Pietrele Dacilor Vorbesc / În inima Daciei Paul MacKendrick

Inapoi / Cuprins / Continuare

Coloniştii greci de pe coasta românească a Mării Negre îi considerau

probabil pe indigenii din interior drept oameni "de rasă inferioară, fără
lege", cam în felul în care îi priveau pe indieni britanicii din epoca lui
Kipling, însă populaţia autohtonă s-a dovedit mai cultivată decît credeau
criticii lor dedaţi la cultură, situaţie pe care arheologii români au
demonstrat-o convingător şi în repetate rînduri, după cel de al doilea
război mondial. Băştinaşii care ne vor retine atenţia în acest capitol sînt
geţii din Muntenia şi din stepele răsăritene ale Moldovei (fig. 6) şi dacii
din Munţii Carpaţi. Herodot îi numeşte �cei mai viteji si mai drepţi
dintre traci". De fapt, geţii şi dacii constituiau două ramuri ale aceluiaşi
trib şi vorbeau două dialecte ale aceleiaşi limbi indo-europene. Sînt
oamenii pe care i-am întîlnit si mai înainte în Tariverdi, satul lor de lingă
Histria şi în necropola histriană, aşadar în activitate şi în lăcaşul
morţilor. Ei îşi asimilaseră cultura grecească, fără însă a si-o pierde pe a
lor. Cu ajutorul arheologiei vom depăna în acest capitol povestea
dezvoltării geto-dacilor, drumul străbătut de ei de la cultura tribală
rudimentară a unor aşezări izolate pînă la închegarea statului unitar, care
a perceput tribut cetăţilor greceşti de la Marea Neagră şi a ţinut piept
romanilor aproape două sute de ani, pînă în momentul cînd, în cele din
urmă, Traian l-a zdrobit şi desfiinţat în anul 106 e.n. Dar şi după această
dată, populaţia geto-dacă a continuat să trăiască, dovedind o forţă
neobişnuită de adaptare la influenţele din afară, fără a-şi pierde, însă,
individualitatea, care caracterizează România pînă în zilele noastre.
Partea cea mai captivantă a acestei povestiri se descifrează în cetăţile
statului dac dezvoltat, adevărate cuiburi de vulturi situate pe înălţimile
Carpaţilor sudici, în Transilvania. Dar înainte de fortificaţiile transilvane
au existat şi alte poziţii întărite pe cîmpiile răsăritene mai îndepărtate.
Istorisirea noastră va începe de aici.

Cea mai veche aşezare getică pe care o cunoaştem în Muntenia este

Zimnicea, ridicată pe un mal nisipos şi povîrnit deasupra Dunării, la
nouăzeci şi şapte de km sud-vest de Bucureşti, în nivelul inferior al
aşezării s-au descoperit cioburi de ceramică atică, de la sfîrşitul secolului
al V-lea î.e.n. şi începutul secolului al IV-lea î.e.n., dovadă a existenţei
unor contacte timpurii cu Grecia.

Cîteva case ţărăneşti de la începutul secolului al XIX-lea, reconstruite în

remarcabilul Muzeu al Satului din Bucureşti, ne pot da o idee despre
înfăţişarea vechilor locuinţe ale dacilor (foto 34). Erau case din bîrne,
acoperite cu paie sau trestie, înlauntrul lor s-au găsit suficiente produse
autohtone, ceea ce arată că oamenii care trăiau în ele erau băştinaşi, deşi
importau amfore cu ulei şi vin din Thasos, insula din nordul Mării Egee,
şi purtau fibule (agrafe) din bronz şi argint, aduse peste Balcani în
Tracia. Săpătorii au dat peste straturi arse care dovedesc că satul, cu
aglomerarea sa de case inflamabile, a fost distrus de foc de cel puţin trei
ori. După a treia pustiire, care s-a petrecut sub domnia lui Augustus,
satul nu a mai fost reconstruit. Catastrofa finală s-a datorat, poate,
generalului Sextus Aelius Catus, şi a avut loc la începutul primului secol
al erei noastre (6-12 e.n.). Generalul lui Augustus a deportat peste
Dunăre cincizeci de mii de geţi, ca represalii pentru incursiunile
întreprinse de ei în Dobrogea, care pe timpul acela era teritoriu roman.

Cum se întîmplă adesea în istoria arheologiei, cimitirul Zimnicei este cel

puţin la fel de instructiv ca aşezarea. Au fost săpate cinci movile
funerare. Tumulii acopereau mai ales morminte de incineraţie. După cît
se pare înhumarea era rezervată pentru cei săraci, fiindcă incinerările sînt
ale unor războinici, înmormîntaţi cu armele lor - un coif grecesc de
bronz din secolul al IV-lea î.e.n., opt vîrfuri de lance din fier şi două
amfore greceşti - pentru a demonstra că răposatului îi dăduse mîna să
cumpere obiecte de lux importate. Scheletul unui bărbat, aflat în acelaşi
nivel şi pus în mormînt fără obişnuitul inventar funerar, este poate al
unui sclav sacrificat. Pe lîngă vîrfuri de lance şi de săgeţi din bronz, un
alt tumul conţinea o zăbală şi un cuţit de fier, o masă de joc, o cupă
grecească din argint, fibule trace din bronz şi argint, o brăţara de bronz şi
o amforă de Thasos. Scheletul unei femei, înmormîntată cu o piesă de
ceramică autohtonă, constituie probabil încă o dovadă terifiantă a
practicării sacrificiilor umane. Al treilea tumul datează din secolul al IV-
lea î.e.n., aşa cum s-a stabilit cu ajutorul unei monede de bronz din
epoca lui Filip al II-lea Macedoneanul. Tumulul tăinuia mormîntul unei
tinere, incinerată şi îngropată cu bogăţiile ei : cinci mărgele de aur, un
pandantiv de argint, o oglindă de bronz şi trei fibule de argint din Tracia.
Sub al patrulea tumul erau puse douăzeci de vîrfuri de săgeţi din bronz şi
o monedă din vremea lui Alexandru cel Mare. Al cincilea tumul a fost
prădat în timpul evului mediu, dar tîlharii au mai lăsat cîteva vîrfuri de
săgeţi din bronz cu trei muchii şi un topor de luptă confecţionat din fier.
Conţinutul necropolei din Zimnicea ne permite să evocăm fără
dificultate imaginea unui demnitar local, un nobil get, locuind în una din
casele mai mari şi mai arătoase din oraş. Nu este vorba de un muncitor,
ci de o persoană pentru care lucrează alţii. Iată-l cum coboară împreună
cu soţia lui la malul rîului ca să salute o corabie comercială grecească
ancorată cu pupa la ţărm. Este înveşmîntat într-o mantie din stofă
scumpă, grecească, prinsa pe umăr cu o fibulă lucitoare de fier. O sabie
scurtă îi atîrnă la şoldul stîng; arcul şi tolba în care ţine săgeţile
ucigătoare de bronz cu trei muchii sînt petrecute peste umăr. Soţia sa
poarta podoabe scumpe: inele şi coliere de argint, o brăţară din bronz.
Merg însoţiţi de un sclav care le va duce tîrguielile. Stăpînul cumpără,
probabil, o amforă cu vin aromat de Chios, alta cu apreciatul ulei de
măsline din Atena şi cîteva vase atice elegante, împodobite cu figuri
pictate în roşu. În schimb el oferă blănuri sau cereale; grecul îi dă restul
în bani de argint macedoneni sau traci, cu efigiile lui Filip, Alexandru
sau Lisimah (Datorez acest fragment de relatare plină de pitoresc lui
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1968, p. 51).

