Istorie bac.

A.Romanitatea

• „Geţii şi dacii reprezintă acelaşi popor deoarece vorbesc aceeaşi limbă” (Strabon). 

• Geto-dacii au intrat în istorie ca ,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (514 î.Hr. - Herodot). 
• Societatea geto-dacă se împarte în comati şi tarabostes. 
• Religia geto-dacilor este politeistă. 
• Geto-dacii au cunoştinte de scriere, botanică, astronomie, medicină, arhitectură şi artă. 

 1. Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi

altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Ei au
stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii
române, formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea românilor a
determinat, de aceea, multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind
alte scopuri decât cele ştiinţifice.
        Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor? In primul rând descendenţa romană a
românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană şi latinitatea limbii române, ceea ce presupune
continuitatea geto-dacilor după războaiele daco-romane şi după retragerea aureliană, în perioada
migraţiilor, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei, păstrarea esenţei romane în
datini şi obiceiuri. Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic,
istoric.
        Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul
român. Acesta apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine
sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care desemnează un neslav, un popor de origine
romanică. Numele de vlahi, valahi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei
poporului român şi exprima caracterul său romanic. Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât
români, după numele cetăţii mame, care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin
al VII-lea Porfirogenetul (912-959). El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării
slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.
        Originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în
teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în
condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman.
        Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii (bizantini, slavi, maghiari
etc.) Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între secolele X-XIII, populaţii sub numele de
„ daci” şi „ geţi”. Aceste denumiri se referă la români. Autorii bizantini au conştiinţa faptului că locuitorii
din ţinuturile carpato-dunărene (românii) sunt descendenţii populaţiilor omonime antice ce locuiau în
aceleaşi teritorii. Cronicarii maghiari, Anonymus şi Simon de Keza, admit explicit prezenţa ,,vlahilor” sau
a ,,păstorilor şi colonilor” romanilor în bazinul Dunării, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a
lui Attila.
        In veacurile XV-XVI, umanişti ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della Valle,
Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate
din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani şi pentru
cauza creştinismului, ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul. La toţi, ideea descendenţei românilor din ,,coloniile romanilor”, aduse de Traian la nord de
Dunăre, stă la baza teoriei umaniste asupra autohtoniei românilor, asociată cu latinitatea limbii lor. Unul
din argumentele de căpetenie în sprijinul romanităţii şi autohtoniei românilor este numele de „romani”,
pe care românii înşişi şi-l dau.
        In secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din „coloniile romane” ale lui Traian a prins şi
mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase şi atestate pe tot
continentul european. In afirmarea autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol important
1-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi în contact direct cu românii, care arată că „atât cei de
dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din
coloniştii aduşi de Traian” (David Hermann).
        Unii cărturari maghiari, încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, îşi exprimă neîncrederea faţă de
teoria originii romane a românilor şi a autohtoniei lor, ca Istvan Szamoskoszy, dar nu lipsesc şi cei ce
susţin teoria descendenţei românilor din romani, ca Andrei Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea.
        In ceea ce priveşte cărturarii români, ei exprimă susţinut autohtonia şi romanitatea românilor.
Primul este Nicolaus Olahus (1493-1568), personalitate de anvergură europeană, umanist, care
considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor
romani, ceea ce explică limba lor latină. Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion
Neculce, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir exprimă cu toţii în scrierile lor, bazate pe tradiţiile
locale şi scrierile umaniştilor străini, autohtonia şi romanitatea românilor. Învăţatul domn, Dimitrie
Cantemir, în lucrarea sa cu titlu sugestiv, ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că
“Aceştia dară (...) vestiţi romani (...) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor
(...)”.
        In secolul al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare naţională, este
lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, ce contestă autohtonia şi romanitatea românilor. Replica
românească a venit din partea reprezentanţilor Şcolii Ardelene: Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe
Şincai, Ion Budai-Deleanu. Aceştia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la cărturarii
români şi erudiţii europeni, studiate în bibliotecile din Viena şi Roma, au respins ca fiind nefondată
teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea romană pură a românilor (o exagerare menită să
arate nobleţea românilor) şi continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.
Pe plan european, teoria imigraţionistă nu a găsit ecou în lumea ştiinţifică, ea urmărind clare scopuri
politice.
        După ce, în anul 1867, s-a realizat dualismul austro-ungar, care îngloba Transilvania, Banatul şi
Bucovina în monarhia bicefală, teoria imigraţionistă a fost reluată de către Robert Roesler, în lucrarea
„Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României”, tipărită la Leipzig în 1871. Roesler
încearcă să fundamenteze „ştiinţific” ideea ca românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde,
în secolul al XIII-lea, au migrat la nordul acesteia, în teritorii care fuseseră deja ocupate de unguri şi
saşi. El se foloseşte de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a înlănţui
adevărul cu falsul într-un ansamblu coerent, însoţit de un aparat ştiinţific menit să convingă pe unii
contemporani de renume să susţină această teorie. George Bariţiu observa că disputa pe această temă
„nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (...)”.
        Principalele idei ale imigraţioniştilor
• dacii au fost exterminaţi ca popor;
• dispariţia vechii toponimii dace;
• romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană;
• toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia prin retragerea aureliană;
• poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor
elementele germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi albaneză; dialectele daco-
român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunare unde
românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult;
• românii sunt un popor de păstori nomazi;
• lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-
lea;
• maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

        Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi faţă de
exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale supravieţuirea
elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor
în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare. Este urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai
sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumete solide. Acelaşi lucru 1-a făcut
şi filologul Philippide, care demonstrează caracterul latin al limbii române. Romanitatea românilor a fost
susţinută şi de D. Onciul, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră de formare a poporului
român şi teritoriul de la sud de Dunare.
        Mai târziu, o nouă pleiadă de istorici români de mare anvergură au susţinut autohtonia românilor şi
romanitatea lor. Printre ei se numără Nicolae Iorga. Evidenţiază aceste adevăruri în baza unei
documentaţii impresionante de izvoare scrise în contextul larg al istoriei europene. Lui i se alătură
Vasile Pârvan, cu numeroase argumente arheologice ce pun în evidenţă ideea latinităţii poporului
român. Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor 1-a dat istoricul
Gheorghe Brătianu în lucrarea ,,O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937) în care
demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt
procese reale şi nu miracole. Acestor mari savanţi li s-au alăturat şi alţi istorici şi filologi români de
renume, ca Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu,
Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici. Ei demonstrează, în baza unui imens material arheologic şi
istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-
geto-dac. Realitatea istorică este existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi
făuritorul unei civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene. Românii au avut
conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi originii latine în tot cursul
secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

B. Oamenii, societatea și lumea ideilor

1.Ideologii și practici politice în Romania și în Europa

 În secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul
primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei
puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia statul cauta să
mentina controlul pentru solutionarea maarilor probleme cu caracter economic sau social.
        În cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru rezolvarea
gravelor probleme cu care se confruntau după razboi, electoratul a adus la putere partidele de dreapta:
Partidul Conservator in Anglia, Blocul National in Franta, Partidul Republican in S.U.A. Acestea au
promovat o politica economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmultirea
actiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A. republicanii promoveaza o politica izolaţionistă in plan
extern, protectionistă (pe plan economic) si puritană cu accente xenofobe pe plan intern). Aceste
partide au dominat scena politică până la marea criză economică din 1929-1933.
        În Europa centrală si rasariteana prăbuşirea marilor imperii: german, austro-ungar si rus a fost
urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal – democratice. Consolidarea sistemului
democratic depindea in aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrara si cea
constitutională. Noile state introduc, intre 1919-1921, legi care, cu mici diferente, prevăd desfiintarea
marii proprietăţi in schimbul despagubirilor si redistribuirea pămantului catre tărani. In acelasi timp
guvernele elaborează constitutii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea
dintre partide, ambitiile conducătorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deterioarea
mecanismelor constitutionale şi la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii
viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respectă
regulile constitutionale, regimul respectiv evoluează in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In
schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost spre autoritarism.
        Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu grave
probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia,
Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc,
în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.
        

Idei si regimuri totalitare

        Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de
modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste ţi la instaurarea, în
multe state euopene a unor regimuri dictatoriale. In context îşi fac apariţia ideologiile
extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.
        
Fascismul a aparut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată
în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea
Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia
iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe
naţionalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei considerau ca statul naţiune avea
viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1 compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în
Italia de Benito Mussolini. Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample
mişcări sociale, provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii
proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. In faţa
acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.
        Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-1 pe regele Victor Emanuel al III-lea,
care se temea de tulburări sociale, să demita guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-
ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma
alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini
toate pârghiile puterii.
        Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusa
la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă. Adversarii
politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului
special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici.
        Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor masuri si programe
care s-au bucurat de sustinere populară: a încercat sa controleze marele capital, sa stavilească abuzurile
si corupţia, a luat masuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abila fascistii au urmarit sa redeştepte
în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei.
        Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat scaderea
popularităţii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la putere in iulie 1943.
        
Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La baza acestei
ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
        Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese învinsă
in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles.
Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe
promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice
si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o sustinea Hitler
era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care să supună naţiunea în numele
binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica
expansiunea germana prin nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre
deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială
a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii
susţineau eliminarea lor prin exterminare.
        Preluarea puterii de catre nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din
1932, presedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul
Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in Parlament, Hitler a
obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul republicii de la Weimar si
instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici:
toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia Partidului National Socialist, mişcarea sindicală a
fost distrusă, au fost eliminaţi advesrarii din propriul partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui
Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia proclamându-se "Fuhrer ".
        De la inceput evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârsitul anului 1934 cei
mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si
practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile
in cadrul statului german.
        Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui devotament
fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
        Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza
valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care constituiau contrariul
valorilor promovate de naţional-socialişti.

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de clasă". El
susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua
pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia
proletară poate să iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.
        In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista
promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati fara clase, in
care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii
socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument al “dictaturi proletariatului”, necesar
reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei muncitoare.
          Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin.
Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si bancilor, naţionalizarea pământului,
proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război
civil între partizanii vechiului regim (albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene
au intervenit militar impotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia
secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata
libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost
înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa interventia
straina. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
         Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia URSS a
inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a
lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost
insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.
         Dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial, dar in
ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prabusit, iar statele respective au optat pentru democratie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

    După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată
pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In articolul 5 erau
prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.
    Constitutia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le
poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de Constituţiunea de
faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa, puterea executiva si
puterea judecatoreasca.
    Prevederile Constitutiei din 1923 au constituit baza democratiei româneşti interbelice, dar
funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienta
a electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi
rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterilor in mainile
executivului si ale sefului statului.
    In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar Constitutia din
1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală prevedea anumite drepturi
si libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.
    Se inregistreaza, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele intitulându-se
agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele
nationaliste care urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.
    Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul
National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi
mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune
accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta
conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă
Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii,
punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama
teoretician al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au
întrevăzut o strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
    Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată in
formula "prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in
primul rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine
exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca
până atunci.
    Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a
neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separaţia
puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de
vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor
individuale ca "funcţii sociale”.
    Democratia, idee de baza a gandirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de
atentia ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era virulent combatuta
de gruparile extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea românească. Aceasta
conceptie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin
că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe
mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic
de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin
aplicarea reformei agrare după primul razboi mondial - Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional
Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodariei ţărăneşti şi agriculturii.
    Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol deosebit in
evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a
"statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria taraneasca
trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului statului in economie,
considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat
preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri
industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb
ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali.
    Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru sustinerea
dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise" faţă de capitalul strain.
    Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat
ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească condiţiona
toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta de clasă" a
ţărănimii si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au preconizat "apărarea
de clasă" împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. In moţiunea adoptată
in 1935 la Congresul Partidului Naţional Tărănesc se insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale in
cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza unei reale democraţii.
    Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in
aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica,
instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor leguitoare si
organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul ci invers. In perioada interbelica s-a
inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la
cârma ţării 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.
    Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare politica
"prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea economiei
ţării de sub dependenţa capitalului strain. A fost adoptată noua Constitutie în 1923; au fost adoptate legi
privind comercializarea si controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924)
legea pentru organizarea si exploatarea căilor ferate (1925) etc.
    Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărănistilor si
liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica
economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de
incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex de
factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă,
regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a
eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica au

aparut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de
dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale
Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie politică numită
Garda de Fier. 
    Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât orientarea
antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de
materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte,
exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor democraţia
parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre
partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii
avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale evreieşti.
In locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In
planul politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia
afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe
cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au promovat
o politica profund antidemocratica, de teroare.
  
 Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a aderat
la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea
capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei
comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca România era o "veriga slabă a
lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la putere a
burgheziei si moşierimii, instaurării puterii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de
producţie in scopul edificării societăţii socialiste.
    In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor
la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat
multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a
P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării
regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat reuşeşete să preia întreaga putere.

Înfruntarea dintre democrație și totalitarism este una din caracteristicile secolului al XX-lea.
 Trăsăturile regimului democratic
Separarea puterilor în stat
Respectarea drepturilor și a libertăților cetățenești
Egalitatea în fața legii
Suveranitatea poporului
Pluralism politic
Economie de piață
Promovează statul de drept (în care nimeni nu e mai presus de lege)
Trăsăturile comune ale regimurilor totalitare (comunism, fascism, nazism):
Conducătorul unic
Monopartitism
Ideologia unică
Partid unic
Nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești
Promovarea cultului personalității
Aplicarea cenzurii
Demagogie și propaganda
Interesele individului sunt subordonate intereselor statului
Regimul este menținut prin teroare și violență cu ajutorul poliției politice
Statul se implică în toate domeniile de activitate (inclusiv în viața privată a cetățenilor săi)
Oponenții regimului sunt exterminați sau trimiși în închisori (epurare politică)
Regimurile totalitare au cunoscut și trăsături distincte.
Comunismul promova:
Colectivizarea și industrializarea
Naționalizarea bunurilor
Ateismul
Desființarea proprietății private și înlăturarea burgheziei
Dictatura proletariatului
Nazismul promova:
Rasismul
Antisemitismul
Ideea creării unui “spațiu vital” în care să trăiască “rasa ariană”; “spațiul vital” trebuia epurat de “rasele
inferioare” (evreii, țiganii, slavii) și putea fi realizat prin expansiune teritorială
Cauzele apariției regimurilor totalitare
Frustrările provocate de tratatele de pace încheiate în urma Primului Război Mondial
Instabilitatea economică din diferite țări europene, care a culminat cu marea criză economică din anii 1929-1933
Crizele sociale
Regimurile totalitare au apărut în perioada interbelică:
Cele de extremă dreaptă
În Italia (condusă de Benito Mussolini), în anul 1922
În Germania (condusă de Adolf Hitler), în anul 1933
În Ungaria (condusă de amiralul Horthy), în anul 1919
În Spania (condusă de generalul Franco), în anul 1939
În Portugalia (condusă de Salazar), în anul 1932
Cel de extremă stângă
În U.R.S.S. (condusă de Lenin, ulterior de Stalin), în anul 1917, când bolșevicii au preluat puterea
Regimurile totalitare și războiul
Regimurile de extremă dreaptă au fost învinse în al Doilea Război Mondial.
Comunismul a supraviețuit și după terminarea marii conflagrații, fiind instaurat și în alte țări în mod forțat, de cele
mai multe ori cu ajutorul Armatei Roșii (instrumentul militar al U.R.S.S.).
În Europa (Ungaria, România, Germania de Est, Cehoslovacia etc.)
În Asia (China, Coreea de Nord)
În America Latină (Cuba)
Democrația în perioada interbelică
În perioada interbelică, majoritatea statelor europene au cunoscut regimuri democratice și au făcut eforturi pentru
menținerea unui climat de pace.
Țările europene democratice au cunoscut, ca formă de organizare statală:
          – republica (Franța, Polonia, Finlanda, Cehoslovacia)
          – monarhia constituțională (România, Marea Britanie, Belgia)
Construcția democrației și ideologia totalitară în România
Regimuri politice  Pe parcursul sec. XX, România cunoaște atât regimuri democratice, cât și dictatoriale
(autoritare și totalitare):
1919-1938 – regim democratic
1938-1940 – regim autoritar
1940-1944 – regim dictatorial
1944-1947 – regim pseudo-democratic
1947-1989 – regim totalitar comunist
1990 – revenirea la regimul democratic
Construcția democrației
 La construcția democrației românești au contribuit:
Monarhia
Partidele politice tradiționale (Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc)
Oamenii politici de vază
Construcția democrației:
A început în timpul lui Carol I (1866-1914)
A continuat în timpul regelui Ferdinand (1914-1927)
Carol I și Ferdinand au contribuit la modernizarea și consolidarea statului român
Principiile democratice au fost prevăzute în Constituția din 1923
Limite ale democrației
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, democrația românească a fost limitată de:
Lipsa votului universal (cel exercitat fiind, pe atunci, votul cenzitar), acordat în 1918
Nerezolvarea problemei agrare (prin împroprietărirea țăranilor), realizată în 1918-1921
Ideologia totalitară  
A fost prezentă în România interbelică prin:
Extrema stângă – reprezentată de Partidul Comunist
                                                                – creat în 1921
                                                                – scos în afara legii în 1924
Extrema dreaptă – reprezentată de – Liga Apărării Național Creștine (LANC)
                                                                        – apărută în 1923
                                                                        – condusă de A.C. Cuza
                                                                – Legiunea Arhanghelului Mihail
                                                                        – înființată în 1927
condusă de Corneliu Zelea Codreanu
 Partidul Comunist Român
Aflat sub influența U.R.S.S.
Urmărea dezmembrarea teritoriului României și transformarea acesteia într-o republică socialistă
A fost scos în afara legii în 1924
A revenit pe scena politică la 23 august 1944 și a preluat treptat puterea
 Regimul totalitar comunist
A fost instaurat în 1947 cu ajutorul U.R.S.S.
30 decembrie 1947 – a fost înlăturată monarhia și proclamată republica populară condusă de:
                                                       – Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
                                                       – Nicolae Ceaușescu (1965-1989)
Regimul comunist a fost înlăturat prin revoluția din decembrie 1989 (revenirea la democrație)
 Mișcarea legionară
A fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu (“Căpitanul”) și, ulterior, de Horia Sima
A practicat violența față de evrei, adversari politici și autorități, mergând până la asasinatul politic (printre
victimele legionarilor se numără I.G. Duca – prim-ministru în 1933, istoricul Nicolae Iorga)
În septembrie 1940 – ianuarie 1941 a condus statul român împreună cu generalul Ion Antonescu
În ianuarie 1941 Antonescu i-a înlăturat pe legionari de la putere

