TACTICA ASCULTARII SUSPECTULUI

SAU A INCULPATULUI

Profesor Coordonator: Student:

Lector.univ.dr. Aron Ioan-Mariu                                                    Chioveanu Eduard Gabriel

SIBIU
2020
 CUPRINS

Capitolul 1. Notiuni introductive......................................................3

Capitolul 2. Reguli Generale in materia audierii persoanelor.......5

Capitolul 3. Tactica ascultarii invinuitului si

inculpatului.........................................................................................6

Bibliografie.........................................................................................15

2
 Capitolul 1. Notiuni introductive

Prin activitățile desfășurate imediat după sesizarea referitoare la săvârșirea unei

infracțiuni, se obțin parte din probele1 și mijloacele de probă strict necesare documentării
existenței/inexistenței unei fapte infracționale, însă pentru aflarea adevărului, în orice cauză
penală, se impune, fără niciun echivoc, să fie audiate diferite persoane, având în vedere
calitatea procesuală a acestora. Mai mult, sunt cauze penale deschise în urma unor sesizări, în
care orice analiză se face, se constată că singurele activități desfășurate nu pot consta decât în
audieri ale persoanelor, deoarece nu există posibilitatea efectuării unei cercetări la fața
locului, nu sunt obiecte sau înscrisuri de ridicat. Eventual, în funcție de rezultatul audierilor
persoanelor, dacă se constată că se impune pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei, pot
și trebuie efectuate, prezentări ale persoanelor pentru recunoaștere din grup și confruntări. În
alte situații, în funcție de rezultatul audierilor, pot fi ridicate obiecte și înscrisuri sau pot fi
solicitate și efectuate percheziții.

Conform prevederilor procesual penale, probele2 sunt supuse într-adevăr liberei

aprecieri a organelor judiciare, dar în orice cauză penală trebuie să se asigure administrarea
tuturor probelor. În acest sens, pe timpul urmăririi penale sarcina probei aparține în principal
procurorului, iar pe timpul judecății instanța trebuie să asigure administrarea probelor pentru
lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină
a legii. În aceste condiții, în opinia noastră, în orice cauză penală, procurorul trebuie să
asigure administrarea tuturor probelor, inclusiv audierile tuturor persoanelor care rezultă în
urma activităților desfășurate pe timpul anchetei. Dar pentru aceasta, considerăm că este
necesar ca procurorul, analizând cu continuitate sesizarea penală și ulterior probele
administrate, să fie în măsură să stabilească toate problemele pe care trebuie să le lămurească
în cauză și să stabilească și să execute cu maximă responsabilitate toate activitățile necesare în
vederea lămuririi acestora. Orice problemă ignorată și neluată în calcul, din diverse motive

1
Sistemul probelor în procesul penal a cunoscut o dezvoltare de-a lungul timpului; așa cum arăta prof. I.
Tanoviceanu, evoluția dreptului procesual penal nu este decât reflexul transformărilor prin care a trecut sistemul
probelor de-a lungul veacurilor. 
2
 În noul C. proc. pen. se completează definiția noțiunii de probă preluată din C. proc. pen. din 1968 [art. 63 alin.
(1)] cu o cerință suplimentară și anume aceea că elementul de fapt trebuie să contribuie la aflarea adevărului în
procesul penal. 
    Față de C. proc. pen. din 1968, care enumeră exhaustiv mijloacele de probă [art. 64 alin. (1)] noul C. proc.
pen. reglementează prin art. 97 alin. (2) lit. f) principiul libertății probelor în procesul penal.

3
(din neștiință, din rea-voință, intenționat sau neintenționat), ori luată în calcul și nelămurită,
conduce în mod inevitabil la erori judiciare și, ceea ce este mai grav, la creșterea neîncrederii
în actul de justiție.3

Recunoscând importanța audierii persoanelor, inclusiv legiuitorul în Noul Cod de

Procedura Penala  prevede că proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;

c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

d) declarațiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace

materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege; astfel primele referiri la
obținerea probelor au în vedere audieri ale persoanelor.