Cea mai estică aşezare getică cunoscută în Muntenia este Piscul

Crăsanilor, pe rîul Ialomiţa, la 48 km nord-est de Bucureşti (fig. 6).
Piscul Grăsanilor îşi începe istoria în secolul al III-lea î.e.n. Casele
satului sînt din împletitură lipită cu lut. Săpăturile au scos la lumină un
trident de fier, brăţări şi coliere de fabricaţie locală din bronz, amfore
importate din insulele Thasos, Rhodos şi Cos, obiecte de sticlă, mărgele
de sticlă şi foi de aur, capul unei statuete de bronz, un candelabru elegant
din bronz, cu trei fitile, şi tetradrahme din argint, provenind din
Macedonia romană, ceea ce atestă că în secolul al II-lea î.e.n. aşezarea
era încă prosperă, în secolul I î.e.n. oraşul a fost părăsit din motive
necunoscute.

Se poate ca în cele două veacuri ale istoriei sale satul să fi cunoscut şi un

moment de glorie; nu este exclus ca în anul 292 î.e.n. şeful get
Dromichaites să-l fi ţinut aici captiv pe Lisimah, regele tracilor.

Cea mai importantă şi mai bogată aşezare geto-dacică din Muntenia este
Popeşti, situată la douăzeci şi unu de kilometri sud-vest de Bucureşti
(Argedava pe hartă, f ig. 6). Popeşti s-a dezvoltat în secolul II şi I î.e.n.,
protejat de un val de pămînt a cărui faţă exterioară fusese consolidată
prin ardere. Peste întaritura de pămînt locuitorii au înălţat mai tîrziu o
palisadă. Casele erau construite din lemn sau paiantă. Cîteva case de
lemn sînt acoperite cu ţiglă, rafinament împrumutat de la greci. Deosebit
de interesantă este casa unui şef. Datorita complexului de ziduri şi
coridoare arheologul care a scos-o la suprafaţă i-a conferit numele de
"palat". S-a emis totodată ipoteza că aşezarea Popeşti, denumită probabil
pe atunci Argedava, a servit drept capitală uniunii tribale dacice înainte
ca Burebista, primul mare rege dac, să-şi mute reşedinţa pe colinele
transilvane. Se crede că schimbarea capitalei s-a produs cu puţin înainte
de anul 80 î.e.n. şi, după această dată, localitatea Popeşti şi-a continuat
încă două sau trei generaţii existenţa ca oricare alt sat dac. În vecinătatea
"palatului" se afla "un templu", o construcţie absidală, cu o curte închisă,
cella şi vetre pentru ceremoniile religioase. Una din vetre este
ornamentată cu spirale înlănţuite, cum întîlnim la Sighişoara (foto 14).
Practicarea locală a meseriilor este dovedită de atelierele înzestrate cu
tipare pentru ceramică, cuptoare de ardere, unelte de fierărie şi multe
greutăţi pentru războaiele de ţesut. Arheologul care a condus săpăturile
presupunea că unele cioburi de vase (ostraka) pe care le-a descoperit
fuseseră folosite în cadrul acestei "democraţii militare" pentru votare,
aşa cum procedau atenienii atunci cînd "ostracizau" un concetăţean.

Descoperirile de la Popeşti sînt extrem de bogate: ceramică locală care

imită formele greceşti, lucrată cu mîna sau la roata olarului ; produse
elenistice importate şi amfore din Rhodos şi Cos. Imitaţiile locale ale
acestor amfore poartă pe toarte ştampile anepigrafice, ceea ce pare a
sugera că locuitorii din Popeşti erau cu toţii sau numai în parte
analfabeţi. S-au descoperit rîşniţe, piuliţe, pietre de ascuţit (tocile,
gresii), cremene pentru aprins focul; plasele de cuţit şi vase cosmetice
din os; numeroase arme şi unelte de fier: brăzdare, sape, seceri, foarfece
mari, furci pentru fîn, zăvoare, verigi de lanţ, cuie, vîrfuri metalice,
cîrlige de undiţă, tesle, topoare, dălţi, sule şi cleşti ; iar în necropolă, o
cămaşă de zale împăturită, o sabie celtică şi un pumnal ilirian curbat. S-
au mai găsit piese de harnaşament: catarame, pinteni, zăbale. Bijuteriile
abundă: mărgele de sticlă, un pandantiv-medalion din aur reprezentînd
Meduza cu plete din şerpi, o amuletă egipteană care-l reprezintă pe Bes,
zeul histrion pitic, pîntecos, crăcănat, cu limba scoasă şi coadă de
leopard, pentru apărarea purtătorului de ochiul celui rău; inele de bronz,
coliere, podoabe pentru îmbrăcăminte, brăţări, cercei, fibule autohtone
din bronz, fier şi argint, spirale din argint, pandantive, cercei şi brăţări cu
capete de şarpe. S-au scos monede din Thasos de pe vremea lui Filip II
şi Lisimah; de asemenea s-au găsit imitaţii locale, pe care arta figurativă
grecească se metamorfozează în abstracţiuni geto-dacice. Pumnalul
ilirian menţionat mai sus probează existenţa unor relaţii comerciale cu
vestul ; la fel, monedele din Dyrrhachium (acum Dürres, Albania), de pe
coasta Mării Adriatice şi denarii romani de argint, vestitorii de rău augur
ai viitoarei cuceriri militare şi economice. De fapt, legiunile romane
veneau pe urma negoţului roman: un nivel ars, datînd din primii ani ai
erei creştine sugerează că Popeşti, ca şi Zimnicea, a căzut victimă
răzbunării lui Aelius Catus.