2. Constitutiile din Romania

Constitutia este legea fundamentala a unui stat, in care sunt prevazute principiile de baza ale
conducerii statului, atributiile institutiilor fundamentale ale statului si drepturile, libertatile si obligatiile
 cetatenilor.
Primele constitutii romanesti au fost Regulamentele Organice (in Tara Romaneasca in 1831 si in
Moldova in 1832). Ele au fost inlocuite in 1858 de Conventia de la Paris, care a fost urmata, in 1864, de
Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris, constitutia autoritara a domnitorului Al. I. Cuza. Prima
constitutie moderna a Romaniei a fost constitutia liberala din 1866. In 1923 a fost adoptata prima
constitutie democratica. In 1948, instaurarea regimului comunist in mod oficial s-a facut prin adoptarea
unei constitutii prin care Romania devenea republica si care a deschis calea catre un regim totalitar.
Romania a redevenit democratie in 1989, fapt consfintit prin constitutia din 1991.
Constitutia liberala din 1866
Contextul si cauzele elaborarii constitutiei:
 Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei straine. In 1866 este adus in Romania ca domn si confirmat de
votul poporului Carol I, un print din familia nobiliara germana Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi
initial aceea de domn (in 1878 cea de alteta regala, iar din 1881 cea de rege).
 Principalele cauze ale elaborarii constitutiei au fost: dorinta oamenilor politici romani de a organiza un stat cu
adevarat modern si dorinta lor si a regelui de a crea o imagine favorabila Romaniei pe plan international.
Adunarea Legislativa a adoptat o constitutie liberala, dupa modelul celei belgiene, in 1866.
Principiile de baza ale constitutiei din 1866 au fost urmatoarele:
separatia puterilor in stat (legislativa, executiva, judecatoreasca),
guvernare reprezentativa (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezinta intreaga natiune),
suveranitate nationala (puterile statului emana de la natiune),
responsabilitatea ministeriala (ministrii raspund in fata legii pentru actele lor),
monarhie ereditara si constitutionala: Romania este condusa de mostenitori din casa de Hohenzollern-
Sigmaringen. Acestia trebuiau crescuti in religia ortodoxa.
Puterile statului:
Putere legislativa era detinuta de Parlament si rege.
Parlamentul era alcatuita din Adunarea Deputatilor si Senat. Membrii celor doua camere erau alesi prin vot
cenzitar; in Senat insa erau si unii membrii de drept: fosti parlamentari alesi in doua legislaturi, fosti ministrii,
generalii, mitropolitii si episcopii, reprezentanti ai universitatilor, membrii trimisi de Academia Romana etc.
Atributiile Parlamentului erau urmatoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului tarii
(bugetul este reprezentat de banii ce revin intr-un an fiecarui minister din produsul intern brut);
Functia de rege putea fi detinuta de descendenti pe linie masculina ai regelui Carol I (femeile si descendentii lor se
excludeau de la acest drept). Daca nu existau descendenti directi pe linie masculina ai regelui, atunci succesiunea
revenea fratelui cel mai in varsta al regelui sau mostenitorilor lui. Atributiile legislative ale regelui erau:
sanctionarea si promulgarea legilor (regele isi dadea acordul, prin semnatura, pentru punerea in aplicare a legilor
votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea
Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.
Puterea executiva era detinuta de Guvern si rege.
Atributiile Guvernului erau de a pune in aplicare legile si de a elabora proiecte de legi. Ministrii erau raspunzatori
pentru faptele lor in fata Parlamentului.
Atributiile executive ale regelui erau urmatoarele: numea si revoca ministrii, numea si confirma in functii publice,
putea dizolva Parlamentul, conducea armata, batea moneda (emitea moneda cu chipul sau), acorda gratiere
(suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importanta atributie a regelui era cea de a
dizolva Parlamentul, dar regii Romaniei pana la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constitutia prevedea ca in caz de
dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare in cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi
dizolvat o singura dat intr-un an.
Puterea judecatoreasca se exercita prin Curti de Judecata si Tribunale. Cea mai inalta instanta era Curtea de
Justitie si Casatie.
Drepturile si libertatile cetatenesti erau:
 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmarit sau arestat decat in cazuri prevazute de lege), libertatea intrunirilor
(dreptul de a organiza adunari publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alcatui organizatii: ex. partide, sindicate
etc.), libertate constiintei (dreptul de a avea propriile, idei, credinte, dar respectand ordinea publica si bunele
moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietatii, inviolabilitatea corespondentei (aceste prevederi care
interzic patrunderea in domiciliu fara acordul persoanei sau fara mandat judecatoresc, preluarea unei proprietati
sau citirea corespondentei private au rolul, in primul rand, de a apara cetateanul in fata abuzurilor reprezentantilor
institutiilor statului si abia apoi in fata abuzurilor persoanelor fizice);
libertatea invatamantului; invatamantul primar era gratuit si obligatoriu.
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumita avere, prevazuta de lege).
Populatia era impartita in 4 colegii electorale, dupa avere: la colegiul I si II votau marii proprietari funciari, la
colegiul III votau burghezii, liber profesionistii si ofiterii in retragere, iar la colegiul IV votau taranii. La colegiul
IV votul era indirect, prin reprezentanti (adica taranii isi alegeau dintre ei niste reprezentanti si doar aceia votau).
In 1884 s-a modificat legea electorala prin desfiintarea colegiului IV si a votului indirect. Votau toti cei care
plateau un impozit catre stat.
Consecintele elaborarii constitutiei din 1866:
Romania devine un stat modern, guvernat dupa principiile liberalismului: separatia puterilor in stat, drepturi si
libertati cetatenesti, garantarea proprietatii private.
Romania va avea o viata politica stabila, al carei garant este regele, care are, prin constitutie, rolul de a pastra
echilibrul intre fortele politice si institutiile statului.
Constitutia democratica din 1923
Contextul si cauzele elaborarii constitutiei din 1923:
Unirea din 1918 a adus in interiorul granitelor Romaniei teritorii noi cu numeroase minoritati nationale si
religioase. Constitutia statului trebuia sa se adapteze la noile realitati.
In 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat si in constitutie.
In 1921 s-a realizat reforma agrara, fapt ce a insemnat exproprierea marilor mosii. Constitutia trebuia sa prevada
exproprierea in caz de utilitate publica prin legi speciale.
Constitutia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar insa cateva schimbari
importante fata de constitutia din 1866:
In art. 1 se specifica faptul ca Romania este stat national, unitar si indivizibil: conceptul de stat national si unitar,
adica alcatuit dintr-o natiune majoritara pe un singur teritoriu politic, a fost nou introdus.
Proprietatea nu este un drept absolut, ca in 1866; in caz de utilitate publica se pot realiza exproprieri. In 1866,
cazurile de utilitate publica erau stabilite doar prin constitutie, si anume: lucrari de comunicare, de salubritate
publica si de aparare a tarii. In 1923 se prevede ca utilitatea publica se stabileste prin legi speciale (asa cum a fost
cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogatiile subsolului, caile de comunicatie, apele si atmosfera sunt
proprietatea statului.
Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
Se mentioneaza egalitatea in drepturi fara deosebire de clasa sociala si fara deosebire de origine etnica, limba si
religie. Constitutia din 1866 prevedea doar egalitatea fara deosebire de clasa sociala.
Biserica ortodoxa este biserica dominanta in stat iar cea Greco-catolica este privilegiata in raport cu celelalte culte.
In constitutia din 1866 se mentiona ca religie oficiala cea ortodoxa.
Consecintele elaborarii constitutiei din 1923:
Romania devine stat democratic.
Romania se adapteaza realitatilor politice, economice si sociale de dupa Marea Unire. Constitutia democratica din
1923
Constitutiile comuniste
1. Constitutia din 1948
Contextul si cauzele elaborarii constitutiei din 1948:
Primul guvern comunist s-a format in 1945, dar, pentru ca seful statului era inca regele Mihai, comunistii nu au
reusit sa instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit sa abdice, Romania fiind
proclamata republica. Noile conditii politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au facut necesara
adoptarea altei constitutii, fapt realizat in 1948. Conform acesteia, numele tarii era Republica Populara Romana.
Principiile constitutiei:
Unele prevederi sugerau ca noul regim se conduce aparent dupa principii democratice, ca de exemplu:
egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii (fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura);
garantarea drepturilor si libertatilor cetatenesti fundamentale (libertatea constiintei, a presei, a intrunirilor etc.);
responsabilitatea ministrilor (ministrii raspund in fata justitiei pentru faptele lor);
suveranitatea poporului, principiu cuprins in formula puterea de stat emana de la popor.
Totusi, unele elemente arata caracterul totalitar al regimului:
nu se respecta principiul separatiei puterilor in stat (legislativul are puteri executive, executivul se implica in
justitie);
desi este mentionata proprietatea particulara, se specifica faptul ca la baza dezvoltarii economice a Romaniei se
afla proprietatea de stat (cuprinsa in formula bunurile comune ale poporului);
constitutia prevede ca economia nationala este planificata de catre guvern (nu este o economie libera).
Conducerea statului era impartita intre Marea Adunare Nationala si Guvern. Marea Adunare Nationala, de fapt
noul parlament, este considerata „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atat atributii legislative, cat si
executive: voteaza legile si bugetul, se ocupa de problemele de pace si de razboi, dar formeaza si guvernul si
stabileste atributiile ministerelor. Marea Adunare Nationala este condusa de Prezidiul Marii Adunari Nationale,
alcatuit din 19 membri, dintre care unul este presedinte. Prezidiul are atributii pe care de obicei le detine un sef de
stat cu puteri sporite: emite decrete, interpreteaza legi, numeste in unele functii publice, are drept de gratiere,
confera decoratii, reprezinta tara in relatiile internationale, numeste ambasadorii etc. Guvernul coordoneaza si
planifica economia nationala, realizeaza bugetul si asigura ordinea publica si securitatea statului. La nivel local,
conducerea este detinuta de consilii populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.
Institutiile judecatoresti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifica inamovibilitatea judecatorilor, se
permite amestecul puterii politice in numirea si destituirea acestora. La toate instantele, cu exceptia Curtii
Supreme, judecarea are loc cu asesori populari (un fel de jurati). Institutia asesorilor este explicata in legea privind
organizarea instantelor judecatoresti. De aici aflam ca asesorii sunt de fapt, subordonati direct puterii politice. In
cadrul tribunalelor locale, ei sunt alesi la propunerea unor organizatii ale muncitorilor, ale partidului, ale
tineretului, organizatii culturale etc. In realitate, absolut toate organizatiile existente in perioada comunista erau
controlate de partidul unic, deci si acesti asesori erau alesi, sub indrumarea organelor de partid. Asesorii populari
pentru tribunalele speciale si Tribunalul Capitalei, erau alesi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5
din 19 iunie 1952).
Drepturile si libertatile cetatenesti erau asemanatoare cu cele prevazute intr-o constitutie democratica: egalitatea in
fata legii, libertatea constiintei, libertatea religioasa, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea intrunirilor,
libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondentei. O noutate este prevederea conform
careia femeia are drepturi egale cu barbatul. Totusi, pentru unele drepturi sunt introduse limitari, ceea ce poate da
loc la interpretari abuzive (de exemplu, orice asociatie cu caracter antidemocratic este interzisa), iar dreptul de
proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifica faptul ca atunci cand interesul general o cere proprietatea
privata poate deveni proprietatea statului.
Consecintele adoptarii constitutiei din 1948:
Puterea politica are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atat din prevederile legale, dar, mai ales prin aplicarea
abuziva a acestora (ele nu sunt intotdeauna explicite, ceea ce lasa loc interpretarii in sens totalitar). In practica,
orice functionar de stat era si membru al partidului, deci era subordonat sefului partidului.
Articolele despre proprietate deschid drumul masurilor de nationalizare. Se mentioneaza ca apararea si
 dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o indatorire a fiecarui cetatean, iar un alt articol defineste
bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat; deci, cetatenii au datoria constitutionala sa dea o parte din
proprietate la stat.
Aplicarea acestei constitutii a transformat Romania in stat totalitar deoarece drepturile si libertatile cetatenesti nu
au fost deloc respectate. De fapt, adevaratul conducator era seful Partidului Muncitoresc Roman, Gheorghiu-Dej.
Vointa sa arbitrara, dar si a altor oameni politici sau functionari publici, era adevarata lege.
Constitutia din 1952* (facultativ)
In 1952, in conditiile amestecului U.R.S.S. in treburile interne ale statului roman, a fost adoptata o noua
constitutie care nu aducea modificari fundamentale in organizarea politica, dar incalca foarte grav independenta
statului roman. In capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului
romanesc de ocupatia germana si faptul ca politica externa a Romaniei este una de prietenie cu U.R.S.S.
Prevederile obisnuite despre independenta si suveranitatea statului lipseau. Astfel, constitutia consfintea faptul ca
Romania nu avea politica externa proprie. Constitutia din 1952 a fost schimbata in 1965, cand Romania si-a
recapatat atributele statului independent.

