TEMA VI.

Norme de logică în comunicarea orală (2 ore)

6.1. Respectarea legii identităţii – condiţie indespensabilă a comunicării orale:

6.1.1. Legea identităţii – normă pentru actul gândirii şi al comunicării: noţiuni generale;
6.1.2. Încălcarea legii identităţii – cauze şi consecinţe;

6.2. Argumentarea şi demonstrarea tezelor

6.2.1. Argumentarea – formă de fundamentare a unei teze:
• Argumentul şi argumentaţia: definirea şi scopul argumentării.
• Etapele argumentării : I. emiterea unei teze cu valeităţi de adevăr sau justeţe; II. indicarea mijloacelor de întemeiere
(argumentele); III. Stabilirea unei legături de ansamblu între mijloacele de întemeiere şi susţinerea respectivă a întemeierii;
• Instrumentele procesului de argumentare: argumentele, faptele;
6.2.2. Argumentarea obiectivă (demonstrativă):procedeele argumentăriiobiective (judecăţi, raţionamente, inducţii, deducţii);
• Exemple de argumentare obiectivă;
6.2.3.Argumentarea subiectivă (nedemonstrativă):procedeele argumentării subiective (psihologice, tactice, retorice, artistice:
timbrul vocii, ridicarea vocii, întrebări retorice, gesturi exagerate etc.);
• Exemple de argumentare subiectivă;

6.2.4.Argumentarea pragmatică
• Tertipuri de argumentare pragmatică: formularea neclară a tezei, invocarea probelor false,sprijinirea probelor pe teză,
devierea vorbitorului de la demonstrarea tezei la demonstrarea probei, abaterea asculătorului de la demonstrarea tezei la
demonstrarea probei;
6.2.5. Regulile argumentării:
- Stabilirea clară a celei mai bune alternative în negociere;
- Convingerea fermă că interlocutorul are ceva de câştigat;
- Convingerea că interlocutorul nu ştie tot ce are de câştigat;
- Identificarea motivelor de a câştiga ale interlocutorului;
- Personalizarea mesajului şi adaptarea lui la partener;
- Controlarea atitudinilor şi a comportamentelor;
- Implicarea şi angajarea organelor sensoriale ale partenerului.
6.2.6.Ordine prezentării argumentelor
6.2.7. Demonstraţia – noţiuni generale;
• Regulile demonstraţiei:
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată formulată precis;
-Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care poate fi demonstrată prin probe;
-Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care nu este modificată ori substituită pe tot parcursul demonstraţiei;
- Probele care servesc pentru fundamentarea tezei trebuie să fie fapte adevărate;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care nu se contrazic reciproc;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care constituie o raţiune suficientă
pentru teză;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care nu se sprijină pe adevărul tezei;
- Teza trebuie să fie un mod necesar din fundamentul constituit din probe.

6. 3. Tragerea concluziilor:
6.3.1.Noţiune de premisă şi concluzie
6.3.2.Greşeli comise la tragerea concluziilor: premise şi concluzii greşite;
6.3.3. Concluzii pripite;
6.3.4. Cauzele ce duc la formularea concluziilor pripite şi greşite:

Bibliografia de bază:
1. Dorogan Maria, Curs de elocinţă, Editura ARC, 1995, p. 246-247, ISBN: 5-7790-0185-5;
2.Palii Alexei, Cultura comunicări, Editura EPUGRAF, 2005, p. 26-46, p. 256-259, ISBN: 9975-924-50-6;
3. Prutianu Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri. Editura Polirom: Iaşi, 1998, p.100-111, ISBN:973-683-051-9;

Subiecte:
1. Argumentarea – formă de fundamentare a unei teze.
2. Tipuri de argumentare.
3. Demonstraţia.

1
4. Reguli ale demonstrației.
5. Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare.
6. Combaterea.

Nu este posibil să demonstrăm orice. Pot demonstra că suma unghiurilor interioare ale unui
triunghi este egală cu suma a două unghiuri drepte. Cum aş putea însă demonstra faptul că prietenul meu
este un om deosebit de onest care merită toată încrederea? Aş putea doar încerca să conving preopinentul
(cel care opinează) de adevărul acestei aserţiuni ( ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p.
gener. afirmație.) invocând argumente credibile. În instanţa de judecată, în parlament, în şcoală, în cabinetul
terapeutic, în jurnalistică, în management, în orice fel de negocieri, în reclamă şi publicitate, se încearcă
convingerea auditorului, instaurarea sau schimbarea unor mentalităţi, opţiuni, comportamente, ideologii,
concepţii.

Convingerea publicului presupune discursul argumentativ analizat tradiţional în legătură cu

discursul retoric, cu rol persuasiv, iar convingerea partenerului interlocutor presupune dialogul
argumentativ.

