UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

FACULTATEA DE LITERE
MASTERAT „LITERATURĂ ROMÂNĂ,
MODERNITATE ŞI CONTEXT EUROPEAN”

STANCIU DIANA-CLAUDIA
 Primul număr al revistei Apostrof este
datat iunie 1990, iar aceasta îşi continuă apariţia
până astăzi sub conducerea aceluiaşi neobosit
redactor, scriitoarea Marta Petreu. Din echipa
redacţională mai făceau parte: Liviu Maliţa, Ioan
Milea, Ovidiu Pecican, Mircea Ţicudean, Mihai
Barbu (care se ocupa de concepţia grafică) şi
Octavian Bour (consultant).
În articolul-program, intitulat Izgonirea
din paradis1, Marta Petreu spune că Apostroful nu
este altceva decât „un pseudonim revuistic al
obsesiei fundamentale pentru Echinox”.
Deplângând dispariţia „vechiului şi adevăratului
Echinox, cel de până în iarna anului 1983”,
scriitoarea îşi propune oarecum o reîntemeiere.
Preţuind Echinoxul pentru latura moral-estetică pe care pusese aceentul întotdeauna, pentru
faptul că operele şi articolele publicate acolo erau alese strict pe un criteriu axiologic (căci,
spune ea, „cum să îndrăzneşti a scrie prost, ori numai neglijent, când te învecinai în pagină cu
Emil Botta sau Doinaş, cu Negoiţescu sau Manolescu, cu Zaciu sau Paleologu ...”), pentru că a
promovat oameni adevăraţi („Ce a fost Echinoxul, cel pe care, cu inflexiuni mateine, mă
încăpăţânez să-l numesc: vechiul şi adevăratul Echinoxul Până în 1983 o realitate fecundă, ce a
dat culturii române mai mulţi intelectuali autentici decât o întreagă universitate. După 1983, n-
a mai fost decât o obsesie, o nostalgie...”) ea aspiră să facă din Apostrof o revistă
asemănătoare. Departe de a fi doar o încercare de a reînfiinţa Echinoxul, noua revistă este şi un
act de răzvrătire al unei generaţii care fusese împrăştiată fără milă, refuzându-i-se cea mai mică
şansă. Regimul politic a fost cel care a dus la destrămarea Echinoxului şi la risipirea membrilor
ei în toate părţile, de unde un tulburător ubi sunt declanşat de Marta Petreu: „Unde sunt astăzi:
Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, A. Cistelecan, I. Simuţ, N. Oprea...” Aşadar, Apostroful se vrea
şi o luare de cuvânt a unei generaţii mult timp cenzurate: „Generaţia absentă, redusă la tăcere,
şi imaturitate socială, generaţia cvasi-interzisă de-a lungul ultimului deceniu, generaţia

1
Apostrof, nr. 1/1990, pagina 3
2
frustrată începe să-şi revele propriul sunet regăsit acum.”, „Ne-liberi pentru cultură fiind,
obligaţi să privim realitatea socială şi politică în faţă, iată inventăm structura unui sunet
absent.” Aşa cum se precizează în aceste articol-program, în revistă urmează să publice „în
egală măsură, tinerii scriitori ori academicienii, scriitorii din provincie alături de cei din
capitală, romancierii de succes alături de filosofi, tinzându-se spre un echilibru care se
structurează de la sine, într-un univers viu şi fără vârstă a valorilor.” Articolul este încheiat
într-un stil aforistic: „‹Răscumpăraţi prin trufie› ne vom redobândi asfel ‹înaltele locuri›”.
Marta Petreu îşi va atinge majoritatea obiectivelor, reuşind să facă din Apostrof o revistă de
calitate.
