Subiecte LP 2020

Hyperlinks:
1. Ancheta alimentara - tipuri de anchete.
2. Ancheta alimentara - metode de realizare: • Metoda statistică si metoda ponderala • Metoda analizei
chimice si Metoda chestionarului
3. Starea de nutritie : examenul somatometric
4. Starea de nutritie : examenul clinic
5. Alterarea carnii.
6. Examenul organoleptic al carnii (refrigerata, congelata sau alterata) - caracteristici
7. Determinarea starii igienico-sanitare si a valorii nutritive a carnii - examenul chimic identificarea NH3
prin reactia Nessler, determinarea azotului usor hidrolizabil - principiul metodei, valori normale.
8. Determinarea starii igienico-sanitare si a valorii nutritive a carnii - examenul chimic (identificarea H2S,
determinarea nitritilor si a pH-ului principiul metodei, valori normale.
9. Determinarea starii igienico-sanitare si a valorii nutritive a laptelui : examenul
microbiologic(indicatori, semnificatii, norme):• Determinarea numărului total de germeni • Determinarea
numărului probabil de bacterii coliforme totale şi Escherichia coli •Testul reductazei
10. Ambianta termica a incaperilor de locuit: norme igienico-sanitare.
11. Ambianta termica a incaperilor de locuit: definitie mecanisme termogeneza si termoliza
12. Ambianta termica a incaperilor de locuit: metoda determinării separate a celor 4 factori de
microclimat: temperatură, • umiditate, • curenți de aer • radiații calorice
13. Determinarea in complex a factorilor ce alcătuiesc ambianta termică (scările de echivalentă termică
bazate pe criterii subiective): nomograma (principiu, zona de confort termic, obiecțiile aduse acestei
metode, temperatura efectivă echivalentă)
14. Metode fiziologice obiective pentru aprecierea ambiantei termice: • temperatura cutanată •
temperatura centrala, functia sudorală, modificările aparatului cardiovascular • modificările aparatului
respirator, modificările metabolismului, reactivitatea nervoasă
15. Determinarea calitativa a pulberilor din aer (metoda conimetrica).
16. Studiul efectelor poluarii asupra mediului si asupra omului.
17. Clasificarea poluantilor aerului din punct de vedere al efectului lor asupra organismului uman
18. Contaminarea microbiana a aerului - clasificarea germenilor
19. Contaminarea microbiana a aerului - indicatori sanitari bacteriologici: • NTG si coliformi • Stafilococi
si streptococci
20. Metodele de determinare a microorganismelor din aer - Metoda prin sedimentare (metoda clasică
Koch)
21. Metodele de determinare a microorganismelor de pe suprafete: • Metoda tamponului • Metoda
amprentelor • Metoda peliculelor adezive • Metoda spălării
22. Controlul bacteriologic al aerului si suprafetelor interpretarea rezultatelor si norme igienico-sanitare.
23. Gestionarea deseurilor rezultate din activitati medicale : Colectarea si ambalarea deseurilor medicale:
• Infectioase • Intepatoare taietoare • Deşeurile periculoase chimice • Deşeurile chimice nepericuloase
24. Stocarea temporara a deseurilor rezultate din activitati medicale
25. Eliminarea deșeurilor rezultate din activități medicale
26. Determinarea cantităţii de substante organice din apă (oxidabilitatea): definitie, generalitati, principiu,
calcul, norme
27. Determinarea amoniacului din apa
28. Determinarea nitriților din apa
29. Determinarea nitraților din apa
30. Duritatea apei
31. Analiza microbiologica a apei - Indicatori microbiologici indirecti • Determinarea numărului total de
germeni care se dezvoltă la 37°C si Determinarea numărului total de germeni care se dezvoltă la 22°C,
inclusive norme • Determinarea numărului de germeni coliformi totali si Determinarea numărului de
germeni coliformi fecali (E. coli), inclusive norme • Determinarea numărului de enterococi (S. fecalis),
inclusive norme
32. Dezinfectia apei: cand se aplica, caracteristicile dezinfectantilor
33. Dezinfectia apei cu clor: forme de utilizare, substante clorigene, mod de actiune
34. Dezinfectia apei cu clor: Necesarul de clor în procesul dezinfectiei
35. Dezinfectia apei - Fazele dezinfectiei cu clor
36. Dezinfectia apei Sensibilitatea microorganismelor la clor
37. Dezinfectia apei - Alţi dezinfectanti chimici:
- Dioxidul de clor • lod, brom, permanganate de potasiu • Ozon • Ozon + clor
1. Ancheta alimentara - tipuri de anchete.

Ancheta alimentară este o metodă de apreciere cantitativă (pe grupe de alimente) si calitativă (pe
principii nutritive) privind alimentaţia.
Anchetele alimentare care au drept scop aprecierea cantitativă si calitativă a ingestiei de
alimente se mai numesc si anchete alimentare de consum. Anchetele care scot in evidenţă
factorii conştienţi sau inconştienţi ai consumului alimentar se mai numesc si anchete de
motivaţie. Anchetele realizate în dinamică evidenţiază evoluţia comportamentului alimentar în
timp.
Anchetele alimentare se pot realiza la nivel naţional, în colectivităţi, în familii sau individual.
• La nivel naţional, anchetele sunt realizate cu scopul cunoaşterii necesarului de consum pe de o parte si a
cantităţilor de alimente existente pe de altă parte. Sunt in special anchete economice, care apreciază
aprovizionarea populaţiei într-o zonă (în special ţară).
• Anchetele în colectivităţile organizate urmăresc modul de alimentaţie al unui grup omogen de
consumatori (elevi, studenţi, muncitori). Este vorba în special de consumurile de alimente din cantine. În
unele colectivităţi ancheta este foarte uşor realizată, pe baza foilor de alimentaţie.
• Anchetele familiale au avantajul ca urmăresc un grup de oameni care dispun de aceleaşi venituri (deci
factorul social este identic). Dezavantajul unei astfel de anchete îl reprezintă neomogenitatea grupului.
Într-o familie se găsesc cel puţin doua grupe de vârsta, cu activităţi si necesităţi diferite. Este vorba de
cei doi adulţi, care desfăşoară o activitate având anumite necesităţi, şi de copii care sunt în perioada de
creştere şi desfăşoară alt tip de activitate (şcolară). La acestea se mai pot adăuga bătrânii, care sunt de
obicei sedentari, având necesităţi mai mici.
• Anchetele individuale presupun investigarea alimentaţiei unei singure persoane, de obicei când persoana
are o anumite afecţiune ce necesită un regim alimentar special.
2. Ancheta alimentara - metode de realizare:
a. Metoda statistică si metoda ponderala
Sunt de interes acele metode care ne oferă date asupra stării de sănătate a omului si care sunt:
A– metoda statistică;
B– metoda ponderală;
C– metoda chimică;
D– metoda chestionarului.
Aceste metode se pot aplica fie în mod singular, fie mai multe deodată. Atunci când se folosesc două
metode se pot corela si controla datele obţinute, permiţând să verificăm existenţa eventualelor sustrageri
din raţie.
Metoda statistică porneşte de la foile de alimentaţie dintr-o cantină. Este vorba de foi contabile, ce ţin
evidenţa alimentelor scoase din magazie. Din acest motiv aceste foi sunt foarte corecte. Pe aceste foi este
notat, de asemenea, numărul de consumatori din ziua respectivă. Făcând raportul alimente/consumatori se
va obţine consumul în grame/persoană/zi.
Această metodă are avantajul că este rapidă şi uşor de realizat. Dezavantajul constă în faptul că numărul
de consumatori este superior celui înscris în fişe, ceea ce modifică rezultatele.
Metoda ponderală presupune cântărirea riguroasă a tuturor alimentelor. Se aplică de obicei în familii,
cântărindu-se cu grijă alimentele utilizate pentru prepararea meniurilor pentru fiecare masă, porţiile ce
revin fiecarui membru al familiei. Se apreciază prin cântărire şi resturile rămase neconsumate, ceea ce
înseamnă un număr foarte mare de cântăriri. Determinările trebuie făcute de o persoană calificată, pentru
corectitudine. În acest context, deşi metoda este eficientă, este deosebit de greoaie. În primul rând se
accepta greu prezenţa în familie a unei persoane străine care cântăreşte tot ce se consumă. În al doilea
rând, sunt necesare un număr mare de surori dieteticiene (una pentru fiecare familie).
b. Metoda analizei chimice si Metoda chestionarului

Metoda analizei chimice a meniurilor consumate este exactă, aducând cele mai precise
informaţii. Pentru a evita rezultatele eronate, se recoltează probele de analizat de pe mesele de
servit, la întâmplare. Nu se recomandă recoltarea directă din oalele de mâncare, deoarece există
tendinţa, în acest caz, de a mări porţiile, falsificând deci rezultatele. Recolta trebuie să dureze, de
asemenea, o săptămână.
În laborator porţiile de mâncare se dau prin maşină pentru omogenizare şi apoi se analizează
chimic. Determinările de laborator pun iniţial în evidenţă substanţa uscată (rezultată prin
evaporarea apei) din care se face determinarea proteinelor şi a grăsimilor. Prin calcinare se
obţine cenuşa, în care se pot determina sărurile minerale. Hidrocarburile se vor determina prin
diferenţă după următoarea formulă:
Su- (P + L + c) = Hc

Su = substanţa uscată;
P = proteine;
L = lipide;
c = cenuşă;
Hc = glucide ( hidrocarbonate)
Metoda dă rezultate foarte corecte, dar este greoaie (durează mult) necesitând laborator şi
personal calificat.

Metoda chestionarului este mult folosită în ţările dezvoltate economic. Pentru a evita erorile se
fac investigaţii asupra consumului de alimente din ziua precedentă. Investigatorul trebuie să
explice rolul acestor întrebări, beneficiul lor pentru starea de sănătate a persoanei, riscul obţinerii
unor rezultate false, fie prin exagerarea fie prin diminuarea consumului real.
Pentru corectitudine s-au construit truse cu machete din plastic. Aceste truse redau în trei mărimi
(mică, medie, mare) alimentele consumate (fructe, carne, legume) cu echivalentul corespunzător
în greutate. Persoana investigată va afirma: am mâncat un măr mic (echivalentul în trusă este de
100 g), am făcut piure din patru cartofi mari (echivalentul unui cartof mare este de 200 g).
Prin această metodă vor rezulta concluzii asupra obiceiurilor alimentare ale persoanelor
interogate. Metoda este uşor de realizat, o persoană pricepută poate investiga un număr
apreciabil de persoane.
Pentru uniformizarea metodologiei de investigaţie, Ministerul Sănătaţii a emis o serie de
instrucţiuni:
- Anchetele se efectuează diferit în mediul urban şi rural; în mediul urban ancheta se
efectuează primăvara şi toamna, deoarece primăvara este anotimpul cu o alimentaţie
 deficitară, iar toamna este anotimpul cu o alimentaţie abundentă, pe când în mediul rural
unde alimentaţia depinde direct de roadele pământului din fiecare anotimp, ancheta se va
realiza în fiecare din cele patru anotimpuri.
- Anchetele cuprind atât aspectul cantitativ cât şi cel calitativ. Din punct de vedere cantitativ
alimentele sunt împărţite pe 16 grupe de alimente: carne, preparate din carne, peşte, ouă,
lapte, brânzeturi, grăsimi animale, grăsimi vegetale, pâine, derivate de cereale, legume cu 5%
hidrocarbonate (frunze) şi legume cu 10% hidrocarbonate (rădăcinoase), cartofi, leguminoase
uscate, fructe, produse zaharoase. Calitativ este vorba de asigurarea unui aport corespunzător
de proteine vegetale şi animale, lipide animale şi vegetale, glucide, vitamine, săruri minerale
şi calorii.
- Anchetele se executa într-un interval de 7 zile consecutive, făcându-se apoi media
aritmetică a valorilor obţinute; alegerea acestui interval este dictată de necesitatea asigurării
aporturilor corespunzătoare dar şi a unor meniuri în aşa fel încât:
a) să nu fie incluse într-o zi toate categoriile de alimente; nu se permite în aceeaşi zi şi peşte
şi preparate din carne; nu se vor consuma în aceeaşi zi şi cartofi şi orez.
b) normele alimentaţiei raţionale recomandă pentru unele alimente cantităţi pe zi destul de
mici, ceea ce înseamnă consumarea unei cantităţi duble la 2 zile interval (un ou la două zile).
c) intervalul de 7 zile nu reprezintă un timp în care să apară carenţe, este doar o perioadă de
alternanţă a alimentelor în meniuri.
- Repartizarea alimentaţiei pe mese pentru adulţi trebuie să respecte anumite procente:
- 30% pentru micul dejun;
- 50% pentru masa de prânz;
- 20% pentru cină.
Pentru copii, alimentele se împart de obicei în 4 sau mai bine 5 mese, din care gustările
trebuie să reprezinte 10% din raţie, scăzându-se corespunzător câte 5% din raţia celor doua
mese principale între care este intercalată gustarea. Pentru 5 mese raţia trebuie repartizată
astfel:
- 25% micul dejun;
- 10% pentru gustare;
- 40% pentru masa de prânz;
- 10% pentru gustare;
- 15% pentru cină.
În colectivităţile de copii, trebuie să predomine legumele şi fructele proaspete, 1/3 din
aport trebuie să fie realizat de crudităţi pentru a se asigura necesarul de vitamina C. De
asemenea, este necesară respectarea raportului de 50% între proteine animale şi cele vegetale
şi lipide animale şi vegetale.

