Object 1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

BUCURESTI
DIACONU ANDREEA
PIPP, AN 1, GRUPA 1

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
TEMA DE EVALUARE NR 2
TEORII ALE INSUSIRII LIMBAJULUI
Unii cercetatori considera ca limbajul deriva dintr-o abilitate cognitiva generala. Altii sustin ca
limbajul este rezultatul combinarii abilitatilor cognitive care include aptitudini intelectuale
(utilizarea gramaticii), informatie verbala (semnificatia cuvintelor), strategii cognitive (organizarea
unei propozitii pe baza regulilor gramaticale si a semnificatiei cuvintelor), abilitati motorii
(miscarile buzelor si limbii in timpul vorbirii). Exista si parerea conform careia limbajul este o
aptitudine speciala, specific umana, diferita de alte aptitudini cognitive. Se considera ca limbajul
poate afecta gandirea atat de puternic incat gandirea poate fi modificata sau limitata de cuvintele
utilizate in limbaj. Aceasta inseamna ca oamenii pot gandi doar in limitele limbajului pe care il
poseda. Limbajul faciliteaza modul in care oamenii se raporteaza la probleme si fac discriminari.
Limbajul se bazeaza pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificatie si care
respecta anumite reguli gramaticale. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifica relatiile
care se stabilesc intre aceste semne sau simboluri.
Insusirea limbajului
Teoriile insusirii limbajului
Au fost elaborate mai multe teorii ale insusirii limbajului, care pot fi impartite in trei
categorii principale: teorii behavioriste, nativiste si sociale.
a. Teoriile behavioriste. Abordarea behaviorista a insusirii limbajului a fost propusa de Skinner
(1957) care sustinea ca insusirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de conditionare
operanta. El considera ca punctul de plecare in insusirea limbajului il reprezinta ganguritul
copilului. Cand un copil gangureste, produce diverse foneme. Fiintele umane sunt
capabile sa produca un numar foarte mare de foneme distincte. Atunci cand un copil gangureste, el
produce intreaga gama de foneme pe care le folosesc fiintele umane din intreaga lume. Skinner
sustinea ca acesta este comportamentul operant, conditionat apoi de interactiunea copilului cu
mediul sau.
Cand copilul gangureste, ajunge sa lege accidental cateva foneme pe care parintii sai le
considera a fi primul cuvant, cum ar fi “mama”. Cand acest lucru se intampla, parintii sunt foarte
satisfacuti, iar copilul este recompensat pentru comportamentul sau. Aceasta recompensa mareste
probabilitatea de repetare a comportamentului. Treptat, printr-un proces de incercare si eroare si
de formare a comportamentului (in care copilul este recompensat doar pentru anumite sunete), se
formeaza din ce in ce mai multe cuvinte pe care ajunge sa le spune la momentul oportun.
Viziunea lui Skinner asupra felului in care copilul deprinde limbajul are doua caracteristici
principale:
a1. Este o teorie behaviorista, considerand limbajul produsul unui anumit tip de comportament
(comportamentul verbal) si sustinand ca sunetele au doar rolul de a transmite o semnificatie,
deoarece sunt asociate cu anumiti stimuli din ambianta.
a2. Este o teorie reductionista deoarece incearca sa reduca deprinderea limbajului la elementele
simple ale legaturii stimul-raspuns.
b. Teoriile nativiste. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner, aducand patru argumente:
1. Daca toti copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de incercare si eroare, atunci fiecare si-ar
insusi limbajul in felul sau. Dar, limbajul si invatarea acestuia de catre copii prezenta aceleasi
structuri de baza peste tot in lume;
2. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida invatarea
acestuia prin incercare si eroare. Ar fi imposibila insusirea unui sistem atat de complex in
aproximativ doi ani de la primul cuvant, daca procesul s-ar realiza prin conditionare operanta;
3. Se pare ca exista un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi atenti la cei care vorbesc in
mediul lor, fara a da atentie celorlalte sunete, iar acest aspect necesita o explicatie;
4. Trebuie explicat de ce, desi nimeni nu-i invata pe copii sa vorbeasca, ei reusesc sa extraga
suficient din fragmentele incomplete, si deseori negramaticale, pe care le aud de la altii, deprinzand
in acest fel reguli si principii lingvistice.
