupaţie (sovietică, americană, engleză şi franceză),economia germană
practic nu mai funcţiona, produsul naţional brut reprezentând abia a treia parte din volumul celui
realizat în anul 1938.

Uniunea Sovietică a plătit cel mai greu tribut celui de al doilea război mondial: 26 de milioane de
oameni morţi şi pierderi economice evaluate la nivelul sumei produsului intern brut ce s-ar fi realizat în 6
ani normali. La terminarea războiului a obţinut importante câştiguri teritoriale înglobând suprafeţe
aparţinând Finlandei, Germaniei, Poloniei, României,iar ţările baltice au intrat cu totul în componenţa
statului sovietic.

Toate celelalte state din Europa, cu excepţia Suediei, Elveţiei,Turciei, Portugaliei şi Spaniei au
cunoscut importante pierderi umane şi materiale. Singura mare putere care a obţinut avantaje
considerabile înraport cu pierderile de vieţi omeneşti suferite a fost S.U.A. În cel de al doilea război
mondial, S.U.A a pierdut circa 300 000 de oameni. La sfârşitul războiului produsul naţional brut al S.U.A.
era dublu faţă de anul 1940 şi reprezenta aproape jumătate din producţia mondială. Dolarul a devenit
moneda schimburilor internaţionale în locul lirei sterline. Flota americană reprezenta 2/3 din flota
comercială a lumii.

Termenul de „război rece” a fost folosit pentru prima dată în istoriede regentul Castiliei şi
Leonului, Don Juan Manuel (1282 – 1349) şi adesemnat conflictul militar dintre creştinii şi arabii din
Peninsula Iberică,definit drept un conflict început fără declaraţie de război şi încheiat fără un tratat de
pace.După cel de al doilea război mondial expresia de „război rece” afost pentru prima dată utilizată, în
anul 1947, de către A. Barruch, consilier al fostului preşedinte Roossvelt, pentru a desemna refuzarea
planului Marschall de către Uniunea Sovietică şi de către ţările din sfera sa deinfluenţă . Walter Lippman
a publicat sub acest titlu mai multe articole,ceea ce a făcut ca expresia să se impună în limbajul curent al
opiniei publice. Raymond Aron (1907-1992), unul dintre marii politologi aisecolului al XX-lea, membru al
Academiei Franceze, a definit războiul rece ca fiind „un război imposibil şi o pace imposibilă”. Războiul
era imposibil pentru că arsenalele nucleare împiedicau cele două superputeri: StateleUnite şi Uniunea
Sovietică să transforme războiul rece într-un război cald.Spre exemplu în anul 1986, Statele Unite
dispuneau de 14 800 încărcături nucleare, iar Uniunea Sovietică de peste 10 000 de încărcături
nucleare105.Pacea era imposibilă întrucât scopurile celor două superputeri erauantagonice: Uniunea
Sovietică urmărea ca prin export de revoluţiecomunismul să se extindă la scară planetară, iar Statele
Unite şi lumeaoccidentală aveau ca obiectiv eliminarea ameninţării comuniste.Se poate afirma că
războiul rece a reprezentat acel tip de război, purtat între taberele beligerante, fără declaraţie de război,
fără tratat de pacela sfârşit şi fără a se utiliza armele de foc în evoluţia sa. Prin durata sa,amploarea
spaţială, anvergura forţelor şi mijloacele angajate, precum şi prin scopul urmărit, războiul rece a
reprezentat cel mai mare conflict pecare l-a cunoscut umanitatea.A durat 42 de ani (din 1949-1991), a
angajat în desfăşurarea sacele mai mari coaliţii politico-militare din istoria lumii (NATO şi OTV – sigla
pentru Organizaţia Tratatului de la Varşovia) conduse de cele douăsuperputeri: Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică şi a avut drept scop dominaţia întregii planete şi chiar a spaţiului care o
înconjoară.Demn de subliniat este faptul că în perioada războiului rece, în pofidasuspiciunii, a
ameninţărilor, a crizelor şi a conflictelor regionale, s-a evitatconflictul armat, deschis între taberele
beligerante.

