ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Cap.1 RISCUL ŞI ASIGURĂRILE

1.1 Atitudinea faţă de risc

Este cunoscut faptul că riscul influenţează rezultatul diferitelor

evenimente viitoare. Riscul există în orice situaţie, orice activitate şi prin
intermediul său rezultatele viitoare pot diferi faţă de previziunile făcute.
Specialiştii în managementul riscului şi în asigurări au elaborat
diferite definiţii ale riscului. Astfel Dorfman defineşte riscul ca
reprezentând variaţia rezultatelor posibile ale unei activităţi1.
Teoreticienii Robert Mehr şi Bob Hedges apreciază că riscul este
probabilitatea ca o pierdere să fie mai mare decât în mod normal.
Ed Snider menţioneză că riscul reprezintă cauza prin care se
deviază de la un rezultat sau situaţie aşteptată.
Se observă că specialiştii în domeniu sunt preocupaţi de efectul
riscului asupra unei utilităţi aşteptate. Utilitatea implică atât factori
economici cât şi reacţii emoţionale faţă de risc şi poate fi echivalată cu o
valoare previzionată.
Esenţa managementului riscului constă în gestionarea eficientă a
riscului, a unor evenimente viitoare. Anumite situaţii implică obţinerea
unor rezultate mai mici decât cele aşteptate (pierderi), iar altele obţinerea
de rezultate mai mari (câştiguri). Existenţa posibilităţii de a se obţine fie
câştiguri, fie pierdere generează apariţia riscurilor speculative.
Din punctul de vedere al societăţilor de asigurări obţinerea de
câştiguri de către asiguraţi nu este posibilă (cu excepţia asigurărilor de
viaţă). Prin urmare se iau în considerare doar riscurile prin care pot
apărea pierderi, denumite riscuri pure.
Ex: În cazul în care un nou produs este lansat pe piaţă, posibilitatea
ca acesta să aducă un profit sau să genereze o pierdere reprezintă un risc
speculativ. Dar dacă acesta va determina apariţia unor plângeri din partea
consumatorilor, accidente de muncă ale personalului productiv, în mod
implicit vor avea loc pierderi pentru producătorul respectiv. Aceste
ultime riscuri se încadrează în categoria riscurilor pure.
În anumite situaţii pierderile pot fi măsurate şi evaluate complet, şi
descrise în termeni economico financiari.
Există uneori situaţia când evaluarea economică este imposibilă
(decesul unei persoane, distrugerea unui obiect cu valoare sentimentală
etc.).

1
Pritchett T., Schmit J. – Risk Management and Insurance, West Publishing US, 1996

1
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Trebuie amintit faptul că pentru ca riscul să existe trebuie să existe

posibilitatea apariţiei unei pierderi. În varianta în care riscul nu există,
probabilitatea apariţiei unei pierderi este zero. Deasemenea în situaţia în
care riscul se va produce 100%, probabilitatea este 1.
Cu cât abaterea de la nivelul aşteptat este mai mare, cu atât mai
mare este variabilitatea şi cu atât mai dificilă devine planificarea. Printre
sarcinile principale ale mangerului riscului se află estimarea rezultatelor
viitoare şi variabilitatea acestora. Aceştia preferă să cuantifice această
variabilitate.
Managerul riscului este acea persoană care se ocupă de
minimizarea aspectelor negative din viitorul necunoscut. Se pune astfel
întrebarea ce se poate face faţă de variabilitatea rezultatelor aşteptate.
Răspunsul constă în atitudinea faţă de risc.
Aceasta înseamnă că o persoană preferă să plătească înainte ca
rezultatul să apară, pentru a avea o anumită siguranţă faţă de vitor. Astfel,
se preferă plata unei prime de asigurare în schimbul promisiunii
asigurătorului de a suporta o eventuală pierdere faţă de un rezultat
aşteptat.
Un aspect important al acestei preferinţe, este că nivelul acestei
prime este mai mare decât media daunelor estimate per ansamblu de
asigurător, deoarece include anumite cheltuieli şi o parte din profitul
asigurătorului.

