Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

1.1. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor

Lucrul (res) era pentru romani tot ce se afla în natură. Iar pentru juriştii Romei
cuvântul desemna numai acele lucruri la care se referea un raport juridic şi pe
care noi le numim bunuri.
Cu alte cuvinte, în terminologia latină, termenul res avea un înţeles larg – lucru
în genere – şi un sens mai restrâns, lucru ce cade sub incidenţa unui raport
juridic, adică „bun”.
Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, juriştii romani clasificau
lucrurile şi nu bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor
cuprindea şi pe cea a bunurilor şi că în fapt aproape orice lucru poate deveni în
anumite condiţii, un bun.
Juristul Gaius în lucrarea „Instituţiile” şi apoi împăratul Iustinian în manualul
său cu acelaşi nume, împart lucrurile în lucruri patrimoniale (res inpatrimonio)
şi nepatrimoniale (res extra patrimonium).
Primele sunt acelea care se află sau se pot afla în proprietatea unei persoane
private, iar cele nepatrimoniale sunt lucrurile care nu aparţin unei persoane
private sau nu pot aparţine unei asemenea persoane.

1.1.1 Lucrurile patrimoniale

a) Lucruri mancipi şi necmancipi
Lucrurile mancipi constituiau mijloacele de bază ale producţiei agricole
romane sclavagiste; ele urmăreau dezvoltarea şi prosperitatea acestei economii.
Din categoria lucrurilor mancipi făceau parte: fondurile agrare şi casele din
Italia, sclavii, animalele de povară şi tracţiune (boii, caii, măgarii etc.), precum
şi servituţile prediale rustice, ca de pildă, dreptul de a trece cu piciorul, cu carul
sau cu turmele pe un teren străin, de a lua apă dintr-un astfel de teren etc.
Aceste lucruri erau socotite de romani ca fiind cele mai valoroase bunuri,
deoarece erau indispensabile exerciţiului agriculturii, care multă vreme a
constituit ocupaţia de căpetenie a locuitorilor Romei. Asemenea lucruri formau
adevăratele bunuri familiale, pe care şeful familiei (pater familias) urmărea să
le menţină intangibile în cadrul acesteia şi să le treacă prin moştenire
urmaşilor. De aceea, lucrurile mancipi nu puteau fi înstrăinate decât cu greu,
folosindu-se vechiul ritual al mancipaţiunii – de unde şi numele de mancipi,
fapt care presupunea un control familial şi chiar obştesc asupra unei astfel de
înstrăinări.

În opoziţie cu lucrurile mancipi se găseau cele nec mancipi, pe care romanii

le priveau ca bunuri inferioare. Destinate să fie consumate sau folosite
pentru schimb, ele nu constituiau un element constant al patrimoniului.

Aşa erau roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane, fără

importanţă pentru agricultură, metalele care serveau ca mijloc de schimb etc.
Lucrurile nec mancipi puteau fi înstrăinate mult mai uşor, nefiind necesare
forme sau situaţii speciale. Această distincţie a căzut în desuetudine pe măsura

Drept roman 7
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

dezvoltării comerţului, producţiei meşteşugăreşti şi exploatării provinciilor care

au mărit considerabil resursele de trai.

Sarcina de lucru 1
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) lucrurile mancipi în
opoziţie cu lucrurile nec mancipi.

b) Lucruri mobile şi imobile

Primele sunt lucrurile care pot fi mişcate de la un loc la altul sau care se mişcă
singure (res se moventes) cum ar fi sclavii, animalele, iar cele imobile sunt
obiecte nemişcătoare ca de pildă: pământul, clădirile, plantaţiile. Această
distincţie prezintă importanţă practică în materie de uzucapiune, în domeniul
interdictelor etc.

c) Lucruri determinate în gen (geness) şi lucrurile determinate în speţă

(species)
Primele sunt lucruri determinate prin caracterele genului din care fac parte:
vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc., iar celelalte prin propria lor
individualitate: sclavul Stichus, fondul Cornelian etc.