Războiul rece a avut consecinţe dramatice pentru viaţa lumii şi înmod deosebit a Europei. Ca
efect al dezacordurilor profunde dintre celedouă superputeri, în perioada războiului rece, Europa a
cunoscut cea mai profundă divizare din istoria sa, care a zdruncinat puternic valorile şi ndamentele sale,
a rupt unitatea spirituală, culturală şi economicăconstruite de-a lungul existenţei sale.Temându-se de
expansionismul sovietic, de mişcarea comunistăinternă sprijinită şi finanţată de Moscova, ţările
occidentale au căutatsprijinul economic şi militar al Statelor Unite. Acesta a fost acordat prin planul
Marschall (sprijinul economic) şi prin crearea NATO (cel militar).În acelaşi timp, ţările europene ocupate
de Armata Roşie au trecut printr-un „proces revoluţionar, de instaurare a regimurilor de democraţie
populară”. În realitate statele respective au cunoscut un dur proces deinstalare a regimului politic
comunist după modelul sovietic. Astfel s-arealizat o „satelizare” politică şi economică a statelor
europene care acondus la o aliniere aproape totală faţă de Uniunea Sovietică a statelor dinestul Europei
şi o dependenţă, mai ales militară şi mai puţin economică,acelor din vestul continentului faţă de Statele
Unite. Profeţia conteluiKalergi a devenit o realitate în timpul războiului rece.

Un alt aspect al războiului rece l-a reprezentat pericolul de război, permanenta ameninţare la
adresa popoarelor lumii, riscul distrugerii lor datorită armelor de nimicire în masă (arme nucleare,
chimice, bacteriologice) în cazul degenerării într-un conflict armat de amploare.Statele Unite şi Uniunea
Sovietică erau deţinătoarele unor potenţialemilitare considerabile, în care, alături de armele clasice,
armele nucleareaveau un rol deosebit, fiind considerate girul păcii şi al securităţii mondiale.Descurajarea
nucleară nu a făcut lumea mai sigură, ci, din contra, a antrenatşi alte state în producerea de arme
atomice. Rând pe rând, Franţa, MareaBritanie, China, India, Pakistan, Israel, Republica Sud-Africană,
Coreea de Nord ş. a. au început derularea de programe destinate producerii de armenucleare. Războiul
rece a avut ca efect direct accelerarea cursei înarmărilor (atât cu arme clasice cât şi cu armament
nuclear), proces extrem de nociv pentru progresul general al societăţii umane întrucât s-au utilizat
pentru producerea de arme mari resurse financiare, capacităţi de cercetare şi producţie, materii prime şi
materiale. Deturnarea acestor valori financiare,materiale şi umane de la producerea de bunuri materiale
şi spirituale astânjenit dezvoltarea normală a societăţii umane şi a favorizatsubdezvoltarea, foametea,
sărăcia, războaiele locale şi alte tare sociale(drogurile, terorismul etc.). Războiul rece a umplut lumea cu
o cantitateincredibilă de arme. A fost o perioada de patruzeci de ani în caresupraputerile s-au întrecut în
a-şi extinde sferele de influenţă împărţindarme de-a lungul şi de-a latul planetei, patruzeci de ani de
război constant,dar de mică intensitate, care putea degenera oricând într-un conflict major.
Războiul rece a avut o evoluţie contradictorie punctată succesiv decrize şi conflicte care, nu o
dată, au pus în joc pacea mondială, dar şi de perioade de destindere când sistemul clasic al rivalităţilor a
trecut pe plansecund şi lumea a redescoperit virtuţile colaborării şi bucuria păcii lipsitede ameninţare.
Asupra etapizării războiului rece, literatura de specialitate aînregistrat puncte de vedere diferite. Se
admite că războiul rece a cunoscutmai multe etape şi fiecare dintre acestea se particularizează
prinevenimente care au avut efecte semnificative asupra vieţii internaţionale.

