2.7.

Asigurarea cu resurse materiale pentru agricultură şi industria

alimentară prin societăţile comerciale integratoare

Integrarea în domeniul aprovizionării, depozitării, prelucrării, desfacerii,

asigurării contra riscului şi incertitudinii, serviciilor şi în anumite limite, în
domeniul producţiei agricole este o componentă importantă a modernizării
structurilor sociale din agricultură şi industria alimentară, fiind des întâlnite în
ţările vest europene (ţări cu economie de piaţă dezvoltată). Din cadrul unităţilor
integratoare, cu rol în asigurarea cu resurse materiale pentru agricultură şi
industria alimentară, fac parte:
a) pentru producătorii agricoli este vorba de unităţile de industrializare
(prelucrare) a produselor agricole, unităţile care asigură service-ul pentru
agricultura şi unităţile care comercializează produsele agricole (atât magazinele
de desfacere cu amănuntul cât şi cele de comerţ cu ridicata);
b) pentru unităţile din industria alimentară pot constitui unităţi
integratoare, interesate în buna desfăşurare a procesului de producţie din
industria alimentară, societăţile comerciale care au ca obiect de activitate
comerţul ( cu amănuntul sau cu ridicata) cu produse alimentare.
Producătorii agricoli şi cei din industria alimentară (indiferent de forma
de proprietate ) se află, în marea lor majoritate într-o nevoie continuă şi acută
de fonduri financiare , cu ajutorul cărora să poată practica tehnologii moderne
(performante) capabile să determine producţii medii la hectar sau pe animal
aducătoare de venituri substanţiale. Pentru procurarea acestor fonduri
financiare, producătorii agricoli pot apela la credite ( atât de la bănci cât şi de la
alt agent economic ce au surplus de bani) sau pot practica aşa numitele
“contracte de colaborare” cu unităţile de prelucrare şi de distribuţie a produselor
agricole, contracte practicate cu succes în ţările dezvoltate. De fapt în rândul
unităţilor integratoare pentru producătorii agricoli intră, în accepţiunea noastră ,
aşa cum s-a mai arătat, tocmai aceste două categorii de unităţi economice.
 Aceste contracte de colaborare între unităţile integratoare şi producătorii
agricoli sunt încheiate pe criteriul zonal (mai ales pentru produsele perisabile
cum ar fi legumele, fructele, laptele etc.), unităţi integratoare obligându-se să
susţină producătorii agricoli, pe întreg procesul de producţie şi distribuţie a
produselor agricole, prin următoarele acţiuni mai importante:
a) Sugerează producătorilor agricoli din împrejurimi ce anume produse să
realizeze (adică ce culturi să însămânţeze , respectiv ce specii de animale să
crească), în funcţie de cererea manifestată de consumatorii finali pe piaţă.
b) Experţii firmelor integratoare sfătuiesc producătorii agricoli în selecţia
terenurilor şi animalelor , a seminţelor şi a materialului biologic destinat
producţiei zootehnice, precum şi fixează perioadele de efectuare a culturilor.
Totodată, sunt susţinuţi producătorii agricoli în achiziţionarea de material
biologic de calitate superioară (seminţe, rase de animale etc.) şi în executarea
lucrărilor de întreţinere a culturilor, de cele mai multe ori aceste lucrări sunt
efectuate cu mijloace tehnice închiriate de către firmele integratoare. De
asemenea, unităţile integratoare sprijină pe producătorii agricoli cu furaje sau cu
substanţe chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor sau de stimulare a
creşterii achiziţionate de acestea.
c) În laboratoarele unităţilor de prelucrare (mai ales) se determină
momentul optim pentru începerea recoltării, precum şi testarea produselor
realizate în sistem clasic (produse ecologice, dacă se doreşte un astfel de proces
tehnologic).Pentru începerea recoltării, care se efectuează zilnic numai în
cantităţile ce urmează să intre în procesul de prelucrare sau desfacere (mai ales
pentru produsele perisabile) datorită timpului scurt ce trebuie alocat pentru
această operaţie şi din nevoia de creştere a eficienţei economice a procesului de
recoltare, unităţile integratoare pun la dispoziţia fermierilor agricoli maşini de
recoltat performante.
d) Transportul produselor agricole, de la locul de recoltare la cel de
prelucrare sau desfacere (vânzare) se efectuează, de cele mai multe ori, cu
mijloacele de transport ale unităţilor integratoare, care sunt dotate
corespunzător.
e) Pregătirea produselor agricole înainte de a intra în procesul de
producţie sau consum final (sortarea, spălarea, curăţirea, preambalarea,
ambalarea produselor agricole) se face, de asemenea, mecanizat, cu mijloacele