1.2. Măsurarea riscului

Pentru a se putea gestiona situaţiile vitoare, trebuie clarificate

anterior rezultatele viitoare şi felul în care fiecare dintre ele va apărea.
Estimarea situaţiilor viitoare se bazează pe datele istorice. Aceste date se
folosesc pentru a dezvolta probabilitatea de apariţie a diferitelor variante
de rezultate viitoare.
Reprezentarea tuturor situaţiilor posibile împreună cu
probabilităţile asociate poartă denumirea de distribuţie probabilistică.
Cele mai importante probabilităţi pentru managerii riscului sunt cele
asociate cu frecvenţa şi severitatea daunelor.
Frecvenţa este o măsură care arată cât de des se întâmlpă anumite
evenimente. Managerul riscului raportează numărul de evenimente la o
bază stabilită, pentru a determina o frecvenţă medie. Deasemenea, se
calculează şi severitatea, ca o măsură a pagubei cauzate de fiecare
eveniment. Presupunem următoarea situaţie:

2
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Observaţia pierdere / categoria număr de probabilitatea

daună pierderii observaţii
1 100 100 3 3 / 8 = 0,375
2 100 500 2 2 / 8 = 0,250
3 100 1.000 3 3 / 8 = 0,375
4 500 8 8 / 8 = 1,000
5 500  
6 1.000  
7 1.000  
8 1.000      
Fig.1 – probabilitatea apariţiei unei pierderi/daune
Distribuţia probabilistică ne permite să măsurăm rezultatele
viitoare precum şi variaţia acestora. Prin însumarea tuturor rezultatelor
viitoare şi raportarea noului rezultat la numărul de observaţii, se obţine o
medie a rezultatelor.
Astfel,
n
Ri , unde
R mediu  
i 1 n
Ri - reprezintă rezultatul la momentul “i” de observaţie
n – reprezintă numărul de obsevaţii
Tot o medie a rezultatelor se obţine şi prin însumarea produselor
dintre rezultatele posibile şi probabilitatea de apariţie:

 xi  P  xi  , unde
n
R mediu 
i 1

xi - valoarea categoriei rezultatului

n – număr de categorii
P  xi  - probabilitatea fiecărei categorii
În exemplul anterior, media pierderilor (ca formă a rezultatului)
este:
4300
a) Pm  8
 537,5

b) P m  100*0,375 + 500*0,25 + 1.000*0,375 = 537,5

3
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Riscul poate fi măsurat în diferite feluri. O modalitate este

diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă a rezultatelor posibile. În
exemplul folosit această diferenţă este egală cu 1.000 – 100 = 900.
O metodă mai comună de măsurare a variabilităţii este dispersia.
Dispersia unei distribuţii probabilistice este egală cu suma pătratelor
abaterii fiecărui rezultat de la medie, raportat la numărul de observaţii.

 x  x
D i
n
2
unde
i 1 n
xi - reprezintă valoarea observaţiei “i”
x - valoare medie
n – numărul de observaţii
Dacă se ţine cont de probabilitatea apariţiei rezultatelor avem:

  xi  x 
n
P  xi 
2
D
i 1

xi - reprezintă valoarea categoriei “i”

n – număr de categorii
P  xi  - probabilitatea (frecvenţa relativă) categoriei “i”
În exemplul folosit D = 152.343,74 u.m.
Pentru a oferi informaţii importante pentru managerii riscului, se
foloseşte noţiunea de ecart tip (rădăcina pătrată a dispersiei):

  xi  x 
n
P  x i  = 390,31
2

i 1

Astfel, în medie fiecare observaţie se situează la aproximativ 390

u.m. faţă de media 537,50 u.m. Din punctul de vedere al asigurătorului,
cu cât rezultatul observaţiei este mai depărtat de medie, cu atât riscul
asumat este mai mare.
Pentru a avea o imagine mai fidelă asupra riscului asumat,
managerii riscului folosesc coeficientul de variaţie. Acesta se determină
ca raport între ecartul tip şi valoarea medie. În exemplul folosit avem:
 390,91
cv  x