3. Starea de nutritie: examenul somatometric

Cunoaşterea stării de nutriţie a populaţiei prezintă o mare importanţă pentru aprecierea stării de
sănătate. Aceasta se poate realiza independent sau, de preferat, corelat cu cercetarea structurii
alimentaţiei populaţiei respective (prin anchete alimentare).
Examenul stării de nutriţie se realizează prin:
• examen somatometric (antropometric)
• examen clinic general
• examen de laborator
• teste speciale
Examenul somatometric
Pentru aprecierea stării de nutriţie este suficientă măsurarea înălţimii, a greutăţii corporale,
perimetrul toracic şi grosimea pliului cutanat. Interpretarea rezultatelor presupune existenţa unor
tabele cu norme. Acestea sunt valori medii, rezultate din măsurători pe un mare număr de
indivizi care au avut condiţii optime de alimentaţie. Tabelele cu norme sunt valabile numai
pentru perioada, regiunea şi populaţia în care au fost stabilite, preconizându-se ca fiecare ţară să-
şi aibă normativele ei proprii, bazate pe experienţa ţării respective.
Valorile stabilite prin somatometrie dau relaţii mai ales asupra aspectului cantitativ al raţiei
(valoarea calorică) şi nu sunt suficient de sensibile pentru depistarea cazurilor de malnutriţie
incipientă.
Pentru a obţine date cât mai precise, măsurătorile trebuie făcute în condiţii bine stabilite şi
întotdeauna aceleaşi.
Măsurarea taliei se face cu ajutorul antropometrului şi pediometrului, la sugari. Subiectul,
descălţat, va sta în poziţie verticală, cu spatele la tija gradată, în aşa fel încât să o atingă cu
călcâiele, fesele şi omoplaţii; marginea inferioară a orbitei trebuie să fie în acelaşi plan orizontal
cu orificiul conductului auditiv extern.
Măsurarea greutăţii corporale se face cu subiectul dezbrăcat, pe nemâncate şi după prealabila
golire a vezicii urinare.
Măsurarea perimetrului toracic se face cu ajutorul unei panglici metrice, la nivelul unei linii
orizontale care trece posterior pe sub vârful omoplaţilor şi anterior prin punctul mediosternal. La
fete după pubertate şi la femei se ia ca reper anterior coasta IV.
Măsurarea grosimii pliului cutanat se face mereu în acelaşi loc, pentru a obţine date comparabile.
Se recomandă următoarele locuri:
• partea posterioară a braţului, la jumătatea distanţei între acromion şi olecran, mâna fiind
sprijinită pe şold;
• la nivelul bicepsului, în punctul mijlociu cu braţul atârnând vertical;
• unghiul inferior al omoplatului;
• deasupra crestei iliace, pe linia medio-axilară.
Pielea se apucă între police şi index şi se formează o cută care nu trebuie să prindă şi ţesutul
muscular subjacent. Grosimea pliului cutanat se măsoară cu un şubler sau cu un aparat special
(cutimetru). Grosimea normală a pliului cutanat este de 10 – 25 mm, la femei ajungând pana la
30 mm. Depăşirea acestor valori arată că nivelul caloric al raţiei alimentare întrece cheltuiala de
energie a organismului (supraalimentaţie). S-a stabilit o relaţie între suma celor patru pliuri
cutanate şi procentajul grăsimii corporale.
Este recomandabil ca înălţimea şi greutatea să se exprime nu numai în valori absolute,
independente una de alta, ci şi sub forma de raport. Pentru aprecierea greutăţii ideale se folosesc
diverse tabele sau formule, în care greutatea ideală este corelată cu înălţimea:
- indicele Broca : G = T – 100
- indicele Lorentz : G = (T – 100) – 0,25 (T – 150)
- o altă formulă introduce în calcul vârsta subiectului şi ţine seama de sex. Pentru bărbaţi:
G = 50 kg + 0,75 (T – 150) + 0,25 (V – 20)
Iar pentru femei rezultatul final se înmulţeste cu 0,9.
4. Starea_de_nutritie_examenul_clinic
Examenul clinic
Cu ocazia efectuării examenului clinic ne informăm asupra antecedentelor medicale a celor investigaţi,
asupra bolilor actuale şi intervenţiilor chirurgicale, asupra utilizării de medicamente şi asupra fumatului şi
consumului de alcool.
La efectuarea examenului clinic se va ţine seama de câteva reguli generale:
- de cele mai multe ori semnele clinice prin care se manifestă dezechilibrele nutritive nu sunt specifice,
ele putând fi produse şi de alţi factori, de aceea, fiecare semn trebuie interpretat în lumina unor date
anamnestice şi corelat cu alte semne şi cu rezultatele pe care le furnizează investigaţiile de laborator.
- în condiţii obişnuite deficienţele nutriţionale nu se limitează la o singură substanţă nutritivă, ci sunt de
fapt polideficienţe în care una, dominantă, imprimă caracterul său tabloului clinic.
- aceeaşi deficienţă nutriţională se poate manifesta prin semne clinice diferite, în funcţie de modul cum s-
a instituit: suprimarea bruscă şi totală (forma acută a carenţei) sau reducerea parţială şi pe timp
îndelungat (forma cronică a carenţei); semnele carenţei acute se pot suprapune peste cele ale carenţei
cornice, făcând polimorf tabloul clinic.
- au devenit din ce în ce mai rare cazurile de deficienţe nutriţionale avansate care să ducă la formele
clasice ale bolilor carenţiale (caşexia şi edemul de foame, scorbut, beri-beri, pelagră). Este posibilă
apariţia unor stări de precarenţă determinate de variaţiile sezoniere în alimentaţie, de consumul exagerat
de produse alimentare rafinate sau de persistenţa unor obiceiuri alimentare incorecte. Aceste stări de
precarenţă evoluează, de obicei, fără manifestări clinice evidente.
- unele stari de precarenţă care evoluează latent, devin manifeste sau se accentuează cu ocazia intervenţiei
unui alt factor “de relevare”: eforturi fizice intense, sarcină, alăptare, mediu toxic, boli infecţioase.
Când studiul stării de nutriţie se efectuează pe un lot mare de subiecţi, examenul clinic se limitează de
obicei la: tegumente şi mucoase vizibile (bucală, linguală, conjuctivală), fanere, ţesut celular subcutanat,
musculatură, sistem osos, sistem neuroendocrin şi comportament psihic.

a) Pentru tegumente se notează: culoarea, aspectul, umiditatea, elasticitatea şi prezenţa unor eventuale
modificări patologice, echimoze, ragade, cruste, edeme etc.
Un tegument uscat, aspru la pipăit, cu hiperkeratoză care îi dă un aspect de piele de găina poate fi semn
al carenţei de vitamina A sau vitamină C.
Eritemul dureros, cu edem şi chiar cu flictene a părţilor descoperite şi expuse soarelui ale tegumentelor
(simetric pe mâini, faţă, gât, gambe), urmat de descuamare şi pigmentare, este întâlnit în faza acută a
pelagrei incipiente. În formele cronice de pelagră, pielea devine aspră, rugoasă, uscată, hiperpigmentată,
cu fisuri şi edeme care demonstrează o modificare profundă a troficităţii.
Dermatita seboreică întinsă pe aripile nasului, şanţurile nasolabiale, bărbie, regiunea intersprâncenară şi
pe pleoape constituie un semn al carenţei de riboflavină. Pielea este grasă, lucioasă, acoperită de scoame
gălbui-murdare.
Paliditatea tegumentelor ne sugerează o carenţă de fier, proteine, vitamina C, vitamina B12 sau acid folic.
Depozite grăsoase, galbene, mai ales la nivelul pleoapelor (xantelasme), sunt întâlnite în tulburări ale
metabolismului colesterolului.
b) Mucoasele vizibile sunt examinate din punct de vedere al aspectului şi culorii.
O mucoasă a buzelor roşie, subţiată, fisurată, acoperită cu cruste negricioase, inflamată pe toată întinderea
sau numai la nivelul comisurilor (cheilita angulară) constituie un semn al carenţei de riboflavină.
În pelagră, mucoasa bucală şi linguală se modifică încă din fazele iniţiale ale bolii; primul semn descris
este o sensibilitate dureroasă a limbii, mai ales a vârfului acesteia. Apoi limba se descuamează,
evidenţiind papile roşii, edemanţiate (limba scarlatiniformă). Ulterior limba capătă un aspect polimorf:
zone denudate şi atrofice alternează cu zone acoperite cu un depozit murdar, cu fisuri şi ulceraţii (limbă
în hartă geografică). În fazele avansate de pelagră cronică, mucoasa linguală şi bucală se subţiază,
papilele sunt atrofiate şi limba devine netedă şi lucioasă.
Tumefierea papilelor gingivale interdentare, cu sângerare spontană sau la traumatisme minore, este
întâlnită încă din fazele de debut ale scorbutului.
Uscarea conjunctivelor, senzaţia de corp străin în ochi şi prezenţa unor puncte albe sidefii pe conjunctiva
bulbară (pete Bitot, formate prin acumularea de celule cheratinizate) sunt manifestari precoce ale carenţei
de vitamina A. Se poate ajunge la ulceraţii conjunctivale care pot prinde şi corneea (xeroftalmie) sau la
cheratinizarea, necroza şi eliminarea acesteia (keratomalacie) şi în final la cecitate.
Exagerarea vascularizării conjunctivei în jurul corneii şi tensinţa de pătrundere a capilarelor în cornee pot
apare în carenţa de riboflavină.
c)Fanerele îşi modifică aspectul, culoarea şi textura în malnutriţii care evolează cronic.
În deficienţa proteică, părul îşi pierde luciul , devine mat, friabil şi are tendinţa să capete o culoare
roşcată (mai ales cel negru).
În carenţa de fier, unghiile sunt fragile, cu striuri longitudinale şi se aplatizează, iar în formele mai
avansate pot ajunge concave (coilonichie).

d) Ţesutul celular subcutanat se apreciază prin inspecţie şi se determină obiectiv prin măsurarea grosimii
pliului cutanat.
e)La sistemul muscular se apreciază dezvoltarea, tonusul şi forţa maselor musculare.
La subiecţii corect alimentaţi musculatura este bine dezvoltată şi armonios repartizată. Hipotrofia
musculară este întâlnită în subalimentaţia calorică şi în aportul insuficient de proteine, tiamină, vitamină
E şi D, precum şi de alte principii nutritive.
Tonusul şi forţa musculară sunt diminuate în carenţa de proteine, tiamină, vitamină C, vitamină E,
vitamină D, fier etc. La copiii rahitici, datorită hipotoniei musculare, abdomenul este mărit şi evazat pe
laturi când stau în decubit dorsal (abdomen de batracian).
f) Pentru sistemul osos se examinează forma, dimensiunea şi proporţia diferitelor segmente ale corpului.
Cele mai frecvente si mai grave distrofii osoase sunt cauzate de hipovitaminoza D şi de tulburari în
aportul , absorbţia şi metabolizarea calciului şi fosforului. La copii apare rahitismul, cu manifestări clinice
cunoscute şi creşterea este redusă sau chiar oprită, iar la persoanele adulte apare osteomalacia,
caracterizată prin demineralizare osoasă cu dureri vii la nivelul scheletului (accentuată la percuţie) şi
deformări osoase. Osteopatia de carenţă a adultului se întâlneşte mai frecvent la femei, sarcina şi
alăptarea fiind declanşatori sau favorizanţi.
O atenţie deosebită trebuie acordată dentiţiei, notându-se data apariţiei şi numărul de dinţi temporari sau
definitivi la copii, forma, modul de implantare în alveole, numărul dinţilor cariaţi, extraşi, reconstituiţi
(indicele CER). Dentiţia este afectată de rahitism, în consumul de dulciuri, în hipovitaminoza C, în
abateri de la limitele normale ale fluorului în apă şi alimente.
g) Sistemul neuroendocrin şi comportamental
În general, carenţele nutriţionale nu sunt atât de accentuate încât să producă leziuni grave ale sistemului
nervos central şi periferic. Sunt întâlnite manifestări minore: parestezii, dureri cu caracter reumatismal la
nivelul extremităţilor( în hipovitaminozele B1, PP, C şi carenţa de fier), parestezii linguale (carenţă de
B2, PP, acid folic, B12, fier). Pot apare însă şi manifestări cu gravitate mare: polinevtrita beri-berică şi
demenţa pelagroasă.
Dezechilibrele nutriţionale se însoţesc frecvent de modificări de comportament: astenie, reducerea
capacităţii de muncă fizică şi intelectuală, apatie, cefalee, insomnie, iritabilitate. Aceste simptome au
caracter subiectiv şi sunt influenţate de particularităţile individuale.
În carenţe de iod apare hipertrofia tiroidiană, agravată de sarcină şi alăptare şi în adolescenţă, datorită
creşterii nevoii de iod în aceste condiţii fiziologice.
5. Alterarea carnii.