Se cade să menţionăm aici încă două aşezări munteneşti. Prima este

Cetăţeni, situată pe versantul sudic al Carpaţilor, la aprox. 96 km nord -
nord-vest de Popeşti, căreia îi era subordonată. Săpăturile au pus în
evidenţă o construcţie absidală cu mormîntul unui preot şi bazine pentru
libaţii săpate în piatră, dovezi ale pietăţii dacilor ; amfore din Rhodos,
Cos şi Cnidus; imitaţii de tetradrachme macedonene şi denari romani de
argint, mărturii ale existenţei relaţiilor comerciale; unelte din fier, zale şi
ataşe de scut, atestări ale activităţii meşteşugăreşti locale; cîteva bijuterii
de aur, mai mult argint, numeroase obiecte de bronz - vestigii ale unei
prosperităţi modeste. Cetăţeni a dăinuit mai mult decît Popeşti, deoarece
răzbunarea lui Aelius Catus n-a reuşit să străpungă munţii, însă circulaţia
mărfurilor s-a deplasat spre o altă trecătoare şi prosperitatea aşezării
scade. A doua aşezare este Tinosul (fig. l, nr. 32), situată pe rîul Prahova
la aprox. 15 km sud de Ploieşti. Regiunea este săracă în piatră, astfel că
atît palisada, cît şi casele din Tinosul sînt din paiantă. Meşteşugarii
confecţionau unelte; femeile purtau bijuterii de bronz. Unele gospodine
se făleau cu vasele din sticlă policromă, importate de la romani şi
denumite millefiori. Tinosul a fost incendiat în timpul războiului dacic
întreprins de împăratul roman Domiţian (85-89 e.n.), în cadrul strategiei
romane care transforma Muntenia în ţară a nimănui. La sfîrşitul
secolului romanii ocupaseră tot teritoriul.

Pe lîngă influenţa greacă, iliră şi romană, geto-dacii au absorbit şi

influenţa celtă, venită dinspre nord-vest, la începutul secolului al III-lea
î.e.n. în secolele al III-lea şi al II-lea î.e.n. o parte din celţi au rămas în
Transilvania de nord, unde şi-au impus dominaţia. O altă parte au năvălit
în Grecia ajungînd pînă la sanctuarul lui Apolo din Delphi, pe care -au
prădat (279 î.e.n.). Alţii au pătruns în Asia Mică, unde au pretins tribut şi
s-au stabilit în regiunea denumită Galatia după Galia din care veneau. O
scrisoare a Sf. Paul e adresată descendenţilor acestor celţi.

Celţii rămaşi în România au stabilit un modus vivendi cu dacii din

Transilvania. Relaţiile erau asemănătoare celor instituite în Italia cu trei
secole mai înainte între elita etruscă şi băştinaşii villanovieni. Arheologii
români enumera vreo şaptezeci de centre celtice din Transilvania.
Obiectele găsite în cele mai multe dintre acestea, dacă nu chiar în toate
(de obicei sînt cimitire şi doar foarte puţine aşezări), dovedesc că
băştinaşii imitau formele artei celtice care îi fermecase, dar rămîneau cu
îndărătnicie daci în cultura lor. Pînă la sfîrşitul secolului al II-lea î.e.n.
influenţa celtică s-a stins. Se presupune fie că intruşii s-au retras din faţa
puterii crescînde a statului dac, fie că s-au asimilat prin căsătorii cu
indigenii. Ca simbol al înrudirii celto-dace poate fi luat, de exemplu, un
vas dacic lucrat cu mîna şi acoperit cu un capac celtic confecţionat la
roata olarului. Monedele daco-getice din această perioadă utilizează un
stil abstract, schematizat, dedus din imaginile figurative de pe monedele
macedonene. Poate că lucrătorii daci au deprins de la celţi meşteşugul,
întrucît se observă o tendinţă similară pe monedele celtice din Gallia.

În 1900, învăţătorul din Apahida (fig. l, nr. 26), sat situat la cca 15 km
est de Cluj, a descoperit acolo un cimitir celtic de incineraţie cu douăzeci
şi unu de morminte. De atunci au fost depistate cel puţin alte treizeci de
morminte. Totalul arată că avem de-a face cu unul din cele mai mari
centre celtice din Transilvania. Chiar şi aici riturile funerare
demonstrează prezenţa unei populaţii băştinaşe. Mormintele conţineau
vase dacice lucrate cu mîna, precum şi jertfe animale, bijuterii şi obiecte
celtice. Mormîntul în care s-a găsit coiful de bronz acoperit cu foiţă de
aur era poate al unui prinţ celt.

Dar cea mai spectaculoasă descoperire celtică din România s-a produs
accidental, în 1961, într-o carieră de nisip de lîngă Ciumeşti, un sat din
nord-vest aproape de graniţa cu Ungaria (fig. l, nr. 25). Locul s-a dovedit
a fi o altă necropolă celtică, întîmplarea a scos la lumină un splendid coif
celtic din bronz cu creasta în formă de pasăre (foto 35), o pereche de
apărători de picioare din bronz, un vîrf de lance din fier şi o cămaşă de
zale împăturită avînd rozete de bronz ca ornament, întrucît nu s-a găsit
nici o urmă de incinerare şi nici un schelet, se presupune că armura era
depusă în cenotaful unui prinţ ucis în luptă şi al cărui trup nu a mai fost
recuperat. Coiful emisferic, cu apărătoare de ceafă, constituie o piesă de
excepţie. A fost lucrat dintr-o singură foaie de bronz prin ciocănire,
avînd obrăzarele prinse în nituri. Pasărea este aşezată pe un cilindru
înfipt în ştiftul de bronz ce iese din calota coifului. Picioarele păsării şi
partea inferioară a capului sînt turnate, restul este făcut prin ciocănire.
Ochii sînt din fildeş galben, pupilele din email roşu, lipite cu bitum.
Ciocul (restaurat) era, probabil, tot din fildeş. Desenul de pe cele două
aripi diferă, deoarece aripa dreaptă a fost reparată în antichitate.
Ghearele, turnate separat, sînt fixate pe stinghie cu un cui de fier mobil.
Pasărea are 32 cm lungime, iar deschiderea aripilor măsoară 23 cm.
Tehnica atestă o bogată experienţă în prelucrarea metalelor. Pasărea -
corb, vultur sau şoim - este evident un totem. Un tip de moneda
reprezintă un războinic care poartă un coif împodobit cu o creastă ce
reprezintă un mistreţ, iar pe căldarea Gundestrup, aflată acum la
Copenhaga (Paul MacKendrick, Romans on thé Rhine, p. 16), este fixată
o creastă în formă de pasăre. Datarea coifului de la Ciumeşti este
controversată: necropola a fost utilizată între aproximativ 230-130 î.e.n.,
dar coiful ar putea fi o moştenire de familie, în orice caz, el este unul din
cele mai vechi obiecte celtice găsite în România. Coiful este expus acum
la Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România şi simbolizează
efectul binefăcător pe care l-a avut asupra locuitorilor din antichitate ai
României contactul cu o altă cultură, axată pe un ideal estetic diferit şi
poate superior.

