Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie

Dualismul interacționist și argumentul închiderii cauzale

-REFERAT-

Prof. Univ. Dr. Dumitru Gheorghiu.

Stoti Alexandra Maria,

UTM, Grupa 7, AnuI I

În referatul ce urmează să vi-l prezint, voi aduce în discuție și voi comenta principalele
argumente ale lui Rene Descartes și voi expune părerea mea în legătură cu subiectele
prezentate. Voi expune argumentul care mi se pare cel mai convingător și adecvat pentru
susținerea potrivită a noțiunii.

Dualismul cartezian are ca trăsătură principală mecanisul și problema minte-corp. Această

relație este posibilă datorită aserțiunii că fenomenele mentale sunt, din anumite puncte de
vedere, lipsite de o bază materială. O întrebare prezentă pentru mult timp pentru filosfofii
minții a fost cea legată de diferența dintre corp și minte și despre modul în care acestea
interacționează.
De-a lungul timpului au existat diferite motive pentru care s-a crezut, că pentru dualiști,
mintea și corpul sunt două lucruri diferite. Cel care susține cu arugmente multe și precise, este
Rene Descartes. El prezintă numeroase motive pentru care el crede că mintea și corpul sunt
separate. Dualismul minții-corpului sau dualitatea minții-corpului este o concepție în filosofia
minții că fenomenele mentale sunt, în unele privințe, non-fizice sau că mintea și trupul sunt
distincte și separabile. Astfel, ea cuprinde un set de opinii despre relația dintre minte și
materie și între subiect și obiect și este în contrast cu alte poziții, cum ar fi fizicismul și
enactivismul, în problema minții-corpului. Descartes s-a angajat într-o căutare în care a pus la
îndoială toate credințele sale anterioare, pentru a afla ce poate fi sigur. Făcând astfel, el a
descoperit că se poate îndoi că avea un corp (poate că visează la el), dar nu se putea îndoi de
faptul dacă avea minte. Acest lucru i-a dat lui Descartes prima bănuială că mintea și trupul
erau lucruri diferite. Mintea, în opinia lui Descartes, a fost un "lucru de gândire" și o substanță
imaterială. Acest "lucru" era esența lui însuși, ceea ce pune la îndoială, crede, speră și
gândește. Corpul, "lucrul care există" , reglează funcțiile normale ale corpului (cum ar fi
inima și ficatul).
Dacă într-adevăr sunt două entităţi seprate şi distincte, aşa cum Descartes sugerează, atunci
cum se poate ca un spirit imaterial sa interacţioneze cu un corp material? Ar răspunde cu
faptul că sufletul este însuși trupul care își formează legătura singur, iar acestea acționează
concomitent. Din punctul de vedere a lui Descartes, glanda pineală este punctul din creier
unde sufletul interacţionează cu corpul prin minte. Deși a localizat acest punct în care se face
legătura, acesta nu a putut răspunde la întrebarea criticilor săi și anume cum a fost localizat
acest punct și cum interacționează între ele.
O altă problema pusă de Descartes este așa-numitul argument al îndoielii, al separabilităţi şi
al divizibilităţi, aceasta fiind dualismul cartezian.
Primul argument este cel al îndoielii. În teoria lui, crede că, dacă un anumit enunț presupus
adevărat despre lume rezistă acestei provocări extrem de sceptice, atunci adevărul unui astfel
de enunț nu poate fi pus la îndoială, deci poate fi un fundament cert al cunoașterii.
Primul argument al dualismului cartezian, este acela al îndoielii. Astfel Decartes începe prin a
concluziona această legătură strânsă dintre corp şi minte că fiind una diferită dar compactă. El
concepe posibilitatea percepţiei lui faţă de corp ca fiind de fapt o iluzie, dar nu poate concepe
că el este fără minte. Sunt de acord că acest lucru se datorează faptului că deşi el se îndoieşte
că este o fiinţă care gândeşte, trebuie să fie ceva la mijloc care îl face să nu aibă încredere în
acest lucru. Prin urmare următorul pas pe care Decartes îl face este acela de a propune ideea
că mintea şi corpul sunt două entităţi separate şi distincte.

O altă formulare pentru argumentul îndoielii se găsește într-o lucrare neterminată a lui
Descartes, numită “Căutarea adevărului prin lumina naturală”, care explică standard:

1. Pot să mă îndoiesc că există corpul meu.

2. Nu pot să mă îndoiesc că eu exist.
3. Prin urmare, eu nu sunt identic numeric cu corpul meu.
Prima premisă provine din scenariul geniului rău ( există un atotputernic geniu rău care
face orice ca să mă înșel cu privire la orice credeam că știu, făcându-mă să visez că sunt în
lume), iar a doua din Cognito( eu nu mă pot îndoi de adevărul acestui enunț). Cea de a
treia presmisă are drept consecință Legea lui Leibniz :

Dacă X are cel puțin o proprietate pe care Y nu o are, atunci X și Y nu sunt numeric
identice.