 Argumentarea este procesul prin care se urmăreşte dobândirea adeziunii ( ADEZIÚNE, adeziuni, s. f.
1. Alipire, aderare (la ceva), solidarizare conștientă (cu ceva). ♢ Expr. A-și da adeziunea (la ceva) = a adera (la ceva). ♦
Exprimare în scris a aderării la ceva; cerere de primire într-o organizație politică sau de masă. 2. (Fiz.; în expr.) Forță de
adeziune = forță care ține lipite două corpuri, datorită atracției moleculare. – Fr. adhésion (lat. lit. adhaesio, -onis) .). Ţinta este
convingerea, persuadarea (PERSUADÁ, persuadez, vb. I. Tranz. (Livr.) A convinge pe cineva sa creadă, să gândească sau
să (vrea să) facă un anumit lucru)şi vizează discursul practic.

Dacă logica formală se adresează raţiunii teoretice, logica informală (Blair) sau discursivă (Grize)

se adresează raţiunii practice asociate acţiunii cotidiene. Logica discursivă este o logică a conţinuturilor de
gândire, a raţionamentului concret. Este necesară şi o astfel de logică fiindcă în chestiunile practice decizia
nu poate fi luată nici printr-un raţionament pur deductiv, şi nici în lumina unor evidenţe empirice. Studiul
tehnicilor discursive ale raţionamentului practic, prin care se urmăreşte obţinerea adeziunii celorlalţi la
anumite idei sau opinii este obiectul teoriei argumentării.

Argumentarea este tratata de Aristotel înTopica, lucrare ce are drept scop "de a gasi o metoda, prin
care putem argumenta despre orice problema pusa, pornind de la premise probabile, si prin care putem
evita de a cadea în contradictie, când trebuie sa aparam o argumentare." Aristotel face distinctia între
analitica si dialectica. Analitica vizeaza rationamentul demonstrativ ce cade sub jurisdictia necesitatii,
bazat pe premise adevarate si prime, iar dialectica vizeaza rationamentul care porneste de la premise
probabile. Argumentarea se fondeaza pe rationamentul dialectic, care asigura cadrul adecvat al
confruntarilor de opinii.

Am putea spune că argumentarea reprezintă o strategie prin care, utilizând diverse procedee logice, un
vorbitor încearcă să convingă un auditor de întemeierea (legitimitatea) unei teze (idei). Convingerea
(stare psiho-logică) este aşadar condiţionată de capacitatea unui vorbitor (competenţa lingvistică) de a
utiliza anumite procedee (competenţa logică) prin care să determine adeziunea auditoriului.
Argumentarea nu poate fi tratată doar sub aspect pur logic-formal, al corectitudinii inferenţelor, ci şi sub
aspect material sau al conţinutului propoziţiilor raportate la situaţii de viaţă. De aceea termenul de
argumentare nu mai este univoc, ci are o semnificaţie foarte largă:
- manieră de a prezenta şi dispune argumente

2
- procedeu de a-i convinge pe alţii
- acţiune socială îndreptată spre susţinerea sau slăbirea unui punct de vedere prin argumente
- formulare de raţionamente
- metodă nonviolentă de rezolvare a conflictelor
- formă de întemeiere a tezelor alături de demonstraţie.

Ideea unei logici a argumentării se estompează printre aspectele mult mai proeminente de retorică,
pragmatică etc.

Argumentarea - act de comunicare ce are drept scop să convingă pe cel cărui îi este adresată aserţiunea
(justificarea).

Componenţa:
•teza de argumentat (concluzia demersului),
•fundamentul argumentării (premisele demersului),
•conexiunea logică dintre argumente şi teză.
Indicatori ai argumentării:
•indică prezenţa argumentelor (premiselor) – întrucît, fiindcă, deoarece, etc.;
•indică prezenţa tezelor (concluziei) – deci, prin urmare, aşadar, în consecinţă, etc.:
•excepţie – în unele texte argumentative cuvintele indicate se subînţeleg.

Tipuri de argumentare:
1.Un argument şi o teză.(Exemplu: Mi-am luat umbrela (teză), deoarece, cînd m-am pornit la serviciu cerul
era înnourat (argument).)
2.Mai multe argumente şi o teză.(Exemplu: Tirania nu este o formă bună de conducere (teză), fiindcă ea nu
contribuie la progresul spiritual al poporului(argument I ), iar orice formă bună de conducere favorizează
progresarea intelectuală a poporului (argument II ).)
Argumentarea persuasivă (convingătoare) – apelează la sentimente, dorinţe, nevoi, stări emotive. Ea nu e
interesată de stabilirea adevărului tezei, ci de eficienţa efortului de a convinge pe calea manipulării
psihologice, însă, ea nu este lipsită de raţionalitate.

Evitarea presuasiunii:
•Ezită a lua spontan o hotărîre, stabileşte dacă demersul este argumentativ.
•Argumentele aduse trebuie să fie un sprijin logic pentru idee (teză), dacă nu – cere alte temeiuri.
•Cere ajutor în cine ai încredere.