După cum dovedeşte arheologia, în cursul secolului I î.e.n., aşezările

dacice încep să dea semne de prosperitate sporită. Autorul bunăstării a
fost regele geto-dac Burebista. Prin geniul său diplomatic şi militar, prin
persuasiune sau cu forţa armelor, Burebista a reuşit să unifice triburile
autohtone, din Panonia pînă la Marea Neagră şi spre sud, pînă în Tracia,
triburi dezbinate pînă la domnia lui. El şi-a impus voinţa neînduplecată
coloniilor greceşti de pe coasta Mării Negre şi s-a purtat cu o severitate
aproape egală faţă de propriul său popor, forţîndu-i, după cît se spune,
să-si scoată viile, pentru a le frîna înclinaţia reprobabilă spre beţie. În
strădaniile sale morale, Burebista a fost ajutat de marele preot Deceneu.
Aşa cum am văzut, Burebista şi-a mutat capitala de la Popeşti în Carpaţii
sudici, probabil între 89 şi 80 î.e.n. Reprezentînd cea mai mare putere la
nord de Munţii Balcani, regele geto-dac a fost curtat de Pompei, care
avea nevoie de ajutorul său împotriva lui Caesar în războiul civil al
Romei din 49-45 î.e.n. Dar Pompei a fost înfrînt şi Caesar plănuia
tocmai o expediţie împotriva lui Burebista cînd pumnalele asasine l-au
doborît în 44. Din nefericire pentru unitatea dacilor, Burebista a fost ucis
în acelaşi an de şefii de trib invidioşi şi iritaţi de guvernarea sa
autocratică. La moartea sa regatul s-a dezagregat în patru sau cinci părţi
- deşi nucleul transilvan s-a menţinut - şi a rămas divizat timp de o sută
de ani, pînă cînd s-a reunificat sub Decebal, un alt erou naţional.
Nucleul Daciei de pe colinele din Carpaţii sudici (fig. 7), unde si-a
transferat capitala Burebista, este dăruit cu unul din cele mai
fermecătoare decoruri naturale din Europa. Acropola de la Costeşti,
situată la 561 m deasupra nivelului mării domina spre nord valea
Grădiştei si spre sud (foto 36) o panoramă egalată doar de pantele mai
dulci din Berner Oberland (în primplanul fotografiei 36 se văd livezi de
pruni, din care se fabrică deliciosul rachiu de prune, numit ţuică). Aici se
face ţuica cea mai gustoasă din România, în spate se zăresc dealurile ca
nişte turle înverzite, asemănătoare pajiştilor din Alpi, unde vara pasc
oile. La mijlocul distanţei se observă pădurile de conifere şi stejari, care
pe timpul lui Burebista furnizau materialul lemnos pentru întărirea
zidurilor ce apărau cetăţile sale. Iar pe linia orizontului se profilează
munţi mai înalţi, care au pînă la l 800 m altitudine, munţi în care
Decebal si-a pus, în zadar, toată nădejdea, căci ei n-au fost în stare sa-i
apere cuibul său de vulturi de iureşul teribil al legiunilor lui Traian.

Descoperirea la începutul secolului al XIX-lea a unui tezaur de monede

de aur la Grădiştea Muncelului (vechea Sarmizegetusa Dacica sau
Sarmizegetusa Regia, sfînta sfintelor în regatul lui Burebista si Decebal)
a redeşteptat în timpurile moderne interesul pentru nucleul Daciei.
Transilvania făcea parte pe atunci din Imperiul habsburgic şi inginerii
austrieci au scormonit pămîntul în speranţa că vor mai găsi aur,
provocînd astfel stricăciuni considerabile datorită metodelor neştiinţifice
folosite. Săpăturile sistematice au început, după 1920, sub conducerea
profesorului D.M. Teodorescu de la Universitatea din Cluj. Sub
patronajul Academiei române de ştiinţe, munca a fost continuată de
Institutul de istorie din Cluj, condus de Constantin şi Hadrian
Daicoviciu. Bătrînul colaborator al lui D.M. Teodorescu, care are acum
peste optzeci de ani, simbolizează continuitatea cercetărilor. [12] El
locuieşte în casa lui de la ţară, ascunsă printre prunii de pe dealurile de
sub Costeşti. Cînd, după o zi de muncă la explorarea aşezării, stai seara
pe prispa lui şi-ţi bei în tihnă ţuica, nu se poate sa nu simţi ca, în
definitiv, arheologia este o îndeletnicire dintre cele mai plăcute.
Cercetătorii de la Cluj au examinat amănunţit zona Munţilor Orăştiei
(numele actual al nucleului dacic). Pentru a simplifica lucrurile, ne vom
opri la cinci aşezări: Costeşti, acropola lui Burebista; Blidaru, o
fortăreaţă tipică; Piatra Roşie, o fortificaţie mai amplă ; Feţele Albe,
remarcabilă pentru terasele sale şi însăşi Sarmizegetusa Dacica, centrul
religios dac şi cetatea de refugiu.