1. Constitutia din 1965

Contextul si cauzele elaborarii constitutiei din 1965:
In 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej si noul sef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae Ceausescu. El a
afirmat deschis independenta tarii fata de U.R.S.S. De asemenea, considera ca Romania facuse un drum important
inspre crearea unei societati egalitare, adica socialiste (avusese loc colectivizarea in 1962). Aceste doua aspecte
necesitau modificarea constitutiei. Articolul 1 al constitutiei din 1965 mentioneaza ca numele statului este
Republica Socialista Romania si ca este un stat suveran, independent si unitar, cu un teritoriu inalienabil (adica nu
se poate instraina) si indivizibil. In 1974 se creeaza functia de presedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea
constitutiei pentru a include prerogativele presedintelui.
Iata cele mai importante modificari ale constitutiei in raport cu legile fundamentale anterioare:
Se introduce principiul partidului unic, specificandu-se faptul ca forta politica conducatoare a intregii societati este
Partidul Comunist Roman, ceea ce arata fara nicio indoiala caracterul totalitar al regimului;
Economia Romaniei este proclamata ca socialista, adica economie bazata pe proprietatea de stat si cooperatista
asupra mijloacelor de productie. Acest lucru este reafirmat prin prevederea conform careia bogatiile de orice
natura apartin statului. Este mentionata si proprietatea personala, dar ea este limitata la casa de locuit si
constructiile gospodaresti anexe, terenul pe care se afla, animalele de productie si inventarul agricol marunt.
Se introduc limitari ale libertatilor cetatenesti, intrucat se mentioneaza faptul ca libertatea cuvantului, presei,
intrunirilor, mitingurilor si demonstratiilor nu pot fi folosite in scopuri potrivnice oranduirii socialiste si
intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se mentioneaza explicit faptul ca statul si partidul sprijina si ocrotesc
organizatiile existente, ceea ce inseamna, de fapt, ca orice organizatie este controlata de partid. O noutate pozitiva
este insa data de garantarea proprietatii private (dreptul de proprietate personala este ocrotit de lege), prevedere
care disparuse din celelalte constitutii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de munca la 8 ore.
In ceea ce priveste institutiile statului, apar modificari importante fata de constitutiile anterioare. Marea Adunare
Nationala este condusa de un organism numit Consiliul de Stat, care inlocuieste Prezidiul Marii Adunari
Nationale. Consiliul de Stat fusese creat in 1961, printr-o lege care revizuia constitutia din 1952. Din acest organ
poate face parte si primul ministru, iar din 1974, Consiliul de Stat este prezidat de presedintele statului, ceea ce
demonstreaza o noua intrepatrundere intre puterea legislativa si cea executiva. Presedintele este ales de Marea
Adunare Nationala si are si functia de comandant suprem al fortelor armate. Cele mai importante atributii ale sale
sunt: numeste si revoca ministri si alti functionari publici, acorda gradele militare, confera decoratiile si titlurile de
onoare, acorda gratierea, acorda cetatenia romana, incheie tratate internationale, emite decrete prezidentiale si
decizii etc.
Consecintele adoptarii constitutiei din 1965:
Prin aceasta constitutie se confera statului roman un clar caracter totalitar comunist, deoarece se afirma rolul
politic conducator al partidului comunist si se specifica faptul ca economia este bazata pe proprietatea de stat.
Revizuirea din 1974 ii confera sefului statului puteri dictatoriale.
Se afirma statutul international al Romaniei de stat independent si suveran, ceea ce lipsea constitutiei din 1952.
Constitutia din 1991
Contextul si cauzele elaborarii constitutiei
In contextul revenirii Romaniei la pluripartidism, in 1989, constitutia comunista trebuia inlocuita pentru a
mentiona noua stare de fapt, dar si pentru a garanta respectarea drepturilor cetatenesti si pentru a permite
dezvoltarea regimului politic democratic.
Principii de baza ale constitutiei din 1991
Primul capitol al constitutiei este intitulat chiar Principii generale si cuprinde principiile fundamentale, specifice
unui regim democratic: separatia puterilor in stat, suveranitate nationala, egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii,
pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este republica, iar Romania este considerata stat de drept,
democratic si social. Sintagma stat de drept democratic si social subliniaza ideea ca in Romania sunt garantate,
prin institutiile statului, respectarea legii si accesul liber la justitie (statul de drept), se respecta principiile
democratice (statul democratic), statul respecta personalitatea umana si intervine pentru realizarea binelui comun,
prin masuri de protectie a cetatenilor sai in situatii ordinare dar si extraordinare, in caz de calamitate sau criza, ori
prin protectia si asigurarea de sanse pentru categoriile defavorizate (statul social). Intre principiile generale
mentionate in acest prim capitol amintim si garantarea dreptului minoritatilor nationale de a-si pastra limba si
traditiile, intarirea legaturilor cu romanii aflati in afara tarii, dezvoltarea relatiilor pasnice cu toate statele,
respectarea tratatelor internationale.
Puterile statului:
Puterea legislativa este detinuta de Parlament, alcatuit din Camera Deputatilor si Senat. Parlamentul este ales
pentru o perioada de patru ani si are ca principale atributii adoptarea legilor si a bugetului. Initiativa legislativa
(adica propunerea unor proiecte de legi) apartine membrilor parlamentului, membrilor guvernului, dar si
cetatenilor, daca un proiect este semnat de cel putin 250000 de cetateni din cel putin un sfert din judetele tarii.
Puterea executiva este reprezentata de Guvern si Presedintele Romaniei. Guvernul urmareste punerea in aplicare a
legilor. Primul ministru este propus de presedinte, in urma consultarii cu partidul sau partidele care detin
majoritatea parlamentara. El propune Parlamentului spre aprobare o lista de ministri. Guvernul raspunde politic in
fata Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neincredere.
Presedintele Romaniei este ales prin vot universal pe o perioada de 4 ani (la revizuirea constitutiei, in 2003, s-a
ridicat mandatul la 5 ani). Aceeasi persoana are voie sa obtina maxim doua mandate. Rolul fundamental al
Presedintelui este acela de a exercita functia de mediere intre puterile statului. Presedintele are urmatoarele
atributii: desemneaza primul-ministru, promulga legile (le contrasemneaza, pentru a le aproba intrarea in vigoare),
poate dizolva Parlamentul, in cazul in care acesta a respins de doua ori investitura unui guvern (dar poate dizolva
Parlamentul o singura data intr-un an), este comandant suprem al armatei, confera decoratii, acorda gratiere,
incheie tratate internationale pe care le propune aprobarii Parlamentului, emite decrete.
Puterea judecatoreasca. Judecatorii sunt independenti de puterea politica si inamovibili (nu pot fi transferati,
inlocuiti sau destituiti decat de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai inalta institutie judecatoreasca este
Curtea Suprema de Justitie.
Drepturile si libertatile cetatenesti
Sunt specificate drepturile si libertatile obisnuite intr-o constitutie democratica: libertatea persoanei, libertatea
intrunirilor si asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietatii, dreptul de vot.
Spre deosebire de constitutia democratica din 1923, cea din 1991 specifica si protectia din partea statului roman
de care se bucura cetatenii romani aflati in strainatate, cetatenii straini si apatrizi (cei care nu au niciun fel de
cetatenie) pe teritoriul Romaniei, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de Romania.
Constitutia din 1991 prevede si dreptul la viata, interzicerea torturii, a muncii fortate si a pedepsei cu moartea,
protectia persoanelor cu handicap, protectia familiei, a copiilor si a tinerilor.
Pentru a garanta apararea drepturilor cetatenesti, este infiintata institutia Avocatul Poporului, la care poate sa faca
apel orice cetatean care se considera nedreptatit.
Consecintele adoptarii constitutiei din 1991
Prin constitutia din 1991, Romania redevine stat democratic si stat de drept (adica un stat ale carui legi se bazeaza
pe respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, un stat in care functionarea institutiilor se face pe baza legilor,
justitia este independenta, iar cetatenii sunt protejati de excesul de autoritate al institutiilor). Trecerea de la statul
autoritar comunist la statul de drept a intampinat anumite dificultati. Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana in
2007 a fost o recunoastere la nivel european a faptului ca in tara noastra statul de drept functioneaza.
P
rN
a Statul și politica
eC.
v
v1.i Autonomii locale și institutii centrale în spațiul romanesc. (sec ix xviii)
io
gu FORMAREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIA
s
 a
r("Faptele   ungurilor")
P
     În jurul secolelor IX-X lucrarea lui Anonimus „Gesta Hungarorum”
aminteşte despre existenţa a trei formaţiuni politice prestatale:
e
o- voievodatul lui Menumorut (în Crişana), cu centrul la Biharea;
s- voievodatul lui Glad (în Banat), cu centrul la Cuvin;
t- voievodatul lui Gelu (interiorul arcului carpatic), cu centrul la Dăbâca.
î:          Anonimus ne informează despre faptul că Gelu era român şi avea ca supuşi
n
români şi slavi; într-o confruntare cu ungurii Gelu este ucis iar locul său este luat
de Tuhutum.
        În secolul al XI-lea din "Legenda Sfântului Gerard" aflăm despre existenţa
a
lui Ahtum, un urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar Ştefan cel Sfânt. Un
urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula este închis pe viaţă de către regele Ştefan cel Sfânt,
r
deoarece „refuză să fie creştin” iar „ţara” îi este ocupată de către rege, fiind desfiinţată
t
episcopia ortodoxă.
        Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din
i
Transilvania, totuşi datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din
c
exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea asupra acesteia.
o         După anul 1100 maghiarii încercă să organizeze Transilvania după sistemul
feudaismului apusean, astfel:
l - acordă pământuri, înzestrează cu privilegii, colonizează populaţii străine pentru
e
asigurarea frontierelor;
- se instaurează noi forme de organizare administrativă: comitatul (în care locuiesc
maghiarii), scaunele (unde se regăsesc secuii şi saşii) şi districtele (în zonele locuite
de români).
        Interesul acordat de maghiari pentru organizarea politică administrativă este
reliefat prin schimbarea formei de conducere. Astfel, se încearcă impunerea în Transilvania a
unei forme de organizare de tip occidental: principatul, în anul 1111 fiind atestat primul
conducător cu titlul de principe, Mercurius, „Principele Ţării Ultransilvane”. În condiţiile
în care instituţia principatului nu se dovedeşte viabilă se revine la Voievodat. În anul 1176
izvoarele atestă primul conducător cu titlul de voievod, Leustachius. Voievodul
Transilvaniei, este vasal regelui Ungariei dar se bucură de autonomie. Astfel, voievodul
Ladislau Kan (1294-1315) are propria curte la Deva.
Voievodatul rămâne forma de organizare politică până la cucerirea Ungariei de către
otomani, în 1541. Începând cu anul 1541 Transilvania  devine mare principat, sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. În regiunile de graniţă continuă să vieţuiască ţările locuite
de români: Făgăraşul, Haţegul, Maramureşul care păstrează importante autonomii. Dinastia
Angevinilor suită pe tronul maghiar în sec. XIV tinde să lichideze aceste autonomii.
Pătrunderea maghiarilor este însoţita de colonizarea saşilor, secuilor şi cavalerilor
teutoni, care vor primi privilegii politice şi economice importante şi işi stabilesc forme proprii
de organizare politică şi administrativă; aceştia au misiunea de a respinge atacurile tătaro-
mongolilor şi ale cumanilor. Secuii se aşează mai intâi în Crişana, apoi pe Mureş şi Târnave,
pentru ca în final să se instaleze în curbura Carpaţilor. Saşii sunt originari din zonele Rinului
şi Saxoniei şi se stabilesc în zona Orăştie, Sibiu, Bistriţa-Năsăud. În conformitate cu caracterul
de „regi apostolici”, conducatorii Ungariei medievale susţin pe toate căile biserica romano-
catolică. În 1366 regele Ludovic cel Mare emite diplomele regale care condiţionează calitatea
de nobil de apartenenţa la biserica romano-catolică, ceea ce consemnează începutul excluderii
românilor, consideraţi „schismatici”, din viaţa politică a Transilvaniei.

 
FORMAREA STATULUI           MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ
 
După instaurarea controului în Transilvania, regii maghiari îşi îndreaptă interesul
asupra zonelor de la sud de Carpaţi, dorind să controleze drumul comercial de la Dunărea de
Jos.  Prezenţa cumanilor şi invazia tătaro-mongolă din 1241 îi determină să colonizeze
populaţii străine în zonele de graniţă, cu scopul de apărare. Astfel, fac apel, la cavalerii
teutoni, care se vor aşeza în Ţara Bârsei (1211); datorită ambiţiilor politice pe care le
manifestă aceştia, regii maghiari decid să îi alunge (1225). Le urmează cavalerii ioaniţi, care se
aşează în Banat.
Diploma Cavalerilor ioaniţi din 2 iulie 1247 este un document  important care
ilustrează realităţile politice şi social-economice din zona dintre Carpaţi şi Dunăre, reprezintă
un contract feudal, ce evidenţiază clauze de sfat şi ajutor. Diploma aminteşte de existenţa
unor formaţiuni politice:  voievodatele lui Seneslau şi Litovoi, cnezatele lui Ioan şi
Farcaş, precum şi unele  categorii sociale de tip maiores terrae („mai marii pământului”),
ţăranii sau rusticii; de asemenea prezintă anumite aspecte legate de terenuriile pentru
agricultură, mori sau dezvoltarea economică.
Cu excepţia lui Seneslau, ceilalţi conducători se află în raporturi de dependenţă faţă
de coroana maghiară. Litovoi încearcă să se rupă de sub suzeranitatea maghiară, dar este
înfrânt şi cade în luptă (1273, cca.-1277). Fratele său Bărbat, este luat prizonier, dar se
răscumpără pe o mare sumă de bani.
Criza politică prin care trece statul maghiar la sfârşitul secolulu al XIII-lea îi
determină pe conducătorii săi să reducă autonomia voievodatului Transilvaniei, inclusiv a
românilor din unele zone de graniţă. În aceste condiţii,  Radu Negru (considerat o legendă),
pleacă din Făgăraş şi descalecă la Câmpulung, în Argeş.
Descălecatul din Argeş este considerat de unii  istorici începutul procesului de
constituire a Ţării Româneşti. Treptat autoritatea conducătorului este recunoscită de către
şefii politici şi militari din această zonă. Noii conducători politici, voievozi şi domni, provin
din Familia Basarabilor.
Basarab I (1310?-1352) este adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. Iniţial se
afla sub sub suzeranitatea coroanei maghiare pentru Banatul de Severin. In 1324, într-un
document al cancelariei maghiare,  Basarab este numit „voievodul nostru transalpin”. Basarb
I unifică formaţiunile politice din bazinul Oltului şi îşi extinde controlul şi asupra zonei de la
nord de gurile Dunării, Basarabia. 
În 1330 regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, întreprinde o expediţie la sud de
Carpaţi şi înaintează către Curtea de Argeş, capitala  lui Basarab. Pe drumul de întoarcere,
regele este surprins şi înfrânt la Posada (9-12 noiembrie 1330) în Munţii Carpaţi, fapt ce va
consfinţi independenţa statului Ţara Românească.
Fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) se intitulează domn
autocrat. Va pune bazele primei Mitropolii Ortodoxe a Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş,
semn al independenţei ţării (1359).
Vladislav  Vlaicu (1364 – 1376) se dedică operei de organizare a principalelor
instituţii. Domnia sa stă sub semnul oscilării, în relaţiile cu Ungaria, între conflict şi
cooperare. Emite primele  monede muntene. În 1370 întemeiază a doua Mitropolie Ortodoxă
a Ţării Româneşti, cu sediul la Severin.
Formarea statului medieval Ţara Românească determină constituirea unui factor
politic important la Dunărea de Jos.
  
 
FORMAREA STATULUI        MEDIEVAL MOLDOVA
 
La începuturile Evului Mediu izvoarele istorice – Cronica lui Nestor, Poveste
vremurile de demult – menţionează în zonele dintre răsăritul Carpaţilor, Nistru şi Marea
Neagră următoarele formaţiuni politice: ţări, codri, câmpuri, cobâle.
În jurul anului 1000:
·         Codrii Orheiului
·         Codrii Lăpuşnei
·         Codrii Herţei
·         Codrii Cosminului
·         Ţara Sipenitului

            La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii

politici ai românilor din Maramureş.
Cu prilejul unei expediţii împotriva tătarilor, iniţiata de regele maghiar, Ludovic I de
Anjou, le est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşază în teritoriul determinat de
râul Moldova, organizând acolo o marcă de apărare (1353-1354).
Urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, menţin raporturile  de dependenţă cu Ungaria, ceea
ce duce în 1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voiebod din
Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece muntii la răsărit şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş.
Astfel, se naşte un nou stat românesc independent, Moldova. Noul său statut politico-
juridic este recunoscut în 1364-1365 de către Ungaria.
Cel mai de seamă urmaş a lui Bogdan este Petru I Muşat, voievod (cca 1374-1391).
Pune bazele principalelor instituţii din Moldova. Mută capitala statului de la Baia la Suceava
şi construieşte un sistem de fortificaţii. Totodată, fondează Mitropolia ortodoxă a Moldovei,
cu sediul la Suceava (recunoscută de Patriarhia din Constantinopol în 1401, în timpul domniei
lui Alexandru cel Bun). Este primul domn moldovean care bate monedă. Acordă un împrumut
de 4 000 de ruble de argint regelui Poloniei, Wladislav Jagello, primind in schimb drept zălog
Haliciul şi ţinutul  Pocuţiei, devenit apoi pretext de conflict între Moldova şi Polonia. În 1387
inaugurează tradiţia jrământului de vasalitate faţă de regele Poloniei, Vladislav Jagello).
Roman I, voievod (1391-1394) desăvîrşeşte unificarea Moldovei, în anul 1392
reuşind să extindă teritoriul noului stat până la Marea Neagră şi Dunăre.
 