Argumentele bazate pe structura realului

Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la relaţiile de succesiune (un fenomen în
raport cu cauzele sau consecinţele sale) şi de coexistenţă (ce leagă persoana deactele sale şi în genere o
esenţă de manifestările sale).

În prima categorie sunt incluse:

•legătura cauzală;
•argumentul pragmatic;
•argumentul bazat pe mijloace şi scopuri;
•argumentul risipei;
3
•argumentul depăşirii;
•argumentul direcţiei.Din cea de a doua categorie fac parte:
•argumentul de autoritate;
•argumentul bazat pe legătura simbolică;
•argumentul dublei ierarhii.

a) Legăturile de succesiune

Legătura cauzalăeste o relaţie fundamentală, ambele direcţii de analiză fiind la fel de importante
(Raymond Aron afirmă înIntroduction a la philosophiede l’histoirecă orice istorie pentru a explica ce a
fost, se întreabă ce ar fi putut să fie).
Datoritădecalajului termporal între cauză şi efect suntem tentaţi să asimilăm succesiunea cu cauzalitatea;de
aici paralogismul luiPost hoc, ergo propter hoc(După aceea, deci din cauza aceea) actualizatîn superstiţii,
glume, dar şi în discursuri politice care din raţiuni propagandistice prezintă puresuccesivităţi ca înlănţuiri
cauzale.
Argumentul pragmatic permite aprecierea unui act sau eveniment în funcţie deconsecinţele sale favorabile
sau defavorabile; unii teoreticieni au văzut în el schema unică alogicii judecăţilor de valoare. În orice caz
pentru a aprecia un eveniment, trebuie judecateefectele sale.

Legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui effect considerat doar
consecinţă sau dimpotrivă a maximalizării sale prezentat drept scop.In scopulinducerii unei anumite
interpretări a modelului situaţiei un eveniment (o grevă de pildă) poate fi prezentat drept scop (greviştii
urmăresc destabilizarea ţării) sau drept mijloc (şi atunci lecturaeste radical diferită:greva drept mijloc de
ameliorare a condiţiilor de viaţă).
Există desigur o serie de capcane ale argumentării cauzale:
1) pretextul sau invocarea unei false raţiuni pentru justificarea unei situaţii (justificarea
devenităclasică în discursul politic romπnesc postdecembrist a “moştenirii dezastruoase” lăsate
deguvernul precedent oferită ca unică explicaţie a situaţiei economice dezastruoase);
2) inversarea cauză/consecinţă conform ambiguităţii “oul şi găina” (“Beau pentru că soţia
măînşeală” sau “Il înşel pentru că bea şi este violent”, punctare a evenimentelor care
constituiefoarte frecvent cheia de boltă a terapiei conjugale sau “Mărim impozitele pentru a
mări fondurile bugetare diminuate de evaziunea fiscală”/vs/”Evaziunea fiscală se datorează
nivelului prea înaltal impozitelor” şi exemplele ar putea continuaad infinitumsupradeterminarea
sau invocarea de motive în exces, ceea ce diminuează credibilitateadiscursului justificator
(binecunoscuta scuză a copilului care a întîrziat la şcoală pentru că nu asunat ceasul, bunica a
uitat să îl trezească, a avut loc un accident de circulaţie etc.)

Argumentul risipeiintroduce o argumentare pentru continuitate; dacă s-a început deja olucrare, s-a
acceptat un sacrificiu care s-ar pierde dacă s-ar renunţa la lucrarea respectivă, trebuiecontinuat în direcţia
finalizării.Exemple paradigmatice au fost oferite de Descartes în Discursul despre metodăsau mai aproape
de zilele noastre de dezbaterile privind Casa poporului cîndargumentul invocat era tocmai finalizarea
lucrării, investiţiei deja începute.In istoria recuperăriimprumuturilor acordate ţărilor slab dezvoltate
funcţionează acelaşi raţionament:în absenţacontinuării acordării sprijinului financiar posibilitatea
rambursării creditului iniţial devine o purăutopie.
Argumentul depăşrii. În unele situaţii interlocutorul nu trebuie confruntat cu întreg intervalul ce
separă situaţia actuală de scopul final; este preferabil ca el să fie plasat în faţa unor scopuri parţiale a căror
4
realizare nu provoacă o opoziţie puternică. Marea artă a educaţiei de pildă rezidă tocmai în fixarea unor
etape avănd fiecare interesul său propriu. Spre deosebire deargumentul precedent, bazat pe trecut
(investiţiile realizate), acest tip de argument este proiectiv,încercπnd să modeleze viitorul.Ordinea
argumentelor într-un discurs trebuie să ţină seama de exigenţele acestei strategiiglobale (fiecare etapă de
persuasiune fiind realizată, interlocutorul se află într-o nouă configurarea situaţiei, aptă să-i modifice
treptat atitutdinea faţă de ţelul final al argumentării).
Argumentul direcţieisau al degetului prins în angrenaj discută situaţia extrapolării unui caz
particular (“Unde vom ajunge dacă mărindsalariile minerilor şi ceferiştilor şi alte categorii sociale vor
solicita aceleaşi revendicărisalariale?” etc.)