Mai întîi Costeşti. Cetatea a fost concepută ca să domine valea rîului. Un

val de pămînt cu baza de 6-8 m şi care acum are încă o înălţime de 2-2,5
m, urmăreşte configuraţia dealurilor înconjurînd o zonă de aproape
treizeci de acri. Peste întăritură se înalţă o palisadă din buşteni puternici
de stejar, în interiorul palisadei se ridica un zid de piatră cu bastioane,
consolidat cu traverse puternice de lemn. Bîrnele transversale legau cele
două paramente ale zidului. Este structura denumită de romani murus
dacicus. Jgheaburile (babe) pentru grinzi se pot vedea încă în porţiunile
de zid care s-au mai păstrat (foto 37). În incintă au fost dezgropate o
serie de turnuri de pază. Primul, construit din piatră, supraveghează rîul,
aflat mult mai jos. Al doilea, amplasat aproape de mijlocul ariei, se
sprijină pe piloni fixaţi în socluri de piatră. Cel mai interesant este al
treilea, un turn-locuinţă cu două niveluri (foto 38) avînd o magazie în
partea de jos şi încăperi de locuit în partea de sus. Accesul la turn se
făcea printr-o scară monumentală din piatră. Arheologii presupun că aici
era reşedinţa regală a lui Burebista. Incontestabil, este mai impozant
decît aşa-numitul palat de la Popeşti. O altă descoperire remarcabilă de
la Costeşti o constituie cele patru sanctuare cu baze de coloane (foto 39),
unul în interiorul zonei fortificate şi trei în afară. Acest tip de sanctuare
caracterizează aşezările si cetăţile dacice. Numărul coloanelor, un
multiplu de şase, pare să fie legat într-un fel de săptămîna de sase zile a
dacilor. Tamburii de piatra ai coloanelor nu se înalţă prea mult şi n-au
susţinut niciodată vreun acoperiş. Sanctuarele descoperite erau
consacrate probabil cultului soarelui. S-ar putea ca partea superioară a
coloanelor să fi fost din lemn, iar tamburii din piatră ridicaţi pînă la o
înălţime convenabilă, suprafaţa de deasupra lor utilizîndu-se pentru
arderea tămîii. În exteriorul zidului se afla, de asemenea, o serie de
cisterne în care se aduna apa de ploaie pentru uzul garnizoanei şi al
suitei regale. Romanii au distrus cetatea Costeşti în primul război dacic
(102 e.n.). Decebal a reconstruit-o, iar romanii au distrus-o din nou în al
doilea război (106 e.n.) şi de atunci n-a mai fost refăcută.

Spre sud de Costeşti, la marginea unui platou care se vede cu ochiul

liber, se înălţau cele două cetăţi de la Blidaru (altitudine 705 m). De pe
malul rîului ajungi sus la fortificaţii după un urcuş greu de patruzeci de
minute. Cetatea mai veche, de formă trapezoidală, înconjurată de un zid
(murus dacicus, ca la Costeşti) cu turnuri în cele patru colţuri, este pe o
zonă mai înaltă. Intrarea se face prin turnul sud-vestic (foto 40). în
interior se află un turn-locuinţă construit din piatră şi lemn. Turnul, mai
puţin elegant decît cel de la Costeşti, pare mai potrivit pentru un
comandant de tabără decît pentru un rege. A doua cetate a fost construită
de la zidul vestic al celei dintîi şi se remarcă printr-o serie de camere
pătrate care se sprijină de paramentul interior al zidului, fiind folosite ca
magazii de provizii (s-au găsit în ele chiupuri, denumite dolia) si
depozite de arme. Acoperişurile lor plate puteau fi utilizate ca platforme
de luptă. O cisternă mare (8 X 6,20 m) construită din piatră şi căptuşită
cu ciment impermeabil (opus signinum) se află la nord / nord-vest, în
afara incintei inferioare. Cisterna era acoperită iniţial cu o boltă din
blocuri de calcar. Cercetătorii numesc grecească tehnica zidăriei şi
consideră că meşterii au fost aduşi, probabil, de la Histria, care era pe
atunci sub protecţia dacilor. Tehnica este aceeaşi ca la Costeşti - unde
cele nouăsprezece monede histriene descoperite dovedesc existenţa
relaţiilor comerciale cu oraşul grec. Dar opus signinum şi bolta sînt
lucrate în tehnica romană; cisterna a fost construită probabil de inginerii
romani pe care Decebal i-a obţinut prin viclenie de la împăratul
Domiţian în cadrul aranjamentului de după războiul terminat în 89 e.n.
Potrivit înţelegerii, deşi pierduse războiul din punct de vedere tehnic,
regele dac a obţinut o subvenţie, recunoaşterea sa ca monarh aliat şi
împrumutarea unor meseriaşi calificaţi.

După două zile de mers pe jos şi un urcuş mai anevoios ca la Costeşti

sau Blidaru, se ajunge la cea de a treia fortificaţie, Piatra Roşie (832 m
peste nivelul mării) care domină spre vest valea unui rîu. Se numeşte
astfel fiindcă pietrele de pe platou sînt de culoarea sângelui. Ca şi
Blidaru, Piatra Roşie este o cetate cu două incinte, construite în două
faze. Incinta mai veche este dreptunghiulară (102 X 45 m, deci mai mare
ca un teren de fotbal), prevăzută cu ziduri de piatră şi turnuri (foto 41).
Intrarea se făcea prin turnul de la colţul din stingă, sus; iar de acolo se
urca pe o scară de piatra, construită la fel de îngrijit ca aceea care ducea
spre locuinţa regală din turnul de la Costeşti. În interior, în partea de
nord a suprafeţei deschise (vezi spre dreapta în machetă) se înălţa pe
temelii de piatră o construcţie dreptunghiulară din lemn, cu o curte
exterioară şi un mic sanctuar. Avea podea din pămînt bătut, acoperiş de
sită sau paie şi o uşă zdravănă de stejar ornamentată cu ţinte de fier
(expusă acum la Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România din
Bucureşti). Clădirea era înconjurată pe trei laturi de un gard solid în
formă de U - făcut din lemn şi tencuit cu lut amestecat cu paie şi pleavă -
un fel de stucco grosolan.

În a doua fază a cetăţii, incintei dreptunghiulare i s-a ataşat spre răsărit o

zonă mai întinsă, aproape pătrată (140 X 125 m), înconjurată de un zid
din piatră brută, cu palisadă pe creastă. La colţurile dinspre nord-est şi
sud-est se aflau turnuri pătrate din piatră care serviseră ca avanposturi în
prima faza a cetăţii, în interior s-au păstrat urme de locuinţe pe trei
terase şi o construcţie absidală asemănătoare unui templu, la care se
ajunge pe un drum pavat.

De pe căile de acces povîrnite ale cetăţii principale, Sarmizegetusa

Regia, se vede imediat spre nord fortificaţia de la Feţele Albe, situată la
1200 m peste nivelul mării, în vara anului 1972 săpăturile erau încă în
curs de desfăşurare. Această aşezare (fig. 8) se remarcă printr-o serie de
ziduri de susţinere care încing cinci terase: pe o suprafaţă de numai 20 X
65 m există peste 190 m de zid de susţinere. Pe terase se află o casă
circulară cu rîndurile inferioare ale zidăriei din calcar (fig. 8, L), un
sanctuar circular (fig. 8, S), locuinţe cu podeaua din lut nivelat şi un
hambar. Păstrînd desigur proporţiile, arheologii asemuiesc terasarea de
la Feţele Albe cu aceea a Pergamului, cel mai important oraş elenistic
din Asia Mică (Paul MacKendrick, Greek Stoms Speak, f ig. 7.7).
Aşezarea a dat la iveală vase pictate cu figuri animaliere si umane şi
coada de bronz a unei tigăi marcată cu numele unui meşteşugar italic.
Romanii au distrus localitatea în primul război dacic. Locuitorii au
refăcut-o, dar romanii au pustiit-o definitiv în 106 e.n. si au construit
acolo un castru.