Din punct de vedere al tacticii criminalisticii, ordinea în care are loc audierea
persoanelor într-o cauză penală, de la sesizare și până la soluționare, este apreciată de organul
de urmărire penală care o instrumentează. Însă, conform practicii judiciare, regula o reprezintă
următoarea ordine de audiere a persoanelor: mai întâi persoana care a sesizat (victima sau
denunțătorul), urmează persoanele menționate în sesizare și cele precizate în declarațiile și
comunicările obținute pe parcursul cercetărilor, pentru a asigura verificarea tuturor aspectelor
și afirmațiilor, în final urmând a fi audiate persoanele suspecte.

De la această regulă sunt și excepții, dar apreciem că ascultarea din start a suspectului,
înaintea victimei sau a martorilor, nu poate fi utilă și oportună pentru aflarea adevărului în
cauza penală, deoarece principalele date cu valoare probatorie, în afara mijloacelor materiale
de probă, nu pot veni decât de la victime și martori, care astfel stau la baza formulării de
ipoteze, versiuni și probleme de lămurit, care în final vor putea fi clarificate prin audierea
persoanelor, inclusiv a suspecților, precum și prin administrarea oricăror alte mijloace de

3
Emilia Stancu , Petrut Ciobanu – Criminalistica , Metodologia criminalistica , Editura Universul Juridic , 2018

4
probă legale, fiecare din aceste probe neavând o valoare dinainte stabilită, aprecierea lor
făcându-se liber de către organele judiciare.

Capitolul 2. Reguli Generale in materia audierii persoanelor

Principalele reguli generale de care trebuie să se țină cont cu ocazia audierii oricărei
persoane sunt următoarele:

În cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele

persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente, martorii și experții.

Ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în
limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele
judiciare sau ales de părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii.

În mod excepțional, în situația în care se impune luarea urgentă a unei măsuri

procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în
prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă
obligația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.

Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu
participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această
situație comunicarea se poate face și în scris.

În cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate

comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea
persoanelor surde, mute sau surdo-mute se poate face cu ajutorul oricărei persoane care are
aptitudini de comunicare, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin
persoană autorizată în limbaj special imediat ce aceasta este posibilă.

Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală
excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa
la ascultare, organul judiciar trebuie să dispună întreruperea ascultării și, dacă este cazul,
trebuie să ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic.

5
 Capitolul 3. Tactica ascultarii invinuitului si inculpatului

Imaginea poziţiei psihologice a reprezentantului autorităţii publice în interogatoriu nu

va putea fi recepţionată şi înţeleasă corect, nici dimensiunea reală a responsabilităţii sale
sociale, inclusiv sensul profesional, dacă se ignoră complexitatea fenomenului de
criminalitate şi dificultăţile cauzelor complexe pline de hăţişuri cu care acesta se confruntă,
fără a mai lua în calcul riscurile şi ameninţările cărora adesea trebuie să le facă faţă.4

Tensiunea anchetei judiciare este esenţială pentru a găsi soluţia dreaptă, ea fiind
comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă
parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic şi plin de imaginaţie, pe de o parte, iar pe de
alta, infractorul viclean şi speculativ.

Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Eficienţa ascultării învinuitului, inculpatului depinde
în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează pregătirea actului procedural.
Pregătirea în vederea ascultării ce presupune stabilirea problemelor care trebuie lămurite, a tacticii de
ascultare, a materialului probator folosit în timpul ascultării, ţinându-se cont de particularităţile
fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea şi psihologia învinuitului,
inculpatului. Tratarea cu superficialitate a acestei prime etape a interogatoriului judiciar poate avea
consecinţe negative asupra întregului proces penal.

Această etapă este deosebit de importantă pentru ca anchetatorul să poată stabili

problemele ce trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Ea are ca efect cunoaşterea
de către magistrat a tuturor aspectelor deţinute referitoare la infracţiunea pe care o cercetează.
De aceea studierea materialelor cauzei urmează a fi efectuată după alte activităţi
premergătoare cum sunt cercetarea la faţa locului, examinarea şi interpretarea mijloacelor
materiale de probă existente, luarea declaraţiilor eventualilor martori oculari sau victimelor
dacă acestea au supravieţuit, dispunerea efectuării unor noi expertize, etc.