b) Legături de coexistenţă.
Dacă în cazul succesiunii, termenii confruntaţi se situau în acelaşi plan fenomenal,legăturile de coexistenţă
unesc două realităţi din care una se situează la un nivel diferit degeneralitate, putere explicativă.
Argumentul autorităţiirespins de Locke şi pozitivişti (ca pseudo-argument destinat săcamufleze
iraţionalul credinţelor şi sentimentelor noastre) este acceptat de Perelman sub forma:
•opiniei comune (“după cum se ştie”);
•opiniei savanţilor (“aşa cum a demonstrat Einstein”);
•tezelor filosofiei, religiei (considerate la modul impersonal) dacă vin în completareaaltor argumente.
Argumentul dubleiierarhii ( argumentula fortiori) corelează termenii ierarhiei discutatecu cei ai
ierarhiei admise conform devizei “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (proverbfrancez).i) “Dacă
Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului, cu atât mai mult va avea grujă deoameni” (Leibniz);ii) “Nu
este o ruşine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg oraş, iar astăzi întreg poporul este
incapabil şi nici nu încearcă măcar să-şi salveze patria ?” (Isocrate).

c)Argumente care creează structura realului

In această categorie Perelman grupează două familii de argumente:
1) argumentarea prinexemplu, ilustrare şi model
2) argumentarea prin analogie şi metaforă. Exemplul, modelulstructurează lumea, impunπnd o relaţie
de imitare bazată pe prestigiul modelului. Element cheieal platonismului, modelul fundamentează
orice construcţie filosofică.
Argumentarea prin exemplueste un pivot al argumentării, exemplul bucurându-se destatutul de
fapt.Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează statutului defapt şi
pregnanţei sale (numită de Perelman efect de prezenţă).Exemplele trebuie să fie cât mai diverse:
confirmante şi infirmante.Înrudită cu exemplul,ilustrareanu întemeiază regula (ca în cazul exemplului),
ciconsolidează adeziunea la o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunţulgeneral.
Modelul(bazat de fapt pe argumentul autorităţii) furnizează în toate perioadele“paradigme” exemplare în
istorie, literatură, dar şi în viaţa privată sau publică (modelul tatăluiextrapolat din familie în viaţa politică :
de la şeful de trib la “tătucul” Stalin, model ceinfantilizează şi dezautonomizează cetăţenii).
Analogiainstituie o similitudine de structură între domeniul sensibil şi cel inteligibil (Aeste faţă de
B ceea ce este C faţă de D): “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, tot aşa inteligenţa este
uimită delucrurile cele mai evidente” (Aristotel - Retorica).

Prutianu consideră că argumentația doar parțial se construiește pe logică și raționalitate. Efectele