Sarrnizegetusa Dacica, cea mai impresionantă dintre cele cinci cetăţi,

este situata la aprox. 1200 m peste nivelul mării, o altitudine aproape
egală cu aceea a fortăreţei de pe Feţele Albe. La cetate se ajunge în două
etape. Toată călătoria durează o zi. în prima etapă, te urci la 7,30
dimineaţa într-un tren forestier pe linie îngusta, care, în zilele de joi, cînd
distribuie alimente şi băutură sătenilor de pe traseu, parcurge cei
douăzeci de kilometri în şase ore şi jumătate. Pasagerii călătoresc cu un
vagon-platformă aşezat la coada trenului. Vagonul are bănci de lemn,
dar fiind descoperit, nu este prea comod pe vreme umedă. Linia
urmăreşte malul vestic al rîului Grădiştea, torent vijelios bogat în
păstrăvi şi care este de un mare pitoresc (foto 42). Pe malul răsăritean se
află vestigiile drumului militar utilizat odinioară de armata austriacă şi
probabil şi de legiunile lui Traian. De la staţia Cetate, unde cobori,
începe a doua etapă a călătoriei, o ascensiune istovitoare, pieptişă, dar
care merită osteneala. Sanctuarul şi cetatea de refugiu de pe platoul înalt
al Sarmizegetusei, în mijlocul unei splendide păduri de fagi, constituie
punctul arheologic cel mai spectaculos din România şi sînt într-adevar
unice în Europa.

Capătul potecii abrupte care urcă muntele pînă la platoul Sarmizegetusei

se vede în dreapta unui sanctuar cu şaizeci de coloane, asemeni celor de
la Costeşti, în careul din stingă, jos, al machetei (foto 43). Sanctuarul a
fost construit în vremea lui Burebista. Decebal, considerîndu-l învechit,
a ridicat unul mai modern, tot cu şaizeci de coloane, dar mai spaţios.
Tamburii au un diametru de 1,98 m fiind cu 46 cm mai groşi decît cei
din vechiul sanctuar (foto 44). Seria de litere greceşti săpate pe zidul de
susţinere dintre noul sanctuar şi terasa de sub el a fost interpretată ca o
listă de nume de zei, regi sau preoţi. Pe terasa inferioară dacii au
construit un sanctuar pătrat, cu optsprezece coloane (un alt multiplu de
şase) şi trei structuri circulare, cea mai mare avînd un diametru de 30,5
m. Sanctuarul (foto 45) este alcătuit din două cercuri concentrice în
interiorul cărora se află o incintă cu palisadă, în formă de potcoavă.
Cercul exterior este format din blocuri de piatră, dispuse în grupuri de
cîte şase stupi m-guşti şi mai înalţi, întrerupte de cîte unul mai scund şi
mai lat. Grupul de 6 + 1 se repetă de treizeci de ori. După cît se pare
cercul acesta reprezenta şase luni din anul solar dac. Cercul interior era o
incintă delimitată prin stupi de lemn îmbrăcaţi cu plăci lucioase şi
ornamentate din teracotă, în care se pătrundea prin patru intrări marcate
de praguri din piatră. Cercul înconjura incinta centrală în formă de
potcoavă, în partea estică se vede sanctuarul mai mic, rotund, avînd un
diametru de 12 m şi care este înconjurat prin unsprezece grupuri de stîlpi
din piatră, dispuşi în grupe de 8 + 1, una de 7 + 1 şi una de 6 + 1. La
nord de marele sanctuar circular se găseşte un disc de piatră, cu un
diametru de aprox. 6,5 m, alcătuit din zece pene de forma feliilor de tort
(foto 46) şi care reprezenta, fără îndoială, soarele.

La vest de zona sacră, un drum pavat (foto 47) duce prin pădure la
cetatea de refugiu. Cetatea, un dreptunghi neregulat cu o suprafaţă de
aproximativ 3 ha, este întărită cu ziduri impresionante şi are terase
dispuse pe şase nivele. Arheologii au găsit în interior urmele unor
locuinţe din bîrne, înălţate pe fundaţii de piatră. Casele aveau uşi
frumoase bătute cu ţinte de fier şi pereţi lipiţi cu lut drişcuit şi pictat.
Aici au fost descoperite două obiecte importante. Primul, o trusă
medicală, o cutie de lemn ferecată în alamă şi cu mîner de fier conţinea
un scalpel, o pensetă, pulbere de piatră ponce (utilizată după cît se pare
ca absorbant intern, asemenea caolinului) şi vase miniaturale pentru
substanţe farmaceutice. Este o dovadă a practicării empirice a medicinii.
Trusa fusese adusă probabil din Italia de un practician străin. Cealaltă
descoperire importantă este un vas uriaş (61 cm înălţime şi 104 cm
diametru) de forma unei cupe de şampanie fără picior. Vasul poartă
ştampila răsturnată cu alfabetul latin DECEBALUS PER SCORILO
(foto 48), adică Decebal, fiul (puer în latină) lui Scorilo. Scorilo, tatăl lui
Decebal şi predecesorul său pe tron, a fost una dintre acele figuri
obscure care au domnit peste rămăşiţele statului dac, de la moartea lui
Burebista (44 î.e.n.), pînă la urcarea pe tron a lui Decebal (în 87 e.n. -
Nu demult Kurt Horedt din Cluj a emis ipoteza că inscripţia nu este
dacică, ci latină şi reprezintă stampila unui olar: "Din cuptorul de ars al
lui Decebal, prin intermediul lui Scorilo". Dacă ar fi aşa ar însemna că
vasul nu ne spune nimic despre filiaţia lui Decebal ; dar este dificil să
găseşti o stampilă de olar similară în colecţiile cunoscute). În această
aşezare s-au mai descoperit patru sute de unelte din fier, confecţionate
cu cleştii, ciocanele şi nicovalele găsite în fierăriile de la nordul
sanctuarului: coase, seceri, sape, greble, casmale, unelte de curăţit
arborii, cuţite şi brăzdare de plug. Cercetătorii au scos la iveală şi unelte
de dulgherie: topoare, dălţi, tesle, ferăstraie, rindele şi sfredele. În cele
mai multe cazuri sculele au fost descoperite în magazii - pregătite pentru
transport sau ascunse în vremuri nesigure. Printre obiectele de fier se
numără : pinteni, crampoane pentru urcarea pe munte în timpul iernii,
zăvoare, cercuri pentru butoaie, părţi de căruţă, cuie, piroane, scoabe,
balamale. Existau bineînţeles si arme: pumnale, săbii dace curbate,
vîrfuri de suliţă, scuturi. La sfîrşitul primului război dacic (102 e.n.)
romanii au dărîmat parţial zidurile de apărare. Dacii le-au refăcut, în 106
romanii le-au distrus sistematic şi pe locuitori i-au deportat. Aşa cum
vom vedea în capitolul următor, reliefurile de pe columna lui Traian, din
Roma, relatează tragicul deznodămînt. Iar pe platou, seminţele calcinate
deapănă povestea distrugerii recoltelor de grîu, mei, secară, orz,
drăgaică, sălbăţie, fasole, linte, răpită, spanac, muştar. Plantele mai
neobişnuite - nalbele şi macii - ne evocă grădinile de flori, care
înveseleau cenuşiul absolut al zidurilor de piatră.