tehnice ale unităţilor integratoare sau închiriate de către acestea etc.
Aceste contracte de colaborare, creează legături strânse (economice şi
tehnice) între unităţile integratoare şi producătorii agricoli şi pot aduce avantaje
ambelor părţi, deoarece interesele acestora converg.. Dintre aceste avantaje, cele
mai semnificative sunt:
a) producătorii agricoli pot conta pe un câştig net, deoarece preţul este
negociat şi stabilit prin contract, ţinându-se cont de susţinerea acordată de
unităţile integratoare pe tot parcursul procesului de producţie şi distribuţie a
produselor agricole (producătorul agricol primeşte diferenţa dintre preţul stabilit
prin contract şi nivelul sprijinului acordat de societăţile integratoare , care este
oricum mai mare decât veniturile ce se obţin în situaţia în care se realiza
producţia pe cont propriu fără susţinerea din partea unităţilor integratoare);
b) producătorii agricoli economisesc investiţii foarte mari pe care ar fi trebuit
să le facă pentru asigurarea întregului necesar de maşini agricole, care sunt
foarte costisitoare, de cele mai multe ori peste puterea de cumpărare a
producătorilor agricoli;
c) unităţile integratoare, indiferent că este vorba de unităţile de prelucrare
a produselor agricole sau de cele de distribuţie (cu amănuntul, mai ales) obţin,
prin intermediul acestor contracte, produse de calitate superioare şi în cantităţile
dorite de acestea. Aceste două avantaje oferă de fapt unităţilor integratoare
fondurile financiare necesare susţinerii producătorilor agricoli din zonele în care
acestea îşi desfăşoară activitatea etc.
După părerea noastră, acest gen de colaborare ar fi binevenit pentru
agricultura şi industria alimentară din România, deoarece unităţile de prelucrare
a produselor agricole au nevoie de materii prime de calitate , ceea ce contribuie
la creşterea competitivităţii produselor agroalimentare autohtone atât pe piaţa
internă cât şi pe cea externă. Chiar dacă au început să funcţioneze aceste
contracte (vezi cele 200 de ferme create pe acest sistem de către SC La Dorna
SA) există însă, în momentul de faţă, o oarecare reţinere din partea unităţilor de
procesare a produselor agricole în practicarea “contractelor de colaborare” în
ţara noastră, datorate unor factori cum ar fi :
a) unităţile de prelucrare a produselor agricole (indiferent de natura lor:
vegetală sau animală), în marea lor majoritate duc o lipsă acute de resurse
financiare şi, în aceste condiţii, forţa lor economică şi financiară nu le permite
să susţină întreg procesul de producţie şi distribuţie (cu excepţia, poate, a
transportului produselor agricole de la locul de recoltare până la unitatea de
prelucrare). Aceasta deoarece unităţile de procesare care se respectă au investit
în modernizarea propriilor tehnologii;
b) comercianţii cu ridicata sau cu amănuntul deşi dispun de resurse
financiare mai consistente (în comparaţie cu unităţile de prelucrare a produselor
agricole) nu sunt dispuşi să aloce bani sau mijloace materiale pentru a susţine
producţia agricolă şi alimentară interna, de multe ori aceştia apelând la produse
agroalimentare din import;
c) producătorii agricoli privaţi nu sunt obişnuiţi ca altcineva (unităţile de
prelucrare sau cele de distribuţie a produselor agricole) să le impună ce să
cultive sau ce animale să crească; când să execute lucrările de întreţinere şi care
sunt raţiile furajere necesare creşterii animalelor; când să efectueze recoltatul
produselor şi în ce cantitate, etc. Acestea rămân fidele în continuare, liberei
iniţiative pe care marea lor majoritate au practicat-o încă înainte de 1990.
Totuşi, dacă unităţile de prelucrare a produselor agricole (mai ales)
doresc relansarea producţiei şi, în consecinţă, a pieţei produselor agroalimentare
în România, ar trebui să se orienteze către astfel de contracte de colaborare,
aceasta cu atât mai mult cu cât, marea lor majoritate, au accesat programe
europene pentru modernizarea tehnologiilor , aceste investiţii împreună cu
materiile prime de calitate pot contribui la creşterea competitivităţii produselor
agroalimentare româneşti pe piaţa europeană şi nu numai.
Cât priveşte pe comercianţii de produse agroalimentare, indiferent că ei
se adresează pieţei interne sau externe, acestea ar trebui să facă corp comun cu
producătorii agricoli şi alimentari, după modelul Spaniei sau al Portugaliei
înainte de aderarea la Uniunea Europeană (în anii 1985-1990), pentru a
valorifica, cu maximum de eficienţă producţia internă; aceasta deoarece în
România există potenţial în aceste sectoare însă nu este suficient de bine
valorificat.

