UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Master Istoria românilor și a României în context european sec. XIV-XXI

Armata romană în perioada domniei lui Traian (98-117)

Studentă: Sandu Cristina

Master Anul I

Pitești
2020
 Ori de câte ori se vorbește de Imperiul Roman, trebuie avut în vedere caracterul accentuat
militar, pe care îl are această construcție politică. Armata constituie, în cadrul imperiului, un
factor decisiv, atât în viața politică, cât și în cea social-economic. În secolul al II-lea,
comandanții armatei romane erau recrutați, ca și până atunci, din rândul clasei avute.
Cei mai de seamă comandanți pe vremea lui Traian, făceau parte din ordinul senatorilor, iar
unii dintre ei fuseseră recrutați din cel al cavalerilor. Garda pretoniană este alcătuită din cetățeni
născuți în Italia, și parțial, din cetățeni romani din Spania, Noricum și Macedonia. Vespasian a
dus o politică de urbanizare, mai ales a părții occidentale a imperiului, cu scopul de a acorda
cetățenia romană la cât mai mulți locuitori, ceea ce îngăduia recrutarea în legiuni a unor soldați
din orașele provinciilor occidentale. Această politică a dus la restrângerea influenței Romei și a
Peninsulei Italice în cadrul imperiului.
Armata republicană se recruta prin sistemul voluntariatului, dar, cu vremea, se recurge la
conscripții, serviciul militar rămâne o îndatorie a cetățenilor români. Dio Cassius menționează
faptul că sub Septimus Severus, garda pretoriană, care trebuia să fie formată în majoritate din
cetățeni români din Peninsula Italică, este alcătuită din soldați veniți din toate provinciile.
Diminuarea numărului Italicilor din armată se datorește atât politicii imperiale de acordare a
cetățeniei romane provinciilor și de scădere a puterii reprezentate de Roma și Italia în cadrul
imperiului, cât și firii Italicilor care vor ocolii o asemenea obligație din cauza regimului aspru de
viață din tabără și a duratei prea mari a serviciului militar1.
Așa cum arată P. Aelius Aristides, în secolul al II-lea, edificiul imperial se sprijinea de armată.
În afară de faptul că era un organism al puterii în mâna împăratului, armata joacă un rol de mare
însemnătate pe plan economic. Este unul din marii consumatori și, datorită ei, înfloresc orașe, se
construiesc noi cetăți și castre, sporește comerțul, se dezvoltă transporturile, pe drumurile
construite și apărate de armată. Prin asasinarea lui Domițian și alegerea ca împărat a bătrânului
Nerva, s-a căutat să se revină la un echilibru între puterea imperială și senat. Prin alegerea lui
Nerva se făcea un pas înainte spre întărirea senatului, deoarece noul ales nu se va afla sub
influența vreunuia dintre partidele care exercitau o anumită influență asupra puterii imperiale2.
Nerva a interprins o seamă de reforme în scopul însănătoșirii vieții economice din imperiu,
și a desfășurat o activitate edilitară remarcabilă. Cât privește pe Nerva, acesta l-a adoptat pe

1
Rodica Ursu Naniu, LigiaBârzu, Florica Bohâlțea Mihuț, Istoria Romei antice, Editura Fundației România de
Mâine, București, 2004, pp. 125-126.
2
Ibidem, p. 126.
Traian, ca urmaș la conducere, recunoscându-i calitățile umane deosebite, dar mai ales geniul său
militar.
Alegerea lui Traian fusese anunțată public, în urma unei victorii de proporții, obținute de
armatele romane în Pannonia iar, noul asociat la domnie, reușise el însuși să obțină o mare
izbândă contra germanilor, fapt pentru care i se acordase titlul de Germanicus. Asocierea lui
Traian cu Nerva nu a durat decât 3 luni, puterea fiind preluată integral de Traian, în momentul în
care și a făcut apariția la Roma. Mare izbândă a lui Traian a fost aceea de a-i fii împăcat pe
reprezentanții diferitelor cercuri senatoriale, ca și pe filozofii vremii, cu autoritatea absolută a
împăratului.
Fiind la hotarele imperiului, mai expusă, prin urmare, Dacia a fost așezată ca și alte provincii
în aceeași situație, sub supravegherea directă a împăratului. Era așa dar o provincie imperială
condusă de un trimis al împăratului, numit Legatus Augusti pro praetore, în timp ce alte
provincii, situate mai înlăuntrul imperiului, erau senatoriale, cărmuite fiind de reprezentanți ai
Senatului. Mai târziu, trimisul împăratului a avut un grad mai înalt, alegându-se dintre foștii
consuli și adăugându-se la urmă titului, atunci când Dacia s-a împărțit în trei, și cuvintele trium
Daciarum.
Pentru cucerirea Daciei, a provinciei romane, fusese nevoie de multă armată. Inscripțiile
celelalte izvoare amintesc nouă legiuni (fiecare legiune numără circa 6000 de oameni), zece ale
(sau detașamente de cavalerie), treizeci și cinci de cohorte (detașamente de infanterie), în afară
de cohortele pretoriene care au însoțit desigur pe împărat, de trupele neregulate și de marinarii
celor două flote de pe Dunăre3.
În total au luat parte la cele două războaie cel puțin o sută de mii de soldați. Printre generali se
afla, în al doilea război, și viitorul împărat Hadrian, el comanda legiunea Prima Minervia.
Evident, după ce Dacia a fost transformată în provincie romană, cea mai mare parte a acestor
trupe a fost retrasă, rămânând dintre legiuni numai a XIII-a Gemina cu reședința la Apulum4.
Când mai târziu barbarii au început să devină amenințători și să facă incursiuni repetate în
interiorul provinciei, a mai fost adusă încă o legiune, anume a V-a Macedonica, și așezată după
anul 167, la Potaisa (astăzi Turda). Pe lângă acestea, mai erau însă și o serie întreagă de
detașamente sau corpuri de trupă separate.

