Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SIBIU
2019
Cuprins
Concluzii
Capitolul 1. Precizari preliminare
Parlamentul European;
Consiliul European;
Consiliul Uniunii Europene;
Comisia Europeană;
Curtea de Justitie a Uniunii Europene;
Banca Centrală Europeană;
Curtea de Conturi.
Prin Tratatul de la Nisa, încheiat în anul 2001, a fost stipulat dreptul Curţii de
Justitie de a solicita crearea unor camere jurisdicţionale însărcinate cu solutionarea în
primă instantă a unor categorii de actiuni introduse în domenii specifice. În baza
acestor dispozitii, si ca urmare a creşterii volumului de muncă al Tribunalului de
Primă Instanţă, a fost înfiintat un nou tribunal.
Astfel, în anul 2004 a fost instituit Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
Europene. Această instantă se organizează si functionează pe lângă Tribunalul de
Primă Instanţă si are competenta de a judeca litigiile dintre instituţiile Uniunii
si agenţii lor.
Curtea de Justitie;
Tribunalul;
Tribunalul Functiei Publice al Uniunii Europene.
4
Conform art. 230 din cuprinsul Tratatului CE
4.2 Actiuni impotriva statelor member U.E
5
Fost art. 177
6
Articolul 234 reprezintă sediul materiei, fiind competenţa generală în cadrul Pilonului I – Tratatul CE, cu excepţia
cererilor pronunțate în temeiul articolelor 61-69. (Titlul IV CE reglementează „Vizele, azilul, imigrarea și alte politici
legate de libera circulaţie a persoanelor
7
JURISPRUDENŢĂ - Cauza 14/86, 11 iunie 1987, Pretore di Salo, ECR 1987, p.2545.
Este necesar, de asemenea, să se remarce că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, caracterul obligatoriu al
hotărârilor preliminare pentru instanţele naţionale nu creează un obstacol în calea unei noi sesizări a Curţii de către
instanţa naţională destinatară a hotărârii respective, în cazul în care respectiva instanţă consideră acest lucru necesar în
4.3.1 Initiativa depunerii unei solicitari
Iniţiativa înaintării unei solicitări o pot avea părţile, inclusiv intervenienţii, care
pot propune instanţei de judecată întrebările preliminare sau pot sugera problema
de drept comunitar apărută. În această situaţie, instanţa naţională este suverană în
aprecierea trimiterii întrebării preliminare. Instanţa de judecată, din oficiu, poate
sesiza CJCE cu întrebarea preliminară (singura întrebare preliminară din România,
cauza Jipa, a fost ridicată din oficiu). Instanţa de judecată redactează documentele
de trimitere a întrebării preliminare, cele mai importante fiind rezumatul cauzei şi
întrebările propriu-zise. CJCE hotărăşte cu privire la caracterul de „instanţă” în
sensul articolului 234 al organului jurisdictional care face trimiterea. În definirea
„instanţei” CJCE a avut în vedere originea legală a autorităţii respective,
permanenţa acesteia, caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate,
contradictorialitatea procedurii, aplicarea normelor de drept în soluţionarea cauzei
precum şi independenţa acesteia. În temeiul criteriilor de mai sus, Curtea a
recunoscut calitatea de organ jurisdicţional care poate solicita pronunţarea unei
hotărâri preliminare, următoarelor autorităţi:
- Comisia federală de supraveghere a achiziţiilor publice din Germania8;
- Comisia de contestaţii a numirilor în învăţământul superior din Suedia
competentă în materia contestaţiilor împotriva deciziilor referitoare la angajarea în
universităţi şi şcoli superioare 9
- „Immigration Adjudicator”, autoritate competentă în materia litigiilor privind
intrarea şi sejurul cetăţenilor străini pe teritoriul Angliei10;
- Tribunalul Economico-Administrativ Regional din Catalonia competent în
materia plângerilor economico-administrative11;
- Comisia de contestaţii în domeniul medicinii constituită de către un organism
profesional (Asociaţia Regală olandeză pentru practicarea medicinii);12
- Comisia de contestaţii în materia asigurărilor obligatorii împotriva maladiilor
şi invalidităţii din Belgia13;
- Consiliul de Stat din Italia, atunci când emite un aviz, în cadrul unei
proceduri administrative, ce reprezintă proiectul deciziei ce urmează a fi ulterior
dispusă de către autoritatea competentă 14
vederea soluţionării litigiului din acţiunea principală. O asemenea cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate
fi justificată în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi de înţelegere sau de aplicare a hotărârii, atunci când
îi adresează Curţii o nouă întrebare de drept sau dacă îi prezintă acesteia noi elemente de evaluare care pot determina
Curtea să răspundă diferit la o întrebare deja soluţionată (a se vedea, cel mai recent, Hotărârea din 5 martie 1986,
Wünsche, 69/85, Rec. p. 947 şi următoarele) (pct. 12).