CAPITOLUL III
Programul de asigurare cu resurse materiale pentru exploataţiile
agricole, de industrie alimentară, întreprinderile comerciale sau de
distribuţie

3.1. Locul programului de asigurare cu resurse materiale în cadrul

managementului unităţilor economice.

În vederea realizării activitaţii economice, a obiectivelor propuse,

unitaţile din agricultură, industrie alimentară şi cele de distribuţie, trebuie să îşi
asigure, în fiecare perioadă de gestiune, baza materială a cărei structură este, de
regulă, extrem de diversificată.
Din această cauză, prelucrarea manuala a datelor (pentru elaborarea
programelor de aprovizionare), evidenţa strictă a mişcării materialelor, a
stocurilor, etc., este foarte greoaie, necesită un volum de muncă mare şi nu
asigură operativitate la un grad de reacţie care să permita acţiunea în timp util
pentru luarea deciziilor şi măsurilor care se impun pentru realizarea unui
management performant.
 În sistemele computerizate de prognozare a cererilor de resurse materiale,
un rol important revine “nomenclatorului de materiale şi echipamente tehnice “.
Acesta reprezintă o listă (catalog) centralizatoare a tuturor resurselor materiale
necesare unităţii economice, ordonate după anumite criterii, definite prin toate
caracteristicile fizico-chimice şi de calitate, prin care se asigură individualizarea
distinctă a fiecărui articol. Totodată, în cadrul nomenclatorului se mai
precizează, pentru fiecare articol component, sursele de furnizare cunoscute,
preţurile de ofertă, după caz şi condiţiile de livrare-furnizare care sunt
specificate în ofertă.
Pe baza acestui nomenclator se elaboreaza “fişierul de materiale şi de
echipamente tehnice” care va fi actualizat ori de câte ori este nevoie pentru
lucrările de prelucrare automată a datelor de genul : elaborarea de planuri
strategice şi programe de aprovizionare, stabilirea cantităţilor economice de
comandat, studierea şi alegerea furnizorilor, alegerea substituenţilor, etc.
În elaborarea nomenclatorului general de materiale, produse şi
echipamente tehnice sunt antrenate toate compartimentele şi subunităţile
întreprinderii, în scopul identificării reale a tuturor resurselor necesare pentru
fiecare perioadă de gestiune. Totodată se foloseşte o documentaţie largă de
informare care să evidenţieze elementele şi caracteristicile care prezintă interes
pentru a fi precizate în cadrul nomenclatorului şi anume : purtătorii de
informaţii existenţi în unitatea economică, care evidentiază clar şi complet
resursele folosite curent în cadrul acesteia (reţete de fabricaţie, fişe tehnologice,
listele cu cereri de materiale emise de secţii, ateliere,etc.), cataloage de STAS-
uri, cataloage comerciale, oferte ale furnizorilor, prospecte, pliante, etc.
Desfăşurarea la parametrii proiectaţi, a activităţii unităţilor economice,
presupune asigurarea în condiţii de eficienţă economică, în timp util, ritmic, în
cantităţile, calitatatea şi structura dorita, a tuturor resurselor materiale şi
energetice necesare pentru toate destinaţiile de consum, şi în primul rand pentru
producţia de bază. Aceasta se realizează prin elaborarea, încă înaintea perioadei
de gestiune la care se referă, a unei strategii, a unui plan şi a unor programe de
aprovizionare judicioase.
Prin planul şi programele de aprovizionare, se nominalizează ,de fapt,
cererile de resurse materiale ale întreprinderii pe o anumita perioada (de regulă
de până la un an), pe categorii de resurse (materii prime şi materiale,
echipamente tehnice, piese de schimb, diferite repere, etc.), nivelul acestora şi
sursele de acoperire a lor. Datele şi informaţiile respective sunt estimate fie în
funcţie de elementele certe cunoscute, fie în funcţie de previziunile referitoare la
activitatea unitaţii economice. Datele certe sunt evaluate pe baza comenzilor
ferme de producţie şi a contractelor economice încheiate şi prin care se crează
un anumit grad de certitudine în asigurarea resurselor materiale necesare.