Chomsky sustine ideea mostenirii mecanismului de deprindere a limbajului, care opereaza
prin extragerea regulilor de baza, din ansamblul cuvintelor auzite de copil. Copilul nu trebuie sa fie
invatat sa vorbeasca, deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe altii vorbind.
Pentru functionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar sa asculte limba
vorbita. Sistemul este innascut, automat.
Nu se pune problema ca mostenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricarei
limbi. Chomsky sustine ca regulile gramaticale de care suntem constienti sau pe care le deprindem
atunci cand invatam o limba noua, reprezinta doar structura de suprafata a limbii respective.
Structura de suprafata difera de la o limba la alta, dar sub aceasta se gaseste structura
profunda, care este identica pentru toate limbajele umane. Copilul poseda la nastere structurile
profunde ale limbajelor, care-i dau posibilitatea sa recunoasca substantive sau verbe atunci cand
aude limba vorbita.
Teoria lui Chomsky este o abordare reductionista chiar daca nu este in acord cu reductionismul lui
Skinner. Considerand deprinderea limbajului un proces genetic, copilul ramane inactiv in acest
proces, deoarece invatarea are loc mai mult sau mai putin automat. Deprinderea
limbajului este redusa mai curand la actiunea genelor decat la realizare conexiunilor stimul-raspuns.

Teoria lui Lenneberg reprezinta o alta abordare nativista in explicarea deprinderii limbajului. El

sustinea ca limbajul este o capacitate biologica mostenita a fiintei umane, aspect demonstrat prin
faptul ca limbajul este deprins de copii fara ca acestia sa fie invatati. Limbajul trebuie sa fie insusit
intr-o perioada critica din viata copilului, iar daca acest lucru nu are loc la momentul oportun,
atunci nu va mai avea loc niciodata. Aceasta perioada critica se situeaza inainte de pubertate,
deoarece mai tarziu zonele creierului implicate in functia limbajului devin prea rigide si inflexibile
pentru invatarea unui nou limbaj. Adultii care invata o limba straina, nu o invata niciodata asa cum
au invatat limba materna. Justificarea acestei idei provine din studiile facute asupra ariilor corticale
ale limbajului. Aceste arii sunt situate in emisfera stanga a creierului, iar deteriorarea lor la adult
duce la o disfunctie permanenta a limbajului. Daca o astfel de deteriorare are loc la copii, pana la
varsta pubertatii, functiile limbajului trec de obicei in cealalta parte a creierului si astfel
copilul este capabil sa se refaca complet dupa deteriorare.
Ipoteza lui Lenneberg a fost pusa sub semnul intrebarii in urma studiului efectuat asupra unui copil,
care a fost inchis intr-o mansarda de la varsta de 1 an si 8 luni pana la 13 ani, cand trecuse de
pubertate. In aceasta perioada copilul nu auzise niciodata limba vorbita si nu poseda nici o forma de
limbaj. Luat sub supraveghere intr-o institutie specializata, copilul a deprins limbajul foarte rapid.
Desi a invatat sa utilizeze limbajul au existat unele diferente semnificative, copilul neajungand la o
fluenta gramaticala deplina.
Interpretarea nativista s-a dovedit utila pentru studierea mecanismului de intelegere a limbajului,
pentru ca a evidentiat predispozitia copiilor pentru limbaj si dobandirea foarte rapida a
acestuia. Totusi Chomsky si Lenneberg au exagerat in sustinerea acestor idei. Nu putem contesta ca
exista o tendinta mostenita de deprindere a limbajului, iar aceasta tendinta nu o putem considera ca
actionand automat si independent asa cum au sugerat autorii.
c. Teoriile sociale. Brown (1973) a observat ca teoriile anterioare asupra dobandirii limbajului au
omis deseori scopurile si semnificatiile care stau la baza utilizarii limbajului de catre copil.