Cunoaşterea învinuitului, inculpatului

Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a cunoaşte în ce măsură sunt
eficiente în raport cu personalitatea învinuitului, inculpatului. Componentele de bază ale personalităţii
4
Butoi I.T., Butoi T., Psihologie judiciară, Curs universitar, ediţia II, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

6
unui individ sunt temperamentul, caracterul aptitudinile , educabilitatea, comportamentul deviant şi
tendinţele criminale.

Întocmirea planului de ascultare

Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare și emite o teorie referitoare la modul de

săvârşire a infracţiuni, îndreptând cercetările în această direcţie.

Stabilirea prealabilă, cu stricteţe a problemelor ce trebuie clarificate cu ocazia ascultării.

Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate cronologic, lăsând

în acelaşi timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcţie de elementele noi, necunoscute
anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.

Pregătirea materialului probator . Pe lângă alegerea materialului probator, se stabileşte şi

modul în care acesta va fi prezentat, În practică se folosesc trei metode tactice şi anume:

- prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu şi apoi treptat se trece la probele
“puternice”; prezentarea frontală care constă în prezentarea pe neaşteptate a celor mai
puternice probe de acuzare şi pe parcursul ascultării sunt prezentate şi probele “secundare”
pentru a-l convinge pe învinuit, inculpat că se cunosc şi amănuntele faptelor sale și
prezentarea integrală , care este folosită atunci când există material suficient şi bine verificat
în legătură cu o cauză cercetată şi se adoptă tactica povestirii întregului proces al infracţiunii.
- Determinarea ordinii în care se face ascultarea: Această etapă este specifică infracţiunilor la
comiterea cărora au participat mai mulţi făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu cei
despre care se deţin mai multe informaţii sau cu cei care fac declaraţii conforme cu
materialul probator obţinut până în acel moment.
Regula poate fi însă influenţată de anumiţi factori cum ar fi forma de participaţie la infracţiune
de antecedente penale şi de personalitatea fiecăruia.

Alte activităţi pregătitoare

Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de ascultare. Ordinea şi

modalitatea de citare a învinuiţilor, inculpaţilor trebuie să conducă la evitarea, contactului între
persoanele interesate în cauză şi la contactul între persoanele care au fost deja audiate şi cele ce
urmează să fie ascultate. Anchetatorul se poate deplasa şi la locul în care se află învinuitul, inculpatul
(spital, penitenciar, loc de muncă, domiciliu), sau unde a fost comisă infracţiunea (în cazul
infractorilor labili emoţional şi a infracţiunilor de omor, viol, tâlhărie.

7
 Asigurarea prezenţei apărătorului. Orice învinuit, inculpat are, dreptul la apărare în timpul
procesului penal, organul de urmărire penală având şi obligaţia de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi
exercitării dreptului la apărare. Apărătorul trebuie citat la data, ora şi locul fixat pentru ascultare.

Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului. Legea prevede

interpret când învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba română, rolul acestuia fiind de a mijloci
comunicarea dintre anchetator şi persoana anchetată.

Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare ascultarea. In planificarea

ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un cadru adecvat interogatoriului judiciar, amenajând
încăperea în care se va desfăşura ascultarea, astfel încât inculpatului să-i inspire seriozitatea situaţiei şi
oficialitatea activităţii la care va participa.

Strategii de interogare5
Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi stabilirea corectă a datelor
privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de
efectuare a ascultării.

Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi mijloace legale folosite în

activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la
aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice
criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată
presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la
poziţia învinuitului (inculpatului).

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului, cunoscute în practica autorităţilor judiciare sunt:

a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu

b) Strategii de interogare repetată.
c) Strategii de interogare sistematică
d) Strategii de interogare încrucişată
e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie
f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi
participanţi la săvârşirea infracţiunii
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic

5
Persoanele solicitate de catre organele urmarire penala sa participe la audieri pot fi persoane a caror vinovatie
este deja demonstrata sau aproape sigura sau persoane care sunt doar suspecte de comiterea unei infractiuni.