Alterarea cărnii apare în condiţii convenabile de umiditate şi temperatură, când, în paralel cu

procesele biochimice obişnuite, se dezvoltă microorganismele peste anumite limite, ducând la
transformări chimice nedorite. Enzimele bacteriilor de putrefacţie (în special cele proteolitice –
proteaze) produc alterarea cărnii prin modificări complexe fizico-chimice.
Contaminarea cu microorganisme se produce atât în timpul sacrificării animalelor, cât şi după
aceea. Sursele de contaminare şi infestare a cărnii sunt reprezentate de aer, pielea murdară a
animalelor, ustensile, mâinile muncitorilor. Exsangvinarea incompletă la sacrificare favorizează
multiplicarea germenilor.
Microorganismele exercită asupra cărnii o acţiune de dezintegrare prin intermediul enzimelor
specifice, care acţionează asupra tuturor componentele cărnii, însă descompunerea substanţelor
proteice este procesul biochimic principal.
Alterarea este începută de flora microbiană aerobă, consumatoare a oxigenului din straturile
superficiale ale cărnii şi este continuată de flora microbiană anaerobă. Datorită amoniacului şi
aminelor formate, reacţia cărnii din acidă devine slab acidă, neutră sau alcalină. Aminele
formate sunt urât mirositoare, iar unele au efecte toxice.
Odată cu transformările proteinelor, care sunt suportul principal al alterării, se pot modifica şi
grăsimile, sub influenţa florei lipolitice începând oxidarea acizilor graşi liberi.
Pentru prevenirea alterării cărnii cu agenţi microbieni, parazitari, virali se impune respectarea
condiţiilor igienice privind starea de sănătate a animalului, condiţiile de sacrificare, prelucrare,
depozitare şi transport. În toate aceste etape, carnea şi preparatele de carne trebuiesc ţinute la o
temperatură scăzută, pentru a împiedica multiplicarea exagerată a microorganismelor saprofite şi
patogene.
Pentru a aprecia starea de prospeţime sau alterare cărnii şi preparatelor de carne se utilizează
examene: organoleptice, chimice şi bacteriologice

6. Examenul organoleptic al carnii (refrigerata, congelata sau alterata) – caracteristici

Examenul organoleptic
Examinarea caracteristicilor organoleptice ale cărnii se face conform tabelelor XV şi XVI, cu următoarele
menţiuni:
- carnea caldă se examinează în acelaşi mod cu carnea zvântată sau refrigerată;
- carnea congelată se examinează ca atare şi după decongelare;
- rezultatul examenului organoleptic se înscrie în buletinul de analiză.
Peştele congelat se examinează după aceleaşi criterii ca si peştele refrigerat, după decongelare. La peştele
congelat, gura trebuie să fie închisă şi ochii exoftalmici, solzii strălucitori iar pielea lucioasă. Dacă în
momentul congelării nu erau proaspeţi, aceasta se poate aprecia chiar în stare congelată după: gură, care
este întredeschisă, ochi – înfundaţi în orbite etc.
7. Determinarea starii igienico-sanitare si a valorii nutritive a carnii - examenul chimic;
identificarea NH3 prin reactia Nessler, determinarea azotului usor hidrolizabil - principiul
metodei, valori normale.

Examenul chimic al cărnii

Cele mai importante examene chimice pentru carne şi preparate sunt determinarea: amoniacului,
hidrogenului sulfurat, nitriţilor, pH-ului, ce vor fi prezentate în continuare. În paralel se
determină cenuşa, conţinutul de substanţe grase, apa, substanţele proteice totale, clorura de
sodiu, amidonul, colagenul precum şi diverse metale.
Pentru efectuarea unor examene chimice este necesară prepararea unui extract de carne astfel:
proba de carne recoltată conform normelor se omogenizează prin trecerea de 2-3 ori prin maşina
de tocat carne cu diametrul orificiilor sitei de 4 mm. La produsele în membrană, aceasta se
îndepărtează în prealabil. Din proba astfel pregătită se cântăresc cca. 10 g carne, care se trece
într-un pahar Berzelius cu 100 cm³ apă şi se lasă apoi la temperatura camerei 10 – 15 minute,
timp în care se omogenizează de câteva ori cu o baghetă de sticlă. Se filtrează printr-o hârtie de
filtru cu porozitate mare, cutată, într-un vas Erlenmayer curat şi uscat.
La carnea proaspătă filtrarea se face rapid, iar filtratul este limpede (clar).

Identificarea amoniacului – reacţia Nessler

Principuil metodei – Amoniacul formează cu reactivul Nessler (soluţie de tetraiodomercuriat
bipotasic K2HgI4 în hidroxid de potasiu) un precipitat cu o mare putere colorantă, care permite
identificarea urmelor de amoniac.
Mod de lucru –Într-o eprubetă se introduce 1 ml extract de carne şi se adaugă 1.....10 picături
reactiv Nessler, agitând eprubeta după adăugarea fiecărei picături. Se urmăreşte modificarea
coloraţiei şi a gradului de limpezime a soluţiei. Reacţia se consideră:
- negativă – dacă după adăugarea a 10 picături de reactiv Nessler nu este modificată claritatea
extractului;
- slab pozitivă – dacă după minimum 6 picături de reactiv apare un uşor precipitat şi coloraţia
devine galben-intensă;
- pozitivă – dacă la adăugarea primelor picături de reactiv apare o tulburare vizibilă şi o
coloraţie galben pronunţată, iar după adăugarea ultimelor picături se formează un precipitat
abundent, de culoare galben-portocalie.
Pentru carnea proaspătă reacţia trebuie să fie negativă sau coloraţia să fie uşor gălbuie, limpede.

Determinarea azotului uşor hidrolizabil

Principiul metodei – Azotul uşor hidrolizabil, pus în libertate sub formă de amoniac cu ajutorul
unei baze slabe, este antrenat prin distilare cu vapori de apă şi captat într-o soluţie acidă, în care
este dozat prin titrare cu soluţie de hidroxid de sodiu.
Aparatură: Instalaţia de distilare.
Mod de lucru – Se introduc 10 g carne tocată din proba de cercetat, mărunţită ca pentru obţinerea
extractului de carne, în balonul de distilat cu 250 cm³ de apă. Se montează balonul la un
refrigerent ascendent, al cărui tub prelungitor se scufundă într-un vas (pahar) colector, în care s-
au introdus 5 – 15 ml acid sulfuric, 2 – 3 picături roşu de metil şi 5 – 10 ml apă distilată. După
montarea dispozitivului de distilare se introduc în balon cca. 1 – 2 g oxid de magneziu şi 5 – 10
ml ulei de parafină, pentru a se evita spumarea. Se spală apoi pereţii balonului cu apă, se agită
şi se montează la instalaţia de distilare. Se aduce la fierbere în 10 minute şi se distilă 25 de
minute. Aproape de sfârşitul distilării, se coboară vasul colector în aşa fel încât prelungirea
refrigerentului să rămână deasupra nivelului lichidului. După terminarea distilării se spală cu
câţiva ml de apă capătul superior al refrigerentului.
Lichidul din vasul colector se titrează cu soluţie de hidroxid de sodiu. În paralel, se efectuează
două determinări pentru fiecare probă. Conţinutul de azot uşor hidrolizabil, exprimat ca
amoniac, în mg/100 g se calculează după formula:
NH3 = (0,0017 (V1 – V2) x 1000)/m x 100
În care:
- 0,0017 = cantitatea de NH3, în g, corespunzătoare la 1 ml soluţie acid sulfuric 0,1 N.
- V1 = volumul de acid sulfuric 0,1 N introdus în vasul colector (ml).
- V2 = volumul de NaOH 0,1 N folosit la titrare (ml).
- m = masa produsului luat pentru determinare (g).

Ca rezultat se ia media aritmetică a celor două determinări.

Se acceptă: pentru carnea zvântată maximum 25 mg NH3/100g; pentru carnea refrigerată sau
congelată 35 mg NH3/100g, pentru preparate de carne proapete maximum 30 mg NH3/100g, iar
pentru cele semiafumate maximum 45 mg NH3/100g.

8. Determinarea starii igienico-sanitare si a valorii nutritive a carnii - examenul chimic

(identificarea H2S, determinarea nitritilor si a pH-ului principiul metodei, valori normale.

Carnea şi peştele se pot găsi sub mai multe forme: proaspătă, refrigerată, congelată, sau preparate
de carne (mezeluri). Durata de păstrare a preparatelor de carne se poate mări folosind procedee
ca: sărarea, fierberea, afumarea sau uscarea şi adăugarea de azotit sau azotat de Na şi K, cu
efecte bacteriostatice (în special asupra florei de putrefacţie) şi menţinerea culorii roz-roşie (prin
oxidarea resturilor de hemoglobină şi mioglobină în compuşi stabili, de culoare roşie de tipul
nitrozo- sau methemoglobină.
Alterarea cărnii apare în condiţii convenabile de umiditate şi temperatură, când, în paralel cu
procesele biochimice obişnuite, se dezvoltă microorganismele peste anumite limite, ducând la
transformări chimice nedorite.
Contaminarea cu microorganisme se produce atât în timpul sacrificării animalelor, cât şi după
aceea. Sursele de contaminare şi infestare a cărnii sunt reprezentate de aer, pielea murdară a
animalelor, ustensile, mâinile muncitorilor. Exsangvinarea incompletă la sacrificare favorizează
multiplicarea germenilor.
Microorganismele exercită asupra cărnii o acţiune de dezintegrare prin intermediul enzimelor
specifice, care acţionează asupra tuturor componentele cărnii, însă descompunerea substanţelor
proteice este procesul biochimic principal.
Pentru prevenirea alterării cărnii cu agenţi microbieni, parazitari, virali se impune respectarea
condiţiilor igienice privind starea de sănătate a animalului, condiţiile de sacrificare, prelucrare,
depozitare şi transport. În toate aceste etape, carnea şi preparatele de carne trebuiesc ţinute la o
temperatură scăzută, pentru a împiedica multiplicarea exagerată a microorganismelor saprofite şi
patogene.