speciale cer abordări emoționale. De aici, distinge:
Argumentaţia în pathos - este genul de abordare emoţională, patetică. Apelează la sentimente, entuziasm
şi afecte. Pathosul are valoare de argument atunci când răscoleşte emoţii şi sentimente, energii latente care
tulbură şi influenţează concentarea, atenţia şi memoria. Forţa de convingere este purtată de mesaje
5
paraverbale şi de limbajul trupului : postura, fizionomia, mimica, gestica, aspectul exterior, vocea, tonul,
ritmul vorbirii , al respiraţiei şi al bătăilor inimii sunt mai importante decât cuvintele. Interlocutorii
instinctivi şi afectivi sunt uşor de convins prin astfel de abordări, ei nu aud însă argumetele logice.
Argumentaţia în logos - este genul de abordare logică. Pune accentul pe raţionalitate , cauzalitate,
inducţie, deducţie, analiză, sinteză şi gândire abstractă. Se adresează gândirii reci componenţei cerebrale a
interlocutorului. Dacă se rezumă la strictul necesar, la simplitate , claritate şi precizie, discursul logic
convinge uşor la nivel teoretic, ştiinţific, abtract.
Argumentaţia pragmatică - este genul de abordare obişnuit. A argumenta eficace inseamna a opera
simultan cu logosul , pathosul şi ethosul partenerului de negocieri.
Argumentele puternice au câte ceva din toate aceste trei dimensiuni umane. Forţa argumentelor depinde de
credibilitatea premiselor şi nu de validarea raţionamentului .
În linii mari , teoria argumentării se ocupă , sub aspect logic şi retoric , de studiul discursului persuasiv şi
al tehnicilor de comunicare ce pot smulge adeziunea şi asentimentul auditorului.
Argumentaţia - este un discurs alcătuit din cuvinte, concepte, idei şi judecăţi. Rolul ei este acela
de a pune în valoare avantaje pe care le are ofertă unui negociator faţă cu cererea celuilalt. Cererea
înseamnă nevoi, motivaţii şi aşteptări. Argumentaţia convinge la nivel mental, în logos. O face cu atât mai
temeinic cu cât este mai sinceră, mai realista si mai solidă. Argumentaţia este ceva dificil demonstraţiei
chiar dacă sunt confundate adesea una cu cealaltă.
Demonstraţia, consideră Prutianu este probatoriului, procesul de administrare a probelor. Rolul
său este susţinerea argumentaţiei logice , în plan material şi senzorial ,prin fapte concrete, cazuri, cifre,
imagini, sunete, alte probe materiale, statistici, martori. Demonstraţia angajează afectiv , la nivel senzorial.
Argumentaţia este posibilă fără demonstraţie , dar demonstraţia fără argumentaţie este lipsită de eficacitate
şi chiar de sens. Ca regulă generală , demonstraţia urmează după argumentaţie. Procedând invers , efectul
de persuasiune şi convingere scade
Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare:
- demonstraţia este derivare necesară, constrângătoare
- argumentare este derivare nenecesară, neconstrângătoare. Ea constă din „probe” care sunt instalate
într-o inferenţă mai slabă, mai ales că în argumentare există asumpţii acceptate de ceilalţi şi care nu mai
sunt demonstrate. Argumentarea vizează adeziunea spiritelor care se află într-un contact intelectual.
În demonstraţie se realizează un proces formal şi deductiv, de aceea studiul demonstraţiei revine
logicii.
În argumentare se realizează un proces dependent de aumpţii şi nedeductiv, de aceea studiul
argumentării revine retoricii şi psihologiei sociale.
Concluzie: argumentarea este o formă de întemeiere alături de demonstraţie, care presupune, ca
orice întemeiere, inferenţa şi deci, anumite reguli de derivare a căror respectare este condiţia necesară a
validităţii.
Obiecţii aduse studiului logic al argumentării:
- argumentarea este abordată de teoria acţiunii, de pragmatică şi depăşeşte posibilităţile logicii care
tinde spre formalizări, structuri generale greu de obţinut în practica presărată de numeroase condiţionări.
- este suficient să studiem inferenţele care compun argumentarea pentru a da răspuns la problemele
logice ale argumentării
Se pune problema dacă este suficientă studierea demonstraţiei pentru a înţelege argumentarea.

6
 Forma cea mai evoluată de întemeiere este demonstraţia, argumentarea fiind o formă de întemeiere
puţin evoluată în care, de cele mai multe ori, ţintim doar să slăbim sau să întărim puncte de vedere. Totuşi,
argumentarea este foarte importantă pragmatic pentru că majoritatea întemeierilor noastre sunt
argumentări.

Tipuri de argumentare:
1. Un argument şi o teză.(Exemplu: Mi-am luat umbrela (teză), deoarece, cînd m-am pornit la serviciu
cerul era înnourat (argument ).)
2. Mai multe argumente şi o teză.(Exemplu: Tirania nu este o formă bună de conducere (teză), fiindcă ea
nu contribuie la progresul spiritual al poporului(argument I ), iar orice formă bună de conducere
favorizează progresarea intelectuală a poporului (argument II).)

Regulile argumentării:
- Stabilirea clară a celei mai bune alternative în negociere;
- Convingerea fermă că interlocutorul are ceva de câştigat;
- Convingerea că interlocutorul nu ştie tot ce are de câştigat;
- Identificarea motivelor de a câştiga ale interlocutorului;
- Personalizarea mesajului şi adaptarea lui la partener;
- Controlarea atitudinilor şi a comportamentelor;
- Implicarea şi angajarea organelor sensoriale ale partenerului

Demonstraţia

Demonstraţiaeste o operaţie logică, în procesul căreia confirmăm adevărul unei judecăţi cu

ajutorul altor judecăţi, al căror adevăr este dejadovedit prin practică. Înţelepciunea umană a dovedit, că
demonstrativitatea este o trăsătură importantă a gîndirii corecte. Ea este o reflectareîn conştiinţa noastră a
conexiunii universale din realitate, dintre obiecte şi fenomene. Demonstrativitatea este o trăsătură a gîndirii
ştiinţifice,noile idei în ştiinţă nu se acceptă la credinţă, cît de mare n-ar fi autoritatea savantului.
Independent de conţinutul său concret, fiecaredemonstraţie are trei componente:
•Ce se demonstrează? – teza. 
Teza este o judecată al cărei adevăr trebuie dovedit.
•Prin ce se demonstrează? – argumente.
Argumentele (dovezile sau probele) sunt judecăţi al căror adevăr a fost demonstrat dejaindependent de
teză, deaceea ele pot fi folosite pentru confirmarea tezei în calitate de raţiune suficientă. Ca argumente pot
servi judecăţi care reflectă fapte concrete, axiome, postulate, definiţii, reguli şi legi ale ştiinţei.
• Cum se demonstrează? – prin procedee şi reguli.
Procedeul de demonstrare este acea formă de legătură şi înlănţuire a argumentelor şia concluziilor scoase
din argumente care face posibilă demonstrarea adevărului tezei. Argumentele se unesc nu în mod mecanic,
ci înconformitate cu anumite legi logice.