8
 Ascultarea dirijată. Moment deosebit de important al ascultarii, acesta etapa dă masura
calităților anchetatorului, a modului în carea pregatit ascultarea, spiritul de observatie, initiativa şi
perspicacitatea sa.

Intrebarile ce vor fi adresate vor viza obţinerea unor explicații complete asupra tuturor faptelor
ce au fost retinute, verificarea şi cunoasterea tutturor argumentelor invocate în aparare. Pentru obţinerea
unor date noi, necunoscute anterior, în legatura cu faptele de importanta, esentiale pentru cauza, a
lamuririi complete a explicațiilor învinuitului sau inculpatului, se vor adresa intrebari asftel incit sa nu
mai ramina aspecte neclarificate în declaratie.

Intrebarile trebuie sa indeplineasca anumite conditii

 -sa fie clare şi precise:

 -sa fie formulate la nivelul de intelegere al celui ascultat,
 -sa nu fie sugestive:
 -sa oblige la un raspuns complet/relatare şi sa nu gemereze raspunsuri de genul ''DA'',
''NU''.
 -sa nu puna în dificultate pe cel ascultat atunci cind acesta este şi ncer, interesat în
declararea adevarului.
Audierea progresiva. Asa cum o arata şi denumirea, acesta modalitate se bazează pe prezentarea
gradata a probatoriului. Mai intai vor fi prezentate probele de mai putina importanta(cele care privesc
amanunte secundare ale infracțiunii)apoi cele mai importante, cel care privesc faptul principal. Acesta
gradare poate sa determine pe cel ascultat sa renunte la eventuale declarații mincinoase făcute anterior.

Audierea frontala Se realizează prin prezentarea neasteptata a celor mai puternice probe. Acesta
abordare directa, frontala, este menita sa sparga verigile fragile ale apararii învinuitului, urmarind
determinarea acestuia la declarații şi ncere.

Tactica asculării propriu-zise a învinuitului, inculpatului

Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului a acestuia “cu privire la nume, prenume,
poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară, loc
de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale personale”.

Ulterior stabilirea identităţii celui ascultat, se efectuează pe un ton calm, dar oficial,
anchetatorul îi va aduce la cunoştinţă celui anchetat, fapta care formează obiectul cauzei punându-i în
vedere să declare tot ce ştie cu privire la acea faptă precum şi la învinuirea ce i se aduce.

9
 Tactica de ascultare în faza relatării libere 6. După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a
prezentat infracţiunea de facto, şi i s-a solicitat să declare tot ce ştie, învinuitul, inculpatul va fi pus să
dea şi o declaraţie scrisă .

Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor.. În funcţie de scopul urmărit de organul de

cercetare penală ce efectuează ascultarea precum şi de caracterul general al problemei pe care acesta
doreşte s-o clarifice, în literatura de specialitate întrebările sunt clasificate astfel:

- întrebări tema cu caracter general;

- întrebări problemă ;
- întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se ridică este: modalitatea tactică
de adresare a acestora.

Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului. Tactica ascultării

învinuitului, cuprinde un ansamblu de mijloace legale, stabilirea tacticii fiind realizată cu respectarea
dispoziţiilor legale şi a regulilor tactice criminalistice.

Folosirea întrebărilor detaliu. Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile învinuitului,
prezintă elemente contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea cu organul de urmărire penală.
Anchetatorul trebuie sa pună întrebări formulate clar, precis şi concis, utilizând o terminologie
adecvată persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.

Ascultarea repetată. Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare aspectele

adevărate, iar in aceste cazuri, se apelează la procedeul ascultării repetate, învinuitul, fiind solicitat să
facă noi declaraţii cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la diferite intervale de timp.