Adăugând cele aflate și făcând modificările necesare, argumentul îndoielii poate fi

considerat :

1. Corpul meu are proprietatea de a avea o existență de care mă pot îndoi

2. Eu nu am proprietatea de a avea o existență de care să mă pot îndoi.
3. Dacă X are cel puțin o proprietate pe care Y nu o are, atunci X și Y nu sunt numeric
identice.
4. Prin urmare, eu nu sunt numeric identic cu corpul meu.

Prin urmare, pot spune că nu sunt de acord că, atât timp cât pot fi o ființă fizică care gândește,
nu pot fi doar o ființă care gândește. Tocmai această dualitate, mă face pe mine, în acest
moment să exist, să îmi formez un punct de vedere, indifferent de modul meu de percepere.
Datorită acestor lucruri putem spune ca existăm și fizic, dar și gândind.

Din punctul meu de vedere, legătura corp-minte este una complexă, meticuloasă care asigură
toate conexiunile din gândirea noastră. Dacă nu ar exista un corp, nu ar exista cunoașterea,
gândirea, dar dacă nu există gândire, corpul poate exista ceea ce înseamnă că, eu, nu mă pot
îndoi de faptul că nu am un corp fizic, atât timp cât gândesc că eu exist.
Al doilea argument pe care urmează să îl prezint este cel al separabilității clare și distincte,
care face parte din cartea “Meditaţiile”, capitolul “A șasea meditație: Despre existența
lucrurilor material și deosebirea adevărată dintre suflet și corpul uman”în care Descartes
încearcă să demonstreze că mintea este fără îndoială, distinctă de corp. Premisa centrala a
argumentului este sugerată în primul paragraf :
Dumnezeu are puterea de a face toate lucrurile pe care pot să le concept clar și distinct și
despre niciun lucru nu am observant vreodată că nu poate fi făcut de El.

Se pare că Descartes susținea ceea ce filosofii numeau Principul lui Hume.

1. Tot ceea ce pot să concep clar și distinct este logic probabil.
Alte premise ale argumetului sunt :
1. Pot să concept clar și distinct că eu exist separat de corpul meu ( existența eului sau a
sufletului și la existența corpului)
Având în vedere principiul lui Hume și prima presimă, rezultă că:
2. Este logic ca eu să exist separate de corpul meu ( este suficient să pot distinge clar și
distinct un lucru fără de altul pentru a fi sigur că unul este distinct sau diferit de
celălalt, întruncat ele pot fi puse separat, cel puțin prin atotputernicia lui Dumnezeu)
3. Dacă este logic posibil ca X să existe separat de Y, Atunci X și Y nu sunt numeric
identice.
Din ultimele două premise, constatăm concluzia finală a argumentului :
4. Eu nu sunt numeric identic cu corpul meu.

După ce a susţinut că toţi oamenii gândesc lucruri dar nu lucruri psihice, acesta a afirmat că
mintea nu este doar separată de trup, dar poate trăi şi fără ea. În cazul în care două lucruri pot
există separat una de altă, atunci ele trebuie să fie două lucruri distincte şi separate. Descartes
precizează că un lucru complet este o substanță care poate lua forme și atribute ce ajung să
recunoască ceea ce e de fapt o substanță, ceva de sine stătător.

Din punctul meu de vedere, dacă acest lucru se aplică apoi la trup şi minte, atunci este posibil
că cele două să fie distincte, deoarece ambele prezintă proprietăţi( Descartes definea termenul
gândire într-un sens foarte larg, ca desemnând toate actele cognitive, cum le spunem noi azi,
gândirea care aparține de noi, iar extensia, restul, aparține corpului) deoarece, dacă mintea
este diferită de corp, atunci este posibil să existe minte fără corp.
Cel de-al treilea argument este cel al divizibilității și are la bază ideea că totul este divizibil
extins în părți. De exemplu, corpul, mâinile. Picioarele sunt exinse și prelungite. Însă,
Descartes nu crede că mintea ar putea fi vreodată divizibilă în părți, chiar dacă există mai
multe părți denumite altfel, fiind asociate și cu alte procese cognitive. Observăm aici că este o
mare deosebire între spirit și corp. Prin natura sa, corpul este întotdeauna divizibil, pe când
spiritul este în întregime indivizibil. Deci, dacă mintea nu poate fi divizată, dar dacă toate
lucrurile pot fi divizate, atunci mintea nu poate fi un lucru extins. Mintea este diferită de corp,
de organism, așadar ea este separabilă si distinctă. Considerând și principul non-identității,
argumentul divizibilității, concluzionăm astfel :
1. Toate corpurile au proprietate de a fi divizibile în părți.
2. Mintea nu are proprietatea de a fi divizibilă în părți
3. Dacă X are cel puțin o proprietate pe care Y nu o are, atunci X și Y nu sunt numeric
identice
4. Prin urmare, mintea nu este numeric identică cu corpul.