Deosebim următoarele feluri de demonstraţie: directă şi indirectă, deductivă şi inductivă, matematică şi

empirică, apărarea şi combaterea.
In funcţie de procedeul utilizat, există demonstraţie intuitivă (neaxiomizat sau axiomizat)şi formalizată.
Demonstraţia intuitivă se bazează pe relaţiile dintre termeni şi propoziţii. Cel maiadesea ea nu se bazează
pe raţionamente complete, ci eliptice, iar, uneori, cel care le realizeazănu este conştient de regulile pe care
7
le aplică (el apelează la intuiţie care nu este un criteriu sigur şi trebuie controlată, deci trebuie cunoscute
regulile formale). Odata cu complicareademonstraţiilor a devenit necesar controlul prin reguli, ceea ce a
dus la construcţiile axiomaticeriguroase (deşi intuitive) şi apoi la construcţiile formale (formalizate) în care
se are în vedere, în primul rînd, sistemul de simboluri şi regulile de operare.În funcţie de sprijinul direct
sau indirect pe experienţă, există demonstraţii deductive şidemonstraţii inductive.
Dacă în desfăşurarea demonstraţiilor nu intervin direct date de experienţăatunci avem demonstraţii
deductive, în caz contrar avem de a face cu demonstraţii inductive.
Demonstraţia deductivă poate fi: directă şi indirectă.Demonstraţia directă este fie inducţia
completă, fie deducţia conformă cu formele deraţionament cunoscute în care se trece de la premise la
concluzie. Diferitele moduri de silogismecategorice sunt exemple de demonstraţii directe, cel mai adesea
fiind eliptice, dînd impresia unor inferenţe imediate.
Diferenţa esenţială între demonstraţie şi deducţie este faptul că în demonstraţie ştim că premisele
sunt adevărate, atunci şi concluzia esteadevărată.Demonstraţia este, de fapt, ,,reducera unei propoziţii date
la propoziţii adevărate” cu ajutorul raţionamentelor valide. Se înţelege că nu există procedură universal
valabilă de a afla fundamentul demonstraţiei şi că trebuie să intuim din ce propoziţii deducem şi cum
deducem.Propoziţia demonstrată dispune şi de posibilitatea unei confirmări independente de premisele date
şi, în acest fel, contribuie ea însăşi laconfirmarea premiselor. Dacă am acceptat argumentele (premisele) ca
fiind adevărate, atunci trebuie să nu uităm că în fundamentuldemonstraţiei pot intra propoziţii bazate pe
demonstraţie, pe observaţie, definiţii, postulate sau idealizări. Dacă demonstraţia este încadratăîntr-un
sistem deductiv bazat pe un număr determinat de propoziţii prime (axiome), atunci să se bazeze pe o altă
proprietate: non-contradicţia.

Regulile şi erorile demonstraţiei

Regulile demonstraţiei se referă la teză, argumente şi procedeul de demonstraţie.

Regulile privitor la teză:

•Teza trebuie să fie formulată concis, clar şi exact.
•Teza trebuie să rămînă aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei. Nerespectarea acestei cerinţe duce la
greşeala tipică – substituireatezei (teza care urmează să fie dovedită se înlocuieşte cu o teză nouă, ori se
apelează la calităţile personale ale omului, apel la public).
•Teza nu trebuie să vină în contradicţie cu judecăţile anterior dovedite.

Regulile referitoare la argumente:

•Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărate, demonstrate, care nu pot fi puse la îndoială şi care nu se
contrazic. Greşeli tipice -eroarea fundamentală şi anticiparea tezei. Eroarea fundamentală – cînd
argumentul cu care se demonstrează teza este o judecatăfalsă, ori teza se dovedeşte cu argumente false.
Anticiparea tezei – judecata, care trebuie să demonstreze adevărul tezei, necesitădemonstrarea sa însăşi.
•Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărul căror este dovedit independent de teză. Greşeala tipică –
cercul vicios (teza sedovedeşte prin argumente, iar argumentele la rîndul lor se dovedesc prin teză).
•Argumentele trebuie să constituie pentru teză o raţiune suficientă. Greşeala tipică “nu rezultă” (non
sequitur) – adevărul tezeisupuse demonstraţiei nu decurge din argumentele aduse, chiar dacă acestea pot fi
adevărate. Această greşeală poate fi cînd areloc trecerea nejustificată de la un domeniu mai îngust la altul
mai larg, de la cele spuse în sens relativ la spuse în sens absolut.Sau ea poate fi cînd argumentele adevărate
numai într-o anumită privinţă, în anumite condiţii, într-un anumit timp suntconsiderate adevărate în toate
privinţele, condiţiile şi timpurile. Tot “nu rezultă” cînd apelăm la forţă, ignoranţă (neştiinţă),folos, bunul
simţ, compătimire, justeţe şi autoritate.
Regulile cu privire la procedeul de demonstrare
8
 Demonstrarea este o legătură logică între argumente şi teză. Ea se desfăşoară în formă de
raţionament ori şir de raţionamente şi trebuie săcorespundă regulilor raţionamentului. A demonstra –
înseamnă a arăta, că teza decurge în mod logic după anumite reguli din argumenteleaduse. Dacă măcar una
din regulile raţionamentului se încalcă, atunci teza nu este o consecinţă necesară şi nici veridică. Greşelile
tipice – împătrirea termenilor, nedistribuirea termenului mediu, distribuirea în concluzie a termenului
nedistribuit în premize. Încălcarea regulilor demonstraţiei duce în mod inevitabil la un şir de erori logice.
Ele pot fi împărţite în paralogisme şi sofisme. Paralogism este greşeala logicăneintenţionată, comisă în
procesul argumentării ca rezultat al neatenţiei, al lipsei de cunoştinţe, sau de cultură a gîndirii. Sofism este
greşealalogică intenţionată, scrupulos mascată, comisă conştient cu scopul de a înşela ascultătorii, de ai
face să creadă, că teza argumentată esteadevărată, deşi în realitate este falsă.

Erorile posibile:
•Argument relativ la persoană
– comitem această eroare cînd în favoarea sau defavoarea unei teze oarecare, ca argumente suntinvocate
calităţile sau defectele extralogice ale persoanei care o susţine. De exemplu: Este firav, are expresie severă
etc.
•Argument relativ la popor
– cînd se invocă asentimentul auditorului la o teză, ca demonstraţie a adevărului acesteia. De exemplu:
Toţiau făcut, deaceea am făcut şi eu.
•Argument relativ la autoritate
– se invocă drept argument opiniile unor mari personalităţi sau se face apel la autoritatea unor texte precum
Biblia, Coranul etc.

•Argument relativ la ignoranţă

– cînd se argumentează că o teză este adevărată, numai pentru că nimeni nu poate dovedi că contra eieste
adevărată sau invers. De exemplu: Universul este creat de Dumnezeu.
•Argumentul invocării recurgerii la forţă
– se aplică prin intermediul ameninţării.

O altă opinie: Regulile demonstraţiei:

- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată formulată precis;
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care poate fi demonstrată prin probe;
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care nu este modificată ori substituită pe tot
parcursul demonstraţiei;
- Probele care servesc pentru fundamentarea tezei trebuie să fie fapte adevărate;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care nu se
contrazic reciproc;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care constituie
o raţiune suficientă pentru teză;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care nu se
sprijină pe adevărul tezei;
- Teza trebuie să fie un mod necesar din fundamentul constituit din probe.

Combaterea
se numeşte procedeul logic, prin care demonstrăm falsitatea sau lipsa de temei a unei teze. Cel mai efectiv
mod de combatereeste demonstrat prin fapte. Ea poate fi îndreptată împotriva tezei, argumentelor şi
procedeului de demonstrare. Teza poate fi combătută prindemonstrarea antitezei sau prin stabilirea falsităţii
9
consecinţelor ce rezultă din teză. Sunt supuse criticii argumentele pe care le aduce parteaadversă pentru
întemeierea tezei sale. Se dovedeşte că adevărul tezei combătute nu reiese din argumentele aduse pentru
confirmarea ei. Sedemonstrează în mod independent o teză nouă, care este contradictorie cu teza ce trebuie
să fie combătută. Se demonstrează falsitatea însăşia tezei combătute. Combaterea argumentelor constă în
stabilirea falsităţii judecăţilor, prin care se dovedeşte teza supusă combaterii.Combaterea procedeului de
demonstrare constă în determinarea regulilor încălcate la stabilirea argumentelor cu teza.

Structura:
•combaterea tezei este o propoziţie concretă pe care o propunem şi pe care urmează să oargumentăm;
•combaterea argumentelor este un ansamblu de premise din care urmează să conchidemteza (premisele
sunt numite şi argumente);
•combaterea procesului de demonstrare (forma logică a raţionamentului care leagăfundamentul de teză).

Lectură suplimentară

Normele de
constructie si de
operare cu termeni,
regulile desfasurarii Search
rationamentelor de tip
deductiv si inductiv  îsi gasesc aplicarea atât în demersurile
stiintifice, cât si în actele de comunicare. Asupra aplicarii
acestor reguli în procesul de demonstrare si argumentare ne
vom opri în cele ce urmeaza.  Care sunt regulile unei demonstratii corecte?; Care sunt regulile unei
argumentari corecte?; Cum reusim sa fim convingatori prin sustinerile noastre? Aceste sunt întrebarile care
delimiteaza problematic prezentul capitol.