537,50
 0,726

Cu cât valoarea acestui coeficient este mai mică (apropiată de

zero), cu atât mai mic este riscul distribuţiei.
Folosind aceste tehnici de măsurare a variabilităţii, managerul
riscului este capabil să ia decizii corecte. Un aspect important este lipsa

4
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

datelor necesare în elaborarea de distribuţii probabilistice. Aceasta poate

fi datorată caracterului de nou al afacerii, lipsa de evenimente până la o
anumită dată.
Disponibilitatea unor date insuficiente (sau lipsa totală a acestora)
generează dificultăţi managerului riscului, deoarece majoritatea tehnicilor
de estimare au la bază multiple observaţii. Avantajul observaţiilor
multiple este pus în evidenţă de Legea Numerelor Mari (o importantă
doctrină statistică pentru un management de succes al riscului).
Legea Numerelor Mari presupune că pe măsură ce numărul de
observaţii creşte, cu atât abaterea relativă de la medie scade.
Presupunem că un asigurător efectuează o analiză a riscului care
planează asupra a două grupuri. Primul grup conţine 1,000 de unităţi, iar
al doilea 4,000. Fiecare grup anticipează că va înregistra daune de 10% la
unităţile proprii. Astfel, primul grup anticipează daune la 100 unităţi, iar
al doilea la 400.
Acest exemplu are la bază o distribuţie binomială, unde există două
variante: vor exista daune sau nu vor exista daune. Folosim următoarele
notaţii:
n – număr de unităţi dintr-un grup
p – probabilitatea de apariţie a daunei
q – probabilitatea de neapariţie a danei
n * p – media
Pentru primul grup media este de 1.000 * 0,1 = 100, iar pentru al
doilea grup media este 4.000 * 0,1 = 400. Pentru această distribuţie
binomială, abaterea standard este n  p  q , care pentru primul grup
este 1.000  0.1  0.9  9,5 , iar pentru al doilea grup de
4.000  0.1  0.9  19 .
Prin acest exemplu se observă coeficientul de variaţie, care este de
9.5 / 100 = 0.095 pentru primul grup, iar pentru al doilea de 19 / 400 =
0.0475 .
Coeficientul este mai mic pentru al doilea grup, ceea ce înseamnă
că nivelul riscului este mai redus. Prin urmare, din punctul de vedere al
asigurătorului este de aşteptat ca primul grup să plătească prime de
asigurare mai mari decât cel de-al doilea grup.
Managerul riscului foloseşte Legea Numerelor Mari în estimarea
situaţiilor viitoare, şi cu cât numărul de observaţii este mai mare cu atât
rezultatele vor fi mai credibile, iar riscul mai exact de cuantificat.

1.3. Elementele riscului pur

5
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Un criteriu important pentru ca Legea Numerelor Mari să opereze

eficient este ca toate rezultatele observate (evenimentele produse) să fie
cauzate de acelaşi tip de condiţii (caracterul omogen). Cei care
gestionează riscurile trebuie să cunoască particularităţile daunelor
potenţiale. Acestea pot fi descrise în funcţie de expunerea la daune,
pericol şi hazard.