9. Determinarea starii igienico-sanitare si a valorii nutritive a laptelui : examenul

microbiologic(indicatori, semnificatii, norme):
Alterarea laptelui si a produselor lactate
Prin dezvoltarea masivă a unor microorganiste de tip colibacili, B. subtilis, B. cereus, Proteus,
Pseudomonas cât şi a unor mucegaiuri are loc hidroliza proteinelor până la aminoacizi şi chiar amoniac,
amine, hidrogen sulfurat (substanţe urât mirositoare rezultate din degradarea aminoacizilor).
În această situaţie laptele are consistenţa modificată, iar brânzeturile se înmoie şi capătă un gust amar. În
laptele si produsele lactate se pot dezvolta şi microorganisme care produc modificări ale culorii în toată
masa sau numai sub formă de pete.
a. Determinarea numărului total de germeni
Determinarea numărului total de germeni
Această determinarea stabileşte gradul de contaminare microbiană a probei de analizat prin însămânţarea
unei anumite cantităţi de probă şi a diluţiilor zecimale succesive, în mediul de cultură solid la 37°C, în
condiţii de aerobioză. Se numără coloniile dezvoltate şi se raportează la ml sau la g de produs.
Diluţiile zecimale successive se obţin prin introducerea într-o eprubetă sterilă a 1 ml diluţie superioară şi
a 9 ml apă de robinet sterilă (la fiecare diluţie schimbându-se pipetele).
Se însămânţeaza apoi câte 1 ml pentru fiecare diluţie şi pentru laptele brut în câte două cutii Petri, după
care se adauga mediu nutritiv (macerat de carne - peptonă - lactoză – agar) topit şi răcit la 47°C. Cutiile
Petri astfel însămânţate se introduc la termostat şi se incubează la 30°C – 72 ore sau la 37°C timp de 48
ore.
După incubare, se numără coloniile dezvoltate, cu ochiul liber sau cu lupa, luându-se în considerare
numai cutiile Petri care conţin între 30-300 colonii. Se calculează media aritmetică a numărului de colonii
găsite în cutiile Petri însămânţate cu aceeaşi diluţie şi rezultatul se inmulţeşte cu factorul de diluţie.
Rezultatele se exprimă ca număr de germeni aerobi mezofili pe ml sau g de produs.
Pentru laptele pasteurizat, la sticlă, se admit maximum 300.000 germeni/ml.
b. Determinarea numărului probabil de bacterii coliforme totale şi Escherichia coli
Determinarea numărului probabil de bacterii coliforme totale şi Escherichia coli
Principiul metodei pentru coliformii totali - Se însămânţează cantităţi măsurate din proba de analizat ca
atare sau diluţii zecimale succesive ale acesteia (în serii de câte 3 eprubete) în mediu bulion-bilă-lactoză-
verde briliant şi se incubează la 37°C timp de 48 ore.Se stabileste numărul probabil de bacterii califorme
pe baza numărului de eprubete considerate pozitive din fiecare serie de eprubete însămânţate.
Confirmarea prezenței bacteriilor coliforme se face pe baza dezvoltării de colonii caracteristice pe mediul
geloza-eozina-albastru de metilen.
Pentru laptele pasteurizat se admit maxim 10 coliformi/ml.
c. Testul reductazei
Stabileşte indirect numărul de microorganisme din laptele crud integral prin măsurarea activităţiii lor
reducătoare.
Principiul metodei – Albastrul de metilen, adăugat într-o cantitate mică în proba de lapte crud integral,
este decolorat după un anumit timp, datorită acţiunii oxido-reducătoare a microorganismelor. Timpul de
decolorare dă indicaţii asupra calităţii microbiologice a probei analizate.
Decolorarea se urmăreşte la 3 intervale: 20 minute, 2 ore și 5 ore și 30 minute.
În raport cu intervalul la care a apărut decolorarea se apreciază clasa de calitate microbiologică a laptelui,
conform tabelului XXI.
10. Ambianta termica a incaperilor de locuit: norme igienico-sanitare.
-Temperatura optimă este de 18ºC - 20ºC. Diferenţele de temperatură pe orizontală pot atinge maximum 2
– 3ºC, iar pe verticală sunt permise diferenţe mai mici (1,5 - 2ºC). Variaţiile temperaturii în 24 de ore nu
trebuie să depăşească 2 – 3ºC în cazul încălzirii centrale şi 4 -6ºC pentru cea locală.
-Umiditatea relativă a aerului se recomandă să fie cuprinsă între 35% şi 65%.
-Viteza curenţilor de aer în încăperi nu trebuie să depăşească 0,5 m/s; viteza optimă fiind consideratî ca
variind între 0,15 şi 0,25 m/s.
-Radiaţiile calorice se referă la temperatura pereţilor, care trebuie să difere cu mult 4ºC faţă de
temperatura aerului. Dacă scăderea este mai mare de 4ºC apare senzaţia de frig, vaporii de apă
condensează pe pereţii respectivi. Temperatura corpurillor de încalcit se recomandă să nu depăşească
80ºC
11. Ambianta termica a incaperilor de locuit: definitie mecanisme termogeneza si termoliza
Ambianta termica: Definiţie: complexul de factori fizici ai mediului ambiant (temperatură, umiditate,
curenţi de aer, radiaţii calorice), care influenţează schimbul de căldură între organism şi mediul
înconjurător.
Homeotermia este rezultanta a două procese antagonice: termogeneza sau producerea de căldură şi
termoliza sau pierderea de căldură de către corpul uman. Aceste două procese care definesc funcţia de
termoreglare au rol hotărâtor în desfăşurarea proceselor fiziologice din organismul uman
Termoliza sau pierderea de căldură se realizează prin 4 mecanisme fundamentale, şi anume:
• conducţia: pierderea de căldură care se realizează prin contact direct cu obiectele înconjurătoare,
inclusiv cu aerul, cu apa şi alimentele ingerate.
• convecţia: este determinată de mişcarea în spaţiu a aerului, care în contact cu suprafaţa cutanată se
încălzeşte şi se ridică datorită scăderii densităţii sale.
• radiaţia: termodeperdiţia către obiectele şi suprafeţele înconjurătoare, fără a veni în contact direct cu
acestea.
• evaporarea apei: la nivelul pielii sau mucoasei respiratorii.
Termogeneza, la nivelul ficatului şi a maselor musculare, are rol preponderent în condiţiile expunerii la
condiţii de temperatură scăzută.

12. Ambianta termica a incaperilor de locuit: metoda determinării separate a celor 4 factori de
microclimat:
a. temperatură,
Constituie factorul de microclimat cel mai frecvent investigat. Determinarea acesteia se face cu un
termometru cu alcool sau cu mercur.
Termometrul de cameră are un principiu de funcţionare simplu: sub influenţa temperaturii mediului,
lichidul din rezervorul termometrului se dilată (sau contractă), iar pe o scară în grade Celsius se
urmăreşte acest efect, care se citeşte direct în grade de temperatură.
Pe lângă termometrul obişnuit de cameră, pe care se citeşte temperatura la un moment dat, există tipuri
speciale de termometre, care indica temperatura maximă şi minimă dintr-un interval de timp (termometru
Six), precum si aparate care permit înscrierea continuă a temperaturii aerului pe un interval (24 de ore
sau o săptămână) – termografe.
Determinarea temperaturii aerului constituie o etapă obligatorie în determinarea microclimatului, acest
factor influenţează cel mai puternic pierderea de căldură a organismului.
b. umiditate,
Umiditatea se exprimă prin două noţiuni foarte importante: umiditatea absolută şi umiditatea relativă.
Umiditatea absolută (Ua) reprezintă cantitatea de vapori de apă prezentă efectiv în aer. Se exprimă cel
mai simplu în grame apă/m³ de aer.
Umiditatea maximă (Um) se referă la cea mai mare cantitate de evapori de apă care se poate găsi într-
un volum determinat de aer, la o anumită temperatură. Odată cu creşterea temperaturii aerului, creşte şi
puterea sa de saturare, ceea ce împiedică evaporarea transpiraţiei.
Umiditatea relativă (Ur) este raportul procentual între cantitatea de vapori de apă pe care o conţine un
volum de aer şi cantitatea de vapori de apă care ar satura acelaşi volum de aer.
Ur = Ua / Um x 100
Metodele de masurare ale umidităţii relative sunt: metoda psihometrică şi metoda higrometrică.
 c. curenți de aer
Din punct de vedere microclimatic, curenţii de aer ne interesează ca viteză şi direcţie.
Direcţia curenţilor de aer se poate identifica uşor prin urmărirea direcţiei de deplasare a fumului unei
ţigări, flacăra unei lumînări sau a fumului alb produs în urma reaţiei dintre acid clorhidric şi amoniac. În
exterior, direcţia de deplasare a curenţilor de aer se apreciază în funcţie de direcţia de deplasare a
ramurilor copacilor, a prafului sau a fumului coşurilor, a unor steguleţe aşezate pe inălţimi etc. Staţiile
meteorologice dispun, printre altele, de giruete care indică direcţia curenţilor de aer.
Viteza curenţilor de aer din exterior se apreciază cu ajutorul anemometrelor cu palete sau cu cupe.
Paletele sau cupele se rotesc pe un ax, pus în legătură cu un contor, pe care se poate citi viteza curenţilor
de aer.
Anemometrul cu palete dispune de palete foarte fine şi înregistrează curenţi de aer a căror viteză este
cuprinsă între 0,5 m/s şi 2 m/s. Anemometrul cu cupe (fig. 7.) poate fi utilizat numai pentru curenţi de aer
ce depăşesc 1 m/s.
Pentru determinarea vitezei curenţilor de aer din încăperi se recurge la catatermometrul Hill . Acesta este
un termometru special, cu alcool, cu un rezervor mare, cilindric, la extremitatea inferioară şi cu un
rezervor mai mic la extremitatea superioară. Tija capilară dintre cele două rezervoare este divizată între
35ºC şi 38 ºC (temperatura medie fiind de 36,5ºC – temperatură asemănătoare corpului uman).
d. radiații calorice
Termocuplurile pentru măsurarea radiaţiei calorice prezintă ca element sensibil o sudură bimetalică, de
exemplu între constantan şi manganin. Un capăt al acestui termocuplu este ţinut la adăpost de radiaţia
calorică, iar celălalt este expus la acţiunea radiaţiei calorice. Ca urmare, între cele două capete ia naştere
un curent electric, măsurabil cu ajutorul unui galvanometru.
Adeseori, în practică, în locul fluxului radiant se determină temperatura unor suprafeţe care emit radiaţii
calorice. Pentru aceasta se utilizează fie termometre cu mercur având rezervorul plat (care se aşează pe
suprafaţa radiantă şi se izolează de influenţa temperaturii aerului), fie termometre cu termistori, bazate pe
proprietăţile semiconductorilor
13. Determinarea in complex a factorilor ce alcătuiesc ambianta termică (scările de echivalentă
termică bazate pe criterii subiective): nomograma (principiu, zona de confort termic, obiecțiile
aduse acestei metode, temperatura efectivă echivalentă)
În urma unui număr mare de asocieri de tipul celei exemplificate, s-au stabilit toate combinaţiile care dau
aceeaşi temperatură efectivă de la 0ºC până la 40ºC. Pe baza lor s-a trasat nomograma pentru
determinarea temperaturii efective .
Determinarea temperaturii efective a unei încăperi se face în modul următor: se măsoară temperatura şi
umiditatea aerului cu psihometrul şi viteza curenţilor de aer cu catatermometrul. Pe nomogramă se unesc
cu o linie dreaptă cele două temperaturi şi se caută intersecţia ei cu curba ce reprezintă viteza curenţilor de
aer ce a fost determinată. Intersecţia corespunde pe liniile transversale ale nomogramei temperaturii
efective.
Nomograma permite aprecierea zonei de confort termic, care corespunde:
17,2ºC – 21,7ºC iarna
18,9ºC – 25,0ºC vara
În cadrul zonei de confort termic, 50% din persoanele îmbrăcate uşor şi care depun o activitate fizică
redusă prezintă o senzaţie termică de bine. Între 18 - 19ºTE un procent de 90% din persoane se simt bine
şi aceste valori corespund liniei de confort termic. Zona de confort termic prezintă variaţii care ţin de
individ, zona geografică şi climatică, alimentaţie, tradiţia în domeniul îmbrăcămintei, destinaţia spaţiului
etc
In prezent se foloseşte temperatura efectivă echivalentă, corectată, care ţine cont şi de radiaţiile calorice.
Pentru integrarea temperaturii radiante se foloseşte următoarea formulă:
Ti aer = 0,45 x Taer + 0,55 x Tradiantă
Unde: Ti aer = temperatura integrată
T radiantă = temperatura medie a pereţilor şi a podelei.

Rezultatul se citeşte tot pe nomograma pentru temperatura efectivă.