Etapa 1949-1953– reprezintă etapa în care s-a declanşat Războiulrece. Evenimentele cele mai
importante ale etapei respective au fost:crearea NATO; decizia înarmării ţărilor socialiste de către Stalin
şi războiuldin Coreea (1951-1953). Etapa s-a încheiat o dată cu moartea lui I.V. Stalinîn martie 1953.

Etapa 1953-1969– s-a caracterizat printr-o încordare a raporturilor dintre taberele beligerante. În acest
interval s-o consemnat înfiinţareaTratatului de la Varşovia (în anul 1954), revoluţia anticomunistă
dinUngaria şi criza Suezului (în anul 1956), criza rachetelor din Cuba (în anul1962), începutul intervenţiei
americane în Vietnam (1964) războiul arabo-israelian din anul 1967, intervenţia militară a Uniunii
Sovietice şi a altor state socialiste în Cehoslovacia (1968).

Etapa 1969-1979– a fost cunoscută ca o perioadă de destinderefiind marcată de câteva acţiuni care au
condus la o sporire a încrederii şiintensificarea colaborării în viaţa internaţională. Cele mai
importanteevenimente au fost: încetarea războiului din Vietnam (în anul 1973),războiul Yom-Kippour-
ului dintre Israel şi arabi (din anul 1973) şiConferinţa Europeană pentru Securitate şi Cooperare de la
Helsinki dinanul 1975. Intervenţia militară sovietică în Afganistan a pus capăt perioadeide destindere din
viaţa internaţională.

Etapa 1979-1991– a marcat o creştere semnificativă a încordării şineîncrederii pe plan internaţional. În


această perioadă Uniunea Sovietică aavut sindromul său „vietnamez” - intervenţia militară din
Afganistan care acostat viaţă a 13 300 de militari sovietici. Criza eurorachetelor a relansatcursa
înarmărilor, şi a dus la o însemnată creştere a numărului rachetelor nucleare sovietice şi americane
dislocate în Europa. Venirea la conducereaUniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu
proces dereformă a societăţii sovietice prin intermediul fenomenelor de„ perestroika” (restructurare a
sistemului economic prin creşterea autonomiei întreprinderilor) şi „ glasnost ” (politica de democratizare
şitransparenţă). Pe plan extern a acţionat pentru destinderea şi încetarearăzboiului rece punând capăt
„doctrinei Brejnev”108.Eşecul reformei economice, a ideilor de reformare ale societăţii,declaraţiile de
independenţă ale republicilor naţionale ţinute în frâu în jurulimperiului sovietic precum şi lovitura de
stat din august 1991, au dus ladispariţia prin implozie a conglomeratului numit Uniunea
Sovietică.Personalitatea lui Mihail Gorbaciov a avut o mare influenţă asuprasfârşitului de secol XX. „În 6
ani şi 9 luni, Mihail Gorbaciov a schimbatfaţa lumii: războiul rece a fost abandonat, cursa înarmărilor
terminată,Europa de Est – eliberată, sistemul sovietic totalitar desfiinţat”

Doctrina Sinatra a fost numele dat în timpul lui Mihail Gorbaciov doctrinei politice sovietice. Numele dat
face o aluzie glumeață la cântecul "My Way" al lui Frank Sinatra, descriind noua abordare a politicii
externe, prin care URSS permitea țărilor membre ale Pactului de la Varșovia să-și determine propria cale
în domeniul politicii interne.