1.3.1. Expuneri la daune

Deşi o categorie de specialişti în asigurări descriu riscul ca o formă

a variabilităţii, alţii folosesc acest cuvânt pentru a reflecta expunerea la
daune a proprietăţilor şi persoanelor2.
Noţiunea de expunere este folosită şi în sensul de a menţiona faptul
că persoanele şi proprietăţile se confruntă cu situaţii în care apariţia
daunelor este posibilă.
Categorisirea riscurilor asigurabile începe prin studierea tuturor
expunerilor posibile. Riscurile pure cu care se confruntă persoanele,
familiile, companiile pot cauza expuneri la diferite categorii de daune:

a) expunere la daune / pierderi personale

Deoarece în final daunele sunt suportate de către oameni, se poate
spune că toate expunerile sunt personale. Unele expuneri au un impact
direct asupra oamenilor, expunerea la deces prematur, invalidităţi,
îmbolnăviri, şomaj sunt câteva exemple de expuneri la pierderi personale.

b) expunerea la daune aferente proprietăţii

Proprietarii de bunuri, firme se confruntă cu posibilitatea apariţiei
unor daune directe sau indirecte. Spre exemplu în cazul unui accident
auto dauna directă o reprezintă costul reparaţiei, iar dauna (pierderea)
indirectă reprezintă timpul şi efortul necesar pentru aducerea
autoturismului la starea de funcţionare iniţială.

c) expunerea faţă de daune la terţe persoane

Conform sistemelor legale persoanele, societăţile comerciale sunt
răspunzătoare pentru daunele provocate terţelor persoane fizice şi
juridice. Prin urmare acestea sunt expuse la daune faţă de terţe persoane
şi conform legilor sunt obligaţi să plătească eventualele pierderi produse.

2
Heins R., Williams A. – Risk Management and Insurance, Mc. Graw Hill, New York
1985

6
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

1.3.2. Pericolul

Pericolul reprezintă cauza producerii daunelor. Oamenii,

proprietăţile sunt înconjurate de daune/pierderi potenţiale deoarece
mediul înconjurător este plin de pericole precum: inundaţii, furtună,
moarte, accidente, boli, incendii, cutremur, furtui etc.
Clasificarea pericolelor este dificil de realizat. În general acestea
sunt grupate în două clase: naturale şi umane 3. Pericolele naturale sunt
acelea asupra cărora oamenii au un foarte mic control (vulcani, tornade,
cutremure etc.), iar cele umane sunt acelea cauzate de către oameni
(război, sinucideri, accidente, furturi etc.).
Se poate construi următoarea schiţă:

Pericole Naturale
asigurabile dificil de asigurat
Furtuna inundaţii
Trăznetul cutremur
Explozii epidemii
Accidente
cardiovasculare erupţii vulcanice
  îngheţul
   
Pericole Umane
asigurabile dificil de asigurat
furt război
vandalism terorism
Accidente tulburări civile
neglijenţa contaminări radioactive
Incendii  
Fig.2 – Clasificarea pericolelor
În unele situaţii pierderile cauzate de recesiune sunt considerate a fi
de natură umană, dar pot fi separate şi într-o categorie separată – pericole
economice.
Un alt fel de a clasifica pericolele este de a lua în considerare
caracterul asigurabil sau neasigurabil. Pericolele neasigurabile sunt
acelea care ar genera efecte catastrofale în momentul producerii lor,
asupra situaţiei financiare a asigurătorilor.

1.3.3. Hazardul

3
Pritchett T., Schmit J. – Risk Management and Insurance, West Publishing US, 1996

7
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Hazardul reprezintă condiţia care se află la originea apariţiei unui