 
FORMAREA STATULUI          MEDIEVAL DOBROGEA
 
În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, rolul cel mai important îl are Imperiul
Bizantin. Primele formaţiuni politice din această zonă la începutul Evului Mediu sunt
menţionate in jurul secolului al X-lea, când sunt amintiţi unii conducători locali
precum jupan Dimitrie, jupan Gheorghe şi strategul Theodor. Între anii 971-1204 în
această zonă fiinţează Thema Paristrion (Paradunavon), unitate militară şi
administrativă bizantină.
În perioada secolelor al X-lea şi al XIII-lea spaţiul dobrogean este afectat de invaziile
repetate ale migratorilor turanici. Pentru apărare  se construiesc cetăţi: Păcuiul lui Soare şi
se întăreşte vechiul sistem de fortificaţii de la marginile provinciei. Cu acest prilej, poemul
„Alexiada”, redactat de impărăteasa bizantină Ana Comnena menţionează şefi locali, unii
de origine slavă, implicaţi în luptele de apărare şi anume: Sacea, Sestlav şi Tatos.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii apuseni, în 1204, şi fondarea
Imperiului Latin de Răsărit, Dobrogea intră pentru o perioadă sub controlul statului
Asăneştilor.
Este cunoscut şi sub numele de al doilea ţarat vlaho-bulgar. Populaţia sa cuprinde pe
vlahii sud-dunăreni şi pe bulgari. La originea sa stă revolta izbucnită în 1185, sub conducerea
fraţilor Petru şi Asan şi îndreptată împotriva Imperiul Bizantin. Cu sprijinul cumanilor,
bizantinii sunt înfrânţi. Statul constituit se întinde în nordul Peninsulei Balcanice şi este
recunoscut de împaratul de la Constantinopol. Unul dintre conducătorii săi, Ioniţă cel
Frumos (Caloian) (1197-1207) este încoronat în capitala sa de la Târnovo de către un legat
papal şi recunoaşte religia catolică. Apogeul statului este înregistrat sub domnia lui Ioan Asan
al II-lea (1218-1241), care se reîntoarce la ortodoxie. Totodată, el reintră în conflict cu regele
Ungariei şi cu Imperiul Bizantin. Pe fondul rămăşiţelor politice statul este cucerit de către
turci în secolul al XVI-lea.
În jurul lui 1230 este amintită "Ţara Cărvunei", probabil plasată între Varna şi
Mangalia, şi care va constitui nucleul viitorului stat medieval.
După reîntoarcerea bzantinilor la Constantinopol, aceştia reiau stăpânirea Dobrogei.
Populaţia provinciei recunoaşte în plan spiritual autoritatea Mitropoliei de la Vicina, care
joacă un rol important în apărarea religiei ortodoxe.
 În secolul al XIV-lea se impune Balica, voievod (cca 1346-1354). Acesta se
amestecă în luptele civile din Imperiul Bizantin, dintre familiile Paleologilor şi
Cantacuzinilor.
Urmaşul său, Dobrotici, voievod (1354-1386) este întemeietorul statului
dobrogean, unificând formaţiunile dintre Dunăre şi Marea Neagră. Işi stabileşte reşedinţa
la Caliacra. Primeşte din partea Imeriului Bizantin titlul de despot şi de strateg.
Este urmat de fiii săi, Ivanco (sau Ioancu) şi Terter. Ivanco conduce Dobrogea
până în 1388, când moare în luptea cu turcii marelui vizir Ali-paşa. În acelaşi an, 1388,
controlul Dobrogei este preluat de Mircea cel Bătrân, care o va uni cu Ţara Românească.
De la mijlocul secolului al XIV-lea până la 1878 Dobrogea se va afla sub stăpânirea
otomană.

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

 Întemeierea statelor medievale românești
 Statele medievale românești au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.
Cauze:
Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastre
Tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin
Presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic
Existența formațiunilor prestatale românești
Primele formațiuni prestatale românești:
Au avut la bază obștile sătești care au evoluat din obștile gentilice (ce aveau la bază legăturile de rudenie dintre
membrii obștii)
Treptat, obștile au căpătat un caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau juzi
Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, autonomii locale numite de Nicolae Iorga “romanii populare” și
care purtau diferite denumiri: codri, țări, ocoale, câmpuri etc.
Locuitorii acestora au fost consemnați în izvoare bizantine, ruse, turcești, maghiare, armene sub diferite
denumiri: vlahi, volohi, valahi, blachi, ulaki.
Formațiuni prestatale românești (sec. IX-XIII)
Transilvania
Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic, despre care vorbește
cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum (“Faptele ungurilor”):
Voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la Biharea
Voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin
Voievodatul lui Gelu, în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca
Legenda Sfântului Gerard menționează existența, la jumătatea sec. XI, a două voievodate românești, care au opus
rezistență expansiunii maghiare:
Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la Morisena
Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia)
Cronica lui Nestor (sec. XII) confirmă existența românilor și a slavilor la venirea ungurilor în Pannonia.
Țara Românească (la sud de Carpați)
Diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 amintește formațiuni prestatale românești:
Țara Severinului, în estul Banatului și vestul Olteniei
Cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei
Cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei
Voievodatul lui Litovoi, între Olt și Jiu
Voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului
Moldova (la est de Carpați)
Izvoarele vorbesc despre existența în spațiul est-carpatic a numeroase formațiuni politice:
Țara Sipenițiului
Codrii Cosminului
Codrii Orheiului
Codrii Lăpușnei
Câmpul lui Dragoș
Ocoale (în Câmpulung, Vrancea)
Dobrogea (între Dunăre și mare)
– sec. X – conducători ai unor formațiuni politice atestați de sursele arheologice:
Jupan Dimitrie (în localitatea Mircea-vodă)
Jupan Gheorghe (complexul de la Basarabi)
– sec. XI – izvorul bizantin Alexiada, scris de Ana Comnena, vorbește despre trei conducători din Dobrogea:
Tatos. în sudul Dobrogei, cu reședința la Dristor
Satza, în nord-vestul Dobrogei, cu reședința la Vicina
Seslav, în nord-estul Dobrogei, cu reședința la Preslav
– sec. XIII – într-o diplomă a țarului bulgar Ioan Asan II (1218-1241), este menționată:
Țara Cavarnei situată între Mangalia și Varna, nucleu al viitorului stat.
Formarea statului medieval Transilvania
A avut loc în două etape:
1.Etapa voievodatelor românești, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (sec. IX-XI)
2.Etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (sec. XI-XIII)
 După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I (anul 1000) și creștinarea ungurilor în rit catolic, în
sec. XI începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit
în comitate (primul fiind Bihorul – 1111) și au încercat să introducă instituții apusene (principatul și episcopii
catolice). A fost menționat ca principe al Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în 1176 se revenea la
instituția tradițională românească, cea a voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului maghiar,
voievodul fiind numit de rege (primul voievod menționat în 1176 – Leustachius). Se mențin, astfel, structurile
politice autonome.
Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvaniei, au fost colonizați aici secui, sași, cavaleri din ordinele
călugărești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost treptat excluși din viața politică, reprezentată de
cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în zonele de margine
continuau să existe autonomii românești sub forma “țărilor”: Amlașul, Făgărașul, Maramureșul. De aici vor pleca
voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor românești extracarpatice: Țara Românească și
Moldova.
Transilvania își păstrează structura voievodală până în 1541, când devine principat autonom sub suzeranitate
otomană. Ea era condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.
Formarea statului medieval al Țării Românești
În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei inițiative:

1.Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV la 1277; Litovoi este ucis în luptă,
iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscumpărat. Bărbat recunoaște suzeranitatea maghiară.
2.În 1290 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele Câmpulung și Argeș, iar boierimea de
peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopisețului Cantacuzinesc despre întemeierea statului, cunoscută
drept “tradiția descălecatului”. Ea poate fi explicată istoric prin contribuția demografică și instituțională a
Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.
3.Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui
Seneslau, pe la 1300.
1324 – recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab; lui Basarab i se recunoștea domnia și stăpânirea
asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei și a unor teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia)
1330 – bătălia de la Posada și înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de Anjou; cucerirea independenței Țării
Românești față de Ungaria
Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituțiilor interne în timpul urmașilor lui Basarab I:
– Nicolae Alexandru (1352-1364)
– Vladislav Vlaicu (1364-1377)
– Radu I (1377-1384)
– Dan I (1384-1386)
Formarea statului medieval al Moldovei
A cunoscut două inițiative:

1.1352-1353 – regalitatea maghiară formează în nord-vestul Moldovei o marcă de apărare conducă de

voievodul Dragoș din Maramureș (descălecatul lui Dragoș)
2.1359 – are loc descălecatul voievodului maramureșan Bogdan care îi alungă pe urmașii lui Dragoș. În 1264-
1365, în urma confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou, Bogdan obține independența Moldovei.
Consolidarea instituțională și teritorială a statului moldovean s-a realizat în timpul urmașilor lui Bogdan:
– Lațcu (1368-1375)
– Petru Mușat (1375-1391)
– Roman I (1391-1394)
– Ștefan I (1394-1399)
Formarea statului medieval al Dobrogei
Nucleul statului dobrogean a fost Țara Cavarnei condusă de:
Balica (1346-1354), care avea centrul la Caliacra
Dobrotici (1354-1386) – primește din partea bizantinilor titlul de “despot” (1357);
                                                    – treptat, devine autonom față de Imperiul Bizantin și unifică toate teritoriile
Dunăre și Mare întemeind Dobrogea.
Ivanco (1386-1388) – se desprinde bizantini și bate monedă proprie;
                                               – participă alături de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), la
luptele cu turcii în care își pierde viața.
După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componența Țării Românești până la 1417 sau 1420 când este
ocupată de turci (sub stăpânirea cărora a rămas până în 1878).
 Instituții centrale în Țările Române
Transilvania
Instituția centrală a fost voievodatul (sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-XIX)
Voievodatul (1176-1541)
Era vasal regelui Ungariei
Se bucura de autonomie
Avea în frunte un voievod numit de regele maghiar
Voievodul avea atribuții judecătorești, militare, administrative
Voievodul era ajutat de un Sfat și de congregațiile nobiliare
Principatul a cunoscut două etape:
1.Între 1541-1688 – principat autonom sub suzeranitatea imperiului otoman
2.Între 1688-1867 – principat integrat imperiului habsburgic
 – între 1541-1688 – Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă și confirmat de sultan
                                 – principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din rândul națiunilor       
privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai națiunilor privilegiate
– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și titlul de principe
                                – conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care conducea un guberniu care
prelua atribuțiile Dietei
Țara Românească și Moldova
1.XIV – începutul sec. XVIII – instituția centrală a constituit-o domnia.
Domnia – reprezentată de domnul țării care avea următoarele atribuții:
– administrative – numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele
– judecătorești – reprezenta instanța supremă în stat
– legislative – adopta acte legislative
– diplomatice – semna tratate, declara război și încheia pace
– militare – comanda armata (mare voievod)
Domnul era ajutat de:
Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții politice, administrative și
judecătorești
Adunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor privilegiate
                            – avea rolul de a aproba uneori alegerea domnului, semnarea tratatelor
Domnul: – era socotit stăpânul întregului pământ al țării
                 – era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în Țara Românească) și,
respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)
1.Începutul sec. XVIII – sec. XIX
– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în Principatele Române, domnul
devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan
– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci provin din cartierul Fanar
din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-și cumpăra domnia
– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își rotunjeau veniturile
– au fost și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri în domeniul
învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea
– revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor fanarioți și la revenirea domnilor
pământeni.