Obiecţiile aduse acestei metode sunt următoarele:
- utilizarea ca bază a senzaţiei termice subiective
- supraestimarea rolului umidităţii aerului în complexul ambiant termic
- nu ia în consideraţie radiaţiile calorice
- pentru alcătuirea nomogramei au fost folosiţi subiecţi sănătoşi, îmbrăcaţi uşor şi în stare de repaus
14. Metode fiziologice obiective pentru aprecierea ambiantei termice:
a. temperatura cutanată
Temperatura cutanată reflectă modificările vasomotorii periferice, care apar prin transportul de căldură
din interiorul organismului spre tegumente şi cedarea acesteia în exterior.
Între variaţia temperaturii aerului şi valorile temperaturii cutanate există un paralelism, în raport cu
necesitatea păstrării echilibrului termic. Temperatura cutanată este mai puţin influenţată de ceilalţi factori:
umiditate, curenţi de aer, temperatura suprafeţelor. Drept criteriu de apreciere a stării de confort termic se
poate folosi relativa constanţă a valorilor temperaturii cutanate, aşa numitul “platou termic”
Aprecierea confortului sau disconfortului se face prin calcularea diferenţei dintre temperatura cutanată
centrală (frunte, stern) şi temperatura cutanată periferică
In interiorul zonei de confort această diferenţă este de 5-6ºC, diferenţa mărindu-se la frig şi scăzând la
temperaturi ridicate
În zona de confort, temperatura cutanată este aproape egală în regiunile simetrice ale corpului. O abatere
de 0,5-0,7ºC de la această egalitate indică o suprasolicitare a sistemului de termoreglare ca urmare a unui
stress termic.
Pentru confortul termic sunt caracteristice diferite temperaturi ale tegumentelor:
- în zonele centrale (frunte, stern) = 33-34ºC
- la nivelul extremităţilor = 27-28ºC
b. temperatura centrala, functia sudorală, modificările aparatului cardiovascular
Temperatura centrală. Orice creştere a temperaturii centrale a corpului, în afara cazurilor de boală, arată
existenţa unui stress termic. În condiţii de confort termic, creşterea temperaturii centrale nu trebuie să
depăşească 0,3ºC; limita permisă pentru creşterea temperaturii centrale este de 1,2ºC, la creşteri mai mari
se intră în hipertermie.
Funcţia sudorală. Un criteriu important a acţiunii stresante a ambianţei calde asupra organismului îl
constituie gradul de sudoraţie.
Transpiraţia apare la o temperatura a aerului în jur de 28-29ºC şi a tegumentului în jur de 34ºC.
Cea mai simplă metodă de apreciere a transpiraţiei este metoda colorimetrică (virarea culorii unei
substanţe puse în contact cu pielea în momentul apariţiei şi intensificării transpiraţiei). În condiţii de
confort termic organismul nu transpiră; apariţia transpiraţiei indică faptul că organismul se află într-o
zonă de disconfort termic.
În industrie, valoarea transpiraţiei se determină prin metoda ponderală (cântărirea muncitorilor înainte şi
după activitate).
Reacţiile aparatului cardio-vascular. Se măsoară frecvenţa pulsului, tensiunea arterială şi motricitatea
vaselor tegumentare. La temperaturi peste 28-29ºC frecvenţa pulsului creşte progresiv; tensiunea arterială
se modifică numai la temperaturi ridicate prin scăderea valorilor maxime şi minime, datorită
vasodilataţiei periferice. Se recomandă să se facă măsurători repetate, datele obţinute să fie corelate cu
senzaţia termică şi prelucrate matematic, pentru surprinderea salturilor cantitative
c. modificările aparatului respirator, modificările metabolismului, reactivitatea nervoasă
Reacţiile aparatului respirator. Acţiunea microclimatului asupra aparatului respirator este investigată
prin determinarea frecvenţei, ritmului şi mişcărilor respiratorii şi prin studierea ventilaţiei pulmonare.
Toate aceste determinări relevă valori crescute la temperaturi peste 28-29ºC.
Modificările metabolismului. La scăderea temperaturii mediului ambiant metabolismul creste, iar prin
expunere îndelungată intervine adaptarea. În cazul expunerii la temperaturi ridicate se intensifică
circulaţia, respiraţia, secreţia sudorală, care se asociază, de asemenea, cu creşterea consumului energetic.
Reactivitatea nervoasă. Acţiunea ambianţei termice asupra sistemului nervos este foarte importantă; în
special la cald scade capacitatea de coordonare, de concentrare, randamentul activităţii intelectuale.
În acest sens se pot face investigaţii prin:
- elaborarea de reflexe condiţionate faţă de excitanţi sonori şi luminoşi
- determinarea perioadei de latenţă în cadrul raspunsului la excitaţia termică de contact (timpul de latenţă
pentru răspunsul la excitanţi este optim în zona de confort termic
15. Determinarea calitativa a pulberilor din aer (metoda conimetrica).
Determinarea pulberilor din aer prin metoda conimetrica
Efectul pulberilor asupra organismului depinde atât de cantitatea lor cât şi de compoziţia chimică şi de
dimensiuni. De aceea, pentru pulberi se fac determinări de compoziţie şi de dimensiuni. Cu cât numărul
particulelor de dimensiuni mici (‹5µ), care pătrund în alveola pulmonară este mai mare cu atât ele sunt
mai nocive. Pentru determinarea dimensiunilor particulelor (procentual) se folosesc mai multe metode,
cea mai lesne de aplicat fiind cea conimetrică. Se foloseşte un instrument numit conimetru (Zeiss)
alcătuit din trei părţi principale:
- pompă de aspiraţie cu volum reglabil (pentru volume de 1 cm³, 2,5 cm³ şi 5 cm³);
- camere de reţinere a pulberilor (numărul lor variază de la un aparat la altul);
- obiectiv microscopic – în câmpul acestuia se aduce camera în care s-a reţinut aerul pentru determinarea
pulberilor.
Câmpurile de aspiraţie numerotate se aduc în faţa pompei care aspiră un anumit volum de aer, după cum
aerul este mai mult sau mai puţin poluat. Aceste câmpuri se aduc apoi în faţa ocularului, care prezintă un
desen (fig. 17) ce împarte suprafaţa în mai multe pătrate (latura unui pătrat are 100 µ). În centrul
câmpului sunt două linii duble încrucişate, ce formează un unghi ascuţit de 18º. Distanţa dintre liniile
duble este de 5µ. Toate aceste valori sunt utile pentru numărarea particulelor şi stabilirea dimensiunilor,
în procente (se alcătuieşte aşa numita dispersogramă). Pentru cazul în care nu pot fi numărate toate
particulele din câmp şi ele sunt repartizate uniform, se numără toate particulele dintr-un unghi ascuţit şi
rezultatul se înmulţeste cu 20. Pentru dimensionare se compară particulele cu latura pătratului de 100µ şi
cu distanţa de 5 µ, făcându-se procentul pe dimensiuni. Dispersometria - raportarea procentuală a
pulberilor funcţie de domensiunile lor – este deosebit de importantă pentru aprecierea nocivităţii lor.
Determinarea mărimii pulberilor se poate face şi cu ajutorul microscopului, care prezintă o reţea
micrometrică. Se aplică o picătură de lichid în care s-au reţinut pulberile între lamă şi lamelă şi, utilizând
reţeaua micrometrică se face dimensionarea pentru cel puţin 100 de particule din câmpul microscopic.
Analiza calitativă a pulberilor se referă şi la forma acestora; cu cât acestea sunt mai neregulate, cu atât
acţiunea lor nocivă este mai intensă. Un alt aspect deosebit de important al analizei calitative îl constituie
compoziţia chimică a pulberilor, cei mai importanţi şi cei mai nocivi componenţi fiind: dioxidul de siliciu,
plumbul, azbestul, mercurul etc.
16. Studiul efectelor poluarii asupra mediului si asupra omului.
Studiul efectelor poluării asupra mediului:
• starea materialelor de construcţie (degradarea, murdărirea);
• prezenţa poluanţilor în sol (acumularea în sol, circulaţia lor în straturile de sol);
• modificarea calităţii apelor de suprafaţă şi de profunzime (concentraţia poluanţilor la diferite adâncimi);
• modificarea vegetaţiei
- prezenţa pe frunze a particulelor poluante;
- concentraţia unor poluanţi în ţesuturile vegetale;
 - efectul nociv al unor poluanţi asupra dezvoltării unor plante;
• influenţa asupra faunei
- absorbţia unor poluanţi în sânge;
- impregnarea ţesuturilor cu poluanţi
• modificarea calităţii alimentelor: impregnarea cu poluanţi, modificarea proprietăţilor
organoleptice, modificarea proprietăţilor nutritive.
Studiul efectelor poluării asupra organismului uman - se fac investigaţii comparative pe două grupe de
populaţie, asemănătoare din punct de vedere al repartiţiei pe grupe de vârstă, sex, nivel socio-economic,
dar cu expunere diferită la poluare (expuşi/neexpuşi). Se analizează datele de morbiditate, mortalitate,
somatometrie, fenomenele demografice, tulburările de adaptare. De asemenea, se pot studia doar
grupurile de populaţie vulnerabile, din punct de vedere al indicatorilor fiziologici, incidenţei afecţiunilor
acute etc.
De exemplu: cele mai recente studii cu privire la poluarea atmosferică iau în discuţie grupuri de copii de 7
– 11 ani, la care se studiază, prin determinări spirometrice, VEMS şi incidenţa afecţiunilor respiratorii
acute (loturi expuse comparativ cu cele neexpuse), alături de alte afecţiuni influenţate de poluare
(conjunctivite acute, amigdalite acute).
17. Clasificarea poluantilor aerului din punct de vedere al efectului lor asupra organismului uman
Clasificarea poluantilor aerului din punct de vedere al efectului lor asupra organismului uman
•poluanţi iritanţi: pulberi netoxice (fără o acţiune toxică specifică), SO2, NO2, NH3, O3, Cl;
•poluanţi fibrozanţi: SiO2, azbest, oxizi de Fe, oxizi de bariu, cobalt etc.;
•poluanţi asfixianţi: CO, H2S, HCN, CN¯, NO2¯;
•poluanţi alergizanţi: - naturali, de natură: - animală;
- vegetală;
- minerală.
- artificiali: - medicamente;
- substanţe chimice amorfe;
•poluanţi toxici sistemici: Pb, Mn, Hg, Cd, Va, Se, F, As, pesticide;
•poluanţi cancerigeni, mutageni, teratogeni
18. Contaminarea microbiana a aerului - clasificarea germenilor
Specii saprofite - sunt psihrofile (cu temperatură optimă de dezvoltare 15 - 22ºC): bacili sporulaţi (B.
Subtilis, B. Mezentericus, B. Megaterium, B. Mycoides, B. Vulgatus), coci (Acromobacter, micrococi etc),
actinomicete, levuri şi fungi.
Microorganisme patogene şi condiţionat patogene, (flora mezofilă care se dezvolta optim la 37ºC ),
legate de prezenţa omului şi a animalelor cu sânge cald, cum ar fi: stafilococul, streptococul,
pneumococul, B. Koch, B. Difteric, E. Coli, B. Piocianic, virusuri (rujeolic, rubeolic, gripal etc), micete
din genul Candida şi Aspergillus etc.
19. Contaminarea microbiana a aerului - indicatori sanitari bacteriologici:
a. NTG si coliformi
Numărul total de germeni care se dezvoltă la 37ºC (flora mezofilă din aer) reprezintă totalitatea coloniilor
microbiene care se dezvoltă la această temperatură pe un mediu solid (geloză simplă 2%). Acest indicator
permite aprecierea prezenţei şi densităţii microorganismelor de provenienţă umană şi animală. Totuşi,
temperatura de 37ºC nu selecţionează numai flora mezofilă, existând un număr de germeni psihrofili care
se dezvoltă la această temperatură.
Un examen mai amănunţit al microorganismelor din aer se realizează printr-o incubare diferenţiată şi
paralelă a plăcilor cu medii de cultură expuse, la 22ºC şi 37ºC. Flora care se dezvoltă la 22ºC nu este de
provenienţă umană sau animală, fiind în majoritatea cazurilor de origine telurică. Germeni care se
dezvoltă la 37ºC provin din: nazo-faringe, expectoraţii, de pe tegumente, din dejecte etc. şi indică o
probabilitate mare de existenţă a germenilor patogeni în aerul analizat
Coliformii. Sunt germeni în special de origine intestinală. Prezenţa lor în aer indică un grad ridicat de
insalubrizare a încăperii. Izolarea lor pe mediul de cultură (geloza-sânge) se face după aspectul coloniilor.
Confirmarea se face prin trecerea pe medii speciale (Levine – EMB). Nu se recomandă recoltarea directă
a probelor de aer pe medii speciale, deoarece acestea inhibă dezvoltarea coliformilor.
b. Stafilococi si streptococci
Streptococii. Deoarece streptococii β hemolitici au habitat nazo-faringian, prezenţa lor în aerul
atmosferic semnifică existenţa unei contaminări a aerului de către persoane bolnave sau de către purtători
sănătoşi.
Streptococii viridans se găsesc la majoritatea persoanelor în faringe şi cavitatea bucală (cu excepţia
tulpinilor hemolitice de enterococi) şi de aceea ei constituie indicatori fideli de contaminare a aerului.
Pentru identificarea streptococilor se utilizează ca mediu de cultură geloza-sânge 5 – 7%. Coloniile de
streptococ se identifică după aspectul morfologic şi se notează separat numărul de colonii cu hemoliză de
tip α şi cele de tip β. Exprimarea se face la 1 m³ de aer, după modelul de calcul al florei mezofile.
Stafilococii. Pot fi prezenţi în căile respiratorii superioare (mai ales la nivelul nasului) şi pe suprafaţa
cutanată, astfel încât prezenţa lor în aerul atmosferic indică o contaminare de origine umană. Aceşti
germeni sunt rezistenţi în mediul exterior şi sunt uşor de izolat şi identificat, fapt pentru care au o largă
utilizare în aprecierea contaminării aerului. Se pot determina toţi stafilococii sau numai tulpinile care au
caractere de patogenitate (hemoliză, coagulazo-pozitivi, manito-pozitivi etc.). Se foloseşte ca mediu de
cultură geloza-sânge şi se ia în consideraţie aspectul morfologic al coloniilor, folodindu-se aceleaşi