El a elaborat o teorie in care a evidentiat aspectele sociale ale dezvoltarii limbajului. Aceasta teorie
porneste de la ideea ca limbajul provine din nevoia copilului de a comunica si este cunoscuta sub
denumirea de gramatica a relatiilor semantice. Conform acestei teorii pentru copil este important
sensul, intentia indicata prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunturilor copiilor sunt numite
vorbire telegrafica, deoarece vorbirea lor seamana cu o telegrama din care se omit cuvintele de
legatura fara a se pierde insa semnificatia. Astfel, o fraza ca “Da lapte” ar fi adecvata mesajului “As
mai dori putin lapte daca se poate.” Omiterea cuvintelor de genul articolelor, prepozitiilor si
conjunctiilor duc la o versiune prescurtata a limbajului, fara a se pierde continutul semantic.
Efectuand studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a evidentiat faptul ca insusirea
limbajului se desfasoara intr-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. In prima etapa,
copilul articuleaza doar propozitii simple de doua cuvinte “Vreau masinuta” sau “Mama plecat”. Pe
masura ce intra in a 2-a etapa incepe sa foloseasca forme flexionale si articole, spunand “Uite o
pisica” sau “Am plecat”. In etapa a 3-a copilul incepe sa puna intrebari, de la cele relativ usoare,
cum ar fi “ce?”, “unde?” si “cand?” pana la “cum” si “de ce?“. Etapa a 4-a este caracterizata prin
introducerea frazelor simple, cum ar fi “eu am baut lapte si catelusul a baut lapte”. In a 5-a etapa
copilul este capabil sa lege propozitii prin elemente de relatie si sa utilizeze propozitii subordonate:
“Eliza care locuieste acolo merge la scoala noastra.” In aceasta etapa copilul poate formula
majoritatea tipurilor de constructii gramaticale specifice adultilor, dezvoltarea ulterioara a
limbajului realizandu-se in principal prin imbogatirea vocabularului.
Etapele insusirii limbajului
La nastere copiii nu poseda limbaj. Pe parcursul dezvoltarii copiilor se dezvolta si
limbajul. Etapele dezvoltarii limbajului sunt asemanatoare indiferent de cultura din care fac parte
acestia. La varsta de 6-7 luni copii emit un numar mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare
limbajului pe care ei si-l vor forma ulterior. Acest proces este denumit expansiune fonetica.
Deoarece repertoriul copiilor se dezvolta ei incep sa gangureasca. Intre 9 si 14 luni copii vor orienta
utilizarea fonemelor spre cei care sunt in anturajul lor si le vorbesc. In aceasta faza ei achizitioneaza
viteza si ritmul limbajului. Perfectionarea pronuntiei unor foneme presupune un feedback. In acest
fel ei vor imita fonemele percepute anterior. Motivul pentru care copiii ganguresc si nu pot imita
propozitii intregi este acela ca cuvintele individuale pot fi discriminate sau recunoscute doar dupa
ce ele au fost asociate cu obiecte, actiuni sau circumstante particulare. Acest proces se desfasoara pe
tot parcursul dezvoltarii. Pana cand aceste asociatii apar, adica atunci cand sunetele capata un sens,
copilul distinge doar sunete.
Sa presupunem ca o persoana este plasata dintr-un areal absolut necunoscut, unde se
vorbeste o limba straina. Persoana nu va putea distinge cuvintele. Dupa un timp persoana respectiva
poate constientiza cateva dintre aspectele limbajului, cand sunetele incep si cand se termina, cand se
schimba ritmul si tonalitatea vocii sau atunci cand apar diferente intre sunete. In aceasta situatie
persoana nu poate comunica pentru ca desi poate imita sunetele nu cunoaste semnificatia
acestora. Aceasta forma de imitatie este facila pentru majoritatea oamenilor. La fel cum un actor
imita un limbaj care pentru el nu are nici o semnificatie, la fel si copilul imita limbajul nativ.
 Primul cuvant este pronuntat la varsta de aproximativ 10-12 luni. Acest prim
cuvant este legat de obiecte concrete sau actiuni din propria experienta. Pentru a ne reprezenta acest
aspect sa ne imaginam o persoana aflata intr-o lume necunoscuta. Primele cuvinte pe care
le va folosi vor fi cele legate de obiecte concrete prezente sau actiuni necesare. La fel se intampla si
in cazul copiilor. Ei vor achizitiona mai intai substantive concrete sau verbe, cum ar fi papa, mama,
bunu etc.