Apostrof apare lunar, sub egida Uniunii Scriitorilor, fiind printre puţinele reviste care
mai apar sub această egidă (alături de Luceafărul şi Ramuri), după ce în 1992 această instituţie
hotărăşte să îşi suspende publicaţiile din motive financiare. Astfel, revista clujeană este pusă în
situaţia de a-şi obţine fonduri singură (şi o face apelând la Ministerul Culturii, Fundaţia
Concept, Fund for Central and East European BookProjects ş.a.m.d.). În acest scop se va
înfiinţa şi „Fundaţia Culturală Apostrof”, precum şi editura cu acelaşi nume. Revista are un
design original, pe care îl păstrează până astăzi şi care este cum nu se poate mai potrivit pentru
o revistă de literatură; astfel, pe prima şi ultima pagină apar nişte cuvinte dispuse în ordine
aleatorie, scrise cu diverse culori, ce se schimbă de la număr la număr, peste care se suprapun,
în prim plan oarecum, scrise cu litere îngroşate, numele articolelor importante şi a celor care
au scris în acel număr. Pe ultima pagină apar o serie de imagini, care reprezintă fie reproduceri
a unor tablouri celebre (Dali, Magritte), fie fragmente din manuscris, sau fotografii ale
scriitorilor. Vignetele revistei reprezintă nişte variaţiuni grafice ale lui Mihai Barbu după nişte
desene ale lui Franz Kafka. Revista nu are un număr prestabilit de pagini, acesta alternând de
la 24 la 38, în funcţie de cantitatea materialului strâns de la o lună la alta; uneori se întâmplă ca
aceeaşi revistă să găzduiască concomitent două sau trei numere.
Ceea ce putem remarca, în primul rând la această revistă, ca un punct forte este
consecvenţa cu care se reiau rubricile de-a lungul timpului. Rubricile pe care le propusese
revista în primul număr le regăsim la fel în 2007; în aceste condiţii, un cititor fidel al
Apostrofului nu mai are nici o problemă în a găsi ceea ce-l interesează (recenzii, poezie, proză,
traduceri etc.).
Apostof are trei rubrici care se ocupă cu prezentarea cărţilor noi, dar nu numai. Uneori
cei care scriu aceste articole se întorc şi asupra unor cărţi mai vechi, pe care le recomentează,
3
le privesc dintr-o nouă perspectivă, tocmai din dorinţa de a-i obliga pe cititori să le revadă şi să
nu le lase să moară undeva pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor. Autorii recenzaţi sunt foarte
mulţi, astfel încât doar din enumerarea acestora şi a titlurilor cărţilor lor s-ar putea crea fără
probleme o revistă. Important este faptul că interesul revistei se îndreaptă deopotrivă asupra
autorilor consacraţi, dar şi asupra celor tineri, care se găsesc în perioada afirmării. Astfel, în
cadrul rubricilor „Cronica literară”, „Puncte de reper” şi „Cartea de nisip” apar nume precum:
Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti), Ioan Groşan (Trenul de noapte, Caravana cinematografică),
Ion Mureşan (Poemul care nu poate fi înţeles), Gheorghe Crăciun (Frumoasa fără corp), Mihail
Sebastian (De două mii de ani), Simona Popescu (Xilofonul şi alte poeme) etc. Recenzerii sunt
la rândul lor literaţi valoroşi: Ovidiu Pecican, Liviu Maliţa, Ştefan Borbely, Irina Petraş, A.
Vakulovski, Alina Pamfil.
Apostrof stă foarte bine şi la capitolul publicare de poezie şi proză. În paginile ei ne
întâlnim cu poeţi precum: Ioan Moldovan, Mircea Cărtărescu, Ileana Mălăncioiu, Ruxandra
Cesereanu, Alexandru Muşina, Gabriela Melinescu, Ion Mircea, Ştefan Augustin-Doinaş,
Marin Sorescu, sau cei din grupul de la Ploieşti (Dumitru Chioaru, Stelian Stan, Marius Bunea)
sau ne putem delecta cu proza lui Alexandru Vona, Norman Manea, I.Negoiţescu, prin urmare,
toate numele importante ale literaturii noastre. Pe lângă aceştia, în cadrul rubricii „Biblioteci în
aer liber” se traduc scriitori străini importanţi: poeţii avangardişti ruşi (Elena Guro, Mihail
Kuzman), August Strindberg – Jurnal ocult, Andre Godin – Istorie şi psihanaliză, Nora Iuga,
Fernando Pessoa, Lev Tolstoi – Junal, poeţii norvegieni (Georg Johannsen, Jan Erik Vold),
Divina comedie (în traducere nouă de M. Papahagi). Revista colaborează cu mulţi traducători:
Adam J. Sorkin, Irma Giannetti, Irina Petraş, Leo Butnaru şi dovedeşte o mare deschidere spre
literatura valoroasă venită din orice parte, dar şi spre studiile de psihanaliză, psihologie,
lingvistică considerate importante şi revoluţionare. Pe lângă poezie şi proză se publică şi multe
eseuri reuşite: Adrian Oprescu – Dictatură şi totalitarism (1991), Aurel Codoban – Eliade şi
teoria „sacrificială” a sacrului (1997), Ştefan Borbely – Laudatio mortis (1993).