pericol, creşterii probabilităţii de apariţie a pericolului, a severităţii
acestuia. Hazardul poate fi fizic şi intangibil.
Hazardul fizic reprezintă condiţiile perceptibile ale mediului
înconjurător care afectează frecvenţa şi severitatea pierderilor / daunelor.
Acest tip de hazard ia în considerare:
- locaţia; spre exemplu dacă o clădire se află mai aproape de
sediul unei societăţi de pompieri sau este prevăzută cu instalaţii
automate de stingere a incendiilor, în cazul unui incendiu
pierderile vor fi mai reduse decât pentru o altă clădire care nu
îndeplineşte aceste condiţii
- folosinţa; spre exemplu un autoturism folosit de o persoană
juridică este mai expus accidentelor decât dacă este folosit de o
persoană fizică
Hazardul intangibil reprezintă modul în care atitudinile, cultura
afectează probabilitatea de apariţie şi severitatea daunelor. În contextul
asigurărilor acesta este privit ca lipsa de onestitate faţă de firmă,
neglijenţa din parte asiguratului sau a angajaţilor acestuia. Tot în această
categorie este inclusă şi inconştienţa umană, care sporeşte riscul de
producere al unor evenimente nedorite (ex. comportamente în exces,
fumatul excesiv, poluarea etc.).
În concluzie analiza hazardului va duce la creşterea abilităţii de a
reduce efectele sale negative, atât din punct de vedere al costurilor cât şi
al frecveţei de producere.

1.4. Managementul riscului

Evoluţia conceptului de risc a dus la un management complex care

necesită o analiză temeinică a activităţilor companiilor. Scopul general al
managementului riscului poate fi optimizarea riscului astfel încât să se
maximizeze profitul firmei sau să se diminueze cheltuielile cu daunele
produse de evenimente nedorite4.
Procesul de management al riscului priveşte identificarea,
măsurarea, controlul şi finanţarea riscurilor care ar putea ameninţa
existenţa sau eficacitatea companiilor, implementarea deciziei,
monitorizarea şi interpretarea rezultatelor. Aşadar în aceste condiţii
managementul este mai necesar ca niciodată.

4
Marius Gavriletea – Managementul centralizat al riscului. Tribuna Economica nr.
19/2000

8
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Prima etapă - identificarea riscurilor este importantă deoarece prin

aceasta managerii riscului asigură cunoaşterea problemelor cu care se vor
confrunta. Există numeroase tehnici la dispoziţia managerilor riscului
pentru a identifica expunerile la riscuri.
Cercetarea mediului, a cadrului de desfăşurare a activităţii
reprezintă o tehnică ce poate fi folosită atât pentru evaluarea
incertitudinilor existente în mediul prezent dar şi a celor ce vor apărea în
viitor. Această cercetare se poate realiza efectiv prin folosirea
chestionarelor, analiza rezultatelor financiare, studierea portofoliului de
daune existent, iar pentru activităţi mai complexe prin folosirea
specialiştilor în efectuarea inspecţiei de risc.
O altă tehnică ce poate fi folosită separat sau concomitent cu
tehnica analizei cadrului de desfăşurare a activităţii, o reprezintă analiza
S.W.O.T. (Strength, Weakness, Oportunities, Threats). Tehnica
analizează şi evaluează punctele forte, slăbiciunile, oportunităţile şi
ameninţările la adresa firmei. Procesul nu identifică numai expunerea
tradiţională la riscurile privind proprietatea, ci şi riscurile mediului de
afaceri cu care se confruntă firma 5. De asemenea se conştientizează noi
categorii de riscuri mult mai complexe decât cele tradiţionale care au fost
asigurate.
În cadrul procesului de management al riscului, riscul este definit
ca orice problemă care poate stopa compania în atingerea obiectivelor
propuse.
Interviurile sunt individuale şi au în vedere fiecare persoană din
rândul middle-managerilor. Scopul interviului este de a identifica
majoritatea riscurilor posibile, bazându-se pe experienţa practică a
managerilor.
În cadrul workshopurilor participă doar conducătorii de
departamente din cadrul companiei şi se prioritizează riscurile
identificate anterior.
În urma interviurilor şi a workshopurilor se alcătuieşte un
portofoliu de riscuri care în linii mari conţine;
- o clasificare a riscurilor
- o scurtă descriere a riscurilor
- o estimare a frecvenţei de apariţie şi a severităţii daunelor
- activitatea generatoare de riscuri
O hartă a riscurilor poate fi întocmită pe baza informaţiilor de mai
sus, şi este o reprezentare grafică a unui număr de riscuri ale companiei,

5
Marius Gavriletea – Probleme actuale ale managerilor din ASIA. Finante Banci
Asigurari nr. 10/1999

9
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

ilustrând frecvenţa pe axa orizontală şi severitatea daunelor pe verticală.