3
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel
Bun (1432), Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946, pp. 129-130.
4
Ibidem, p. 131.
 Astfel, de pildă, la Brețc, în castrul de acolo, își avea reședința, Cohors I
Bracaraugustanorum, așa dar o trupă de infanterie, la Cășei, pe valea Someșului era o Cohors I
Britanica miliaria civium Romanorum, la Ilișua și la Romita, tot în Ardeal, în ținutul Sălajului, o
Cohors II Britannica milliaria equitata, prin urmare un detașament mixt, de infanterie și
cavalerie.
O diplomă militară, din 2 iulie 110, ne arată că se găseau la acel moment, în diferite puncte ale
Daciei Traiane 4 ale și 18 cohorte. Aceste cohorte și ele cuprindeau soldați din diferite părți ale
Imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani, de dincolo de Canalul Mâneci, Asturi
și Lusitanieni din Spania, Gali din Italia. Erau și soldați din ținuturi mai apropiate, aparținând
unor neamuri vecine cu Dacii: astfel Panoni de la Dunărea de mijloc, unde este astăzi Ungaria,
Bessi din Balcani sau poate chiar din cei stabiliți în Dobrogea, și Traci tot din Balcani.
Apărarea provinciei era asigurată prin trei feluri de lucrări militare, prin valuri, prin castre și
prin așa zisele castele. După cum astăzi, trupele unui corp de armată sau ale unei divizii nu stau
toate în aceeași garnizoană, ci sunt repartizate în diferite centre și nu numai la frontirele, ci și în
interiorul țării, tot așa și pe vemea Românilor, soldații unei legiuni nu stăteau cu toții la reședința
ei, acolo unde se afla comandamentul, templul și tribunalul ei, ci erau împărțiți în diferite tabere
sau castre și castele5.
Acestea se făceau uneori, mai ales când era grabă, în timp de campanie, din pământ și se
întăreau cu polisade, de obicei însă, castrele erau lucrate temeinic, având ziduri puternice de
piatră cioplită și cu turnuri, tot de piatră, la porți. Castrele aveau o formă dreptunghiulară, astfel
castrul de la Vărădia avea un șanț adânc de 2,50 m, care ajuta la apărare. Asemenea castre au
construit multe Românii în Dacia. O serie era dealungul Oltului, începând de la vărsarea lui până
la capătul dinspre Ardeal al văii prin care străbate Carpații, ele constituiau un șanț întreg de
fortificații sau cum se spunea atunci, un limes.
În afară de castre, Românii au mai făcut, pentru apărarea provinciei, și mai multe valuri. Un val
se alcătuia dintr-un șanț destul de lat și de adânc al cărui pământ era așezat lângă șanț și paralel
cu el, formând astfel un dublu obstacol pentru cel care venea din afară. Valul este prevăzut cu
posturi de observație, având garnizoane permanente, câteodată, valul avea și lucrări făcute de
piatră6.