Ion Vartic îngrijeşte mult timp o rubrică a Apostrofului intitulată „Dosar”. Dedicată de
obicei unui singur scriitor, aceasta reuneşte articole diverse despre scriitorul respectiv,
corespondenţă de-a acestuia, sau fragmente din operă încă nepublicate, un soi de brainstorming
ordonat asupra vieţii şi activităţii unui om de cultură. Sunt „îndosariaţi” pe rând: Liviu Rusu,
Sextil Puşcariu, Liviu Rebreanu, Eta Boeriu, Eugen Coşeriu, Petre Ţuţea. Uneori „Dosarul”
este organizat pe un principiu tematic, aşa încât mai mulţi colaboratori sunt îndemnaţi să-şi
4
exprime părerea în legătură cu anumite aspecte, care au marcat de-a lungul timpului lumea
literară: Epoca de aur (Virgil Ştefan Niţulescu, Mircea Zaciu), Urzirea şi dezvoltarea mişcării
legionare (Zaharia Boilă), Freud azi (Ion Vianu), Avangarda (Ovidiu Morar, Paul Cernat,
Farkas Janos). Un caracter asemănător are rubrica „Estuar”, unde din nou sunt radiografiaţi
anumiţi scriitori, li se prezintă biografia şi operele publicate.În cadrul acestei rubrici apar nume
precum: Mircea Dinescu, Lucia Apolzan, Matei Călinescu, Ştefan Baciu, Ştefan Bănulescu,
Ileana Mălăncioiu, Gabriela Adameşteanu.
Sub genericul „Conversaţii cu ...” sunt publicate o
serie de interviuri cu personalităţi marcante ale culturii
româneşti sau europene: Mariana Şora (intervievată de
Ovidiu Pecican -1990), Sorin Alexandrescu (interviu realizat
de Marius Lazăr - 1992), Gabriela Melinescu (realizat de
Marta Petreu -1997), Gheorghe Grigurcu (intervievat de
Ştefan Melancu 1992), Dacia Maraini (scriitoare italiană
intervievată de Gabriela Lungu – 2001) . Pe lângă acestea se
publică o parte din interviurile realizate de Ion Pop în Franţa şi adunate în volumul Ore
franceze (cu Dominique Fernandez, Etienne Hajdu, Alain Finkielkraut),iar în cadrul rubricii
„Colonia penitenciară”, se găsesc interviuri cu persoane care au avut de suferit de pe urma
regimului politic, suportând ani grei de închisoare: părintele Liviu Brânzaş (intervievat de
Ştefan Melancu -1992), profesorul Corneliu Ursu din Făgăraş.