8
(CJCE, 17.09.1997, Dorsch,C-54/9, p. 23-38.)
9
(CJCE, 6 iulie 2000, Abrahamsson Andresson , C- 407/98, p. 29-30.);
10
(CJCE, 2 martie 1999, Eddine El-Yasni, C- 416/96, p. 17-22.)
11
(CJCE, 21 martie 2000, Gabalfrisa, C-110/98-C-147/98.)
12
(CJCE, 6 oct. 1981, Beoe meulen, C-246/80, p. 17);
13
(CJCE, 1 dec. 1970, Union nationale des mutualites socialistes /La Marca, C - 32/70, Rec. 1970, p. 987)
Instanțele ale căror hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern
sunt obligate să trimită întrebările preliminare.
14
(CJCE, 16 oct. 1997, Garofalo, C - 69/96, C - 79/96, p. 19, cu referire la avizul emis de către Consiglio di Stato
Italiano, în cadrul procedurii recursului extraordinar privind anularea unui act administrativ).
15
articolul 234 alineatul (1) litera (a)
16
De exemplu sunt considerate „tratate” în sensul acestei dispoziţii a dreptului european: - Protocolul privind privilegiile
şi imunităţile Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965, intrat în vigoare în august 1967; sau - Decizia din 21 aprilie
1970 privind resursele proprii, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971.
17
C-297/88, Dzodzi -v- Belgia, hotărârea din 18.10.1990, ECR 1990, p.I-3763.
18
Paragraful 16 reia în cea mai mare parte din articolul: Daniel-Mihail Şandru, Mihai Banu, Cauza C-33/07, Jipa –
prima acţiune preliminară a unei instanţe româneşti la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, RRDC, nr. 6/2008.
19
Un „Dosar” cu lucrările conferinţei „Cauza Jipa. Cetăţenie a Uniunii Europene şi dreptul la liberă circulaţie şi şedere
în context românesc”, organizată de Centrul de Studii de Drept European (CSDE) al Institutului de Cercetări Juridice din
cadrul Academiei Române (12.11.2008) a fost publicat in Revista Română de Drept Comunitar, nr. 6/2008.
JURISPRUDENŢĂ Cauza Jipa, C-33/07
Dl. Jipa a părăsit România la 10 septembrie 2006 pentru a se deplasa în Belgia.
La 26 noiembrie 2006, acesta a fost returnat în România de către autorităţile belgiene,
în temeiul acordului de readmisie, deoarece se afla în situaţie de „şedere ilegală”. La
11 ianuarie 2007, ministerul a solicitat instanţei de trimitere dispunerea unei măsuri
prin care să i se restrângă domnului Jipa dreptul de liberă circulaţie în Belgia. Instanţa
de trimitere arată în decizia de trimitere că ministerul nu a precizat în ce consta
„şederea ilegală” care a determinat readmisia domnului Jipa. (....) Instanţa de trimitere
consideră, între altele, că dispoziţiile de drept naţional, în special articolele 38 şi 39
din Legea nr. 248/2005 şi Hotărârea Guvernului nr. 825/1995, sunt contrare
articolului 18 CE şi articolului 27 din Directiva 2004/38. Prin Decizia din 17 ianuarie
2007, Tribunalul Dâmboviţa a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze
Curţii următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul [18 CE] […] trebuie interpretat
în sensul că se opune ca legislaţia României (şi anume articolele 38 şi 39 din Legea
nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate) să
împiedice exercitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor? 2) a) Dispoziţiile
articolelor 38 şi 39 din Legea nr. 248/2005 […], care împiedică o persoană (cetăţean
român şi în prezent cetăţean al Uniunii Europene) să circule liber într-un alt stat (în
speţă membru al Uniunii Europene), constituie un obstacol în calea liberei circulaţii a
persoanelor, libertate consacrată la articolul 18 CE? b) Un stat membru al Uniunii
Europene (în speţă România) poate dispune limitarea exercitării liberei circulaţii a
cetăţenilor pe teritoriul altui stat membru? 3) a) Termenul «şedere ilegală» în sensul
Hotărârii Guvernului nr. 825/1995 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul
României, pe de o parte, şi Guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat de
Luxemburg şi Regatului Ţărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor
aflate în situaţie ilegală (în temeiul căreia s-a dispus readmisia pârâtului aflat în
situaţia de «şedere ilegală») se circumscrie motivului de «ordine publică» sau de
«siguranţă publică» prevăzut la articolul 27 din Directiva 2004/38/CE, pentru a se
putea dispune restrângerea libertăţii de circulaţie a unei astfel de persoane ? b) În
situaţia în care răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, dispoziţiile
articolului 27 din Directiva 2004/38/CE […] trebuie interpretate în sensul că statele
membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii
Europene pentru motive de «ordine publică» şi de «siguranţă publică» în mod
automat, fără a se analiza «conduita» persoanei în cauză ?”