Aceste hărţi nu reprezintă instrumente precise care să arate toate riscurile
cu care se confruntă compania, dar servesc managerului general pentru a
ilustra impactul financiar posibil al producerii anumitor riscuri.
Harta deserveşte ca un instrument de luare a unor decizii
referitoare la unele riscuri particulare. Spre exemplu dacă un risc se află
în zona cu frecvenţă ridicată şi severitate redusă, acesta trebuie luat în
vedere pentru a se trece la prevenirea daunelor din cadrul companiei, fără
a se efectua transferul acestuia. (ex. furtul mărfurilor din magazine,
depozite).
Riscurile cu frecvenţă redusă dar cu severitate mare (diferite riscuri
de răspundere civilă), vor face obiectul unor transferuri prin asigurare sau
alte tehnici.
Astfel managerii folosesc portofoliul de riscuri şi harta riscurilor
pentru a identifica riscurile care necesită o analiză mai amănunţită. Cu
ajutorul modelelor econometrice se determină impactul financiar al
producerii acestora.
În prezent companiile cer managerilor riscului să evalueze
permanent riscurile la care este supusă firma, nu doar să le transfere prin
contractarea de asigurări. În plus solicită ca aceştia să minimizeze
impactul riscului de afaceri asupra cursului acţiunilor firmei.
Managerii riscului trebuie să aibă în vedere toate metodele
disponibile pentru a controla expunerea la risc, în primul rând prin
prevenirea sau reducerea riscurilor şi doar apoi prin finanţarea acestuia.
Programele de control a riscului, continuă să fie un element important în
managementul riscului.
Controlul riscului se referă la deciziile şi acţiunile orientate spre
reducerea frecvenţei sau severităţii consecinţelor unor daune6. Astfel,
controlul riscului se concentrează asupra pierderilor propriu zise şi nu
asupra consecinţelor financiare ale acestora.
Tehnicile de control a riscului cuprind:
- prevenirea daunei – prin această metodă se urmăreşte reducerea
frecvenţei de producere a unei pagube, dar fără ca acestea să fie
eliminate complet
- limitarea daunei – se urmăreşte reducerea consecinţelor unor
evenimente nedorite

6
A.Williams, R. Heins – Risk Management and Insurance, Mc. Graw Hill, New York
1985

10
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

- dispersarea expunerii la riscuri – se referă la distribuţia riscului în

cadrul unei unităţi şi la duplicare (aplicabilă la documentele
originale)
Finanţarea riscului reprezintă găsirea tuturor posibilităţilor de
acoperire a daunelor, care s-au produs în pofida măsurilor luate prin
controlul riscului. Aceasta se referă la măsurile financiare necesare
pentru revenirea societăţii din situaţiile grele create de daune.
Metodele de finanţare a riscului se clasifică în:

1) Metode de reţinere a riscului

Aceste metode au în vedere folosirea programelor de autofinanţare:
a) prefinanţare – alocarea din timp a unor resurse în acest scop
sub forma rezervelor, provizioanelor, fonduri cu destinaţie specială. Ca
dezavantaj al acestei metode s-ar putea aminti faptul că firma îşi
blochează o parte din fondurilor activităţilor productive.
b) finanţarea curentă reprezintă alocarea de resurse din
disponibilităţile existente, în momentul în care s-a produs evenimentul.
Firma s-ar putea în acest fel să nu dispună de suficiente lichidităţi ceea ce
ar avea repercursiuni nefavorabile asupra desfăşurării activităţii sale
c) postfinanţare – firma îşi acoperă pierderile cauzate de riscurile
neprevăzute prin contractarea de credite.