. Proiecte politice în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea

 Proiecte politice în perioada domniilor fanariote
             La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman a recurs la soluţia domniilor fanariote, pentru a-şi
consolida controlul asupra Principatelor. Inaugurate în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească, acestea sunt
considerate momentul de apogeu al dominaţiei otomane la nordul Dunării. În ambele Principate, regimul a luat
sfârşit în 1821 şi a avut trăsături caracteristice similare:
grecizarea instituţiilor politice în defavoarea boierimii autohtone;
grecizarea Bisericii, a culturii şi a învăţământului;
restrângerea autonomiei;
accentuarea presiunii otomane asupra Principatelor;
desfiinţarea armatei, redusă la o gardă domnească;
fiscalitatea excesivă;
sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
            Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea de memorii
adresate marilor puteri creştine, de regulă, cu prilejul desfăşurării tratativelor implicate de războaiele ruso-austro-
otomane (ca de pildă cele din anii 1769, 1772, 1774, 1802, 1807), care pot fi considerate primele proiecte politice
de modernizare a statului iniţiate în Principate;
memoriul din 1772 susţinea unirea Moldovei cu Ţara Românească;
memoriul din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia Rusiei şi Austriei;
în 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-democrăticească, care propunea un proiect
republican de nuanţă aristocratică.
            S-a format astfel, treptat, aşa-numita „partidă naţională”, ce avea să se manifeste şi în secolul al XIX-lea.
Aceasta a reprezentat, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o formă de manifestare a primelor grupări
politice din spaţiul românesc, fiind legată de mişcarea de emancipare politică şi naţională a Principatelor Române.
Dacă până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea aceasta s-a exprimat în conformitate în deosebi cu interesele
boierimii pământene, în perioada prepaşoptistă, membrii mişcării au început să se afirme ca reprezentanţi ai
intereselor naţionale şi ca vectori ai modernizării.
Proiecte politice între anii 1821 şi 1848
             Un nou proiect politic s-a conturat cu prilejul mişcării revoluţionare de la 1821 din Ţara Românească,
condusă de Tudor Vladimirescu.
            Având caracter social şi naţional, această mişcare a fost determinată de :
criza regimului fanariot ;
agravarea situaţiei ţărănimii, supuse fiscalităţii excesive şi abuzurilor boiereşti ;
legăturile cu organizaţia grecească Eteria, condusă de Alexandru Ipsilanti care pregătea lupta pentru eliberarea
Greciei de sub stăpânirea otomană.
În documentele mişcării, Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc, se propuneau :
reformarea administraţiei, justiţiei, învăţământului ;
libertarea comerţului ;
respectarea autonomiei Principatelor ;
instituirea principiului suveranităţii poporului.
            După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a acceptat revenirea la domniile pământene, prin desemnarea
ca domni, în 1822, a lui Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturza (în Moldova).
            În 1822, mica boierime din Moldova, în frunte cu Ionică Tăutul,  a elaborat un proiect de lege
fundamentală cunoscut cu numele de Constituţia cărvunarilor. Proiectul cuprindea revendicări precum :
garantarea libertăţii persoanei ;
egalitatea cetăţenilor în faţa legii ;
formarea unei adunări representative – Sfatul Obştesc.
            O parte dintre ideile expuse în programele politice elaborate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primul
sfert al secolului al XIX-lea s-au regăsit în Regulamentele Organice, primele documente cu rol de Constituţie, care
au instituit, printre altele, principiul separării puterilor în stat, reforma administrative şi pe cea fiscală.
PROGRAMUL POLITIC PAŞOPTIST
            Elaborat de revoluţionarii de la 1848 şi prezentat în documentele revoluţiei, programul politic paşoptist s-a
bazat pe analiza realităţilor politice, economice şi sociale caracteristice Ţărilor Române la jumătatea secolului al
XIX-lea şi a urmărit trasarea principalelor obiective naţionale, politice şi socio-economice pe care naţiunea
română urma să le îndeplinească. Printre ideile sale s-au numărat :
înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române ;
interzicerea unui regim politic constituţional;
înlăturarea privilegiilor feudale;
recunoaşterea şi respectarea libertăţilor cetăţeneşti;
soluţionarea problemei ţărăneşti, prin emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
 
II. Unitate şi independenţă

A. MIŞCAREA UNIONISTĂ ŞI PREGĂTIREA UNIRII

           După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, în Ţările Române se revine la vechea stare de lucruri. Astfel,
Turcia (puterea suzerană) şi Rusia (puterea protectoare) semnează Convenţia de la Balta Liman (aprilie 1849),
valabilă pe 7 ani, care contribuie la grava ştirbire a autonomiei. Domnii sunt consideraţi înalţi funcţionari ai Porţii,
fiind numiţi de sultani pe o perioadă de 7 ani şi confirmaţi de ţarul Rusiei. Adunările Obşteşti sunt înlocuite de
Divanuri, se reintroduc Regulamentele Organice, se prelungeşte ocupaţia militară până la restabilirea ordinii.  Sunt
numiţi domni regulamentari Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova, ambii domnind până în
1856.
       Prin Constituţia din 1849, Transilvania va depinde din nou direct de Viena, Bucovina devine autonomă, iar
Banatul este unit cu Voivodina sârbească.
        Pentru 34 de fruntaşi ai revoluţiei, înfrângerea acesteia a însemnat exilul, plecând fie la Paris, Londra, Viena,
Constantinopol etc., unde vor continua activitatea. La Paris, din iniţiativa lui C. A. Rosetti, se
înfiinţează Comitetul Democratic Român, care se afiliază la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul
la Londra, condus de Giuseppe Mazzini, care urmărea declanşarea revoluţiei europene cu ajutorul preşedintelui
francez Ludovic Napoleon Bonaparte. Cum însă în 1852 acesta devine împărat sub numele de Napoleon al III-
lea, nu se mai poate vorbi despre o revoluţie continentală. Evoluţia „problemei orientale” va fi una fericită pentru
români, Unirea Principatelor devenind o problemă de nivel european.
Atotputernică după înfrângerea revoluţiei din 1848-1849, Rusia hotărăşte că a sosit momentul să rezolve de una
singură problema strâmtorilor, declanşând conflictul cunoscut în istorie sub numele de Războiul Crimeii (1853-
1856). Rusia atacă Turcia, îi distruge flota, dar în ajutorul acesteia sar Franţa, Anglia, Prusia şi Sardinia, iar după
retragerea trupelor ruseşti din Principate, acestea vor fi ocupate de turci şi austrieci (1854). Retrasă în Crimeea,
armată rusă va depune armele după căderea Sevastopolului (1856). Cele 7 puteri se vor întruni la Paris într-
un Congres de pace, unde vor hotărâ următoarele:
închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru vasele de război;
neutralitatea Mării Negre;
libertatea circulaţiei pe Dunăre, în acest sens luând fiinţă şi o Comisie Internaţională a Dunării cu sediul la
Galaţi;
Principatele rămân sub suzeranitate turcească, dar trec sub garanţia colectivă a celor 7 puteri (Franţa, Anglia,
Austria, Rusia, Prusia, Turcia şi Sardinia);
judeţele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) sunt luate de la Rusia şi date Moldovei);
Delta Dunării şi Insula Şerpilor revin Turciei;
în privinţa Unirii Principatelor, congresul a hotărât înfiinţarea la Iaşi şi Bucureşti a adunărilor ad-hoc, (aveau
doar drept de vot consultativ), iar o comisie europeană urma să meargă în Principate.
               Anglia nu pare preocupată de problema unirii, ci doar de îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării pentru
a-şi proteja comerţul cu cereale şi din aceste motive rămâne neutră. Pentru unire pledează ministrul de externe
francez, contele Walewsky, care la sugestia împăratului Napoleon al III-lea propune o unire deplină a Principatelor
într-un stat condus de un principe străin. Franţa este sprijinită de Prusia şi Sardinia, care urmăreau, de asemenea,
unificarea Germaniei şi a Italiei în jurul lor. Rusia este de partea Franţei pentru a obţine condiţii mai uşoare de
pace. Împotriva unirii se pronunţa, din motive uşor de înţeles, Turcia şi Austria, iar mai târziu şi Anglia, care avea
interese economice speciale în Turcia.
            Lupta pentru unire se intensifică după 1853, când emigranţii români adresează  memorii în principalele
capitale europene, încât la Congresul de la Paris problema Unirii Principatelor era deja foarte cunoscută atât pe
cale diplomatică, dar şi prin intermediul revistelor „România Viitoare”, „Junimea Română”, „Republica Română”,
care apăreau în capitala Franţei.
          După 1856, majoritatea emigranţilor se întorc în Principate şi se organizează în aşa numita „Partida
Naţională”, editând publicaţii la Iaşi şi Bucureşti ca „Steaua Dunării”, „Timpul”, „România Literară” etc. Se
creează Comitete ale Unirii la Iaşi şi Bucureşti şi se întreţine o intensă propagandă unionistă, sprijinită în Moldova
şi de domn, fost revoluţionar la 1848.
      După terminarea mandatului celor doi domni, sultanul numeşte caimacami (locţiitori de domni), pe fostul
domn regulamentar Alexandru Ghica în Ţara Românească, iar în Moldova, pe Todiriţă Balş, apoi, pe Nicolae
Vogoride. Ei trebuiau să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În primăvara anului 1857,
Comisia Europeană vine în Principate, iar trupele austriece sunt obligate să se retragă. Alegerile din Muntenia au
decurs fără incidente, unioniştii impunându-se cu uşurinţă.
        În Moldova însă, Nicolae Vogoride, care în secret aspira la funcţia de domnitor, falsifică grosolan alegerile în
favoarea antiunioniştilor. Corespondenţa sa cu sultanul este însă interpretată şi publicată în Europa, iar pârcălabul
de Galaţi, Al. I. Cuza, îşi dă demisia.
        O parte din marile puteri, Franţa, Prusia, Rusia şi Sardinia cer Turciei anularea alegerilor şi, la refuzul
acesteia, în iulie 1857 rup relaţiile diplomatice cu Poarta, ameninţând cu războiul.
        În cele din urmă, în august 1857 la Osborne, are loc o întâlnire între Napoleon al III-lea şi regina Victoria
ajungându-se la un compromis (Anglia consimte la anularea alegerilor,  iar Franţa, la ideea unirii depline într-un
stat condus de un prinţ străin).
       În urma întâlnirii de la Osborne, în Moldova se organizează din nou alegeri şi, de data aceasta, unioniştii obţin
o victorie zdrobitoare.
       În septembrie 1857 se deschid la Iaşi şi Bucureşti lucrările Adunărilor Ad-hoc, în rândurile cărora se află şi
deputaţi ţărani (Ion Roată în Moldova, Tănase Constantin şi Mircea Mălăieru în Ţara Românească). Discuţiile
sunt aprinse, deputaţii ţărani cerând şi împroprietărirea, dar vor renunţa la această doleanţă, care urma a fi
rezolvată după unire.
Ambele adunări se pronunţă în favoarea unirii, iar la Iaşi Mihail Kogălniceanu citeşte programul „Partidei
Naţionale”, a cărui îndeplinire va fi urmărită de conducătorii românilor şi, în cea mai mare parte, va fi realizată în
anii următori:
respectarea autonomiei;
Unirea Principatelor într-un stat numit România;
prinţ străin cu moştenirea tronului şi urmaşi crescuţi în religia ţării;
neutralitatea teritoriului noului stat;
adunare obştească, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
        După ce află dorinţa românilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, puterile garante se vor întruni într-o
Conferinţă la Paris în mai-august 1858.