În primul rând este pentru prima oară când o instanţă românească şi-a exercitat
competenţa de a se adresa Curţii, utilizând articolul 234 CE. În această privinţă, astfel
cum se arată în contribuţia dnei. judecător dr. Carmen Popoiag, prezintă importanţă
modul în care se realizează în concret această sesizare, precum şi efectele de ordin
procedural pe care aceasta le implică pentru instanţa de trimitere.20 Dna. judecător
CJCE, Camera întâi, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza C-33/07, Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia
20
21
Carmen Popoiag, Hotărârea pronunţată în Cauza C-33/07, „Jipa” de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Aspecte şi implicaţii practice, RRDC, nr. 6/2008.
22
În prezent, dispoziţia corespunzătoare aplicabilă este articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38.
23
Pct. 13 din considerentele hotărârii în cauza 41/74, van Duyn, ECR 1974, p. 1337.
2) Dacă un stat membru nu stabileşte în mod specific, în raport cu unul dintre
propriii resortisanţi, respectând principiul proporţionalităţii şi exclusiv în temeiul
conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin
articolul 18 alineatul (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-
un alt stat membru poate constitui o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa
ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societăţii, statul
membru de origine nu poate impune, pentru motive de «ordine publică» sau de
«siguranţă publică» în sensul articolului 27 din directiva menţionată, limitări ale
libertăţii de circulaţie a persoanei respective.
3) Neexaminarea de către un stat membru a conduitei unei persoane atunci când
limitează, pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică, dreptul de liberă
circulaţie şi de şedere al acestei persoane pe teritoriul unui alt stat membru înlătură
validitatea oricărei justificări a limitării în cauză.” În sfârşit, o altă problemă
fundamentală pe care o ridică cele trei momente invocate mai sus priveşte tocmai
modul în care instanţele judecătoreşti din România asigură un control jurisdicţional
asupra modului în care se exercită prerogativele de apreciere ale autorităţilor publice
în raport cu excepţia de ordine publică. Directiva 2004/38 conţine o serie de garanţii
procedurale destinate apărării cetăţeanului Uniunii; or, în acţiunea împotriva
pârâtului, instanţa sesizată a materializat aceste garanţii. În plus, şi Curtea de Justiţie
s-a referit la imposibilitatea impunerii unilaterale de către un stat membru a unor
excepţii motivate de ordinea publică ori de siguranţa publică, fără controlul
instituţiilor Comunităţii, adică al instanţei24. Or, în speţă, precum vom preciza şi mai
jos (secţiunea 16.4, infra), controlul instanţei comunitare asupra excepţiei a fost unul
(deliberat) limitat.
24
În privinţa liberei circulaţii a persoanelor, a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza C-127/08, Metoc nepublicată
încă în Culegere.
Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de Consiliul Uniunii Europene,
pe baza propunerilor statelor membre și al acordului comun al acestora, dintre
persoanele care au calificarea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești
din țările lor, ori sunt universitari având o competență juridică recunoscută și a căror
independență este mai presus de orice îndoială, dovedind un caracter integru și onest.
Sub aspect moral și profesional statutul este același ca și al judecătorilor Curții
Internaționale de Justiție de la Haga.
Conform art.166 al.2 CEE, avocații generali sunt însărcinați să prezinte public,
cu deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor deduse
în fața Curții de Justiție, în vederea asistării acesteia în realizarea misiunii sale.
Avocații generali au rolul de a asista Curtea și sunt desemnați după aceeași
procedură care este aplicată judecătorilor. Poziția lor în cadrul sistemului judiciar
comunitar este mai degrabă cea a procurorilor din sistemele naționale, decât a
avocaților pledanți, fiind însărcinați cu prezentarea publică imparțială concluziilor
motivate cu privire la cauza în care este obligatorie prezența lor.
În ceea ce privește statutul judecătorilor și a avocaților generali, ei au rolul de a
asigura deplina independență și continuitatea în activitate.