Memorizează Criteriul de distincţie între aceste două categorii de lucruri nu-l constituie
clasificarea
structura lor internă, ci numai voinţa părţilor, aşa cum se manifestă în raportul
juridic respectiv. De pildă, dacă cineva vinde 50 de sclavi fără nici o precizare,
lucrurilor
vânzarea are ca obiect bunuri determinate în gen, pe când dacă se vând 50 de
patrimoniale!
sclavi, individualizaţi cu numele lor, lucrurile vândute sunt determinate în
speţă.
Această deosebire are o mare importanţă în materie de riscuri: dacă lucrul
determinat în gen dispare prin caz fortuit, debitorul este obligat să predea
creditorului un altul, din acelaşi gen, pe când dacă lucrul era individualizat în
speţă, debitorul era exonerat de obligaţie. De aici regula „bunurile
individualizate în gen nu pier” (genera non pereunt). În legătură cu această
diviziune romanii mai vorbeau despre lucruri care se determină în greutate,
număr şi măsură (resquae pondere, numero messurare consistunt), cum sunt
vinul, alimentele, moneda etc. şi bunuri care nu au acest caracter. Se poate
observa că lucrurile care alcătuiesc prima categorie sunt determinate de obicei
prin genul lor, iar celelalte în speţă. În fapt lucrurile de gen coincid de cele mai
multe ori, cu cele ce se determină în greutate, număr şi măsură, iar cele
individualizate în speţă, cu celelalte lucruri. Cu toate acestea între aceste două
diviziuni există o deosebire: ea nu rezidă însă în natura lucrurilor clasificate, ci
Drept roman 8
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

în criteriul folosit drept fundamentum divisionis: în prima diviziune – (gen

speţă) voinţa părţilor determină care lucru este de gen şi care de speţă, iar în
cea de a doua – practica şi obiceiurile comerciale vor stabili care lucruri intră
sau nu în categoria lucrurilor care se cântăresc, se numără sau se măsoară.
Cercetătorii mai noi au propus pentru lucrurile care se cântăresc, se numără şi
se măsoară, termenul de lucruri „fungibile” - (care pot fi înlocuite cu altele) şi
de „nefungibile” pentru celelalte. Termenul fungibil îşi trage originea dintr-un
text al juristului Paul, în care se spune că lucrurile de aceeaşi speţă pot
funcţiona unele pentru altele (functione recipiunt). Această terminologie nu
aduce nici o lămurire suplimentară deoarece totul se reduce la o substituire de
cuvinte „denumirea de lucruri care se măsoară, se numără sau se cântăresc”
fiind înlocuită cu aceea de lucruri „fungibile”.

d) Lucruri consumptibile şi neconsumptibile

Lucrurile consumptibile sunt cele ce nu pot fi folosite decât o singură dată

(res quae usu consumuntur, minuuntur tolluntur), pe când cele
neconsumptibile pot fi folosite de mai multe ori.

Din prima categorie fac parte alimentele, banii etc., şi din a doua sclavii,
uneltele de muncă, fondurile etc. De obicei bunurile care se determină prin
greutate, număr şi măsură sunt consumptibile, iar celelalte neconsumptibile.
Această distincţie prezintă importanţă practică în materie de uzufruct, în
împrumutul de consumaţie etc.

e) Lucruri divizibile şi indivizibile

Lucrurile divizibile îngăduie împărţirea lor materială în subdiviziuni, fără ca

prin aceasta să se schimbe destinaţia lor economică, ca de pildă un teren, o
bucată de sfoară etc. Dimpotrivă, lucrurile indivizibile nu îngăduie o astfel
de împărţire, fără o compromitere a destinaţiei lor economice, cum sunt,
hainele, sclavii etc. Această deosebire prezintă importanţă, în materie de
obligaţii cu pluralitate de creditori sau debitori.

f) Lucruri simple, compuse şi colective

Sub raportul gradului de coeziune, romanii împărţeau lucrurile corporale în

trei categorii, lucruri simple (un sclav, o scândură), compuse (o corabie, o
casă) şi colective sau universalităţi de lucruri (o turmă, un roi de albine).

g) Fructele şi produsele

Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod

periodic, în conformitate cu destinaţia lui economic. Aşa sunt recoltele de
cereale, vinul, lâna, prăsila de animale etc. Spre deosebire de fructe,
produsele nu au caracterul de periodicitate, cum este cazul materialului
lemnos exploatat în pădure, prasila sclavilor etc.

Drept roman 9
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

Dacă însă pădurea va fi supusă unei tăieri periodice eşalonate pe un anumit

număr de ani, materialul lemnos exploatat va avea datorită elementului
periodicitate, caracterul de fruct (silvae caeduae). O terminologie care îşi
găseşte numai punctul de plecare în dreptul roman distinge fructele naturale
(recoltele, de pildă) de cele civile realizate pe calea actelor civile, cum sunt
arenzile, dobânzile, chiriile etc.
h) Lucruri corporale şi incorporale

Lucrurile corporale sunt cele care cad sub simţurile noastre datorită
materialităţii lor (quae tangi possunt), adică pot fi pipăite, cum sunt: un
sclav, un animal, un imobil etc. Dimpotrivă, lucrurile incorporale nu cad sub
simţurile noastre şi constau într-un drept (consistunt in iure) ca de pildă, o
moştenire, o creanţă.

