Literatura aservita ideologiei comuniste

Ideologia comunista are ca punct de plecare

teoria determinismului-social, potrivit careia
comportamentul persoanei nu este indus de propria
individualitate, ci de clasa in care provine. Drept
urmare, devine obligatorie educarea sa in spiritul noii
societati, comuniste, singura care, se afirma, ii poate
asigura dezvoltarea plenara.
In aceasta situatie, rolul literaturii ca mijloc de
propaganda devine covarsitor, ea avand menirea sa
educe individul in spiritul supunerii fata de partid si de
conducatorul sau, dar si de ura fata de tot ce se
opune acestei atitudini.
După instaurarea regimului comunist, cultura este
subordonată politicului. Autonomia esteticului este
condamnată oficial, este admisă numai arta cu
tendinţă (tezistă), pusă în serviciul puterii politice.
Singurul curent literar admis este “realismul socialist”.
Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în
literatură “importarea” din URSS a curentului literar
numit “realism socialist”; termenul de proletcultism
este de origine slavă ( din lb. rusă) şi desemnează
respingerea trecutului, condamnarea “artei burgheze”,
a autonomiei esteticului.
Regimul comunist a fost instaurat în România
sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie,
împotriva voinţei poporului român, în conjunctura
geopolitică apărută după terminarea celui de-al doilea
război mondial.
Acest proces a parcurs, între anii 1945-1947, o
perioadă de tranziţie tulbure, care s-a încheiat prin
actul de abdicare forţată a regelui Mihai, la 30
decembrie 1947, şi prin adoptarea noii Constituţii din
aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic, a
consacrat acapararea completă a puterii de către
forţele comuniste şi instaurarea regimului de
“democraţie populară”.
După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare
sovietice a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei,
după al doilea război mondial, în aceste ţări au fost
transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, în
momentul când au preluat complet puterea, au distrus
elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea
şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui
mare număr de membri ai vechii clase politice.
Totodată, au desfigurat cultura naţională a ţărilor
respective şi au impus, printr-o directivă ideologică
dogmatică, o "nouă cultură", sub deviza
"internaţionalismului proletar".
În anul 1958, cenzura ideologică s-a
instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de
creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste
cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina
tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau
interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul
public.
Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările
interzise, dar au fost invadate de traduceri din
literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele,
editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control
ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au
fost traduse şi difuzate până la saturaţie.
Utopia stalinistă se cizelează şi se desăvârşeşte în
creuzetul „marii arte realist-socialiste”: este teritoriul în
care „supraeul” societăţii totalitare acţionează cu
maximă eficienţă. În acest tip de societate, rolul
literaturii aservite comenzii ideologice este doar
aparent unul secundar.
În epoca de glorie a artei realist-socialiste, vom
constata că, în spaţiul literaturii române,
comandamentele ideologice impun, mai întâi, selecţia
unor mythos-uri în care să se regăsească marile
scenarii legitimatoare, tributare paradigmei
eschatologice lenino-staliniste.
În cazul romanului, indiferent de spaţiul diegetic
selectat, de statutul social al personajelor, ba chiar de
epoca la care se raportează istoria povestită,
structurile imaginarului ficţional sunt oglinda fidelă a
celor generate de supraeul totalitar la nivelul
discursului politic.
Conţinutul acestei arte in perioada comunista se
prezintă sub două faţete: pe de o parte, este o
critică a trecutului, adică a tarelor moştenite de
societatea burgheză, pe de altă parte, este o
susţinere a noului care se naste din dezvoltarea
socialista.

Promotorii ei susţin că, spre deosebire de arta

burgheză, care copiază realitatea, realismul socialist
dă artei valoare de sinteză şi capacitate de proiecţie
în viitor.
Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română
aplicarea teoriei celor două culturi, lansata de
Lenin: în societatea împărţită în clase antagonice,
există o cultură înaintată, legată de viaţa şi de lupta
poporului, şi una retrogradă, decadentă, emanată de
clasele dominante în descompunere. Această
ideologizare a determine acţiuni de „evaluare" a
moştenirii literare:
• blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă
a fost interzisă, fiind trecută în aşa-zisele
fonduri secrete ale bibliotecilor
• reeditarea selectivă;
• deformarea sensului operei prin interpretare
dogmatică.