formule de calcul.
20. Metodele de determinare a microorganismelor din aer - Metoda prin sedimentare (metoda
clasică Koch)
Metoda prin sedimentare (metoda clasică Koch)
Această metodă constă în expunerea plăcilor Petri cu medii solide (geloză simplă pentru determinarea
numărului total de germeni şi geloză-sânge pentru ceilalţi indicatori folosiţi) în cele 4 colţuri ale încăperii
şi în centrul acesteia. Dacă spaţiul este mic sau nu dispunem de material suficient ne putem rezuma la
centrul încăperii şi un singur colţ. Timpul de expunere al plăcilor poate varia între 5 minute şi o ora
(invers proporţional cu gradul de impurificare a aerului.
După expunere, Plăcile Petri sunt închise şi incubate la termostat, la 37ºC timp de 24 de ore. Numărarea
coloniilor crescute se face considerând că fiecare microorganism existent a dat naştere la o colonie
microbiană. Plăcile cu colonii dese se numără cu ajutorul unei reţele de numărat, prevăzute cu o lupă.
Pe plăcile expuse pentru streptococ, stafilococ, bacili gram-negativi se numără numai coloniile cu aspect
morfologic caracteristic pentru germenele cercetat.
Numărul de germeni găsit pe placă trebuie exprimat la m³ de aer, pentru aceasta aplicându-se formula:
N = (n x 10.000) / S x K
In care:
N = numărul de germeni/m³ aer
n = numărul de colonii dezvoltate pe suprafaţa mediului de cultură
S = suprafaţa plăcii Petri
K = constantă de timp = t/5, unde t = timpul de expunere (minute)
Deşi metoda prezintă un grad de eroare ridicat (pe plăcile expuse sedimentează numai particulele cu
dimensiuni mari; iar particulele pot sedimenta suprapuse sau aglomerate), fiind o metodă foarte simplă,
este frecvent utilizată în practică.
21. Metodele de determinare a microorganismelor de pe suprafete:
a. Metoda tamponului
Prin această metodă se recurge la un şablon metalic cu aria interioară bine cunoscută (de obicei 100 cm²),
sterilizat în prealabil, care se aplică pe suprafaţa cercetată.
Se folosesc tampoane sterile de vată, montate pe o tijă şi introduse într-o eprubetă de 10 cm³ de ser
fiziologic. Se şterge bine cu tamponul întreaga suprafaţă delimitată şi apoi se descarcă în serul fiziologic
din eprubetă, realizându-se o suspensie de germeni şi totodată, o diluţie de 1/10.
Apoi se procedează la efectuarea de diluţii succesive, în fincţie de gradul de contaminare presupus.
Din suspensia nediluată şi din diluţiile succesive obţinute se însămânţează câte 0,1 ml pe suprafaţa
mediului de cultură (geloza simplă) într-o placă Petri sterilă. Aceasta se incubează 24 de ore la 37ºC, se
lasă 24 de ore la temperatura camerei şi apoi se numără coloniile dezvoltate.
Numărul germenilor/cm² de suprafaţă se determină utilizând formula:
N = (n x 100 x d )/ (np x S)
În care:
N = numărul de microorganisme/cm² de suprafaţă
n = numărul de colonii citit pe plăci
d = valoarea reciprocă a diluţiei (10 pentru diluţia 1/10, 100 pentru diluţia 1/100 etc.)
 np = numărul de plăci Petri luate în calcul
S = suprafaţa cercetată (cm²)
b. Metoda amprentelor
Această metodă constă în aplicarea suprafeţei de cercetat direct pe suprafaţa mediului de cultură,
lăsându-se cele două suprafeţe în contact timp de 15 secunde.
După incubarea 24 de ore la 37ºC a mediului însămânţat, se numără numărul coloniilor apărute pe
suprafaţa de contact.
Această metodă este utilizată pentru controlul mâinilor, al unor alimente etc.
c. Metoda peliculelor adezive
Se folosesc etichete cu suprafaţă cunoscută (2, 8 cm²), confecţionate dintr-o peliculă adezivă de tip
scotch, sterile.
Acestea se aplică pe suprafaţa de cercetat cu ajutorul unei pense sterile, apoi se ridică şi se aplică pe
suprafaţa mediului de cultură timp de 30 de secunde, după care se aruncă.
După incubare la 37ºC timp de 24 de ore, pe locul în care au fost puse, se numără coloniile dezvoltate şi
se raportează la cm².
d. Metoda spălării
Se foloseşte mai frecvent pentru controlul bacteriologic al mâinilor.
Se introduc mâinile într-un vas cu ser fiziologic steril, în care se fac mişcări de spălare.
Din suspensia microbiană obţinută se fac însămânţări ca atare şi din diluţii pe medii de cultură solide.
Raportarea rezultatului se face la întreaga suprafaţă a mâinii.
22. Controlul bacteriologic al aerului si suprafetelor interpretarea rezultatelor si norme igienico-
sanitare.
În încăperile de locuit, numărul total de germeni trebuie să fie sub 2.500/m³ de aer, iar streptococii
hemolitici să nu depăşească 1 - 2% din numărul total de germeni.
În instituţiile de copii se acceptă până la 1.500 – 2.000 germeni/m³.
Pentru încăperile de spital normele sunt stabilite de către Ministerul Sănătăţii
Numărul de germeni admis în spitale:
Spaţii controlate tipuri:
I = laborator de soluţii perfuzabile, depozit de materiale sterile, salon de prematuri
II = săli de operaţie, săli de naştere, saloane nou-născuţi si sugari
III = saloane, săli de alăptare, saloane ATI
Nu se admite prezenţa în spaţiile de spitalizare şi tratament a florei patogene. În cursul anchetelor
epidemiologice se determină, după caz, şi prezenţa altor bacterii sau fungi
Numarul total de germeni/mc aer nu trebuie sa depășească 500-1500 dupa gradul de activitate din
încăpere, începutul sau sfârșitul zilei de lucru.
În sălile de operații (în timpul lucrului), în saloanele de nou-nascuți și sugari se admit maximum 300
germeni/mc aer, cu absența florei hemolitice.
Suprafeţele pot avea până la 5 colonii/cm², cu lipsa stafilococului pathogen, E.coli enteropatogen si a
altor germeni patogeni.
Se consideră o mână curată aceea la care:
încărcătura microbiană nu este mai mare de 100 UFC/ml pentru personalul îngrijitor și infirmiere;
încărcătura microbiană nu este mai mare de 40 UFC/ml pentru personalul mediu și medical;
încărcătura microbiană nu este mai mare de 10 UFC/ml pentru personalul care trebuie să efectueze
intervenții aseptice;
nu trebuie să conțină germeni patogeni
23. Gestionarea deseurilor rezultate din activitati medicale : Colectarea si ambalarea deseurilor
medicale:
a. Infectioase
Pentru deșeurile infecțioase se folosește pictograma "Pericol biologic". Pentru deșeurile infecțioase care
nu sunt obiecte ascuțite se folosesc cutii din carton prevăzute în interior cu saci galbeni din polietilenă sau
saci din polietilenă galbeni ori marcați cu galben.
Cutiile/sacii sunt marcați și etichetați în limba română cu următoarele informații:
-tipul deșeului colectat,
-pictograma "Pericol biologic",
-capacitatea recipientului (l sau kg)
-modul de utilizare
-linia de marcare a nivelului maxim de umplere
-data începerii utilizării recipientului pe secție
-data umplerii definitive
-marcaj conform standardelor Națiunilor Unite (UN), în conformitate cu Acordul european referitor la
transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase (ADR).
-Cutiile din carton prevăzute cu saci de plastic în interior trebuie stocate temporar pe suprafețe uscate
Sacii trebuie să aibă o rezistență mecanică mare, să se poată închide ușor și sigur, utilizând sigilii de unică
folosință. Termosuturile trebuie să fie continue, rezistente și să nu permită scurgeri de lichid.
Grosimea polietilenei din care este confecționat sacul este cuprinsă între 50-70 ¼.
Atunci când nu este pus în cutie de carton care să asigure rezistență mecanică, sacul se introduce în
pubele prevăzute cu capac și pedală sau în portsac, fiind obligatoriu ca și acesta din urmă să aibă capac.
Înălțimea sacului trebuie să depășească înălțimea pubelei, astfel încât sacul să se răsfrângă peste marginea
superioară a acesteia, iar surplusul trebuie să permită închiderea sacului în vederea transportului sigur.
Gradul de umplere a sacului nu va depăși trei pătrimi din volumul său. Pubelele cu pedală și capac trebuie
să fie inscripționate cu pictograma "Pericol biologic".
b. Intepatoare taietoare
Deșeurile înțepătoare-tăietoare se colectează în recipiente din material plastic rigid rezistent la acțiuni
mecanice. Recipientul trebuie prevăzut la partea superioară cu un capac special care să permită
introducerea deșeurilor și să împiedice scoaterea acestora.
Capacul recipientului are orificii pentru detașarea acelor de seringă și a lamelor de bisturiu.
Recipientele utilizate pentru deșeurile înțepătoare-tăietoare infecțioase au culoarea galbenă și sunt
marcate cu pictograma "Pericol biologic".
c. Deşeurile periculoase chimice
Deșeurile periculoase chimice rezultate din unitățile sanitare se colectează în recipiente speciale, cu
marcaj adecvat pericolului ("Inflamabil", "Coroziv", "Toxic" etc.) și se tratează conform prevederilor
legale privind deșeurile periculoase.
Deșeurile chimice sunt colectate și ambalate în recipiente cu o capacitate care să nu depășească 5 l pentru
substanțe lichide și 5 kg pentru substanțe solide. Aceste recipiente pot fi introduse într-un ambalaj
exterior care, după umplere, nu trebuie să depășească greutatea de 30 de kg.
Deșeurile periculoase chimice rezultate din unități sanitare se colectează separat și se elimină prin
incinerare (după ce, în prealabil, a fost testată reactivitatea termică a acestor deșeuri), tratare chimică sau
sunt returnate la furnizor, cu acordul expres al acestuia.
Recipientele în care se colectează deșeurile chimice trebuie să fie proiectate și realizate în așa fel încât să
împiedice orice pierdere de conținut.
 d. Deşeurile chimice nepericuloase
Deșeurile chimice nepericuloase rezultate din unități sanitare se colectează separat în ambalajul original.
În cazul deșeurilor de la aparatele de diagnoză, ce conțin substanțe chimice periculoase în concentrații
neglijabile, sunt urmate instrucțiunile specifice echipamentului respectiv. Aceste deșeuri se valorifică sau
se elimină ca deșeuri nepericuloase.
Deșeurile stomatologice reprezentate de amalgamul dentar se colectează separat în containere sigilabile și
sunt preluate de firme autorizate în vederea valorificării.
Deșeurile nepericuloase se colectează în saci din polietilenă de culoare neagră, inscripționați "Deșeuri
nepericuloase".
24. Stocarea temporara a deseurilor rezultate din activitati medicale
Stocarea temporară trebuie realizată în funcție de categoriile de deșeuri colectate la locul de producere.
Spațiul central de stocare a deșeurilor trebuie să aibă două compartimente:
a) un compartiment pentru deșeurile periculoase, prevăzut cu dispozitiv de închidere care să permită
numai accesul persoanelor autorizate;
b) un compartiment pentru deșeurile nepericuloase, amenajat conform normelor de igienă și
recomandărilor privind mediul de viață al populației.
Durata stocării temporare a deșeurilor medicale infecțioase în incintele unităților medicale nu poate să
depășească un interval de 48 de ore, cu excepția situației în care
Deșeurile depozitate într-un amplasament prevăzut cu sistem de răcire care să asigure constant o
temperatură mai mică de 4°C, pot fi depozitate maximum 7 zile.
Amplasamentul trebuie să aibă un sistem automat de monitorizare și înregistrare a temperaturilor, ce va fi
verificat periodic.
25. Eliminarea deșeurilor rezultate din activități medicale
a) Decontaminarea termică la temperaturi scăzute, urmată de mărunțire, deformare;
b) Incinerarea, numai pentru tipurile de deșeuri medicale pentru care este interzisă tratarea prin
decontaminare termică la temperaturi scăzute, urmată de mărunțire (de exemplu, deșeurile medicale:
anatomopatologice, chimice, farmaceutice, citotoxice și citostatice etc.), cu respectarea prevederilor
legale.
Eliminarea cadavrelor animalelor de laborator care sunt utilizate în activități medicale trebuie să respecte
prevederile legale și se va realiza numai prin incinerare.
Deșeurile nepericuloase sunt colectate separat și predate pe bază de contract unor operatori economici
specializați și autorizați în eliminarea deșeurilor.
 Deșeurile asimilabile celor menajere, inclusiv resturile alimentare, provenite de la bolnavii din
spitalele/secțiile de boli contagioase sunt tratate ca deșeuri infecțioase
26. Determinarea cantităţii de substante organice din apă (oxidabilitatea): definitie, generalitati,
principiu, calcul, norme
Substanţele organice din apă provin din dizolvarea materiei organice proprie solului sau prin poluare
În mod normal, în apă, există o cantitate constantă, relativ redusă de substanţe organice de provenienţă
telurică
Poluarea apei cu substanţe organice determină o creştere bruscă a concentraţiei. Ex. poluare în urma
deversării apelor reziduale ce provin de la ferme de animale, abatoare, industrie alimentară, spitale
Creşterea nivelului de substanțe organice semnifică o poluare recentă cu risc de contaminare cu floră
patogenă
Confirmarea contaminării microbiene se obţine numai prin analiză bacteriologică
Metoda de determinare – Metoda cu permanganat de potasiu
Principiul şi tehnica metodei: substanţele organice din 100 ml apă de analizat sunt oxidate cu 10 ml
permanganat de potasiu în mediu acid (5 ml acid sulfuric), prin fierbere de 10 minute. Excesul de KMnO4
se neutralizează cu 10 ml acid oxalic şi apoi se retitrează acidul oxalic rămas tot cu KMnO4 până la o
tentă slab roz persistentă