Cînd a fost nimicit de romani, statul lui Decebal era în plină înflorire.
Săpăturile din zona Munţilor Orăştiei au proiectat o lumină nouă asupra
apogeului politic, economic şi ştiinţific al culturii dace. Înaltul nivel al
ştiinţei dacilor este probat de existenţa calendarului solar. Burebista şi
Decebal au asimilat creator realizările tehnologice ale culturii greceşti şi
romane. Decebal era puternic angajat în formarea unei epoci clasice
dace, atunci cînd legiunile lui Traian i-au dat lovitura de graţie. Ca o
ironie a soartei, asimilarea de care vorbeam va uşura în secolul următor
procesul de romanizare a Daciei.

Săpăturile recente executate în împrejurimile cetăţilor care constituiau

inima Daciei, au scos la suprafaţă şi alte puncte mai mult sau mai puţin
importante. De exemplu s-au găsit o serie de colibe conice din crengi,
incendiate de romani în timpul războaielor dacice, adăposturi de vară
pentru ciobanii care-şi păşteau turmele pe coline. La începutul secolului
XX se mai puteau vedea încă asemenea colibe în ţinuturile mai
îndepărtate ale României. Colibele sînt reprezentate si pe Columna lui
Traian.

Echipe de arheologi din Cluj, Deva, Sibiu şi Alba lulia au explorat de

asemenea patru aşezări dacice minore. Prima este Căpîlna, situată în
mijlocul unei păduri de stejari (altitudine 600 m), la aproximativ 40 km
nord-est de Sarmizegetusa. Era înconjurată de un murus dacicus, cu o
înălţime de 4,5 m, făcut din piatră. Zidul avea turnuri şi o suprastructură
din cărămidă, acoperite cu lemn de stejar. Meşterii care au lucrat zidul
ştiau ceva carte latinească, fiindcă semnele de pe blocurile de piatră sînt
în caractere latine. Monedele descoperite datează din anii 14 î.e.n. - 96-
98 e.n. - adică de la Augustus la Nerva, predecesorul lui Traian.
Fortificaţia fusese probabil reşedinţa unui nobil dac. Inventarul agricol
arată că în suita lui se aflau cultivatori, iar bijuteriile - inele, brăţări şi
fibule din bronz si argint - atestă că erau suficient de avuţi ca să-şi
împodobească nevestele cu obiecte de preţ. Dar prosperitatea lor a luat
sfîrşit, în timpul celui de al doilea război dacic, cînd legiunile lui Traian
le-au incendiat casele de bîrne acoperite cu sită si hambarele cu grîne.

Fortăreaţa cea mai sudică descoperită pînă acum în Transilvania este

Baniţa, aşezată pe un deal într-o pădure de fag, la circa 1000 m peste
nivelul mării. Cetatea, situată la o distanţă de aproape 25 km sud-est de
Sarmizegetusa (fig. 4.1), avea murus dacicus, platforme de luptă, turnuri
şi val de pămînt, scări şi terase, case din bîrne cu acoperiş ţuguiat, din
sită, şi sanctuarul cu baze de coloane. Se găsea, desigur, lemn din belşug
şi o carieră de piatră la faţa locului. Oalele de topit şi tiparele pentru
turnat metalul vorbesc despre activitatea meşteşugarilor săi. Modul
inteligent în care clădirile cetăţii au fost adaptate terenului,
demonstrează aici ca şi în alte locuri, justeţea observaţiei făcute de un
autor roman: �Daci inhaerent montibus" - dacii stau aninaţi de munţii
lor. Baniţa avea sarcina să apere capitala lui Decebal de invaziile dinspre
sud, dar şi ea a fost incendiată în timpul Marelui Război.

A treia aşezare, Tilişca (aproape 670 m altitudine), este frumos

amplasată într-o pădure de pini, deasupra unui torent limpede, la cca 19
km sud-est de Căpîlna. Descoperirea s-a făcut întîmplător: în satul din
vale s-a observat că fundaţiile unei case moderne înglobau cîteva blocuri
de piatră. S-a presupus că blocurile proveneau de la o fortificaţie dacică,
deoarece aveau jgheaburile pentru inserţia grinzilor transversale,
specifice structurii murus dacicus. Cetatea este de tipul obişnuit, cu val
de pămînt, zid de piatră, poartă, turnuri, cisterne, temelii ale caselor şi
urmele incendierii de către romani. Şi un fapt neobişnuit: la Tilişca s-a
descoperit un atelier de bătut monezi. Trusa meseriaşului (foto 49)
fusese ascunsă într-o oală de lut. Era alcătuită din 14 tipare monetare
(stanţe) (din care fotografia arată zece) si trei nicovale-poanson din fier.
Lucrătorul antic fixa o rondelă de argint între cele două stanţe, lovea
poansonul matriţă cu un ciocan şi bătea astfel moneda. Pe tiparele
monetare se văd în negativ modelele de pe denarii romani de argint din
perioada 145-138 şi 72 î.e.n. Nu ne îndoim că meşterul nostru de la
Tilişca era un falsificator.

Piatra Craivii (fig. 9), situată în munţi, la 1083 m peste nivelul mării,
este a patra şi ultima aşezare minoră din Transilvania pe care o vom
prezenta aici. Cetatea era la 19 km nord de Alba lulia, anticul Apulum -
tot o aşezare dacă, dar care avea să capete o importanţă mai mare cînd va
deveni centrul conducerii provinciale romane (vezi cap. 5). Piatra Craivii
are toate caracteristicile dacice, inclusiv un sanctuar cu treizeci (5 X 6)
de coloane. Cetatea merită toată atenţia pentru funcţia pe care o
îndeplinea: apăra accesul spre minele de aur din Munţii Apuseni, aflaţi
la nord-vest. Aurul constituia o importantă sursă de venituri pentru regii
daci, care au avut, probabil, monopolul minelor. O cauză importantă a
invaziei romanilor a fost dobîndirea minelor, împăraţii, aşa cum vom
vedea, au deţinut monopolul aurului dacic pe tot timpul celor 165 de ani
de ocupaţie romană.