Dincolo de toate aceste rubrici foarte bine realizate, ceea ce stâneşte interesul în cel mai
înalt grad îmi par a fi anchetele desfăşurate de Apostrof de-a lungul anilor. Întrebările sunt bine
alese şi vizează probleme importante, cu care orice autor de literatură, orice om de cultură se
confruntă zi de zi. Pentru că mi s-a părut că acestea răspund la nişte întrebări pe care orice om
preocupat de fenomenul literar şi le-a pus la un moment dat o să insist asupra câtorva dintre
ele. Astfel în numărul 5 din anul 1990 debutează o anchetă numită „Revizuiri şi supravieţuiri
în cultura română contemporană”, la care răspund 20 de scriitori (printre care se numără Dan
Şăulean, Al. Ştefănescu, Mircea Petean, G. Vulturescu). Este o anchetă mai mult decât
necesară după câteva decenii de comunism, în care operele literare, dacă nu erau cenzurate,
erau evaluate pe nişte criterii care nu aveau nimic de-a face cu arta. După căderea
comunismului se pune tot mai intens întrebarea „Care este criteriul ce trebuie să prevaleze în
reevaluarea trecutului literar – etic, estetic, axiologic?”, aceasta fiind şi tema anchetei iniţiate

5
de Marta Petreu. Rezultatele denotă o deplină conştientizare a denigrării la care a fost supusă
literatura şi cultura, în speţă, în perioada comunistă, dar şi dorinţa de selectare a valorilor pe un
criteriu care să nu mai fie extern domeniului artistic (cum au fost criteriile politice), ci intrinsec
lui – criteriul estetic. Anchetele mai vizează şi alte aspecte, la fel de spinoase: importanţa
predecesorilor şi a fondului naţional în dezvoltarea spirituală a unui scriitor (printr-o anchetă
precum cea iniţiată în 1992 „Ce a însemnat Caragiale pentru biografia dumneavoastră
spirituală?, sau prin cea din 1998 vizând importanţa pe care creatorii o atribuie celor două
mituri fundamentale ale poporului român – Mioriţa şi Meşterul Manole); motivaţiile actului
creator (prin ancheta „De ce mai scrieţi?” din 1992); relaţia scriitorului cu fiziologia (prin
anchetele „Scriitorul şi trupul său” din 2006 şi „Credeţi că artistul trebuie să mănânce de trei
ori pe zi? Sau, dimpotrivă, el trebuie să rămână un artist al foamei?”); condiţia femeii-scriitor
(printr-o anchetă din 1993, în care scriitoarele noastre trebuiau să răspundă la întrebări ca:
„Faptul că sunteţi femeie a facilitat sau stânjenit afirmarea dumneavoastră literară?” sau „Care
este prima scriitoare din literatura română?”).
Revista Apostrof găzduieşte şi câteva suplimente. Astfel, în 2001 apar mai multe
suplimente: „Violul ca tortură politică în secolul XX”, realizat de Ruxandra Cesereanu,
„Imaginarul colectiv”, realizat de David Gyula, Marius Lazăr, Liviu Maliţa, Ion Pop, sau
„Televiziunea publică în Ardeal”, realizat de I. Muşlea, numere care reunesc o serie de articole
vizând tema respectivă. Din aceeaşi dorinţă de a sprijini orice tentativă în sprijinul culturii,
Apostrof găzduieşte şi numărul 0 al unui nou ziar intitulat „Direcţia 9”, redactat de un tânăr
colectiv, format din Anton Horvath, Adrian Suciu, Cornel Vâlcu, Călin Ştefănescu, care nu au
dispus de resursele necesare pentru a scoate revista.
Marta Petreu şi colegii ei scot şi nişte numere speciale, dintre care amintim numerele 6,
7 şi 8/1992, dedicate exclusiv lui Ion Luca Caragiale sau numărul 6 din 1993 care e dedicat
„Doamnelor literaturii române”şi e realizat în totalitate de femei (Florenţa Albu, Constanţa
Buzea, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Melinescu etc.). Şi, aşa cum îi stă bine unei reviste, nu
uită niciodată momentele care au influenţat decisiv cultura noastră, de unde o serie de articole
care să ne amintească despre Cercul literar de la Sibiu, la 50 de ani de la publicarea
manifestului acestuia, de Gândirea, de Echinox, ca să nu mai pomenim de mulţimea de rubrici
„In memoriam...” venite atât ca un elogiu postum, dar şi ca un semnal de avertizare ca nu
cumva să ne uităm marii scriitori (Virgil Ierunca, Ion Negoiţescu etc.). Dar nu încape nici o
îndoială că numărul cel mai interesant al revistei apare în 1998, într-un moment aniversar
6
propriu (la editarea celui de-al 100-lea număr), o carte de fapt, care conţine o bună parte din
scrisorile trimise de-a lungul timpului la redacţie de colaboratorii Apostrofului, idee justificată
astfel de Marta Petreu: „Şi, cum gloria Apostrofului s-a clădit mai ales pe seama documentelor,
scrisorilor, textelor vechi rătăcite şi recuperate, cum renumele Apostrofului s-a clădit în mare
măsură pe seama restituirilor de istorie literară, a ‹dosarelor› şi a ‹arhivelor› am imaginat,
pentru numărul 100, un ‹dosar› aparte. Unul cu o sută de autori ‹dosarul› propriei noastre
reviste, compus din scrisori către Apostrof.”2 Un fel de istorie personală a unei reviste care
începe cu momentul în care Marta Petreu, sătulă de atâţia ani petrecuţi într-un liceu clujean şi
de plafonarea venită de aici, îi trimite o scrisoare lui Mircea Dinescu, rugându-l să-i dea
conducerea unei reviste. Acela a fost începutul unui demers neobosit, care continuă până
astăzi.