5
Ibidem, pp. 130-131.
6
Ibidem, p. 136.
 În sfârșit, în Dobrogea, erau două valuri paralele care o străbăteau de la vest spre est, tocmai
în partea mai strâmtă, adică de la Cernavodă la Constanța. Unul dintre ele din pământ, avea 52 de
castele și a fost ridicat, de Traian, celălalt din piatră, avea 27 de castele și se datorește lui
Constantin cel Mare, împăratul care a restaurat și orașul Tropaeum7.
Cucerită printr-un efort uriaș, provincia Dacia datorită poziției sale geografice și strategice,
cap de pod peste Dunăre, făcând legătura între Imperiu și lumea „barbară” a putut fi menținută
sub controlul imperiului, doar printr-o atentă și permanentă întreținere a unui puternic sistem de
apărare. Multiplele interese de ordin economic, politic și militar legau Dacia de Roma. Totodată
este important rolul armatei în procesul de romanizare a populațiilor noilor provincii.
Pentru îndeplinirea rolului său strategic, Dacia a fost încă de la început înțesată cu trupe și
întărită cu castre, castele, burguri, turnuri, valuri și alte lucrări de fortificații. Efectivele militare
au fost menținute tot timpul la un nivel ridicat, iar sistemul militar defensiv a fost în permanență
adaptat în funcție de situația din exteriorul granițelor provinciei8.
Organizarea militară a provinciei a cuprins două categorii:
a) sistemul ofensiv, constând din unitățile militare (legiuni și trupe auxiliare);
b) sistemul defensiv, constând din diverse tipuri de fortificații, edificate atât în zona limesurilor
cât și în interiorul provinciei;
Nucleul armatei în Dacia îl formează legiunile, în jurul cărora se grupează celelalte trupe.
Legiunile erau alcătuite din cetățeni romani și efectivele lor era de aproximativ 5600 de oameni.
O legiune cuprindea zece cohorte, împărțite la rândul lor în centurii. Comandantul legiunii era un
Legatus legiones ce se intitula și Legatus Augusti pentru că era numit de împărat dintre membrii
ordinului senatorial. În continuare, comandanții de centurii erau centurionii, ei fiind ofițeri de
carieră, ca și soldații din rândul cărora se alegeau comandanții mărunți, principales și imunes.
Centurionii puteau avansa în grad, se puteau transfera de la o legiune la alta până ajungeau în
poziția de primipli (comandanți ai primei centurii din primă cohortă), și erau admiși în ordinal
ecvestru. Comandantul legiunii avea un stat major, alcătuit din subofițeri de grade diferite care
îndeplineau diverse funcțiuni, misiuni și însărcinări9.

7
Ibidem, p. 137.
8
Adrian Bejan, Istoria Daciei romane, Dacia Felix, Timișoara, 1998, p. 36.
9
Ibidem, pp. 36-37.
 În Dacia, doar legiunea XIII Gemina din garnizoana de la Apulum a staționat fără
întrerupere de la cucerirea provinciei și până la părăsirea ei. După cucerire, în Dacia a mai rămas
și legiunea IV Flavia Felix care a fost transferată ulterior în Moesia Superior.
Trupele auxiliare, foarte numeroase în Dacia, se numesc aloe, cohortes, numeri. Alaele sunt
trupe de călăreți, iar cohortele sunt alcătuite din pedestrași. Efectivul lor poate cuprinde 500 de
militari, în acest caz numindu-se quinagenariae, iar în cazul în care au 1000 de militari sunt
numite miliariae. Dacă au în alcătuire și călăreți, se vor numi equitatae10.
Membrii trupelor auxiliare se recrutau dintre locuitorii provinciilor care nu aveau cetățenia
romană, dar erau organizate după sistemul roman și erau conduse de ofițeri și subofițeri romani.
Alaele erau conduse de un praefectus alae, iar cohortele de un praefectus/tribuns cohortis.
Comandanți mai mărunți, principales, erau de grade diferite aleși din rândul cetățenilor romani
numiți decuriones, optiones. Soldații primeau cetățenia romană la ieșirea din armată (după 25 de
ani de serviciu sau mai mult), atât pentru ei cât și pentru urmașii lor.
În afară de alae și cohorte, în Dacia au staționat și multe formațiuni neregulate, recrutate din
ținuturile mărginașe și mai puțin romanizate ale Imperiului, care își păstrau armamentul și felul
lor de luptă, doar comandanții find romani: Mauri Gentiles, Surii Sagitarii etc. Trupele de toate
categoriile care au staționat în Dacia au scăzut în ultimii ani de domnie ai lui Traian, efectivul a
scăzut. În cursul serviciului militar îndelungat, soldații se romanizează, devenind la rândul lor
factori ai romanizării populației în Dacia. Mulți veterani își găsesc rost în Dacia, devenind
proprietari de pământ, meseriași sau negustori11.
Armata romană a pătruns în Dacia, pe un pod de vase, așa cum se vede într-o scenă de pe
Columna lui Traian. Trupele romane ies pe poarta unei cetăți și pășesc pe pod, soldații sunt în
ținută de marș înarmați cu săbiile ce le atârnă de șoldul drept, căștile sunt agățate de umăr, iar în
mâna stângă se afla scutul prelung. Infanteriștii sunt precedați de cinci purtători de standarde.
La celălalt capăt al podului se disting doi trâmbițași cu cornuri mari, precum și câțiva călăreți
înarmați cu lănci12.
Armata romană a fost preocupată mereu de consolidarea terenului ocupat, pentru siguranța
armatei, și de aceea se construiesc castre, drumuri, poduri, așa cum reiese din scenele Columnei
lui Traian.

