BALTAGUL

De Mihail Sadoveanu
Temă și viziune despre lume
Perioada interbelică este una de mare diversitate la toate nivelurile, fapt
vizibil prin coexistența unor direcții românești diferite. Astfel,
REALISMUL este reprezentat în opera lui Liviu Rebreanu sub aspectul unui
realism dur, obiectiv,, în timp ce G. Călinescu optează pentru influența
balzaciana, iar Sadoveanu, pentru realismul cu substrat mitic. 
Tradiționalist si modernist, în același timp, Mihail Sadoveanu este autorul
unei creații de peste o sută de volume, de exemplu: „Dumbrava minunată”,
„Creanga de aur”, „Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor”.
„Baltagul” este una din capodoperele sale, romanul fiind caracterizat prin
concizie, dinamism și armonie compozițională. Apărut în 1930, când
Sadoveanu se afirmase pe deplin ca scriitor cu o mare capacitate de evocare
a lumii satului, „ Baltagul” reprezintă sinteza naturii artistice a scriitorului.
Tema textului o constituie călătoria pentru descoperirea adevărului, călătorie
ce se transformă într-un adevărat drum inițiatic. Aceasta se armonizează cu
alte teme specifice operei sadoveniene: lumea pastorală, natura, miturile.
Titlul romanului este simbolic si face aluzie la securea cu două tăișuri:
baltagul este o unealta cu care Nechifor Lipan a fost omorât, dar si aceea
care va restabili dreptatea. Romanul poate fi interpretat ca roman mitic,
roman monografic, polițist, inițiatic sau de dragoste.
Narațiunea se realizează  la persoana a III-a, iar naratorul omniscient si
omniprezent reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și a
observației, lumea satului de munte.
Timpul acțiunii este vag precizat, prin repere temporale vagi: „ de toamna
până primăvara”, sau de natură religioasă: „Sf. Andrei”, „Postul mare”.
Reperele spațiale sunt bine delimitate: Măgura Tarcăului, Călugăreni,
Farcașa, Sabasa, Suha.
Romanul este structurat în 16 capitole cu acțiune desfășurată cronologic,
urmărind episoade ale subiectului, dar nu si liniar, Vitoria evocând, pe
parcurs, anumite momente trăite alături de soțul ei.
În expozițiune este evocată imaginea Vitoriei Lipan, îngrijorată din pricina
întârzierii soțului. Aceasta își amintește o poveste cu caracter anecdotic
despre împărțirea norocului, spusă de soțul ei la nunți și cumetrii, în vremea
iernii. Această poveste declanșează memoria involuntară a nevestei
ciobanului Nechifor Lipan. Intriga intervine când Vitoria înțelege că soțul
ei „nu vine”, căci semnele rău prevestitoare nu sunt puține. De aceea, femeia
decide să plece în căutarea lui. Desfășurarea acțiunii ilustrează drumul
parcurs de munteancă alături de fiul ei, Gheorghiță, în căutarea celui
dispărut. După ce trece prin Dorna, Bicaz, Călugăreni si Farcașa, descoperă
osemintele celui dispărut într-o râpă dintre Suha și Sabasa. Punctul
culminant coincide cu scena demascării ucigașilor la parastasul lui
Nechifor. Deznodământul prezintă arestarea lui Ilie Cuțui și mărturisirea
faptelor comise de către Calistrat Bogza înainte de a muri, atacat de câinele
Lupu. După ce împlinește datinile creștinești în memoria soțului, Vitoria se
reîntoarce acasă pentru a vedea de mersul lucrurilor.
Așadar „ Baltagul” a fost interpretat în diferite moduri de critica literara
româneasca. În primul rând, are un caracter de bildungsroman, cu o
accentuată notă inițiatică, întrucât subiectul romanului se suprapune peste
mitul baladei populare „Miorița”, până în cele mai mici detalii. Caracterul
de roman social se datorează faptului că din el aflăm aproape totul despre
cum trăiau muntenii în zilele de sărbătoare sau de lucru, o existență
ancestrală ce se desfășoară după reguli ce nu pot fi încălcate. ”Baltagul”
poate fi considerat roman polițist din perspectiva cercetărilor întreprinse de
Vitoria. Opera lui Sadoveanu respectă cu fidelitate schema unui roman
polițist clasic: crima- asasinarea lui Nechifor, ancheta- investigațiile
Vitoriei, detectivul- Vitoria, criminalul- Calistrat Bogza, complicele-Ilie
Cuțui, mobilul- banii/ oile, rezolvarea cazului si demascarea vinovaților.