Copiii vor achizitiona cuvintele concrete, cum ar fi “caine”, inainte de a invata substantivele
supraordonate, cum ar fi “mamifer” sau subordonate, ca de exemplu “canis”. Categoria
“mamifer” este prea larga, iar cea de “canis” este prea mica. Categoria de caine este cea mai
potrivita pentru ca este un concept de baza, simplu si real (clar). Un astfel de concept de baza si
concret este cunoscut si sub denumirea de protoconcept. De exemplu, este usor sa ne imaginam un
caine. Imaginea unui “canis” necesita cunostinte specializate despre caini, iar imaginea unui
mamifer (nu a unui caine, iepure sau a vaci, ci a unui “mamifer”) este imposibila pentru ca este prea
abstracta.
Conceptele abstracte se formeaza dupa ce sunt achizitionate substantivele si verbele. Primele
cuvinte abstracte invatate sunt adjectivele, cum ar fi “rosu”, “inalt”, “mare”. Apoi sunt achizitionati
termenii care se refera la asezarea spatiala: “pe”, “intre” “deasupra” etc. In final copii invata cuvinte
foarte abstracte, cum ar fi “libertate”, “tangential”. De fapt, sunt invatate definitiile verbale ale
acestor cuvinte abstracte si nu relatiile lor cu obiectele reale.
In jurul varstei de 18-24 de luni copiii incep sa formuleze propozitii formate din doua
cuvinte. Pe parcursul acestei etape copii isi insusesc functia limbajului pentru exprimarea
conceptelor, in special pentru comunicarea dorintelor lor altor persoane. Copii incep sa foloseasca
diferite forme descriptive existente in limbaj, si anume nominative (de exemplu, “acea casa”),
posesive (de exemplu, “cartea lui Dan”) si actiuni (“copilul merge”). Ei exerseaza diferite forme de
limbaj inainte de a incercarea extinderea limbajului.
In urmatorii cativa ani copii se exprima folosind propozitii scurte, aceasta etapa purtand
denumirea de vorbire telegrafica. Vorbirea lor este asemanatoare telegramelor, in care cuvintele
inutile sunt excluse, mesajele fiind scurte si clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafica il
intalnim in filmul Tarzan, in care personajul foloseste doar cuvinte importante, substantive si verbe
(de exemplu, “Tarzan o ajuta pe Cheetah” sau “Jane pleaca acum”). In aceasta etapa de dezvoltare a
limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu apare pluralul, conjunctiile, articolele, prepozitiile,
conjugarile.
Cercetarile indica faptul ca pretutindeni copiii achizitioneaza morfemele gramaticale cam in
acelasi mod. Mai intai se achizitioneaza prepozitiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele
hotarate si nehotarate, conjugarea verbelor. Nu se stie de ce morfemele sunt achizitionate in aceasta
ordine, dar se pare ca ordinea este legata de complexitatea acestora. Alti cercetatori considera ca nu
complexitatea morfemelor determina ordinea de achizitie, ci functionalitatea lor. Ordinea de
achizitie este determinata de multitudinea functiilor acestor morfeme. De exemplu, exprimarea
pluralului si localizarea obiectelor este mult mai utila in conversatia zilnica decat folosirea
articolului sau conjugarea verbelor. Morfemele gramaticale au o structura semantica sau o
semnificatie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului “caine” semnifica faptul ce se fac
referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii.
Structura semantica si sintactica a limbajului
Psiholingvistii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum oamenii decid sa spuna
ceva. Procesul nu este simplu. Sa presupunem ca o persoana, intr-o zi torida de vara, este insetata.