2) Metode de transfer a riscului

Pentru finanţarea prin transferul riscului, managerii trebuie să
identifice noi soluţii pe lângă cele tradiţionale. Noile tehnici de finanţare
trebuie să fie în concordanţă cu expunerea firmei la o gamă variată de
evenimente, care i-ar putea ameninţa sau afecta activitatea. Aceste soluţii
privesc riscul climatului de afaceri care nu a fost asigurat prin metode
tradiţionale.
Managerii riscului utilizează o mulţime de soluţii care depăşesc
transferul riscului prin produsele de asigurare. Produsele alternativele de
transfer a riscului au început să fie o soluţie din ce în ce mai folosită.
Aceste alternative ar putea fi definite ca reprezentând totalitatea
posibilităţilor de finanţare a riscului, fără a se ţine cont de transferul
tradiţional oferit prin asigurare.
Ca soluţii alternative de transfer a riscului ar putea fi enumerate:
- transferul riscului către o societate captivă de asigurări
- produsele multi-line, multi-year, multi-trigger
- folosirea produselor hibrid rezultate prin combinarea produselor
de asigurare cu tehnici specifice pieţei de capital, securitizare

11
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

-programe finite
-reducerea capitalului implicat în afaceri cu grad ridicat de risc
Conform statisticilor7, în 1999 în SUA din cele 350 mld. USD
reprezentând prime de asigurare plătite de către persoane fizice şi
juridice, şi fonduri reţinute pentru autoasigurare, aproximativ 25%
reprezentau prime aferente produselor alternative de transfer a riscului.
Astfel cele 87 mld. U.S.D. erau împărţite în:
- autoasigurare – 65 mld U.S.D.
- alte tehnici de finanţare a riscului – 22 mld.U.S.D. din care:
- societăţi captive de asigurări - 14 mld.U.S.D.
- programe finite de asigurări - 5 mld.U.S.D.
- alte tehnici – 3 mld.U.S.D.
Grafic, situaţia se prezintă în felul următor:

Structura primelor de asigurare

in S.U.A. in 1999
4% 2%
19%

75%
prime de asigurare autoasigurare
societati captive de asigurari programe finite si alte tehnici

Fig.3. Structura primelor de asigurare în S.U.A. în 1999

Se observă că aproximativ 4% din volumul primelor de asigurare
plătite de către companiile din S.U.A. aparţin societăţilor captive.
Implementarea deciziei se bazează pe rezultatele din etapele
anterioare, şi constă în punerea în practică a soluţiei care oferă cea mai
bună acoperire a riscurilor la care este supusă firma. Aceasta poate fi
făcută atât la nivel central cât şi în cadrul fiecărui departament.
Achiziţionarea de asigurări sau alte tehnici de finanţare a riscului sunt
cele mai bune variante pentru managerul riscului datorită economiilor ce
pot fi obţinute.
Monitorizarea şi interpretarea rezultatelor sunt necesare,
deoarece se observă dacă soluţia aleasă corespunde cerinţelor firmei şi
după punerea sa în practică. Această etapă reprezintă şi o continuă