Romanul inițiatic are în vedere drumul labirintic al băiatului de optsprezece
ani, Gheorghiță, către cunoașterea de sine și cunoașterea lumii. Având în
vedere mobilul care o determină pe Vitoria să facă cercetări, dragostea
pentru soțul său, „Baltagul” poate fi interpretat și ca un roman de dragoste.
În ciuda unor certuri și vorbe iuți, femeia își iubește soțul și știe că este
iubită.
Din punct de vedere al modurilor de expunere, dominantă este narațiunea.
Pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului spațial sau elemente
de portret fizic- Vitoria sau Gheorghiță. Secvențele dialogate creează
impresia de veridicitate și accentuează dramatismul trăirilor muntencei. De
asemenea, trăirile protagoniștilor sunt bine evidențiate de monologul
interior, care reprezintă o modalitate de caracterizare a personajelor.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI VITORIA LIPAN

Protagonista, o țărancă din Măgura Tarcăului, întruchipează prototipul
femeii de la munte, iubitoare de dreptate, ce respectă cu sfințenie datinile
străvechi. Ea este un personaj de factura realistă , reprezentativ pentru lumea
din care face parte.
Portretul fizic este realizat prin caracterizarea directă a naratorului încă
din expoziție. La cei aproape patruzeci de ani ai săi, are încă trăsături
frumoase: „ochii ei căprui, aprigi și încă tineri care răsfrângeau lumina
castanie a părului”. Vitoria trăiește un zbucium interior devastator, căci nu
mai știa nimic despre soțul ei, Nechifor, care plecase la iernat cu oile.
Statutul social al personajului este cel de mamă si soție, pe care și-l asumă
cu responsabilitate și devotament; pe fiică o educă în spiritul tradiției, iar pe
Gheorghiță îl responsabilizează, contribuind la maturizarea sa, prin călătoria
inițiatică.
Portretul său moral reiese atât direct, cât si indirect, din fapte, gesturi,
limbaj și atitudine.
Ordonată, meticuloasă, cu un deosebit simț practic, înainte de plecare, ea
rânduiește totul cu exactitate, fără să scape din vedere nici un amănunt;
vinde produsele pe care le mai avea, duce banii la preot ca să nu fie prădată,
îi face lui Gheorghiță un baltag pe care preotul îl sfințește, iar pe Minodora
o duce la mănăstire.
Este, în același timp, și credincioasă, dar și superstițioasă. Cu toate că merge
la mânăstirea Bistrița unde se roagă la icoana Sfintei Ana, ține post negru
timp de douăsprezece vineri, se spovedește și se împărtășește, totuși are tot
felul de superstiții- o vizitează pe baba Maranda, vrăjitoarea satului, și crede
în semne și vise premonitorii.
Felul ei de a vorbi- caracterizarea indirectă- dovedește o inteligență
nativă. Culege cu abilitate informații de la cei din jur, pe care-i iscodește,
căci dovedește o mare pricepere de a intui sufletul oamenilor: ”cel ce spune
multe, știe puține”
În drumul ei, femeia întâlnește o cumetrie și o nuntă și, de fiecare dată,
respectă tradiția și obiceiurile strămoșești, așa cum îndeplinește, mai târziu,
toate cele creștinești pentru înmormântarea și pomenirea lui Nechifor Lipan.
Confruntarea finală dintre Vitoria și Calistrat Bogza, ucigașul soțului ei,
demonstrează inteligența și energia protagonistei, dar și încheierea
procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Scena este dramatică, întrucât
Bogza își pierde cumpătul și se repede la Gheorghiță să-i smulgă baltagul,
dar Vitoria cere să dea drumul câinelui Lupu care se repede la vinovat. În
urma loviturii fatale pe care Gheorghiță i-o dă cu baltagul, Calistrat Bogza
își mărturisește crima și se stinge.
Deși a întâmpinat greutăți în investigațiile făcute, Vitoria a dovedit dârzenie,
tenacitate și voință de neînfrânt, deoarece nu a renunțat la dorința de a-și
găsi bărbatul și de a-i pedepsi pe ucigași. Astfel, spiritul ei justițiar învinge
si, odată scopul atins, ea va reveni la vechile îndeletniciri, căci viața își
urmează cursul firesc.
Acțiunile eroinei și comportamentul relevă toate aceste calități și defecte ce
structurează un caracter complex. De remarcat este diversitatea procedeelor
de caracterizare folosite de scriitor: directă, prin descriere și prin părerea
celorlalte personaje sau indirectă prin fapte, atitudine, prin relația cu
celelalte personaje sau prin felul de a vorbi.
În concluzie, Mihail Sadoveanu a construit în acest roman un personaj bine
individualizat, care aparține lumii arhaice și care dovedește prin calitățile
sale complexitatea omului de la țară.