10
Ibidem, pp. 37-38.
11
Ibidem, pp. 38-39.
12
Constantin C. Petolescu, Dacia un mileniu de istorie, Editura Academiei Române, București, 2010, p. 137.
 Din relatarea istoricului antic, Cassius Dio, rezultă că Daci s-au apărat cu înverșunare, fiind
totuși până la urmă copleșiți de armata romană, mai dotată și numeroasă cu o tehnică militară
adecvată pentru asedierea și cucerirea cetăților.
Legiunile erau recrutate numai dintre cetățeni, în orice caz, soldații trebuiau să primească
cetățenia la intrarea sub drapel. Vârsta recrutării este 17-18 ani. Soldații din armată serveau în
infanterie majoritatea sau în cavaleria legională, un eques era superior în rang unui simplu miles.
Soldații de rând puteau aspira spre treapta gradațiilor (principales, ceea ce atrăgea scutirea de
corvezi, fiind imunes), precum: funcționarii în birouri și la intendență (custodes armarum),
subofițeri de ordonanță, cel mai înalt dintre ei era optio, care putea aspira la rangul de centurion.
Pe câmpul de luptă, ordinele împăratului erau transmise prin intermediul trompeților și al
purtătorilor de stindarde. Pe timpul împăratului Traian, în Dacia au staționat trei legiuni: I
Adiutrix, III Flavia și XIII Gemina, dintre aceste legiuni au fost detașate importante efective și
trimise în războiul cu parții13.
Unitățile militare erau puse sub comanda unor generali și ofițeri capabili și încercați, ale căror
nume sunt amintite de numeroase inscripții consemnând distincțiile primite pentru actele de
bravură pe câmpul de luptă. Printre aceștia se numără Iulius Sabinus, D. Terentius Scaurianus,
viitori guvernatori ai Daciei, și alții.
Armata dacilor trebuie să fi fost și ea apreciabilă ca forță, fără să se ridice însă numeric la
valoarea celei romane. De altfel, este un principiu al purtării războiului, ca o armată de expediție
(forță de invazie) să fie dublă sau chiar triplă față de aceea a adversarului. Armata nu trecea de
50.000 de oameni14.
Unii dintre împărați au fost cei mai buni imperatori, cel mai reprezentativ a fost Traian. Acesta
a combinat magistral valoarea militară și civilă a lui imperator, ceea ce i-a asigurat titulatura de
optimus princeps.
În calitatea sa de conducător militar numea în posturile de comandă ale armatei, legați, aleși
din suita sa. De asemenea împărații puteau să decoreze soldații merituoși, lucru vizibil mai ales
din inscripțiile romane15.

Armata romană în perioada domniei lui Traian (98-117), dar și pe parcursul Imperiului Roman
a jucat un rol important, fiind un organism al puterii în mâna împăratului. Armata romană fiind
13
Ibidem, p. 192.
14
Ibidem, p. 135.
15
Mădalina Strechie, Mentalități romane, Editura Europlus, Craiova, 2009, p. 465.
foarte bine înzestrată cu soldați bine pregătiți, armamentul fiind foarte dotat, iar soldații bine
echipați pentru a lupta și a duce la bun sfârșit războiul.
 Bibliografie

Bejan Adrian, Istoria Daciei Romane, Dacia Felix, Timișoara, 1998.

Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea
lui Alexandru cel Bun (1432), Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946.

Petolescu Constantin, Dacia un mileniu de istorie, Editura Academiei Române, București, 2010.

Strechie Mădălina, Mentalități romane, Editura Europlus, Craiova, 2009.

Naniu Ursu Rodica, Bârzu Ligia, Mihuț Bohâltea Florica, Istoria Romei Antice, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2004.
 Anexe Anexa 1
Armata romană în perioada domniei lui Traian

Sursă:

https://www.google.com/search?
q=poza+cu+armata+romana+in+perioada+lui+Traian&rlz=1C1AVFC_enRO798RO800&sxsr , accesat la
data 15.06.2020, ora: 16:45.
Anexa 2
Cele mai mari dezastre militare

Sursă:

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/77408-istoria-altfel-imperiul-roman-cele-mai-mari-dezastre-
militare accesat la data de 15.05.2020, ora 17.00.
Sursa 3
Armata romană. Soldatul era bine echipat, având coif, armură, sandale, un scut, o sabie și o
suliță.

Sursă:

https://materialedeistorie.com/2020/04/10/armata-romana-schita-lectiei-prezentare-power-
point-fisa-de-lucru-clasa-a-v-a/ accesat la data de 15.06. 2020, ora 17:10.

//