V – ml permanganat de potasiu introduşi iniţial (10 ml)

V1 – ml permanganat de potasiu folosiţi la titrare
F – factorul soluţiei KMnO4 0,01 N
V2 – ml acid oxalic (10 ml)
0,316 – echivalent pentru KMnO4
100 – ml apă
Norme : Concentraţia maximă admisă = 5 mg O2/l (20 mg KMnO4/l)
27. Determinarea amoniacului din apa
Amoniacul din apă provine din degradarea microbiană incompletă a substanţelor organice care conţin
azot
În apele de mare profunzime amoniacul poate proveni prin reducerea nitraţilor din sol în absenţa
oxigenului şi în acest caz nu indică o poluare
Din acest motiv, pentru interpretarea prezenţei amoniacului în astfel de ape, se face corelarea cu
examenul bacteriologic şi conţinutul în substanţe organice
În apele de suprafaţă şi freatice, indică o poluare recentă de ore sau zile
Metoda de determinare - Metoda colorimetrică
Principiul metodei amoniacul în mediu alcalin, formează cu reactivul Nessler (tetraiodomercuriatul de
potasiu) un complex de culoare galbenă (iodura amido-oxi-dimercurică) a cărei intensitate este
proporţională cu concentraţia de amoniac
-se măsoară fotometric sau se utilizează o scară etalon
Tehnica de lucru:
25 ml de apă de analizat se adaugă 1ml tartrat dublu de sodiu şi potasiu şi 1 ml tetraiodomercuriat de
potasiu, se aşteaptă 10 minute
Norme : Concentraţia maximă admisă = 0,5 mg NH4+/l
28. Determinarea nitriților din apa
Metoda de determinare - Metoda colorimetrică
Principiul metodei:
-ionii nitrit (NO2–) în mediu puternic acid, reacţionează cu acidul sulfanilic şi α-naftilamina, cu formarea
unui compus de culoare roz
-intensitatea culorii se măsoară vizual (comparativ cu o scară etalon de azotat de potasiu) sau
spectrophotometric
Mod de lucru
-într-o eprubetă se introduc 10 ml din proba de apă, 0.5 ml α-naftilamina şi 0,5 acid sulfanilic, se lasă 10
minute
Norme: Concentraţia maximă admisă = 0,5 mg NO2–/l
29. Determinarea nitraților din apa
Rezultă în urma degradării oxidative a substanţelor organice azotoase, sub acţiunea bacteriilor
nitrificatoare
Pot proveni din structura normală a solului dar şi din substanţele fertilizante sau pesticide
Concentraţiile nitraţilor din sursele de apă subterane sunt mai mari decât în apele de suprafaţă
Coexistenţa în apă a substanţelor organice, amoniacului, nitriţilor şi nitraţilor indică o impurificare
persistentă a apei
Dacă există numai nitraţi arată o poluare veche, cu semnificaţie epidemiologică foarte slabă.
Nitraţii sunt toxici prin reducerea lor în organismul uman în nitriţi.
Metoda de determinare - Metoda fotometrică
Principiul metodei
-ionii nitrat (NO3–) reacţionează cu acidul fenoldisulfonic formând un nitroderivat (derivatul
nitrofenolsulfonic) de culoare galbenă
-intensitatea culorii se măsoară fotometric
Norme: Concentraţia maximă admisă = 50 mg NO3–/l
30. Duritatea apei
Duritatea apei este dată de prezenţa tuturor cationilor din apă, în afară de cationii metalelor alcaline
Duritatea este un indicator al gradului de mineralizare al apei
Duritatea apei este de două feluri:- duritatea temporară (carbonatată) - dată de bicarbonaţii de Ca şi Mg
care se depun prin fierbere
-duritatea permanentă (necarbonatată) - dată de celelalte săruri de Ca şi Mg (nitraţi, sulfaţi, cloruri,
fosfaţi) care rămân solvite în apă şi după fierbere
Suma celor două durităţi formează duritatea totală
-Duritatea apei se exprimă în grade de duritate - la noi grade germane (1 grad = 10 mg CaO)
Apele se împart în
ape moi - cu duritatea totală sub 5°G
ape cu duritate medie - între 5 - 20°G
ape dure - cu o duritate de peste 20°G
•apele dure: -formează depozite pe conducte şi vasele în care se fierbe apa
-împiedică fierberea în condiţii normale
-nu produc spumă cu săpunurile.
•apele moi : afecţiuni cardiovasculare.
Metoda de determinare - Metoda complexometrică
Principiul metodei
-cationii de Ca şi Mg formează cu sarea disodică a EDTA (acidul etilen-diamino-tetraacetic) complecşi
neionizabili, stabili
-se utilizează indicatorul negru eriocrom T care la pH = 10 are o culoare roşie în prezenţa ionilor de Ca şi
Mg şi o coloraţie albastră după ce au fost fixaţi cu EDTA
Norme : -Valoare CMA = minim 5°G
31. Analiza microbiologica a apei - Indicatori microbiologici indirecti
a. Determinarea numărului total de germeni care se dezvoltă la 37°C si Determinarea
numărului total de germeni care se dezvoltă la 22°C, inclusive norme
Determinarea numărului total de germeni care se dezvoltă la 37°C
-indicator cantitativ de orientare globală, deoarece nu dă informaţii privind originea impurificării
-cu cât numărul de germeni este mai mare cu atât contaminarea apei este mai ridicată şi este posibilă
existenţa de agenţi patogeni intestinali
Metoda de determinare :
•însămânţarea apei pe medii de cultură solide (geloză simplă 2%) Se însămânţează o probă de apă brută şi
diluţii zecimale
-1ml probă + 9 ml apă sterilă - diluţie 1/10
-1 ml apă 1/10 + 9 ml apă sterilă – diluţie 1/100
•se introduc 1 ml apă de analizat într-o cutie Petri sterilă şi 10 ml mediu de cultură topită şi răcită la 45°C
•incubarea la termostat 37°C, 48 de ore.
•se numără coloniile crescute
Determinarea numărului total de germeni la 22°C
-Pentru a determina raportul dintre flora psihrofilă şi cea mezofilă, care în mod normal este de 3/1
-Cu cât acest raport se micşorează, sau se inversează în favoarea florei mezofile, cu atât este mai
probabilă poluarea apei şi creşte pericolul prezenţei bacteriilor patogene
Metoda de determinare
-se face similar cu determinarea NTG la 37°C
-timpul de incubare este de 48 de ore la temperatura camerei
b. Determinarea numărului de germeni coliformi totali si Determinarea numărului de
germeni coliformi fecali (E. coli), inclusive norme
Determinarea numărului de germeni coliformi totali
Metoda de determinare – se bazează pe proprietatea coliformilor de a fermenta lactoza cu producere de
gaz
1)Testul de prezumţie
-însămânţarea unor volume determinate de apă în flacoane şi eprubete cu medii de cultură lichide pe bază
de lactoză. Flacoanele sau eprubetele sunt prevăzute în interior cu tuburi Dürham, pentru colectare de gaz.
-incubarea ulterioară (48 ore la 37°C)
-test pozitiv → tuburi în care s-a produs fermentarea lactozei cu producere de gaz.
-tuburile pozitive se reţin pentru testul de confirmare
2) Testul de confirmare
 = necesar deoarece există şi microorganisme din apă care fermentează lactoza cu producere de gaz
(Streptococcus lactis, Lactobacillus, Aeromonas etc.)
-din eprubetele pozitive la testul de prezumţie se fac însămânţări pe medii de cultură speciale (EMB -
mediul Levine cu eozină şi albastru de metilen)
-se incubează la 37°C pentru 24 de ore
-test pozitiv → prezenţa coloniilor caracteristice:
-colonii plate, de culoare albastru-violet închis, cu luciu metalic sau
-colonii opace, bombate, cu luciu metalic în centru sau de culoare roz cu centrul albastru-violet
Determinarea prezenţei şi numărului probabil de coliformi fecali
-Echerichia coli → supravieţuirea în apă este redusă, deci prezenţa lor semnifică o contaminare recentă
Metoda de determinare :
-se face prin trecerea cu ansa din tuburile pozitive la testul de prezumţie în tuburi ce conţin mediu
McConkey lichid (bulion - bilă - lactoză - verde briliant)
-incubarea 24 de ore la 44,5°C
-prezenţa coliformilor fecali → virarea culorii mediului în galben, concomitent cu formarea de gaz
c. Determinarea numărului de enterococi (S.fecalis), inclusive norme
Determinarea enterococilor - Streptococcus faecalis
-sunt saprofiţi intestinali la om şi animale
-prezenţa lor în apă semnifică o contaminare de tip fecal de dată recentă, deoarece au o rezistenţă mică în
apă (dar mai mare decât a coliformilor)
-rezistenţa în apă a streptococului fecal în apele clorinate este asemănătoare cu cea a enterovirusurilor şi,
deci, prezenţa lor în apă poate indica o posibilă prezenţă a enterovirusurilor
Metoda de determinare :
-se face după schema de însămânţare a apei de la colimetrie.
1)Testul de prezumţie
-foloseşte mediul lichid bulion - azidă de sodiu dublu concentrat
-incubare 48 de ore la 37°C
-test pozitiv → apariţia turbidităţii, cu sau fără sediment
2) Testul de confirmare
-utilizează mediul bulion - azidă de sodiu cu brom crezol pur
-incubare 48 de ore la 44°C
-test pozitiv (prezenţa streptococilor fecali)  virarea culorii mediului în galben, cu sediment pe fundul
eprubetei
-numărul probabil de streptococi fecali se stabileşte cu ajutorul aceluiaşi tabel ca pentru colimetrie
Norme conform legii 458/2002 republicată 2011
-Număr de colonii la 22°C → Nici o modificare anormală
-Număr de colonii la 37°C → Nici o modificare anormală
-Bacterii coliforme → 0 număr/100 ml
-Escherichia coli (E. coli) → 0 număr/100 ml
-Enterococi → 0 număr/100 ml
! In cazul apei provenind din surse locale, precum fântâni, izvoare etc., folosită pentru băut, gătit sau în
alte scopuri casnice; în funcție de condițiile locale specifice, autoritățile de sănătate publică județene,
respectiv a municipiului București, pot face excepție de la valorile parametrilor de calitate, dar fără să fie
pusă în pericol sănătatea consumatorilor.