Sub denumirea de lucruri incorporale se înţelegeau toate drepturile, cu excepţia

dreptului de proprietate care în concepţia lor, forma un lucru corporal. Opinia
este greşită deoarece dreptul de proprietate, ca orice drept nu putea figura decât
în categoria drepturilor şi nu a lucrurilor corporale. Juriştii Romei ca şi unii
jurişti burghezi vedeau în dreptul de proprietate un raport între o persoană şi un
lucru (ius in re). În concepţia fetişistă a acestora, dreptul de proprietate se
confundă atât de mult cu lucrul, încât se identifică, se contopeşte cu el. În
realitate, dreptul de proprietate este expresia juridică a unui raport social de
producţie, a unui raport între oameni cu privire la mijloacele de producţie şi la
produse, dar nu între oameni şi mijloacele de producţie care le aparţin.
Patrimoniul unei persoane este alcătuit deci din dreptul de proprietate şi din
alte drepturi care la rândul lor se împart în drepturi reale şi drepturi personale,
drepturile personale pot figura la activ, ca şi creanţe, iar la pasiv ca datorii.
Dreptul de proprietate este un drept real (ius in re). Prin drept real se înţelege
un raport între o persoană determinată şi ceilalţi membri ai societăţii
sclavagiste, de a respecta proprietatea stăpânilor de sclavi.
Dreptul de proprietate este dreptul real prin excelenţă; el se deosebeşte de
celelalte drepturi reale prin prerogativele mai largi ce-i sunt recunoscute faţă de
cele mai reduse care incumbă celorlalte drepturi reale. Acestea din urmă sunt
constituite asupra lucrurilor altuia (iura in re aliena) într-un scop determinat şi
anumite limite. Numai în acest scop şi limite drepturile reale asupra lucrurilor
altuia conferă prerogative titularilor lor. Aşadar, titularul unui drept de uzufruct
(de exemplu dreptul de uza de un câmp şi a-i culege roadele) sau titularul unei
ipoteci (garanţie reală asupra unui bun ce aparţine debitorului) au numai acele
prerogative asupra respectivelor bunuri care le sunt necesare exerciţiului
drepturilor ce le-au fost conferite în calitatea lor de uzufructuar, în primul caz
de creditor, ipotecar în cel de-al doilea. În ambele cazuri însă asemenea
prerogative sunt mai reduse decât cele recunoscute proprietarilor. Alături de
drepturile reale în alcătuirea patrimoniului intră şi drepturile personale. Spre
deosebire de drepturile reale, care au un caracter absolut, acestea din urmă sunt
drepturi relative, care conferă titularului lor (numit creditor) dreptul de a cere
de la o persoană determinată numită debitor, o prestaţie care are ca obiect, a da,
a face sau a nu face ceva.

Drept roman 10
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

Drepturile reale pe lângă

lâng faptul că sunt absolute (deoarece prerogativele
titularului trebuie să
s fie respectate de către toţii membrii societsocietăţii) se
caracterizează prin faptul că
c acordă titularului, un aşa-zis
zis drept de urm
urmărire şi
unul de preferinţă.
ţă.
Pe temeiul
emeiul dreptului de urmărire
urm rire titularul unui drept real poate să urmărească
bunul la care se refer
referă dreptul real, în mâinile oricărui s-ar găsi,
ăsi, iar dreptul de
preferinţă conferă aceluiaşi
aceluia titular prerogative de a fi plătit,
tit, în caz de executare
silită a debitorului,
itorului, cu preferinţă
preferin înaintea tuturor creditorilor chirografari
(creditori a căror
ăror creanţă
crean nu este garantată printr-o ipotecăă sau printr printr-un
privilegiu) precum şii a tuturor creditorilor care au în favoarea lor constituit un
drept real posterior ca dată.
dat În concluzie, elementele patrimoniului sunt:
drepturile şii datoriile unei persoane susceptibile de a fi evaluate în bani,
precum şii bunurile la care acestea se referă.
refer Juriştii Romei, i-au au dat denumirea
de patrimoniu întrucât derivă
deriv de la pater familias, care
are în calitatea sa de şef al
familiei, era proprietarul întregii averi familiale.