În 1948 s-a tiparit un catalog de 522 de pagini,

cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de carti si
reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile
publice si din manualele scolare. Operele unui numar
de autori sunt interzise în întregime:Radu Gyr,
Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu
etc.
În cazul literaturii si culturii universale, lista
interdictiilor este imensa: Platon, Spinoza, Nietzsche,
Bergson, Edgar Poe, Gide etc.

Scena literară a timpului este copleşită de

subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii
ideologice avându-l critica literară, care devine un fel
de jandarm al Partidului.

Dar excepţiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând

câteva romane importante pentru literatura
romana :’Bietul Ioanide’ de G.Calinescu (1953),
‘Morometii’ de M.Preda (1955), ‘Cronica de familie’ de
Petru Dumitru (1956), ‘Groapa’ de Eugen Barbu
(1957).
Chiar scriitori importanti au scris in ceea ce
Eugen Negrici denumea « literatura aservita in etapa
destalinizarii formale ». Mai mult, criticul considera ca
toata literatura scrisa in perioada comunista e o forma
de patologie. Astfel, despre nuvela « Ana Rosculet »
a lui Marin Preda spune ca a fost scrisa pentru a
atenua protestele criticilor de partid iritati de
naturalismul volumului de debut (Intalnirea din
pamanturi). Cu toate acestea, « ea nu a domolit
energia demolatoare a inchizitiei literare, care avea
nevoie de cazuri exemplare propice exercitiului mistic
al cantaririi devierilor de la norma.
 Preda a mai facut o a doua concesie prin
publicarea nuvelei « Desfasurarea », pe care a tiparit-
o de asemenea sub presiunea avertismentelor
repetate venite din zona puterii numultumite de
rezistenta primelor carti la totala cliseizare.
Pe cat de vehement se arata Negrici in a infiera
literatura comunista, pe atat de senin analizeaza
Eugen Simion scriitorii din aceeasi perioda. Despre
nuvela « Desfasusarea » nu se pronunta ca ar fi
aservita propagendei, ci ca aceasta reprezinta « un
progres fata de nivelul prozei din epoca cu teme
similare(…).Cateva fenomene sociale din epoca
noastra sunt bine prezentate, si nuvela se ridica
incontestabil peste muntele de proza sociologica,
schematica, comuna in epoca. Procesul moral mai
general este acela, adeseori adus in discutie, al
dezalienarii taranului. Pe acest fenomen mai larg
Marin Predea incearca, in modul sau caracteristic, sa
fixeze o structura tipica. Constiinta independentei,
bucuria, demnitatea si celelalte decurg de aici.
Nuvela, judecata in sine, e antrenanta, scrisa cu
verva, cu o nota de ironie.

Destinul personajului principal, Chiril Merisor,

devine unul emblematic pentru intelectualul roman
sensibil si lucid, care nu poate trai sub teroarea si
suspiciunea impuse de regim, de aceea el devine
intai suspicios, sfios, incapabil sa se confeseze
prietenilor, ajungand in final la sinucidere. Un erou
opus acestuia, la fel de veridic pentru perioada in care
traieste, este Cavadia, despre care criticul spune ca
« isi pune tot timpul in miscare, in societatea de care
se foloseste, o doctrina a succesului intemeiata pe
acceptatea raului si manipularea lui. » Cea mai
cutremuratoare afirmatie apartine personajului Hary
Brummer, ce nu ezita sa dea o definitie
comunismului : « pacatul originar devenit politica de
stat ».
Deci Negrici nu mai infiereaza tot ce tine de
comunism, ba chiar apreciaza verosimilitatea cu care
autorul a reusit sa isi construiasca personajele.