         Conferinţa de la Paris a celor şapte puteri a alcătuit o Convenţie  care stabileşte statutul internaţional al
noului stat şi organizarea sa pe baza înţelegerii de la Osborne:
noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei;
noul stat era autonom, dar se afla sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a celor 7 puteri;
existau doi domni aleşi pe viaţă, două guverne, două adunări legislative, două adunări legiuitoare şi două
capitale;
armata era organizată pe principii unice, iar şeful ei se alegea prin rotaţie;
ca organe comune se formau o Comisie Centrală  (organ legislativ) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie  (organul
judecătoresc suprem), ambele cu sediul la Focşani;
separarea puterilor în stat;
desfiinţarea privilegiilor de clasă;
libertate individuală şi egalitate în faţa legii;
drepturi politice pentru creştini;
sistem de vot cenzitar;
rezolvarea pe viitor a problemei ţărăneşti.
            Convenţia de la Paris  a înlocuit Regulamentele Organice, devenind constituţia Principatelor Unite şi nu
putea fi modificată fără acordul celor şapte puteri.
        Din fericire pentru români, această Convenţie nu are niciun articol care să prevadă măsuri punitive, în cazul
încălcării ei, lucru de care românii au profitat din plin.
  b. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
       Până la alegerea domnitorilor, la Iaşi şi la Bucureşti au luat fiinţă două căimăcămii, formate din câte trei
persoane, care trebuiau să organizeze alegerile pentru Adunările elective (cele care îi alegeau pe domni). În
ambele adunări se vor forma două tabere: una pentru unire deplină şi alta conservatoare (dorea unirea în spiritul
Convenţiei de la Paris).
       În Moldova reprezentanţii unirii depline aveau o majoritate largă, dar nu se deciseseră asupra unui candidat,
în timp ce conservatorii erau împărţiţi între fostul domn Mihail Sturdza şi fiul acestuia Grigore Sturdza. În cele
din urmă unioniştii îl propun candidat pe Alexandru Ioan Cuza. Ştiind că nu au nicio şansă, conservatorii, ca
minoritari, îl vor vota pe acelaşi domnitor. Acesta este ales pe 5 ianuarie 1859, pentru o mai bună imagine în faţa
puterilor garante.
           În Ţara Românească conservatorii aveau majoritate în Adunarea electivă, o parte susţinându-l pe Gheorghe
Bibescu şi o alta pe Barbu Ştribey, ambii foşti domni. Aflată în drum spre Constantinopol pentru a face cunoscută
alegerea lui Cuza în Moldova,  delegaţia moldoveană se opreşte la Bucureşti şi propune unioniştilor din „Partida
Naţională”, alegerea ca domnitor tot a lui Alexandru Ioan Cuza. Deoarece conservatorii majoritari în adunare
nu-l acceptă pe Cuza, în zilele de 22 şi 23 ianuarie 1859, clădirea din Dealul Mitropoliei este înconjurată de o
mulţime agresivă, care cere delegaţilor alegerea unui domn potrivit. Sub presiunea populaţiei, pe 24 ianuarie
1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, este ales domn tot Alexandru Ioan Cuza. În felul acesta au fost
încălcate prevederile Convenţiei de la Paris, care stipulau alegerea a doi domnitori (nu preciza însă dacă aceeaşi
persoană putea fi aleasă în ambele ţări).
C. ACTIVITATEA PENTRU DESĂVÂRŞIREA UNIRII (1859-1862)
 După dubla alegere, activitatea noului domnitor se concentrează pe plan extern pentru recunosşterea acestei
alegeri de către Marile Puteri şi apoi pentru recunoaşterea unirii depline, iar pe plan intern urmăreşte desăvârşirea
unirii celor două Principate.
          Pentru a determina puterile garante să recunoască dubla alegere, Alexandru Ioan Cuza trimite agenţi
diplomatici în capitalele lor (Vasile Alecsandri, C. Negri, Ludovic Steege etc.) care susţineau recunoaşterea
alegerii lui Cuza în ambele ţări.
        Pe 27 martie 1859 la Pris, într-o conferinţă a marilor puteri, acestea recunosc dubla alegere, dar numai pe
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Se opun numai Turcia şi Austria, dar cea din urmă va fi înfrântă de
Franţa în aprilie 1859 şi, în august acelaşi an, ambele au acceptat dubla alegere în aceleaşi condiţii.
           În septembrie 1859 sultanul îi trimite lui Cuza firmanul de domnie.
         Cu o mare febrilitate între 1859-1861, domnul trece la măsuri pentru desăvârşirea Unirii: uneşte sistemul
vamal, poşta, telegraful, moneda, stema cuprinzând vulturul şi bourul, 24 ianuarie devine zi
naţională, Bucureştiul este noua capitală, armata este unificată în tabăra de la Floreşti, numeşte un singur
ministru de război  în persoana lui Ion Emanoil Florescu, Comisia Centrală de la Focşani dă legi comune pentru
cele două Principate etc. Aplicarea rapidă a  acestor legi şi măsuri este îngreunată de existenţa a două guverne şi a
două adunări, iar Cuza sesizează marile puteri despre acest lucru, în vara anului 1860.
             În septembrie 1860, Al. I. Cuza face o vizită la Constantinopol, unde este primit cu toate onorurile şi în
faţa sultanului el pledează pentru acceptarea Unirii depline. În septembrie 1861 se deschide la Constantinopol
Conferinţa celor 7 puteri garante tocmai pentru a rezolva această problemă. În cele din urmă, Turcia şi Austria
acceptă şi ele unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Al. I. Cuza. După această conferinţă, la 22 ianuarie
1862, se formează la Bucureşti primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar pe 24 ianuarie 1862 îşi
deschide lucrările Adunarea legislativă unică a ţării şi cu acest prilej Cuza declară „Unirea este aşa cum românii
au vrut-o”.

D. EPOCA MARILOR REFORME (1862-1866)

              În activitatea sa reformatoare, care a atins practic toate domeniile, domnitorul a  avut patru direcţii
principale: o nouă lege electorală, legea rurală, legea instrucţiunii publice şi legea pentru secularizarea averilor
mănăstireşti.
           O parte din aceste legi nu puteau fi făcute cu un guvern conservator, condus de Barbu Catargiu, care
susţinea emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea cu 2,5 ha din terenurile comunale şi ale statului, fără să fie
atinse marile moşii boiereşti. Al. I. Cuza acceptase acest guvern la indicaţia puterilor garante, care doreau linişte în
ţară şi-i îndepărtase pe liberalii- radicali, care cereau reforme rapide, realizate pe orice cale. Sfătuit de liberalii-
radicali, Mircea Mălăieru, fost deputat în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti, pleacă cu un grup de ţărani spre
capitală pentru a-l ajuta pe domnitor să facă reforma agrară, dar aici intervine armata şi 200 de ţărani sunt arestaţi.
În iunie 1862, Barbu Catargiu a fost asasinat. Nici de această dată domnitorul nu-i aduce la guvernare pe liberalii-
radicali, ci pe moderatul doctor N. Kretzulescu (1862-1863), sub care se unesc serviciile sanitare, se
reorganizează Şcoala de silvicultură şi Arhivele statului. În octombrie 1863 este aduc în fruntea guvernului M.
Kogălniceanu şi începe perioada marilor reforme.
 Legea secularizării averilor mănăstireşti este dată pe 13 decembrie 1863, şi iniţial, urmărea secularizarea
numai a averilor mănăstireşti închinate. Cum opoziţia Turciei, dar şi a Rusiei era foarte puternică, secularizarea va
fi extinsă şi asupra mănăstirilor neînchinate şi în patrimoniul statului vor intra suprafeţe de teren reprezentând
25,26% din suprafaţa agricolă a ţării. În acest fel s-a creat un fond substanţial pentru viitoarea lege rurală.
           Proiectul de lege rurală a fost alcătuit de guvern, în martie 1864, şi prevedea împroprietărirea ţăranilor în
funcţie de numărul de vite, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă 5%. Proiectul
conservator susţinut de Adunare prevedea împroprietărirea egală cu 2 ha, cu despăgubire plătită în 7 ani şi cu o
dobândă de 8%. Când în aprilie 1864 guvernul Kogălniceanu prezintă Adunării dominate de conservatori proiectul
legii rurale, primeşte din partea acesteia vot de blam. Conform procedurilor existente, Kogălniceanu prezintă
demisia sa domnului, care trebuia să o accepte. Cuza dă însă pe 2 mai 1864 o lovitură de stat dizolvând Adunarea
şi introduce Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi o nouă
 Lege electorală, ambele aprobate de populaţie prin plebiscit.
Statutul Dezvoltator modifică substanţial Convenţia de la Paris:
Domnul  cu putere sporită, avea şi iniţiativă legislativă, numea un sfert din membri nou- creatului Corp
Ponderator şi pe preşedintele Camerei (Adunării);
Consiliul de Stat era format din specialişti pe domenii de activitate şi elabora legile;
Parlamentul devine bicameral: Adunarea  era formată din membrii aleşi şi avea acum regulamentul de
funcţionare, alcătuit de guvern, iar Corpul Ponderator (Senatul) cu un sfert din membrii numiţi de domn, verifică
legile, primeşte petiţii, veghează respectarea Statutului Dezvoltator.
 Legea electorală lărgea dreptul de vot prin scăderea censului, alegătorii fiind împărţiţi în două categorii: direcţi
(ştiutori de carte şi cu un venit anual de cel puţin două sute de lei) şi primari (neştiutori de carte, cu un venit mai
mic şi care votau prin delegaţi).
          Opoziţia marilor puteri este domolită după o altă vizită a lui Al. I. Cuza la Constantinopol, unde, în urma
unor discuţii aprinse, reuşeşte să impună recunoaşterea Statului Dezvoltator  şi a noii Legi electorale  şi implicit
dreptul românilor de a-şi elabora singuri legi, deci dreptul la autonomie deplină.
             În noile condiţii create după 2 mai 1864, pe 14 august acelaşi an, Legea rurală este aprobată cu
prevederile: desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, împărţiţi în trei categorii: fruntaşi  (patru boi, două
vaci), mijlocaşi (doi boi şi o vacă) şi pălmaşi sau toporaşi (fără vite). Fruntaşii vor primi între 7 şi 9 ha în funcţie
de regiune (mai mult în cele trei judeţe din sudul Basarabiei), iar pălmaşii nu mai puţin de 2 ha, indiferent de
regiune. Pământul dat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate şi nu putea fi vândut
timp de 30 de ani. De asemenea, foştii clăcaşi trebuiau să plătească o despăgubire eşalonată pe 15 ani. Legea mai
prevedea că văduvele şi ţăranii, care nu fuseseră clăcaşi, să primească grădinile şi lotul pe care se afla casa lor, iar
însurăţeii să fie împroprietăriţi din pământurile statului. Prin această lege peste 500.000 de ţărani vor primi
aproape 2.000.000 ha de pământ.
             Aplicarea legii s-a făcut greu, datorită abuzurilor, lipsei specialiştilor în domeniu, iar efectele ei imediate
au fost dezastruoase. Pe de o parte, boierii, fiind lipsiţi de forţa de muncă a clăcaşilor, restrâng cultivarea moşiilor,
pe de altă parte fărâmiţarea în loturi mici şi lipsa inventarului agricol al ţăranilor au făcut ca multe terenuri să
rămână necultivate. Din 1867 situaţia se ameliorează şi apar efecte pozitive ale legii, chiar dacă pământul dat
ţăranilor este totuşi insuficient. Prin legea agrară s-a îndeplinit unul dintre obiectivele de la 1848, prevăzut în
majoritatea programelor revoluţiei.
 Legea instrucţiunii publice (decembrie 1864) a stabilit învăţământul primar de 4 clase, obligatoriu şi gratuit,
înfiinţarea de gimnazii în principalele oraşe ale ţării. Între timp, apăruseră şi Universităţile de la Iaşi (1860) şi
Bucureşti (1864).
Codul penal (decembrie 1864) şi Codul civil (decembrie 1865) vor reglementa dreptul român după normele
europene moderne şi vor înlătura jurisdicţia consulară străină (sudiţii şi alte categorii de străini vor fi supuşi
legilor ţării).
Legea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (decembrie 1864) prin care biserica română devine de sine
stătătoare, legătura cu Constantinopolul menţinându-se doar prin dogmă.
Legea pentru organizarea puterii armate (decembrie 1864) pune bazele armate române, formată din patru
divizii, toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani, putând fi mobilizaţi în caz de război, iar domnul este comandantul
suprem al armatei.
         Pe lângă aceste legi, s-au mai înfiinţat Curtea de Conturi, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, iar în august
1864 guvernul Kogălniceanu obţine de la Banca Otomană şi Banca Stern împrumuturi cu dobândă de 12%
destinate iniţial despăgubirii mănăstirilor secularizate, dar folosite apoi pentru finanţarea creării instituţiilor
moderne ale statului.
        În ianuarie 1865, Cuza se desparte de principalul său colaborator M. Kogălniceanu. Din acest moment el se
înconjoară de o camarilă de speţă joasă, devine tot mai autoritar faţă de Parlament şi de Guvern, suspendă
periodicele conduse de C. A. Rosetti, „Românul” şi „Libertatea”, duce o viaţă din ce în ce mai dezordonată, îşi
înfiază un fiu natural, lăsând impresia că vrea să instaureze o dinastie. De asemenea, el nu ia în considerare
manevrele „monstruoasei coaliţii”, formată încă din 1863 din conservatori şi liberalii-radicali. Când pe 15 august
1865 la Bucureşti se trage în demonstranţi din ordinul domnului aflat în străinătate, Cuza pierde sprijinul lui
Napoleon al III-lea şi al sultanului, iar în decembrie 1865, în mesajul adresat  Parlamentului îşi exprimă intenţia
de a renunţa la tron.
             Pe acest fundal, în noaptea de 11 februarie 1866, în urma unui complot, Al. I. Cuza este obligat să
abdice şi să plece în străinătate. În locul său, până la aducerea unui prinţ străin, ţara este condusă de o
locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.
 INSTAURAREA PRINCIPELUI STRĂIN PE TRONUL ROMÂNIEI
            După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul
României a unui principe străin. Ideea oferirii tronului unui principe străin s-a conturat de la începutul secolului al
XIX-lea şi a fost expusă în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din Ţara Românească şi Moldova, din 1857. În România,
în aprilie 1866, s-a organizat un plebiscit prin care populaţia cu drept de vot a acceptat venirea principelui străin în
fruntea statului.
            La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul solemn,
la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin aducerea principelui străin pe tronul României s-a urmărit:
consolidarea unirii Principatelor Române (deoarece aceasta fusese recunoscută de marile puteri doar pe durata
domniei lui Alexandru Ioan Cuza);
consolidarea autonomiei şi pregătirea obţinerii independenţei;
creşterea prestigiului extern al statului român;
încetarea rivalităţilor politice dintre diversele grupări interne (principele urmând să joace rolul de „arbitru” al
vieţii politice).
            Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară. După 1866, viaţa politică din
România a trecut printr-o perioadă de instabilitate guvernamentală (1866-1871), urmată de procesul consolidării
treptate a monarhiei. Carol I a domnit ca principe între anii 1866 şi 1881. În 1881, România s-a proclamat regat,
Carol I fiind încoronat ca rege. A fost rege al României până în septembrie 1914.