Această nouă doctrină a fost prima reorientare majoră a politicii externe sovietice după enunțarea
doctrinei Brejnev, care legifera amestecul Moscovei în treburile interne ale statelor sale satelit. Doctrina
Brejnev a justificat intervenția sovietică și a unor state membre ale Pactului de la Varșovia în
Cehoslovacia în 1968 pentru înăbușirea Primăverii de la Praga, dar și pentru intervenția din 1979 într-un
stat nemembru al Pactului de la Varșovia – Afganistan. La sfârșitul deceniului al nouălea, slăbiciunile
structurale ale sistemului sovietic, problemele stagnării economice, creșterea anticomunismului și
efectele războiului din Afganistan au făcut ca Uniunea Sovietică să fie din ce în ce mai puțin capabilă să-
și impună voința statelor satelit din Europa Răsăriteană.

Termenul a fost pentru prima oară folosit de purtătorul de cuvânt al ministerului sovietic de externe,
Ghennadi Gherasimov, pe 25 octombrie 1989. El a apărut în timpul unei emisiuni populare de
televiziune americană (Good Morning America) pentru a discuta pe tema discursului ținut cu două zile în
urmă de minstrul de externe sovietic Eduard Șevardnadze. Acesta din urmă afirmase că sovieticii
recunosc altor țări dreptul de alegere a propriului drum de dezvoltare, printre aceste state fiind
enumeraț și membrii Pactului de la Varșovia. Gherasimov a spus în acel interviu: "Noi avem acum
doctrina Frank Sinatra. El a avut un cântec, I Did It My Way. Așa că fiecare țară decide asupra propriului
drum pe care să se îndrepte." El a mai fost întrebat dacă asta va implica acceptarea de către Moscova a
respingerii comunismului în țările blocului răsăritean. El a replicat: "Asta este sigur... structurile politice
trebuie decise de oamenii care trăiesc acolo".

"Doctrina Sinatra " a fost considerată o permisiune acordată de Moscova aliaților ei de a-și decide
propriul viitor. De fapt era vorba de o politică retroactivă, de vreme ce mulți dintre aliații sovieticilor își
câștigaseră o mult mai mare libertate de acțiune. Cu o lună mai înainte de declarația lui Gherasimov, în
Polonia fusese ales primul guvern necomunist de după al doilea război mondial. Guvernul din Ungaria
deschisese granițele cu Austria, făcând practic să dispară Cortina de Fier de la frontierele sale. Cum
Ungaria era una dintre puținele țări în care est-germanii puteau călători, mii dintre „turiștii” redegiști s-
au îndreptat către această țară, din care puteau trece în vestul mult visat. Spre nemulțuirea uriașa a
liderilor est-germani, autoritățile maghiare au refuzat să stopeze exodul spre occident.

Astfel de evenimente au deranjat comuniștii de mână forte așa cum era liderul est-german Erich
Honecker, care a condamnat public sfârșitul tradiționalei "unități socialiste" a blocului sovietic și a făcut
apel la Moscova să intervină în Ungaria. Honecker trebuia să facă față creșterii opoziției interne și
marilor demonstrații antiguvernamentale din orașele germane. Discursul lui Șevardnadze și descrierea
memorabilă a lui Gherasimov a noii politici externe sovietice au dus și la răspunsul dur la cererile de
ajutor ale lui Honecker, care ar putea fi rezumat în: "nu ne mai supărați cu problemele voastre, rezolvați-
le singuri."

Proclamarea "Doctrinei Sinatra" a avut un efect dramatic în blocul sovietic. Guvernul est-german izolat
de propria populație a sperat că sovieticii vor interveni în apărarea comunismului în RDG sau în alte țări.
Proclamarea noii doctrine de politică externă a semnalizat faptul că Uniunea Sovietică nu mai este
dispusă să intervină în favoarea comuniștilor germani. Numai câtva luni mai târziu, guvernele comuniste
din RDG, Cehoslovacia și Bulgaria erau înlocuite de la cârma țărilor lor, ceea ce a echivalat cu încheierea
Războiului Rece, prăbușirea definitivă a Cortinei de Fier și încetarea divizării Europei.