Mandatul judecătorilor și avocaților generali este de 6 ani, o reînnoire parțială
intervenind la fiecare 3 ani. Această dispoziție face ca numirea membrilor Curții să fie
un act de o deosebită importanță, personalitatea acestora influențând pentru foarte
multă vreme evoluția jurisprudenței comunitare și interpretarea, realizarea și aplicarea
dreptului.
Funcțiile de judecător și avocat general sunt incompatibile cu exercițiul oricărei
funcții politice sau administrative, precum și orice activitate cu titlu profesional,
remunerată sau nu, care ar afecta independența, cu excepția celei de cadru universitar.
La începutul mandatului judecătorii și avocații generali depun un jurământ în
cadrul unei sedințe solemne. Ei beneficiază de imunitate de jurisdicție pe toată durata
mandatului, imunitate ce nu poate fi ridicată decât de Curte în urma unei hotărâri dată
cu unanimitate, în absența persoanei în cauză.
Așa cum am precizat anterior, din structura Curţii de Justiţie, pe lângă judecător
şi avocaţi generali, mai fac parte şi grefieri, raportori adjuncţi şi referenţi.
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pe o perioadă de
6 ani. Acesta are misiunea de a primi, conserva şi transmite toate documentele şi, de
asemenea, să efectueze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le
comportă aplicarea regulamentului de procedură. Asistă la şedinţele Curţii, are în grijă
arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii. Ca atribuţii administrative, grefierul le are
pe cele de gestiune şi contabilizare a Curţii cu ajutorul unui administrator.
Raportorii adjuncţi au sarcina de a-i ajuta pe preşedinte în procedura de urgenţă
şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să participe la
vot, dar pot lua parte la deliberări la cauza pe care au avut-o în studiu.
Fiecare dintre judecători şi avocaţii generali primesc asistenţa personală a doi
referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept având aceeaşi naţionalitate ca şi
judecătorul sau avocatul.
La fiecare trei ani, judecătorii aleg din rândul lor un Președinte al Curții pentru
un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. La procedura de alegere a președintelui au loc
ședințele și deliberările în camera de consiliu, iar sub aspect jurisdicțional acesta
poate fi numit și prin ordonanță.
În principiu Curtea se reunește în plen. Pentru ușurarea misiunii sale și
accelerarea judecării cauzelor, tratatele au prevăzut posibilitatea constituirii de camere
compuse din 3 sau 5 membri. În prezent funcționează șase camere: două compuse din
5 judecători și patru din 3 judecători.
După anul 1974 competența camerelor s-a lărgit continuu, devenind regulă.
Ședințele în plen sunt din ce în ce mai rare și au loc doar când se dezbat cauze de
importanță deosebită, la cererea statului sau a persoanei interesate și numai după ce
Curtea însăși a hotărât reuniunea sa în plen pentru cauza respectivă.
Camerele sunt desemnate anual de Curte, atât sub aspectul numărului, cât și al
componenței lor. Curtea alege anual președinții camerelor și desemnează un prim
avocat general pentru fiecare cameră.
Curtea desfasoara o activitate permanenta, cu exceptia vacantelor judecatoresti,
al caror calendar este fixat prin regulamentul de procedura.
Quorum-ul de 7 judecători este obligatoriu pentru ședințele în plen și de 3
judecători pentru camere. Curtea nu poate delibera valabil decât într-un număr impar
de membri (art.15 din Statut). Președintele nu are un vot majoritar.
Art.16 din Statut prevede că o parte nu poate invoca nici naționalitatea unui
judecător și nici absența din complet a unui judecător național pentru a cere
modificarea completului Curții sau a camerei.
Deliberările au loc în camera de consiliu, doar în prezența judecătorilor. Dacă
nu există un consens, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, începându-se cu
exprimarea soluției celui mai tânăr membru al completului. Hotărârea nu va menționa
dacă s-a dat cu majoritate sau cu unanimitate și nici opinia separată nu se arată în
hotărâre. Această regulă s-a conturat după lungi controverse. Se consideră că în acest
mod se asigură reala independență a judecătorilor atât față de autorități cât și față de
opinia publică care are tendința de a face mereu legatura între soluție și naționalitatea
celui care a dat-o.
Această soluție asigură și integrarea sistemelor naționale de drept, găsirea unui
compromis, a unei soluții acceptate de toți, fapt care duce implicit și la sporirea
autorității hotărârilor Curții de Justiție.