Cum isi exprima persoana dorinta de a bea un pahar cu apa ? Cum exprima aceasta semnificatie
intr-o propozitie structurata. Pur si simplu va spune “Vreau un pahar cu apa”. Aparent lucrurile sunt
simple, dar cum ajunge persoana sa formuleze aceasta propozitie? Cum a pus cuvintele
impreuna? Sunt unele cuvinte mai importante decat altele? Probabil ca persoana nu a inceput sa
caute in intregul vocabular cuvantul “vreau” pe care a decis sa-l foloseasca ca prim cuvant. Oamenii
aleg intreaga propozitie inainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propozitii astfel incat
aceasta sa exprime un anumit inteles, inainte de exprimarea verbala. Sintaxa cuprinde regulile care
precizeaza modul in care cuvintele pot fi puse in legatura pentru a forma propozitii cu sens. Unele
cuvinte din propozitie sunt mai importante decat altele. Intr-o propozitie, substantivele si verbele, au
functii principale in jurul lor fiind organizate alte cuvinte care ajuta la exprimarea
semnificatiei. Acest aspect a fost demonstrat experimental. Subiectii erau conditionati
clasic sa saliveze atunci cand auzeau anumite propozitii. Apoi, li s-au prezentat cuvinte individuale
selectate din aceste propozitii, masurandu-se cantitatea de saliva. Desi articolele, adjectivele si
prepozitiile erau la fel de numeroase ca si substantivele si verbele, s-a constatat ca substantivele si
verbele generau un raspuns salivar mai intens. Nu se cunoaste inca modul in care oamenii
construiesc o propozitie. Unii cercetatori considera ca se folosesc strategii de procesare cognitiva
necunoscute inca, care pornesc de la o semnificatie la sintaxa folosita pentru exprimarea acestei
semnificatii. Altii sustin ca formularea unei propozitii este legata atat de semnificatie cat si de
regulile gramaticale necesare exprimarii semnificatiei.
Relatia dintre gandire si limbaj
Pentru explicarea relatiei dintre gandire si limbaj au fost elaborate mai multe teorii.
1. Psihologul behaviorist Watson considera ca gandirea nu este altceva decat limbaj. Watson (1930)
considera ca nu exista o activitate mentala interna, oamenii nu gandesc ci doar emit raspunsuri la
anumiti stimuli pentru care au fost conditionati. Din punctul lui de vedere gandirea
nu este “activitate mentala” ci vorbire subvocala, adica o activitate musculara. Cu alte cuvinte
oamenii nu gandesc ci vorbesc cu ei insisi, dar atat de incet incat aparent se pare ca nu vorbesc.
Masurarile facute la nivelul muschilor, limbii au indicat o usoara miscare in timp ce ei “vorbeau” cu
ei insisi. Daca Watson are dreptate, inseamna ca noi gandim atunci cand suntem angajati in vorbirea
subvocala. Watson considera ca si persoanele care sunt mute pot avea raspunsuri musculare sub
forma semnelor mainilor sau altor gesturi care pot fi considerate reprezentari musculare a ceea ce se
presupune a fi gandirea interna. Aceasta idee a convenit behavioristilor deoarece ei doreau sa evite
conceptele de minte sau mental.
Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet o persoana (fara a mai
putea respira sau clipi) si de a descoperi daca aceasta mai gandeste atat timp cat muschii nu se pot
misca. Acest experiment a fost realizat de Simth, Brown, Toman si Goodman in 1947. Subiect a fost
unul dintre cercetatori, Smith. S-a folosit un aparat special de respiratia pentru a mentine in viata.
Dupa experiment subiectul a raportat ca desi a fost paralizat total a fost capabil sa gandeasca si sa
inteleaga tot ceea ce s-a intamplat in jur. Aceste rezultate indica faptul ca gandirea este o activitate
mentala interna, independenta de raspunsurile musculare. Astfel teoria lui Watson a fost infirmata.
2, Teoria lui Wittgenstein, reprezinta o versiune a ipotezei lui Watson, sustine ca gandirea este pur
lingvistica si ca tipurile de procese mentale identificate la animale sau la copii mici nu reprezinta o
forma de gandire. Acest rationament este preluat de la Descartes, care considera fiintele umane total
diferite de animale deoarece animalele reactioneaza instinctiv la stimuli in timp ce oameni pot
gandi. Desi aceste opinii au importanta filosofica, ele au avut o influenta si asupra unor psihologi.