De obicei pe a doua sau pe penultima pagină a Apostrofului se face o scurtă prezentare
a celor mai interesante articole din presa literară a momentului, sub titulatura „Revista
revistelor.”
Au existat în Apostrof şi ceea ce eu aş numi rubrici temporare. Acestea nu au avut o
longevitate aşa de mare ca cele radiografiate mai sus, dar merită totuşi menţionate. Astfel în
„Arhiva A”, sunt redate tot felul de documente, scrisori, memorii, amintiri descoperite printre
manuscrisele scriitorilor şi trecute în revistă sub semnul exclusivităţii. Mircea Muthu ţine un
timp o rubrică numită „Balcanologie”, rezultat al interesului său pentru studiul lumii sud-
estice, în care vorbeşte despre Lirica muntenegreană, Aromânii şi sud-estul sau Tentaţia
Orientului, iar autorul Amurgului idolilor are de asemenea o rubrică numai a lui intitulată
„Gheorghe Grigurcu răspunde la o întrebare” (iar printre întrebările care i se pun amintim:
„Există o criză a literaturii române actuale?”, „Cum mai este receptat Eminescu astăzi?”).
Deşi Apostrof este în primul rând o publicaţie literară, nu lipsesşte preocuparea pentru
alte domenii: filosofie, prin rubrica „Ospăţul filosofilor”, în care fie sunt traduse fragmente
filosofice (de exemplu Jose Ortega y Gasset – Intelectualul şi celălalt, ), fie sunt reluate sumar
teoriile unor gânditori (Hegel, Leibniz); teatru, prin prezenţa rubricilor „Cronica teatrală”,
ţinută pe rând de Alina Hristea, Eugenia Sarvari şi „Meseria de teatrolog”, îngrijită de Claudiu
Groza; muzică, prin „Cronica muzicală”; pictură, prin „Cronica Plastică”.

2
Apostrof, nr. 100/1998, pagina 5

7
 Ceea ce surprinde în mod plăcut la Apostrof este lipsa aproape totală a articolelor cu
tentă politică, precum şi a oricărei preocupări pentru aşa-zisa viaţă mondenă. Cu excepţia unor
articole sporadice, care în mare parte datează din anii imediat ulteriori comunismului şi a căror
apariţie e explicabilă tocmai prin nevoia de deconspirare a unei forţe care a umilit această
generaţie, dar şi prin sentimentul de nesiguranţă instalat „după” (lucru reflectat bine chiar în
titluri; astfel un articol al lui Corin Braga se numeşte Quo vadis? -1990, iar Elena Ştefoi într-un
articol ce analizează situaţia României după comunism, vorbeşte despre ce se întâmplase După
scimbarea macazului). Poate ar mai de precizat că un timp Cecilia Caragea are o rubrică în
revistă, care se numeşte „Chic-Choc” (în 1997-1998), în care tratează aspecte precum: Moda în
secolul XX, Morala culorilor, Scurt istoric al ochelarilor de soare, care poate că nu şi-ar avea
locul aici; poate că acesta e şi motivul pentru care vor fi la un moment dat abandonate.
În ceea ce priveşte colectivul revistei, acesta se schimbă de-a lungul vremii, asfel că
dintre cei de la început o mai recunoaştem azi doar pe aceeaşi Marta Petreu, pentru care se pare
că Apostroful a devenit o vocaţie. Între timp au mai trecut pprin redacţia revistei: Ştefan
Borbely, Ştefan Melancu, Dora Pavel, Claudiu Groza, Virgil Leon, Ana Cornea, Horvath
Sandor, Lukacs Jozsef, Irina Petraş.
Aş adăuga doar că, din punctul meu de vedere, Apostroful este o revistă care trebuie
luată în seamă, cel puţin din două motive: pentru că operele prezente aici sunt selectate într-
adevăr pe un criteriu valoric şi pentru că mi se pare că a avut un rol decisiv în afirmarea
generaţiei literare de după 1990, prin publicarea intensă a creaţiilor scriitorilor tineri.