Ascultarea sistematică. Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări problemă,
încercându-se clarificarea modului în care a conceput şi pregătit infracţiunea, care au fost persoanele
participante şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Ascultarea sistematică este utilizată in
cauzele complexe şi cu grad ridicat de dificultate, fie la o infracţiune cu mai mulţi autori, fie la multe
infracţiuni cu acelaşi autor, sau în cazul învinuitului, nesincer, necooperant.

Ascultarea încrucişată. Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul alert în
care se succed întrebările adresate lui, învinuitul, inculpatul nu are posibilitatea de a-şi pregăti
răspunsuri mincinoase, organul de cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său.

Tactica complexului de vinovăţie. Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de întrebări

neutre, care nu au legătură directă cu cauza şi a altora care conţin cuvinte “afectogene” privitoare la
faptă şi rezultatele ei. Astfel anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din partea celui audiat.
6
Constantin Nedelcu – Criminalistica . Tehnici si tactica criminalistica , 2014

10
 Folosirea probelor de vinovăţie. Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de
cercetare penală a efectuat o primă ascultare a respectivului învinuit, inculpat, care s-a dovedit a fi
nesincer. Prezentarea probelor de vinovăţie va fi însoţită de întrebări selectate judicios şi formulate
clar, corect, concis, fără a lăsa vreo posibilitate de interpretare a răspunsului.

Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea

infracţiunii. Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai mulţi învinuiţi, inculpaţi,
adică în cazul infracţiunilor comise în participaţie.

Având în vedere faptul că fiecare învinuit, inculpat este ascultat separat, nici unul nu va şti
ceea ce au declarat ceilalţi, fiind bineînţeles interesaţi să afle de la organul de urmărire penală care este
poziţia celorlalţi.

Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul a folosit timpul într-o anumită
perioadă. Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată învinuitului, să facă declaraţii despre
locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în timpul şi după comiterea faptei.
Întrebările scurte, precise, la obiect vor obliga învinuitul, inculpatul să formuleze răspunsuri adecvate,
relatând datele solicitate de anchetator.

Procedeul justificării timpului critic

Acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când bănuitul refuză să facă declaraţii.
Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat
legătura, ce a întreprins înainte, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi
verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul se foloseşte în ascultarea
infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului.
Acestora li se va cere să arate ce au făcut pe zile şi ore, să prezinte locurile unde s-au aflat şi
persoanele cu care au luat legătura.

Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi, inculpaţi. In cazurile in care învinuiţii,

inculpaţii fie nu cunosc limba română, fie prezintă anumite handicapuri (de vorbire, vizuale, auditive),
fie sunt minori, se va asigura prezenţa unui interpret pentru respectivul făptuitor, alături de apărătorul
acestuia.

Ascultarea minorului. Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu răspunde
penal, iar cel cu vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta
cu discernământ, de la această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe parcursul ascultării minorului,
acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a săvârşit. Pentru evitarea înţelegerii eronate a sensului
întrebărilor este recomandat ca acestea să fie clare, corecte, concise.

11
 Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulate. Profesorul Rolea sublinia
că “sinceritatea este o prescripţie morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică”. Omul
este capabil să-şi ascundă (disimuleze) acţiunile sale sau să le contrafacă (simuleze) fie pe plan
acţional fie pe plan verbal (minciuna). „A minţi, spunea Rousseau, înseamnă a ascunde un adevăr ce
trebuie dezvăluit.”

Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului

Declaraţiile învinuitului, inculpatului sunt necesare şi în faza de judecată. Pentru a putea fi