Tarife analize probe de apa din fantani, izvoare etc

32. Dezinfectia apei: cand se aplica, caracteristicile dezinfectantilor

Dezinfecţia se aplică obligatoriu şi continuu pentru sistemele de aprovizionare centrală cu apă (uzine de
tratare a apei) şi ori de câte ori există o situaţie de ordin epidemiologic sau igienico–sanitar, care impune
această măsură, pentru instalaţiile de aprovizionare locală.
Uneori dezinfecţia se aplică singular, cum ar fi cazul :
-folosirii în scop potabil a apei subterane prin intermediul instalaţiilor centrale de aprovizionare cu apă
( dispariţia clorului rezidual din reţeaua de distribuţie este dovada poluării acesteia prin prezenţa unei
soluţii de continuitate în reţeaua de distribuţie şi, totodată, prezenţa clorului rezidual constituie o supapă
de siguranţă pentru o eventuală impurificare a apei);
-dezinfecţiei fântânilor şi a cantităţilor reduse de apă necesare în diferite situaţii (campanii, calamităţi,
vapoare etc.);
-asigurării calităţii corespunzătoare a apei bazinelor de înot.
Dezinfectanţii folosiţi
-să distrugă bacteriile, virusurile şi chiştii amoebieni într-un timp rezonabil, indiferent de variaţiile de
temperatură, de compoziţia chimică a apei şi de concentraţiile contaminanţilor;
-să nu fie toxici pentru om şi animalele domestice;
-să fie acceptabili în privinţa costului şi usor de depozitat, transportat şi utilizat;
-concentraţia reziduală a dezinfectanţilor în apele tratate să fie uşor de determinat;
-să fie suficient de persistenţi în apă, dispariţia lor urmând să constituie o alarmă a recontaminării.
33. Dezinfectia apei cu clor: forme de utilizare, substante clorigene, mod de actiune
Metodele fizice, care cuprind:
-folosirea radiaţiilor ultraviolete
-folosirea ultrasunetelor
-folosirea radiaţiilor ionizante
-fierberea şi distilarea
-filtrarea prin filtre bacteriologice
Rămân cele mai folosite în practică şi se bazează pe efectul oxidant al substanţelor prezentate.
Metodele chimice :
-clorul şi compuşii săi
-ozonul
-permanganatul de potasiu
-iodul
-bromul etc.
Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau clorizare)
Formele de utilizare – Clorul se foloseşte ca atare sau sub formă de compuşi (substanţe clorigene), care în
contact cu apa eliberează clor active.
Substanţele clorigene cele mai utilizate sunt;
-clorura de var (Ca(OCl)Cl
-hipocloritul de calciu Ca(ClO)2
-hipocloritul de sodiu NaClO
-cloraminele
-bioxidul de clor ClO2 etc.
Mod de acţiune – Clorul gazos reacţionează cu apa şi formează acid hipocloros (HOCl), ioni de clor şi
ioni de hydrogen.
 Acidul hipocloros se poate disocia în ionul hipoclorit (Ocl-) şi ioni de hydrogen.
Când pH-ul apei creşte, activitatea dezinfectantă a clorului scade, deoarece concentraţia ionului hipoclorit
(OCl-) devine superioară celei a acidului hipocloros, iar acesta are un efect dezinfectant mai slab, din
cauza sarcinii negative, care îi împiedică penetrarea prin membrana celulară.
La nivelul celulelor asupra cărora îşi exercită efectul clorul, acesta afectează sistemele enzimatice cu rol
important în metabolismul celular. Gruparea tiolică (-SH), centrul activ al tioenzimelor, este vulnerabilă
la atacul HOCl, cu formarea de grupări –S-S-, inactive biologic, ca urmare blocându-se activitatea acestor
enzime esenţiale pentru metabolismul bacterian.
Germenii care au echipamentul enzimatic dezvoltat sunt mai sensibili la acţiunea clorului; de aceea,
virusurile prezintă o rezistenţă mai crescută
34. Dezinfectia apei cu clor: Necesarul de clor în procesul dezinfectiei
Acţiunea dezinfectantă a clorului este dependentă de:
a. pH-ul apei – invers proporţională cu acesta;
b. temperatura apei – creşte odată cu temperatura;
c. conţinutul de substanţe organice oxidabile;
d. cantitatea de substanţe anorganice reducătoare;
e. turbiditatea apei – dată de substanţele insolubile în apă, care reprezintă un suport pentru
germeni şi îi protejează contra clorului.
-Consumul de clor satisface necesităţile în clor ale componenţilor endo- şi exogeni ai apei (substanţe
organice oxidabile, minerale reducătoare, suspensii).
-pentru a obţine efectul scontat în cursul dezinfecţiei, trebuie să se satisfacă, în primul rând, consumul de
clor al apei.
-Doza de clor cuprinde, în plus faţă de consumul de clor, clorul rezidual liber, în limitele 0,2 – 0,3 mg/l
(cu limite excepţionale de 0,05 – 0,5 mg/l).
-Clorul rezidual reprezintă clorul ce persistă în apă după un contact de 30 de minute între dezinfectant şi
apă. Poate fi:
i. liber (Cl2, HOCl, OCl-)
ii. legat (mono-, di- şi tricloramine).
35. Dezinfectia apei - Fazele dezinfectiei cu clor
Clorinarea apei trebuie realizată deasupra punctului de rupere (punct de inflexiune sau break point)
pentru a avea siguranţa existenţei în apă a clorului rezidual liber, care este garanţia unei dezinfecţii
eficiente.
-Faza I – clorul introdus în apă reacţionează cu substanţele oxidabile şi se transformă în clor ionic, (Cl -),
care nu mai are efect oxidant.
-Faza II – prin creşterea concentraţiei de clor adăugat în apă se formează compuşi cloraţi şi cloramine,
care depind de:
•raportul între Cl şi compuşii cu N (NH3, amine etc.)
•pH-ul apei:
-pH > 8 monocloramina
-pH 4 – 8 dicloramina, care are efect dezinfectant mai puternic
-pH între 2 – 4 tricloramina sau triclorura de azot, ineficientă ca dezinfectant).
-Faza III – scade clorul rezidual, care este utilizat la oxidarea cloraminelor şi a compuşilor organici
cloraţi. La punctul de rupere are loc oxidarea clorului combinat, deci se vor întâlni cantităţi reduse de clor
rezidual legat.
-Faza IV – apare clorul rezidual liber, care creşte proporţional cu doza de clor introdusă în apă; clorul
rezidual legat se menţine la un nivel scăzut şi constant. Acţiunea biocidă a cloraminelor este lentă, de
aceea ar putea fi utilizate ca reziduuri în reţeaua de distribuţie, în care durata contactului cu apa este mai
îndelungată.
În apa distribuită consumatorilor se preconizează menţinerea unui anumit nivel al clorului rezidual liber.
Clorul rezidual liber, pe lângă faptul că are acţiune germicidă bună la nivelul uzinei de apă (în cadrul
ultimei trepte de tratare), asigură şi protecţia apei la nivelul reţelei de distribuţie, prin :
-inhibarea dezvoltării microorganismelor la nivelul acesteia;
-asigurarea protecţiei împotriva poluanţilor ce pot pătrunde în reţea pe la nivelul racordurilor sau al
defecţiunilor.
Dezavantajele clorinării
-Eficienţa asupra virusurilor se asigură prin folosirea unor doze ridicate de clor (peste 1mg/l) sau a unui
timp de contact mai îndelungat;
-Fenolii din apă (care pot fi şi de origine endogenă) formează cu clorul clorfenoli, ce imprimă apei un
miros şi un gust medicamentos;
-Din reacţia dintre clor şi unele substanţe organice iau naştere trihalometani, cu efecte cancerigene:
•cloroformul CHCl3
•bromoformul CHBr3
•dibromoclormetanul CHBr2Cl
•bromdiclormetanul CHBrCl2
•tetraclorura de carbon şi clorura de metilen (CH2Cl2).
36. Dezinfectia apei Sensibilitatea microorganismelor la clor
Pentru sterilizarea unei culturi microbiene sporulate sunt necesare doze de clor de 6 ori mai mari decât
pentru formele vegetative şi o durată de contact mai mare (20 ore).
Bacteriile nesporulate gram pozitive (stafilococul, B. difteric etc.) sunt mai rezistente decât cele gram
negative (b. tific, paratific, b. coliformi, b. piocianic).
Comparativ cu colibacilii (indicatori ai poluării), bacilii febrei tifoide sunt mai sensibili la clor; cei
paratifici posedă o rezistenţă mai mare decât colibacilii.
Bacilii dezinterici prezintă o sensibilitate inegală faţă de clor; b. Grigoriev-Shiga este mai sensibil la clor
decât colibacilii, în timp ce b. Sonnei are o rezistenţă similară cu cea a colibacililor.
O rezistenţă crescută la clor o prezintă M.tuberculosis.
Virusurile au o rezistenţă crescută la clor: concentraţiile de 0,2 – 0,3 mg/l clor rezidual liber inactivează
virusurile numai după un contact de 30 minute.
Protozoarele intestinale, respectiv chiştii de Entamoeba histolitica, nu sunt distruse sub acţiunea clorului,
ele fiind reţinute printr-o bună filtrare a apei.
37. Dezinfectia apei - Alţi dezinfectanti chimici:
a. Bioxidul de clor
Bioxidul de clor se obţine prin reacţia clorului cu cloritul de sodiu (NaClO2). Avantajele acestui
dezinfectant sunt:
-acţiunea bactericidă a bioxidului de clor faţă de bacterii şi virusuri este mai puternică decât a clorului;
-lipsa mirosului de clorfenol al apei dezinfectate cu bioxid de clor este cauzată probabil de faptul că nu
posedă un potenţial oxidoreducător crescut şi formează întotdeauna triclorfenoli;
-combate mirosul determinat de alge;
-oxidează compuşii feroşi şi manganoşi solubili în compuşi ferici şi manganici insolubili.
b. lod, brom, permanganate de potasiu
Iodul. Dezinfecţia apei cu iod este folosită în condiţii speciale, de ex. în campanii, în doză de 10 picături/l
apă.
Bromul. Dezinfecţia apei cu brom, în asociaţie cu clorul, se aplică pentru dezinfecţia piscinelor şi a
bazinelor de înot. Cu o cantitate de brom liber şi combinat de 4 mg/l se obţine o inactivare completă a
bacteriilor coliforme şi a enterococilor.
Permangantul de potasiu oxidează, în primul rând, substanţele organice din apă, iar restul de permangant
îşi exercită acţiunea bactericidă. Prin tratarea apei cu 5 mg/l permanganat de potasiu şi un timp de contact
de 4- 6 ore se obţine o îndepărtare a germenilor într-o proporţie de peste 98 %. 
 c. Ozon
Avantaje (în special comparativ cu clorul):
-acţionează rapid asupra virusurilor şi chiştilor
-acţiunea este independentă de pH
-nu modifică proprietăţile organoleptice ale apei.
Dezavantaje:
-nu se poate stoca, prepararea sa făcându-se în momentul utilizării
-este costisitor
-acţionează selectiv asupra substanţelor organice
-nu persistă în sistemul de distribuţie al apei.
d. Ozon + clor
Combinaţia între ozon şi clor (O3 + Cl2)
Avantajele acestei combinaţii:
-ozonul ar distruge substanţele organice, împiedicând formarea trihalometanilor cu clorul
-distruge virusurile
-îmbunătăţeşte gustul şi mirosul apei
-clorinarea apei înainte de distribuţie asigură prezenţa clorului rezidual în reţeaua de distribuţie, cu
consecinţele favorabile ce decurg din aceasta.