Poezia, căreia i se trasase misiunea de a

însufleţi, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era
una de tip agitatoric, cu un mesaj accesibil, care să
poată ajunge la „oamenii muncii", fără a face concesii
artei imperialiste, formale şi cosmopolite, sau artei
decadente, burghezo-moşiereşti, evazioniste şi
intimiste. Temele erau prosovietice sau
antiimperialiste, legate de viaţa „nouă de la oraşe şi
sate", de omul „nou" şi izbânzile sale, de partid şi
binefacerile sale.
Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile
transformari din industrie şi agricultură, munca
fremătătoare de pe şantiere", rolul partidului, lupta cu
trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare „lupta de
clasă", frumuseţea şi măreţia eroului comunist, fie
muncitor sau ţăran. Formula unei antiteze stridente,
tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă familiară din
literatura populară, linierea pe două coloane a
personajelor în funcţie de apartenenţa de clasă
reprezentau repere obligatorii pentru cei care voiau să
îşi vadă opera tipărită.
Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei şi
politicii comuniste nu a încetat după depăşirea
stalinismului în România.
Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul
rând in diminuarea controlului ideologic
asupra teritoriului liric, care este confiscat şi folosit ca
instrument de propagandă în perioada stalinistă.
Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în
acest interval politic, să înregistreze contribuţii
valoroase, care au asigurat continuitatea literaturii
române. Unii comentatori au făcut distincţie între
literatura aservită regimului (care este obiectul
prezentului studiu de caz) şi literatura tolerată de
regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei
etice), pentru a puncta raporturile scrierilor din
această perioadă :politicul.
Vom regăsi, aşadar, în stufoasele romane ale
anilor ’50, o istorie-şablon, al cărei unic reper este
istoria sacră generată de putere şi în interiorul căreia
sistemul de redundanţe „mitice” include, obligatoriu,
conflictul dintre lumină şi întuneric raţionalizat în
varianta „luptei de clasă” care opune „drepţii” puşi la
încercare forţelor demonice ale unei lumi decadente
în agonie, aflate, conform scenariului secularizat, la
sfârşit. Următoarea componentă a scenariului va fi,
evident, cosmogeneza, implicând uriaşul efort al unei
colectivităţi animate de avântul prometeic. La nivelul
„decorurilor”, ne vom întâlni, în limitele aceleiaşi
scheme maniheiste, cu schiţa unei cetăţi ideale,
corespunzând proiectului utopic prevăzut de ideologia
în cauză, opusă spaţiilor „infernale” ale lumii burgheze
în putrefacţie, raportabile, acestea din urmă, la
mitemele decadentismului.

În ceea ce priveşte „figurile”, acestea se

subordonează, şi ele, logicii utopice schizoide pe care
se întemeiază ideologia partinică. De partea luminii se
află revoluţionarul demiurg, arhetipul către care
converg toate figurile investite cu funcţia renovării
lumii, aparţinând proletariatului urban şi rural, căruia i
se adaugă intelectualii „luminaţi” şi luminători ai
maselor, „călăuzitorii vieţii sociale”, adică cei care au
înţeles şi şi-au asumat sacra misiune dată de partid.

De cealaltă parte a baricadei se află elementele

reacţionare, exponenţii lumii burgheze decadente,
cum este chiaburul în noul roman rural, „condamnat
să fie plasat în zona animalităţii viclene, motivate de
un instinct posedant, agent al uneltirilor.” Ficţiunea
romanescă, transformată în manual ideologic destinat
educării maselor, demonizează tot ceea ce are
tangenţă cu duşmanul generic.