Prin conţinutul lor, planurile şi programele de aprovizionare, răspund
într-o formă sintetică sau analitică, la intrebările specifice domeniului de
asigurare a resurselor materiale cum ar fi :
- ce anume trebuie comandat şi asigurat pentru perioada de gestiune ?
- în ce cantităţi urmează a fi aprovizionată resursa materială pentru
orizontul de timp avut în vedere (an, semestru, trimestru) ?
- din ce surse, interne (proprii) sau de la terţi, şi în ce proporţie se
prevede acoperirea necesitaţilor de consum? etc.
Resursele materiale necesare bunei desfăşurări a procesului de producţie
din agricultură şi industria alimentară, prezintă o serie de diferenţieri.
Conoaşterea acestor diferenţieri este necesară pentru a se realiza rolul şi
importanţa diferită a lor pentru activitatea unitaţii economice, atenţia şi
gradul de exigenţă care trebuie manifestate în procesul aprovizionării şi
gestionării lor, strategia care trebuie conturată în procesul asigurării
materiilor prime şi materialelor, sistemele şi tipurile de gestiune cele mai
eficiente, etc.
 Structura sortimentală extrem de vastă a resurselor materiale necesare
unităţilor agricole şi de industrie alimentară, ca şi condiţiile de folosire foarte
diferite, sugerează că, procesului de aprovizionare, pe fazele lui, (planificare,
programare, organizare, derulare, evidenţă, urmărire, control, analiză, evaluare),
îi este specific un volum amplu de muncă fizică şi intelectuală. Ca urmare,
desfăşurarea acestui proces, cu operativitate şi eficienţă, în concordanţă cu
cerinţele de consum din unitatea economică, necesită un “sistem informaţional”
simplu, cuprinzător, fundamentat pe baze informatice.
Programul de asigurare cu resurse materiale a unităţilor agroalimentare,
reprezintă parte componentă a programului de ansamblu al întreprinderii,
precum şi a bugetului de venituri şi cheltuieli. De modul de fundamentare a
programului de asigurări cu resurse materiale, de managementul asigurării
resurselor materiale, depinde realizarea obiectivelor prevăzute în progamul de
producţie, creşterea cifrei de afaceri şi a profitului prin reducerea consumurilor
specifice, a consumului de forţă de muncă (deci reducerea costurilor unitare
totale), toate acestea contribuind la asigurarea unei politici de marketing în
condţtii de maximă eficienţă.
Locul programului de asigurare cu resurse materiale în managementul
unitaţilor agroalimentare este dat de interdependenţele ce se crează între acest
program şi celelalte componente ale programului de ansamblu al
întreprinderilor agroalimentare (programul de dezvoltare al unitaţilor
agroalimentare).
Astfel, aşa cum se constată din figura 3.1. programul de asigurare cu
resurse materiale, primeşte informaţii de la unele secţiuni din interiorul unitătii
agroalimentare (programul de producţie vegetală, programul de producţie
zootehnică, programul de industrializare, programul pentru investiţii şi cel
pentru transport etc) ; iar pentru alte secţiuni, programul de asigurare, devine
furnizor de informaţii, cum ar fi pentru : consumurile specifice, costuri de
producţie, fond de salarii şi productivitatea muncii, contul de profit şi pierderi şi
necesarul de finanţare.
Pe lângă interdependenţele pe care le crează cu alte secţiuni ale
programului de dezvoltare al unitaţii agroalimentare, programul de asigurare cu
resurse materiale se află în strânsă legatură cu programul de dezvoltare al
întreprinderilor din amonte şi din aval. În amonte, relaţiile sunt strânse cu piaţa
resurselor materiale, în primul rând cu producătorii de resurse materiale cu care
unităţile agroalimentare au relaţii directe, iar în al doilea rând cu intermediarii
(distribuitorii) care actionează pe această piaţă.Cât priveşte relaţiile din aval,
programul de aprovizionare cu resurse materiale, se află în relaţie cu piaţa de
desfacere a unităţilor agroalimentare, adică atât cu magazinele proprii, cât şi cu
unitaţile distribuitoare de produse agroalimentare (cu amănuntul sau cu
ridicata).