Capitolul 8. Competența Curții Europene de Justiție
25
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008, pag. 114 - 115
După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special și este
urmărită desfășurarea cauzei respective de către un judecător raportor numit de
președintele Curții. Cererea este comunicată părții adverse care are un termen de o
lună pentru a-și pregăti apărarea și a prezenta un memoriu în acest sens. După acest
termen, de regulă fiecare parte are dreptul de a depune un memoriu suplimentar,
respectiv din partea reclamantului o precizare a pretențiilor sale în raport cu apărările
pârâtului, iar din partea pârâtului un memoriu suplimentar, în apărare la această
precizare. În majoritatea cazurilor se întâlnesc două memorii scrise formulate de
fiecare dintre părți.
După încheierea fazei scrise, președintele va fixa data la care va avea loc
sedința, acest moment deschizând procedura orală în fața Curții. Faza orala conține:
citirea raportului de sedință de către judecătorul raportor, pledoariile parților, urmate
de concluziile avocatului general. De cele mai multe ori raportul de sedință nu mai
este citit în public, acesta fiind comunicat părților anterior. După prezentarea
concluziilor avocatului general, Curtea se retrage pentru a delibera. Deliberările se
finalizează cu redactarea hotărârii care va fi citită în sedință publică.
Între cele două faze poate exista și o a treia, care este o faza de instrucție.
Atunci, Curtea poate ordona probe cum sunt: expertize, luarea unor declarații
testimoniale, cercetări la fața locului, depunerea unor acte suplimentare, sau Curtea
poate să ceară ca părtile să răspundă asupra anumitor probleme și să precizeze ce
pretenții au.
Procedura în fața Curții de Justiție are și trăsături specifice în ceea ce privește
reprezentarea părților, regimul lingvistic, cheltuielile judiciare și forma hotărârilor.
Reprezentarea părților este obligatorie în fața Curții pentru orice tip de cauză.
Instituțiile comunitare sunt reprezentate de agenți, membri ai serviciilor juridice
proprii, iar statele sunt reprezentate de funcționari specializați aparținând Ministerului
Afacerilor Externe. Particularii persoane fizice sau juridice sunt reprezentați
obligatoriu de avocați. Este de menționat că poate pleda în fața Curții orice avocat
care are dreptul de a exercita avocatura și de a pleda în instanțelor naționale, întrucât
Curtea nu are un barou propriu.
În ceea ce privește domiciliul părților, acesta este în mod obligatoriu la
Luxembourg. În aceste condiții statele membre figurează cu domiciliul la sediile
reprezentanțelor diplomatice de pe lângă Luxembourg, iar persoanele fizice și juridice
de drept privat figurează cu domiciliu ales la locuința unei persoane de încredere
luxemburgheză, de cele mai multe ori această persoană fiind avocatul care reprezintă
interesele în cauză. Toate actele și documentele se comunică la domiciliul astfel
arătat.
În privința regimului lingvistic s-a stabilit că toate cele 27 limbi oficiale sunt
limbi de procedură. Judecătorii și justițiabilii trebuie să înțeleagă și să se facă înțeleși
în limba care le este cea mai obișnuită. Odată limba de procedură aleasă, toate actele
de procedură se vor desfășura în această limbă, toate documentele, memoriile,
concluziile și pledoariile vor fi scrise și susținute în această limbă. Ordonanțele și
hotărârile se redactează în limba de procedură aleasă și doar ea constituie versiunea
oficială, celelalte versiuni având valoare de traduceri. Grefierul răspunde de
traducerea tuturor documentelor și a hotărârilor.
Regulamentul de procedură reglementează și regimul cheltuielilor juriciare. În
principiu procedura în fața Curții este gratuită. În mod excepțional se percep taxe
pentru anumite traduceri. În ceea ce privește cheltuielile de judecată s-a adoptat
soluția ca partea care cade în pretenții să fie obligată atât la cheltuielile făcute cu
onorariile de expertiză, declarații de martor, taxe de timbru etc., cât și onorariul de
avocat. Toate cheltuielile de judecată sunt menționate în hotărâre.
Concluzii
Curtea de Justiție joacă un rol esențial în cadrul sistemului instituțional stabilit
prin Tratate. În mod deosebit, rolul Curții este de a garanta interpretarea și aplicarea
uniformă a dreptului Uniunii Europene (dreptului comunitar)26.
Curtea a constituit un sistem de drept intern diferit de sistemele naționale ale
statelor membre și un organ propriu pentru aplicarea și interpretarea dreptului
comunitar. Curtea de Justiție este mai mult decât un organ jurisdicțional, prin puterile
de care dispune în baza competențelor conferite are un important rol de creare a
dreptului și implicit de realizare a integrării economice, politice și juridice.
26
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008, pag. 114 - 115
BIBLIOGRAFIE