folosite în orice moment al procesului penal, legea instituie obligativitatea consemnării în scris a
acestei declaraţii. Declaraţia scrisă de învinuit, inculpat, este datată şi vizată de organul de urmărire
penală în faţa căruia a fost făcută. Legea rezervă învinuitului, inculpatului posibilitatea de a reveni
asupra declaraţiilor anterioare cu completări, rectificări sau precizări, fiecare adăugire fiind, ca şi
declaraţiile, consemnate în scris şi semnate. Alta metoda de consemnare este înregistrarea.
Înregistrarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului pe bandă magnetică se face potrivit prevederilor
legale , cu aducerea la cunoştinţa persoanei ascultate că declaraţiile sale vor fi înregistrate. Prin aceste
înregistrări, organul judiciar poate sesiza nuanţele din declaraţii şi reacţiile persoanei anchetate, iar
înregistrarea video face posibilă studierea modului de manifestare a învinuitului, inculpatului, şi a
stărilor sale şi a momentelor în care acesta trăieşte un evident disconfort psihic. Cunoscând că
declaraţiile sale au fost înregistrate, învinuitul, inculpatul nu va mai reveni asupra declaraţiilor
anterioare. La sfârşitul înregistrării, banda magnetică este ascultată iar învinuitul, inculpatul întrebat
dacă imprimarea s-a făcut corect. De asemenea, se vor face menţiuni cu privire la ora la care s-a
terminat ascultarea, iar banda va fi sigilată şi semnată atât de organul judiciar cât şi de învinuit sau
inculpat.

Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului, inculpatului. Valoarea probantă a

declaraţiilor învinuitului, inculpatului este aceea pe care o acordă instanţa de judecată, ele servind la
aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză . Majoritatea infractorilor îşi pregătesc în prealabil declaraţiile
pe care le vor da în faţa organului de urmărire penală, în speranţa că vor reuşi să inducă în eroare pe
acesta şi să scape astfel nepedepsit. Prin verificarea cu promptitudine a celor relatate, mai ales a
alibiurilor şi a apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza procedeele tactice cele mai
adecvate în scopul obţinerii unor declaraţii veridice. Verificarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului
se realizează pe întregul parcurs al cercetărilor, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală,
precum: percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte şi înscrisuri, ascultări de martori, confruntări,
dispunerea unor constatări tehnico –ştiinţifice sau expertize, reconstituiri etc.

Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului
simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o anumită

12
persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma
unei conduite simulate.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei
realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte,
exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul
autentic încercat.

Minciuna afirmată de subiect este justificată sau nu, astfel ea reprezintă starea unei încercări
de a falsifica răspunsul just la o întrebare, ascunzând stările emoţionale demascatoare. Din punct de
vedere psihofiziologic, detectarea simulării poate fi studiată şi este analizată uneori în aspectele ei mai
grave, infracţionale, cât şi, mai ales, în laborator, – fără a fi interesaţi de doza de justificare a celor
implicaţi sau de caracterul oarecum artificial în care sunt induşi subiecţii de experienţă.

Cazul simulării absolute, a falsificării voite a adevărului printr-o formă exprimată verbal –
„minciuna” – cu ascunderea expresiilor aparente care ar putea-o demasca. Oricărui comportament
aparent îi corespunde, cu necesitate aspectul lui inaparent. Ceea ce este fals este sensul imprimat de
individ componentei oferite spre observaţie directă, adică sensul care trebuie atribuit, după intenţia sa,
comportamentului aparent.

Tehnici şi mijloace de investigare a comportamentului simulat.

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană
minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această
supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a
comportamentului simulat.

Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct, care
pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf,
electroencefalograf etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii şi respiratorii .

Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi
anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru
dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii
sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea
şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete, hiposalivaţia şi contractarea subită a
muşchilor scheletici.

Concluzionând, putem afirma că investigaţia şi detecţia comportamentelor simulate nu poate fi

considerată, nici prin conţinut, nici prin formă şi nici prin tehnica pe care o utilizează, ca fiind o

13
procedură care încalcă prezumţia de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor.
Dimpotrivă, este o metodă integral umană.7

7
Butoi I.T., Butoi T. – Psihologie judiciară, Curs universitar, ediţia II, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2004,

14
 Bibliografie

 Noul Cod de Procedura Penala

 Butoi I.T., Butoi T. – Psihologie judiciară, Curs universitar, ediţia II, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2004,
 Constantin Nedelcu – Criminalistica . Tehnici si tactica criminalistica , 2014
 Emilia Stancu , Petrut Ciobanu – Criminalistica , Metodologia criminalistica , Editura
Universul Juridic , 2018

15