În anul 1950 se înfiinteaza Scoala de literatura

"Mihai Eminescu", cu scopul de a forma o noua
generatie de scriitori în Republica Populara Romana.
Dupa moartea lui Stalin,1953, si o data cu
procesul de destalinizare, obligativitatea realismului
socialist a început treptat sa piarda din severitate,
nemaifiind impus cu atâta constrângere creatorilor de
literatura si arta. Se trece la "reconsiderarea" operelor
multor scriitori din literatura româna si universala,
pâna acum interzisi, care se publica în editii critice.
Intre anii 1948 si 1950 era promovat si conceptul ce
se referea la o miscare socio-culturala ce respingea
mostenirea culturala a trecutului si punea in prim-plan
cultura privitoare la proletari si care era asemanator
cu realismul cultural, fiind insa numit proletcultism.
In 1955 este desfiintata Scoala de literatura "Mihai
Eminescu“.
1971 este anul declansarii “revolutiei culturale”
romanesti, an ce avea sa stopeze “liberalizarea” si
”deschiderea”.

Dilema om-opera devine ridicola in cazul acestei

perioade. Intr-o epoca in care intruziunea politicului in
viata oamenilor mergea pina la controlul nasterilor,
ascultarea discutiilor din familie sau urmarirea celor
mai neinsemnate miscari, a discuta literatura
independent de mediul in care a fost creata este o
intreprindere naiva.

Elita intelectuala si politica romaneasca, pentru a nu

putea opune rezistenta, a fost efectiv decapitata;
scriitori, artisti, preoti, savanti, intelectuali care nu au
aderat la regim sau care erau banuiti ca potentiali
adversari ai regimului au fost inchisi sub diverse
pretexte, tinuti ani de zile in inchisori sau trimisi sa
lucreze la Canalul Dunarea-Marea Neagra, unii fara
sa fie judecati, atii condamnati la ani grei (15-20 de
ani) de inchisoare.
Alaturi de fruntasii partidelor traditionale si demnitarii
politici din perioada anterioara care au pierit in
inchisori (Iuliu Maniu, C-tin C.I Bratianu, Ion
Mihalache, s. a.), o serie de intelectuali de prima
valoare au avut aceeasi tragica soarta (mentionam
doar filosoful Mircea Vulcanescu, economistul Mihail
Manoilescu, istoricul Gh. Bratianu).
In ceea ce priveste ultima perioda literara in
istoria comunista, se poate vorbi de o incercare de
reideologizare politica. Pentru ca cenzura isi execita
din nou functia, multi scriitori apeleaza la limbajul
simbolic, aluziv, ca o forma de dizidenta. Propaganda
nu mai avea efect, iar intelectualitatea isi codifica
limbajul pentru a-si exprima aversiunea fata de regim.

Acum, literatura aservita nu mai are aceeasi

pondere, iar cititorii sunt foarte interesati de adevarul
istoric si social. Negrici spunea ca Preda le-a deschis
acest apetit prin publicarea romanului « Delirul », in
care evoca momente istorice evitate sau tratate
superficial de istoricii oficiali. Personajul principal, ca
alti eroi moromescieni pleaca din sat sa-si faca un
rost, la Bucuresti ajunge ziarist si strabate medii
diverse, prilej pentru autor sa reconstituie momente
din instaurarea dictaturii militare sau din rebeliunea
legionara. Interesant este faptul ca Negrici nu ii
acorda lui Preda prezumptia de nevinovatie,
mentionand ca au existat voci care spuneau ca la
mijloc ar fi putut interveni si dorinta partidului de
reabilitare a lui Antonescu. Concluzia sa este ca din
libertatea scriitorului s-a nascut o carte « cu
semiadevaruri(…) dar fara rastalmaciri marsave ».
Astfel, avem doua directii importante in critica
acestei perioade, una care cauta mobilurile, motivele
pentru care o astfel de literatura a fost scrisa, si alta
ce vrea sa sa rezume la un estetism pur, dar care nu
reuseste sa ofere o privire globala asupra acestei
perioade atat de controversate.

Raportabile la reperele mitice ale noii istorii

sacre, aceste formule romaneşti se adresau, în
conformitate cu principiile realismului socialist,
maselor largi, elitei intelectuale a epocii „de tristă
amintire” rezervându-i-se un alt tip de educaţie. La
capătul acestui proces, scriitorii care vor fi (re)găsit
drumul către adevărata lumină, vor fi recuperaţi de
regim, fără ca această recuperare să coincidă cu
includerea în (pseudo)canonul oficial.