7
P. Bawcutt – International trends in Risk Financing. RIRG, Londra 1999

12
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

măsurare a performanţelor rezultatelor, o analiză a economiilor în

costuri8, pentru a observa dacă sunt necesare modificări ulterioare în
strategia aleasă.
Managementul riscului din cadrul marilor companii are diferite
înţelesuri, în funcţie de persoanele care sunt implicate în înfăptuirea
acestui proces. În forma sa cea mai simplă managementul riscului este un
proces sistematic de abordare a riscului din cadrul unei companii.
Companiile care au aplicat procesul de management al riscului au
beneficiat de diferite avantaje: o alocare mai eficientă a resurselor, costuri
mai mici de transfer a riscului, identificarea mai precisă a expunerii la
riscuri din cadrul companiei.
Majoritatea corporaţiilor gestionează riscurile în cadrul
departamentelor individuale de management. Astfel trezorerierul
corporaţiei este cel care se ocupă de determinarea efectelor fluctuaţiilor
diferitelor devize. Deasemenea un alt manager al riscului este cel care
alege un anumit program de asigurare pe mai mulţi ani, cu scopul de a
proteja compania de anumite riscuri referitoare la proprietate, personal şi
răspundere civilă.
Chiar şi preşedintele corporaţiei poate fi un manager al riscului
deoarece este cel care decide alocarea capitalului.
În toate cele trei situaţii, riscul a fost sau va fi analizat în cadrul
unui proces decizional. Trezorerierul a analizat riscul financiar, cel de-al
doilea – riscul operaţional, iar preşedintele – riscul politic, economic,
financiar etc.
În multe cazuri fiecare manager al riscului ia deciziile referitoare la
gestionarea riscurilor de care este direct răspunzător, fără a lua cunoştinţă
de felul în care celelalte riscuri sunt gestionate sau fără a cunoaşte ce
efect va avea decizia sa de optimizare a riscurilor asupra celorlalţi
manageri ai riscului.
Acest management separat al riscului prezent la multe companii
poate conduce la utilizarea ineficientă a capitalului în gestionarea
riscurilor. Dacă ar exista o coordonare a diferitelor activităţi de
mangement al riscului se pot obţine economii la costurile de administraţie
a portofoliului de riscuri la nivelul întregii companii.
Printre motivele care au determinat unele companii să gestioneze
centralizat riscurile se pot enumera: globalizarea, extinderi, expansiuni
rapide, modificări în cadrul organizaţiei, managementul proactiv.
Globalizarea, expansiunea în mai multe ţări, supune compania unor
culturi variate, reglementări şi medii de afaceri diferite. Extinderile,
8
Marius Gavriletea – Identificarea riscului. Tribuna Economica nr. 21/2000

13
 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

expansiunile pot aduce companiei, în cazul unor daune majore, pierderi

financiare foarte mari, fiind compromise astfel activităţile din toate ţările.
Pentru înlăturarea unor asemenea efecte se poate apela la o companie
internaţională care să gestioneze centralizat toate riscurile companiei, atât
din ţara de origine cât şi din celelalte ţări în care îşi desfăşoară activitatea.
În anumite companii managerii adoptă o atitudine proactivă faţă de
riscuri, adică pe măsură ce gestionează riscurile ei caută noi oportunităţi
de controlare a acestora. Prima dată companiile înţeleg riscurile şi doar
apoi le gestionează putând înregistra avantaje competitive faţă de
corporaţiile care gestionează riscurile separat.
Managementul centralizat al riscului poate fi descris, aşadar, ca un
proces sistematic de identificare, prioritizare, măsurare şi gestionare a
riscului, luare a deciziei, implementarea si monitorizarea rezultatelor în
cadrul unei companii. Astfel, managementul riscului cuprinde în cadrul
aceluiaşi proces atât riscul pur - care se găseşte în industria asigurărilor,
cât şi riscul speculativ aflat în sfera riscurilor financiare.
În concluzie se apreciază că scopul managementului centralizat al
riscului poate fi optimizarea riscului astfel încât să se maximizeze
profitul sau să se diminueze cheltuielile şi daunele.
Abordări viitoare

Până în urmă cu câţiva ani, finanţarea şi opţiunile de transfer a

riscului erau limitate doar la asigurări şi alte instrumente alternative.
Convergenţa pieţei asigurărilor cu cea a capitalurilor oferă noi posibilităţi
de transfer a riscurilor, nu doar pe una din aceste pieţe ci şi combinat pe
cele două (cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă
obligaţiunile CAT termen ce va fi dezbătut ulterior).

14