PROGRAM PROGRAM PROGRAMUL PROGRAM PROGRAMUL

PENTRU
UL UL PRODUCŢIEI UL PENTRU TRANSPORTURI
PRODUCŢI PRODUCŢI I INDUSTRIALE INVESTIŢII

Piaţa
întreprinderii
producătoare
APROVIZIONARE

PROGRAMUL DE PIAŢA DE DESFACERE

de resurse
ASIGURARE CU A PRODUSELOR
materiale
RESURSE
PIAŢA DE

Piaţa FINALE
MATERIALE
unităţilor
distribuitoare
de resurse
materiale

PROGRAM PROGRAM CONTUL DE PROGRAM

COSTURI DE PRODUCTIV. PROFIT ŞI DE
PRODUCŢIE MUNCII ŞI AL PIERDERI FINANŢARE
SALARIZĂRII
 Fig. 3.1. Locul programului de asigurare cu resurse materiale
în managementul unităţilor agroalimentare
SURSA : Nicolae David şi Nicolae Istudor – „Asigurarea şi gestionarea
resurselor materiale pentru agricultură şi industrie alimentară, Editura Tribuna
Economică Bucureşti 2000.

Locul programului de asigurare cu resurse materiale în cadrul

managementului unităţilor agroalimentare rezultă din legăturile strânse pe care
le are cu celelalte capitole din programul de dezvoltare al firmelor, şi în primul
rând cu programul de producţie, care se elaborează în funcţie de cererea
manifestată pe piaţa de desfacere a produselor finale şi care stă la baza
elaborării programului de asigurare cu resurse materiale (pornind de la
necesarul de aprovizionat pentru fiecare categorie de resursă materială de bază).
Sincronizarea programului de aprovizionare cu obiectivele prevăzute în
programul de producţie şi cu cererea manifestată pe piaţa produselor finale,
constituie condiţia elementară pentru asigurarea unei activităţi eficiente a
unităţilor agroalimentare, atât în ceea ce priveşte asigurarea cu resurse
materiale, cât şi realizarea obiectivelor din programul de producţie (programul
de producţie vegetală, programul de producţie zootehnică, programul de
industrializare, etc.).
Programul costurilor de producţie se fundamentează, în mare masură pe baza
informaţiilor provenite din programul de asigurare cu resurse materiale,
deoarece consumurile specifice prognozate, atât pentru producţia vegetală sau
animală, cât şi pentru producţia alimentară, se determină pe baza normelor de
consum de samănţă, furaje, combustibil, îngrăşăminte chimice, de carne,
lapte, zahăr, etc., care stau la baza elaborării programului de asigurare.
 În programele fermelor de producţie vegetală, fundamentarea necesarului
de mijloace de producţie, se face în stransă corelaţie cu planul de cultură,
suprafeţele ocupate cu fiecare cultură agricolă, programul de fertilizare a
solului, programul de irigaţii, programul de combatere a daunătorilor, etc.În
sectorul creşterii animalelor, necesarul de furaje, constituie unul din capitolele
de baza ale programului de producţie ; se elaborează în stânsă corelaţie cu
mişcarea efectivelor de animale şi cu producţia prognozată, pe categorii de
animale, pe luni, pe trimestre, pe semestre, sau pe întreg anul de producţie.
Programul de investiţii este strâns legat de programul de construcţii şi cu
cel de modernizare a capacităţilor de producţie şi se elaborează în strânsă
legătură cu programul producţiei vegetale, al producţiei animale şi al celei
alimentare ; cu structura culturilor şi a efectivului de animale ; cu tehnologiile
folosite în procesul de producţie ; cu măsurile tehnice şi organizatorice
prevăzute a se lua în vederea creşterii gradului de mecanizare, a productivităţii
muncii şi în consecinţă, a eficienţei economice
De asemenea, programul de asigurare cu resurse materiale este direct
legat de programul financiar, mai precis de sursele de finanţare, atât pentru
achiziţiionarea resurselor materiale din categoria mijloacelor circulante
(inclusiv pentru formarea stocurilor curente şi de rezervă), cât şi pentru
realizarea investiţiilor în mijloace fixe necesare modernizării liniilor de
fabricaţie, a parcului de maşini şi tractoare şi a proceselor de producţie (în
general), indiferent că ne referim la producţie vegetală, zootehnică sau de
produse alimentare.