După legea lui Leibniz, dacă A = B, atunci A şi B în aceasti timp au acelaşi propietăţi, adică
dacă A şi B sunt chiar la fel atunci orice este adevărată faţă de A este adevărat faţă de B deci
în final una este aceaşi cu cealaltă.

Criticii argumentului divizibilității arată că, deși argumentul este valid, el nu este convingător
deoarece presupune de la început ce trebuie a fi dovedit. Problema 2 presupune deja că mintea
nu este divizibilă în părți, presupune și adevărul concluziei. Altfel spus, ea deja afirmă ca
mintea nu este identică cu corpul, ea reprezentând altceva. Prin urmare, concluzii la care
ajungem sunt următoarele :
1. Toate lucrurile extinse au proprietatea de a fi divizibile în părți (chiar daca nu la
infinit)
2. Mintea nu are proprietatea de a fi divizibilă în părți.
3. Prin urmare, mintea nu este un lucru extins.
Descartes afirmă cu siguranță si simplitate că trebuie spus că sunt lucruri corpolare care
există. Argumentul forte pentru probarea existenţei lor este acela că ele sunt percepute.
Ajungem, de aici,la naturala duală a omului, corp-minte– unde corpul, prin natura sa, este
divizibil totdeauna și spiritual este cu desăvârșire indivizibil.

Sustin acest putin de vedere doarece, mintea nu poate exista fără un corp, dar asta nu
înseamnă că corpul ar fi mai mult decat fizic fără minte. Deși este formată din multe părți,
mintea acționează concomintent cu toate părțile sale, fără ca acestea sa fie divizate. Pe de altă
parte, corpul este cel care se poate divizia, fiind cunoscută proprietatea acestora de a fi
diviziabile în părți. Conform acestui argument, Descartes se poate schimbă de la premisa lui
iniţială, care spune, că el poate concepe pe sine existent într-o lume fără corpuri,
concluzionând a el este însuşi o entitate necorporală. Adică, dacă nu atributele corporale fac
parte din esenţă lui, atunci sunt excluse total din constituția lui.
Descartes face cititorului şi un adevărat program de gândire (cu totul altceva decât tehnica
meditaţiei budiste), mimând faptul că şi-l face sieşi, readucându-l, din când în când, până
aproape de sfârşitul textului, în atenţia lectorului În stil detectivistic, Descartes emite deducţii
după deducţii, pornind de la nişte premise. Pe scurt, folosind instrumente ale incertitudinii
(dubitativul, prezumtivul) şi fiind restrictiv – impunând privaţiuni (porneşte de la a nu se şti
nimic, ceea ce înseamnă că taie liberului său lector „darul” ştiinţei, de fapt, al celei mai
elementare cunoaşteri), stimulând însă nemăsuratul orgoliu omenesc, Descartes reuşeşte (cum
îşi propusese) să dărâme prejudecăţi, încât să poată afirma, fără echivoc, încă înainte de
expunerea textului propriu-zis al Meditaţiilor, nemirând pe nimeni din cei dispuşi să-i
privească obiectiv discursul, că putrezirea corpului nu are drept consecinţă moartea sufletului.
La finalul lecturii, apare foarte clar faptul că, atâta timp cât există suflet, adică natură
spiritual(inseparabilă de gândire), viaţa nu se sfârşeşte în mormânt. Deoarece, desigur: Cogito,
ergo sum.

BIBLIOGRAFIE :

Rene Descartes- Meditaţiile Metafizice, în româneşte de Ion Papuc, Editura Crater,

Bucureşti, 1997
John Cottingam- Descartes, Editura Stintifică, Bucureşti 1990
Dumitru Gheorghiu – Introducere în filosofia minții- Curs universitar, Volum 1,
București Editura Trei, 2015
Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz- O istorie a psihologiei moderne, București,
Editura Trei, 2002