Cucerirea independenţei de stat a României

             Cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României a fost reprezentată de reizbucnirea
„crizei orientale” în anii 1875-1876, ca urmare a declanşării revoltelor din provinciile stăpânite de Imperiul
Otoman: Bosnia-Herţegovina, Bulgaria. Serbia a declarat război Imperiului Otoman, Rusia intervenind pentru
„protecţia” ortodocşilor din imperiu.
            În timpul guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu (1871-1876), România a făcut demersuri pe
lângă guvernul otoman pentru a i se recunoaşte independenţa pe cale diplomatică, fără succes însă; mai mult, noua
Constituţie otomană (1876) considera România „provincie privilegiată a imperiului”. În această situaţie,
înlăturarea suzeranităţii otomane nu putea fi obţinută decât pe cale militară, ceea ce a dus la aproprierea României
de Rusia, în perspectiva războiului ruso-otoman ce urma să izbucnească.
            După semnarea la Bucureşti a Convenţiei privind tranzitul trupelor sale către sudul Dunării (4/16 aprilie
1877), Rusia a declarat război Imperiului Otoman.
            La 9/21 mai 1877, în Parlamentul României, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a citit declaraţia
de independenţă a României.
            Ca urmare a înfrângerii Imperiului Otoman, pe frontul din Balcani, prin tratatele de pace de la San Stefano
şi Berlin (1878) au fost recunoscute independenţa României şi apartenenţa a aceasta a Dobrogei şi a Deltei
Dunării.

III. Constituirea statului national unitar român

             Desăvârşirea, în 1918, a statului national unitar român a fost favorizată de următorii factori externi:
recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare, în urma Revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a
publicării declaraţiei preşedintelui american Woodrow Wilson privind reorganizarea internaţională postbelică
(1918);
înfrângerea Puterilor Centrale şi victoria Antantei în 1918, alături de care România a participat la Primul Război
Mondial;
prăbuşirea imperiilor multinaţionale (austro-ungar, rus).
            Acţiunea factorilor externi s-a conjugat cu activitatea desfăşurată pe plan intern în vederea Marii Uniri, în
condiţiile în care participarea României la Primul Război Mondial a avut ca obiectiv îndeplinirea unităţii statale.
 Unirea Basarabiei cu România
(27 martie /9 aprilie 1918)
             Desfăşurarea revoluţiei ruse a creat cadrul prielnic pentru unirea Basarabiei cu România. După ce ţarul a
fost detronat, populaţia provinciei începe să se organizeze.
            În primăvara anului 1917 apare Partidul Naţional Moldovenesc, care va coordona lupta de eliberare
naţională. Tot în acelaşi timp apare şi ziarul „Cuvânt moldovenesc”, condus de Pantelimon Halipa, unul dintre cei
mai înfocaţi susţinători ai unirii cu România.
            În octombrie 1917 la Chişinău are loc Congresul soldaţilor moldoveni care a hotărât formarea primului
parlament al provinciei  – Sfatul Ţării, condus de Ion Inculeţ şi alcătuit din 84 de deputaţi moldoveni. În
noiembrie Sfatul Ţării anunţă autonomia Basarabiei şi îşi alege ca organ executiv un Consiliu al Directorilor.
Situaţia în interior începe să fie tulburată de soldaţii ruşi, care se întorceau de pe frontul din Moldova după
încheierea armistiţiului cu Germania. De asemenea, Ucraina, care urmărea separarea de Rusia, avea pretenţii de
anexare a Basarabiei.
            Pe 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească , cu statut de
autonomie dar în cadrul Rusiei. Acum, ca şi alte naţionalităţi din fostul imperiu ţarist, moldovenii vor profita
de Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, dată de Lenin, declaraţie care acordă acestor popoare dreptul la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de Rusia. În ianuarie 1918 Ucraina îşi proclamă independenţa şi îşi
sporeşte pretenţiile de anexare a Basarabiei. Câteva unităţi militare ucrainene pătrund în provincie, iar grupurile de
soldaţi ruşi, retraşi de pe front, se transformă în bande care jefuiesc populaţia şi creează dezordine. În această stare
de nesiguranţă şi haos, Consiliul Directorilor cere sprijinul armatei române, care, în ianuarie, pătrunde în
provincie şi face ordine. Pătrunderea armatei române în provincie şi dezarmarea printre altele şi a unităţilor
Rumcerod (trupe bolşevice din Basarabia) a făcut ca guvernul comunist al lui Lenin să rupă relaţiile diplomatice
cu România şi să confişte tezaurul românesc, trimis spre păstrare în Rusia.
            Pe 24 ianuarie 1918, în ziua în care se unise Moldova cu Ţara Românească, Sfatul Ţării a proclamat
independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.
            Pe 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

     Unirea Bucovinei cu România

(15/28 noiembrie 1918)
             Pe aproape toată perioada Marelui Război, Bucovina a fost teatru de operaţiuni, fiind de trei ori cucerită
de ruşi şi recucerită de autro-ungari. În toamna anului 1918, în lunile octombrie-noiembrie, când Dubla
Monarhie se dezintegra, lupta naţională a românilor se intensifica. Dar aici situaţia demografică nu era aceeaşi ca
în Basarabia, politica de germanizare, dar mai ales de slavizare (cu ucraineni şi ruteni) schimbase raportul între
români şi alogeni. Partea de nord, dintre Nistru şi Prut era populate mai ales de ucraineni, în timp ce populaţia
românească era mai densă în sud.
            Habsburgii doreau să anexeze Bucovina la Galiţia, iar ucrainenii ţinteau anexarea ei la Ucraina, dacă nu
toată, cel puţin partea de nord. Mai grav era faptul că o parte a fruntaşilor români, conduşi de Aurel Onciul,
susţinea ideea împărţirii provinciei între România şi Ucraina, iar un alt grup, reprezentat de parlamentarii
bucovineni de la Viena, condus de Constantin Isopescu-Grecul, milita pentru organizarea unui stat autonom, în
cadrul unui Imperiu Habsburgic federalizat. Cel mai puternic current era însă cel ce susţinea unirea întregii
provincii cu România, condus de Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, ultimul fiind şi conducătorul ziarului Glasul
Bucovinei, în care se cerea ca viitorul provinciei să se hotărască în cadrul românismului.
            Pe data de 14/ 27 octombrie 1918 la Cernăuţi, din initiativa celor doi fruntaşi are loc o Adunare naţională a
populaţiei româneşti din provincie. Aici se formează un Consiliu Naţional Român şi un Comitet Executiv,
condus de Iancu Flondor. Adunarea Naţională a românilor a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte teritorii
româneşti din Austro-Ungaria, fără să amintească deschis de unirea cu România, deoarece Ucraina concentrase
trupe în partea de nor a provinciei. Mai mult, trupele ucrainene se pregăteau să ocupe şi partea sudică, în condiţiile
în care Dubla Monarhie se prăbuşea. Situaţia fiind destul de grea, Consiliul Naţional Român cere ajutor militar
României. Trupele române intră în Cernăuţi pe 11 noiembrie şi obligă soldaţii ucraineni să se retragă. Pe 15 /28
noiembrie 1918 are loc la Cernăuţi Congresul General al Bucovinei, la care participă şi reprezentanţi ai populaţiei
germane, polone şi ucrainiene, congress care a votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu România, în fruntea
guvernului rămânând, până la deplina unire administrativă, Iancu Flondor.

Unirea Transilvaniei cu România

(18 noiembrie/ 1 decembrie 1918)
            Făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania participă activ la război, mulţi dintre locuitorii săi
fiind înrolaţi în armată şi obligaţi să lupte împotriva românilor. După retragerea armatei române din Transilvania
în toamna lui 1916, acţiunile represive ale autorităţilor maghiare se înăspresc. Mulţi români sunt arestaţi, au
domiciu forţat sau sunt puşi sub urmărire. Fruntaşii politici ai românilor sunt ţinuţi sub o strictă supraveghere,
presa românească este suspendată şi multe şcoli sunt închise. Cu toate acestea au loc numeroase mişcări între
1916-1918 pe Valea Jiului şi în oraşe ca Oradea, Cluj, Braşov şi Timişoara. În anul 1918, odată cu înfrângerile
suferite pe front, situaţia monarhiei austro-ungare se deteriorează serios şi se creează condiţii pentru reluarea
luptei naţionale. Această luptă trebuia să se desfăşoare şi pe plan extern, deoarece unele dintre Marile Puteri nu
cunoşteau exact situaţia Transilvaniei şi drepturile României asupra ei.
            Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor se transformă în Liga pentru unitatea politică a tuturor
românilor şi Bucureştiul devine punctul spre care se îndreaptă atenţia românilor de pretutindeni. În aprilie 1918 se
ţine la Roma un Congres al popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar, la care participă şi reprezentanţi ai
românilor şi aici se decide continuarea luptei de eliberare naţională.
            La începutul lunii octombrie 1918 se formează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, condus
de Take Ionescu, care publică ziarul La Roumanie. Foarte mulţi diplomaţi şi oameni politici români activează în
marile capitale europene, prezentând cauza unităţii românilor şi arătând că drepturile României asupra
Transilvaniei sunt legitime.
            În toamna anului 1918 întreg Imperiul Austro-Ungar este cuprins de mişcări revoluţionare ale popoarelor
supuse. În Transilvania mişcările populaţiei româneşti sunt deosebit de puternice, chiar dacă după asasinarea
primului ministru Tisza şi preluarea puterii la Budapesta de către Mihaly Karoly politca maghiară spre
naţionalităţi este mult mai deschisă. Ungaria era pe cale să se declare independentă, dar dorea între graniţele sale
şi Transilvania, la fel ca la 1848.
            Pe acest fundal, în toamna anului 1918, Partidul Naţional Român îşi reia activitatea şi pe 29 septembrie
/12 octombrie 1918 Comitetul Executiv al său se întruneşte la Oradea şi dă o declaraţie prin care contestă dreptul
Parlamentului de la Budapesta de a mai reprezenta Trasilvania. Declaraţia de independenţă a naţiunii române este
citită în şedinţa parlamentului maghiar de Alexandru Vaida-Voievod, care susţine dreptul românilor la
autodeterminare, declanşând furia parlamentarilor maghiari care erau pe punctul de a-l linşa.
            Pe 3 /16 octombrie 1918 împăratul Carol I face o ultimă şi disperată încercare de a salva Imperiul, dând
manifestul Către popoarele mele credincioase, în care propune reorganizarea statului pe baze federale.
            Pe 18 /31 octombrie 1918, la iniţiativa fruntaşului social-democrat, Ion Flueraş, se formează la
Budapesta Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) alcătuit din 6 reprezentanţi ai P.N.R. şi 6 ai P.S.D.
Social-democraţii români şi-au dat seama că programul lor politic se poate realiza mai bine într-un stat naţional
unitar. După câteva zile de la înfiinţare, C.N.R.C. îşi mută sediul la Arad, de unde coordonează lupta naţională a
românilor. În luna noimebrie se creează în Transilvania numeroase consilii naţionale locale româneşti sau chiar
gărzi naţionale pentru a-i apăra pe români de agresiunile trupelor şi autorităţilor maghiare.
            Pe 6 noiembrie C.N.R.C. înaintează un manifest naţiunii române, în care arată că el reprezintă această
naţiune care are dreptul la autodeterminare şi îndeamnă populaţia românească să-şi organizeze gărzi înarmate
pentru a se apăra de atacurile gărzilor maghiare.
            Pe 9 noiembrie 1918 C.N.R.C. anunţă autorităţile maghiare că a preluat puterea în Transilvania.
            Între 13-15 noiembrie la Arad se poartă tratative între reprezentanţi ai C.N.R.C. şi ai guvernului maghiar.
Delegaţia maghiară propune autonomia Transilvaniei, dar în cadrul Ungariei în timp ce partea română dorea
separarea, lucru exprimat cu claritate de Iuliu Maniu. După eşuarea acestor tratative, C.N.R.C. cere României să
trimită trupe în Transilvania, deoarece gărzile maghiare trecuseră la atacarea populaţiei româneşti. După intrarea
trupelor române, C.N.R.C. preia puterea şi controlul în Transilvania şi publică în străinătate manifestul Către
popoarele lumii, în care arată cauzele eşuării tratativelor de la Arad şi prezintă dorinţelor românilor din
Transilvania, Banat şi Ungaria. Apoi C.N.R.C. anunţă convocarea unei Mari Adunări Naţionale la Alba Iulia
pentru 18 noiembrie /1 decembrie 1918.
            Pe 1 decembrie/ 18 noiembrie 1918 are loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la care
participă 1228 de delegaţi. Alături de ei vin şi aproximativ 100.000 de locuitori din majoritatea aşezărilor
Transilvaniei. Vasile Goldiş a citit Rezoluţia de unire: „Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat
şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1
decembrie), decreatează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.