Sarcina de lucru 2
Identificăă rolul, importanţaa drepturilor reale, personale şi descrie
descrie-le în
câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

1.1.2. Lucrurile nepatrimoniale

a) Lucruri comune tuturor ((res omnium communes)

Se numesc astfel lucrurile care nu aparţin

apar nimănui şi a cărorăror folosinţă
folosin este
îngăduită tuturor oamenilor. Acestea sunt: aerul, apa curgătoare
curgătoare şi marea;
de aici rezultă libertatea de a pescui şi a naviga. Juriştii
tii romani ad
adăugau şi
ţărmul mării,
ării, ca fiind o dependentă
dependent a mării.

b) Lucrurile publice ((res publicae)

Sunt cele care apar

aparţin statului roman. Într-unun sens restrâns, din aceast
această
categorie fac parte numai lucrurile care aparţin
apar in domeniului public
p cum
sunt: fluviile, porturile, teatrele, drumurile publice etc. Într
Într-un sens mai
larg, pot fi socotite lucrurile publice şii bunurile care formeaz
formează domeniul
privat al statului ((pecunia populi)) ca: sclavii publici, ogorul public ((ager
publicus),
), sumele provenite din impozite etc.

Drept roman 11
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

c) Lucruri ale cetăţilor

cetăţ (res universitas)

Din aceastăă categorie fac parte lucrurile ce aparţin

apar in în special oraşelor
ora
(municipii, colonii etc.). Aceste lucruri nu pot fi însuş însu
însuşite, datorită
destinaţiei
iei lor, de către
c persoane private şi rămân
mân afectate membrilor
respectivei cetăţ
cetăţi: teatrele, stadioanele etc.

d) Lucruri destinate cultului religios (res

( divini iuris)
Acestea sunt templele, statuile zeilor, mormintele, urnele funerare etc. Romanii
deosebeau aşa-numitele
numitele lucruri sacre (res sacrae)) destinate cultului zeilor de
sus, de cele religioase (religiosae)
( consacrate zeilor subpământeni.
ământeni. Tot din
această categorie făceau
f parte şii cele care se aflau în ocrotirea zeilor ((res
sanctae) porţile
ile şi zidurile cetăţii,
cet hotarele ogoarelor etc.

1.2. Posesia
1.2.1. Apariţia şii dezvoltarea instituţiei
institu
Posesiunea este stăpânirea
stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal; de deşi numai o
putere (potis) şi nu un drept, posesiunea îngăduie
îng titularului său
ău să dispună de
lucru aşaa cum dispune un proprietar. Aproape întotdeauna posesiunea înso însoţeşte
proprietatea, dar uneori este desprinsă de proprietate; în asemenea situaţiisitua
proprietarul nu este posesor, iar posesorul nu este proprietar.
Proprietatea apare aaşadar
adar ca un drept independent de posesiune, iar posesiunea
ca un simplu fapt. Simpla stăpânire
st pânire în fapt asupra lucrului, posesiunea ar fi
trebuit să rămână
mână străină
str domeniului juridic. Importanţaa ei practic
practică i-a adus
însă o ocrotire legală,
legal atribuindu-ii unele efecte juridice. Dar pentru ca
asemenea efecte să se producă s-a cerut ca posesiunea să întruneasc
întrunească anumite
condiţii.
ii. Astfel, treptat, o situaţie
situa ie de fapt a intrat în domeniul dreptului.
Instituţia posesiunii
iunii apare în legătură
leg cu folosirea ogorului public, care
aparţinea
inea statului roman, dar era în folosinţă,
folosin , în schimbul unei arenzi a
persoanelor particulare, mai ales a patricienilor. Există
Exist deci o posesiune privat
privată
în folosul cetăţenilor.
ăţenilor. La început o asemenea
asemenea posesiune nu a fost juridice
juridiceşte
ocrotită,, fiind privită
privit ca un simplu raport de fapt situat în afara dreptului.
Treptat însă, s-aa simţit
sim nevoia ca posesiunea ogorului public săă fie ocrotit
ocrotită.
Mai întâi între posesorii ogorului public au apărutap diferitee neînţelegeri
neîn cu
privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau,
st pâneau, întrucât acestea nu erau
hotărnicite.
rnicite. În al doilea rând, tot mai mulţi
mul cetăţeni şii în special păturile
pă sărace
– pretindeau un drept de folosinfolosinţă asupra ogorului public. Lupta pentru
distribuirea şii redistribuirea ogorului public avea să
s dureze mau multe secole
constatându-se se adesea deposedarea prin violenţă
violen a vechilor posesori. În fa faţa
acestor stări
ri de lucru ordinea juridică
juridic a creat aşa-zisele
zisele interdicte (interdicta)
(
Drept roman 12