Ne rămîne să mai comentăm, pe scurt, vestigiile a patru aşezări dace, din

regiunea montană nord-estică a Moldovei. Prima este Bîtca Doamnei
(fig. l, nr. 28), situată pe un platou terasat cu o suprafaţă de 7,5 acri, la
140 m deasupra rîului Bistriţa şi la 4 km vest de Piatra Neamţ. Mîna
omului a produs stricăciuni mari aici; printre forţele distructive amintim
o invazie a tătarilor în secolul al XIV-lea, instalaţiile militare din timpul
celor două războaie mondiale şi goana nebunească după comori. Doar
plantarea coniferelor a tulburat cu folos liniştea straturilor antice. Dar
săpături stăruitoare şî atente au scos la lumină un val de pămînt gros de
3,50 m, cu palisadă. Palisada era construită din Dulumaci aşezaţi în
picioare. Pe ambele părţi ale stîlpilor erau bătute orizontal scînduri, iar
spaţiul dintre ele era umplut cu pămînt şi pietre mici. În exteriorul
palisadei se află un şanţ triplu, de dată incertă, înspre interior, între
palisadă şi zidul de piatră, se prevăzuse un pasaj pentru santinele. Zidul
interior de piatră fusese probabil înalt de 3,90-4,80 m, cu turnuri avînd
partea inferioară din piatră şi partea superioară din cărămidă uscată la
soare, înălţimea turnurilor (7 m) s-a calculat ţinînd cont de distanţa faţă
de zid, la care au căzut cărămizile din rîndurile de sus ale zidăriei.

Intrarea în aşezare se făcea printr-o poartă largă de aprox. 2,50 m. Casele

se pare că erau de lemn, aveau fundaţii de piatră, podele din pămînt
bătătorit şi pereţii interiori văruiţi. Uşile, din lemn, erau ferecate în fier
sau împodobite cu ţinte, ca la Sarmizegetusa. Acoperişul era învelit cu
sită. Întrucît s-au găsit puţine cuie de fier se presupune că pentru
asamblarea caselor se utilizau piroane de lemn. O locuinţă cu multe
camere a fost onorată cu numele de "palat", însă construcţia este, din
toate punctele de vedere, departe de rafinamentul turnului-locuinţă de la
Costeşti. Descoperirea unui cuptor de ars şi a unor aglomerări de zgură
ne fac să presupunem că meseriaşii - olari şi prelucrători de metale -
trăiau împreună în locuinţa unui meşter. Olarii imitau atît obiecte
greceşti cît şi romane. Prelucrătorii de metale confecţionau brăzdare de
plug, seceri, nicovale, cleşti, tesle, sfredele, foarfeci mari şi cuţite,
scoabe, vîrfuri metalice şi nituri. Producţia de arme era redusă, astfel că
poporul acesta neiubitor de războaie a fost o pradă uşoară pentru romani.
S-au găsit două sanctuare cu baze de coloane, unul în afara incintei, în
partea sudică a zidului, celălalt în interior. Peste acesta din urmă s-a
construit apoi un turn de apărare: cînd zeii sprijineau ostile cele mai
puternice era imposibil să nu se clatine şi credinţa. Bijuteriile găsite
demonstrează o prosperitate modestă : fibule de fier, bronz şi aur; inele
de bronz şi unul de aur, cu fleuron (rozetă) în formă de şarpe; o brăţară
de bronz. S-au găsit numai două monede, care arată existenţa relaţiilor
comerciale cu vestul: o monedă de argint din Dyrrhachium (sec. II î.e.n.)
şi un denarius roman din anul 91 î.e.n. Marea asemănare cu aşezările din
Transilvania ne îndreptăţeşte să includem Bîtca Doamnei în regatul lui
Burebista şi Decebal.

De la Bîtca Doamnei se vede cu ochiul liber, la nord de Piatra Neamţ,

aşezarea dacică de la Cozla (fig. l, nr. 29), unde se află acum un parc
naţional. Cetatea, care prezintă caracteristicile cunoscute, a fost, ca şi
altele, distrusă de foc. La fel şi-a încheiat existenţa Tiseşti (Tg. Ocna, pe
hartă, fig. 6), situată la 72 km spre sud.

Ultima aşezare, Barboşi, lîngă Galaţi, nu departe de confluenţa Dunării

şi a Siretului, este cunoscută mai bine ca sediu al unui castru roman. S-
au descoperit însă mai jos straturi dacice. Cetatea era fortificată printr-o
palisadă (în regiune lipseşte piatra), în interiorul incintei se înălţau case
din împletitură lipită cu lut, cu acoperişuri de ţiglă, după moda
grecească: Bărboşi se află la numai 96,5 km nord-vest de Histria. Exista
un sanctuar cu baze de coloane; tamburii coloanelor, faute de mieux,
erau din lemn. S-a găsit multă ceramică adusă din Grecia, în vreme ce
multe monede provin din Histria şi Tomis, denarii republicani romani
arată că negoţul a pătruns si din direcţia opusă, de unde a venit şi
dezastrul final al aşezării. Poate că romanii s-au simţit justificaţi să-şi
abată mînia asupra ei, fiindcă de aici vor fi pornit multe din raidurile
barbarilor descrise de Ovidiu, poetul roman aflat în exil la Tomis în
primii ani ai erei noastre. Ovidiu povesteşte cum băştinaşii treceau
Dunărea pe gheaţă şi arcaşii lor îşi trimiteau săgeţile otrăvitoare peste
zidurile cetăţii Tomis.

Statul dac, ale cărui cetăţi şi aşezări au fost descrise în acest capitol, ar fi
putut, dacă i s-ar fi dat răgazul, să genereze o cultură demnă de comparat
cu aceea romană. Dar lăcomia şi violenţa manifestate de ambele tabere
au împiedicat o dezvoltare paşnică. Dacii au prins gustul obiectelor
romane de lux şi au întreprins incursiuni în teritoriul roman, de unde îşi
procurau mijloacele de cumpărare, romanii aveau nevoie de aurul dac şi
doreau să-şi răzbune oraşele atacate. Capitolul următor ne va istorisi
modul în care s-a pus capăt tensiunilor la începutul domniei lui Traian -
împăratul pe care romanii îl numeau Optimus Princeps, "cel mai bun
dintre principi".