Cercetatorii moderni considera ca nu se pot ignora studiile efectuate asupra rezolvarii
deࠠprobleme la animale sau capacitatile de gandire ale copiilor foarte mici. Intr-un studiu efectuat de
Humphrey (1951), care a vizat modul de formare al conceptelor, s-a demonstrat ca subiectii au
reusit de multe ori sa utilizeze corect anumite concepte, fiind insa incapabili sa explica in cuvinte
regulile pe care s-au bazat. Concluzia este ca nu trebuie neaparat sa fim capabili sa verbalizam
conceptele pentru a le putea folosi. Deci, oamenii beneficiaza de forme de gandire care reprezinta
mai mult decat simpla utilizare a limbajului.
3. Teoria relativitatii lingvistice considera ca gandirea depinde intr-o anumita masura de limbaj.
Aceasta teorie a fost exprimata intr-o forma extremista de Sapir (1927) si Whorf (1952) care au
sugerat ca, pentru a ne putea gandi la ceva, limbajul nostru trebuie sa contina cuvintele care
desemneaza acel lucru. Astfel, daca o persoana ar cunoaste doar trei cuvinte pentru denumirea
culorilor ar fi incapabila sa gandeasca sau sa distinga mai mult de trei nuante. Cercetarile
interculturale au aratat ca gandirea nu este dependenta de limbaj intr-o asemenea masura. Cercetand
membrii tribului Dani, Rosch (1974) a aratat ca, desi acestia au doar doua cuvinte pentru a desemna
culorile, pot totusi sa perceapa variatii de culoare, ei descurcandu-se la fel de bine ca si indivizii
care cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor.
Exista si o forma moderata a acestei teorii. Daca o persoana are la indemana, in limba
materna, un numar de cuvinte, acest lucru determina o intelegere diferentiata a experientelor. De
exemplu, laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zapada, au resurse mai bogate la care pot
apela in interpretarea si observarea diferitelor tipuri de zapada, in comparatie cu europenii care
cunosc doar 2-3 cuvinte de acest gen.
4. In conceptia lui J. Piaget limbajul, cel putin in forma in care il foloseste un copil foarte mic,
reprezinta o forma externa a procesului de gandire. Daca Watson spunea ca gandirea este limbaj,
Piaget sustine ca limbajul este gandire. Cand un copil incepe sa vorbeasca, vorbirea sa este
foarte egocentrica, nefiind folosita in scop social, ci din nevoia copilului de a-si organiza si
structura problemele aparute in interactiunea sa cu mediul. Copilul spune, pur si simplu,
ceea ce crede, cu voce tare. El ajunge treptat sa-si dea seama ca limbajul poate fi utilizat si in scopul
comunicarii a ceea ce gandeste, acest lucru se intampla insa numai datorita faptului ca limbajul este
perceput de copil ca un instrument important pentru rezolvarea de probleme. Gandirea este pentru
Piaget foarte importanta, iar copilul isi dezvolta limbajul doar pentru ca este un instrument util
gandirii.

5. Vagotsky (1962) considera ca insusirea limbajului de catre copil are origini sociale, provenind din
nevoia de comunicare cu alte persoane. El considera ca limbajul se dezvolta direct din primele
interactiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur, iar majoritatea cercetarilor moderne referitoare
la interactiunea parinte copil par sa sprijine aceasta idee. Vagotsky sustinea ca la copiii se manifesta
necesitatea puternica de a interactiona cu alte persoane si limbajul se dezvolta pentru ca permite
copilului sa se angajeze mai eficient in interactiunea sociala.
Vagotsky nu a negat faptul ca limbajul ar putea sa reprezinte si un instrument al gandirii. El
considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri in timp ce se joaca (comportament numit
vorbire egocentrica de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit functia expresiva a
limbajului. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza si comanda structurile gandirii
interne a copilului. Aceasta forma de utilizare a limbajului permite copilului sa-si reorganizeze si
sa-si restructureze problemele, la nivel cognitiv. Cu toate acestea functia sociala de comunicare a
limbajului ramane cea mai importanta.

Bibliografie:

Piaget, J., Chomsky, N., (1988), Teorii ale limbajului. Teorii ale învățării, Politică, București
Cosmovici, A., (1996), Psihologie Generală, Polirom, Iaşi
Zlate,M., (2009),  Fundamentele Psihologiei, Polirom, Iaşi