Ţinta finala a logicii era pentru Aristotel întemeierea asertiunilor sau

fundamentarea lor. Acest proces de întemeiere a sustinerilor este o cerinta
elementara a gândirii exprimata deprincipiul ratiunii suficiente. Orice
sustinere, atât în stiinta cât si în comunicarea cotidiana, se cere a fi justificata.

fundamentare Procesul de întemeiere se realizeaza în doua forme:

demonstratie a) prin demonstratia faptului ca o sustinere este adevarata sau falsa; 555h73f

argumentare b) prin argumentarea[1] ideii ca sustinerea este justa, benefica. Într-un sens larg,

teoria argumentarii desemneaza fundamentarea, cuprinzând demonstratia,
convingerea si persuasiunea.  În sens restrâns, (sensul avut în vedere la b, cel utilizat
în capitolul de fata) argumentarea vizeaza persuasiunea si convingerea.

Demonstratia este demersul prin care o teza este derivata cu

necesitate din premisele enuntate. Convingereasi persuadarea, operatii
care  nu mai întemeiaza necesar concluzia pe premisele rationamentului, au
facut obiectul retoricii în care accentul cadea pe aspectele stilistice si
psihologice ale demersului. Spre deosebire de retorica, teoria argumentarii,
10
desi tine seama de aceste dimensiuni ale comunicarii, le confera un rol secund, subordonându-le aspectelor
logice.

Demonstratia are caracter pur teoretic si tinteste exclusiv adevarul, argumentarea urmareste
inocularea acordului cu ideea proprie în virtutea unor interese pragmatice. Daca în stiinta predomina
demonstratia, în viata cotidiana predomina argumentarea persuasiva, arta convingerii.

 sofism În ambele cazuri, procesul are caracter rational: teza de argumentat, argumente,
idei, fapte. Legatura dintre aceste componente în procesul fundamentarii este obiectul
 paralogism logicii.

Abaterile voite de la exigentele logice genereaza sofismul, iar erorile

neintentionate nascparalogismele.

Demonstratia este procedeul logic, bazat pe inferente deductive si

inductive, prin care o propozitie data este conchisa din alte propozitii ca
fiind adevarata. Demonstratia este cea mai importanta forma de întemeiere.
Procesul invers, prin care o propozitie este respinsa ca falsa, este
numit combatere. Ca structura logica, combaterea poate fi înteleasa ca demonstrare a falsitatii unei teze.

Orice demonstratie se desfasoara în cadrul unui sistem demonstrativ în care se deduce o teza, în baza
unuifundament, prin diverse procedee logice. Structura elementara a unei demonstratii este urmatoarea:

-teza de demonstrat, care în ordinea logica a rationamentului este concluzia lui;

 teza -fundamentul demonstratiei - alcatuit din ansamblul premiselor ce sustin

teza, propozitii adevarate bazate pe observatii sau propozitii protocolare,
 fundament propozitii demonstrate anterior, definitii, teoreme, axiome. În stiintele deductive,
un adevar este recunoscut ca atare daca se produce o demonstratie a sa; cum
 procedeu orice demonstratie pleaca de la adevaruri anterior recunoscute, vor exista cu
necesitate adevaruri fara demonstratie, numite axiome.
 sitem demonstrativ
-procedeul demonstrativ - constituit din mecanismul logic al
rationamentelor care leaga teza de fundament si cuprinde inferente ipotetice,
disjunctive, silogisme, reguli de deductie;

-sistemul demonstrativ în care se deduce teza mai cuprinde termeni primari, nedefiniti, termeni

definiti,axiome, reguli de deductie.

Demonstratia se poate realiza în mai multe forme:

demonstratie -demonstratia deductiva directa - atunci când se stabileste adevarul tezei

prin deducerea ei din fundament
           deductiva
-demonstratia deductiva indirecta - atunci când se stabileste falsitatea
    directa contradictoriei tezei. Demonstratia indirecta se mai numeste si demonstratie
apagogica.
    indirecta
Schemele de rationare pot fi:

a) disjunctive, dupa schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjunctia sa fie completa, fara
a fi si exclusiva:

            S este P 1v P 2v P3

11
             S nu este P 2 nici P3

                     S este P1

b) ipotetice, prin reducere la absurd, dupa schema modului tollens:

pq

În Respingerile      q
sofistilor Aristotel
arata ca "sofistii cauta,             p
mai întâi, sa creeze
aparenta ca ofera o
respingere reala; al În acest caz, se stabileste adevarul tezei de demonstrat aratând ca
doilea, sa arate ca acceptarea contradictoriei duce la consecinte false.
adversarul a savârsit o
eroare; al treilea, sa-l Indiferent de forma pe care o îmbraca, pentru ca o demonstratie sa fie
fa-ca sa alunece în valida, trebuie sa satisfaca reguli ce vizeaza toate cele patru elemente ale
paradox; al patrulea, demonstratiei.
sa-i impuna solecisme,
adica sa-l aduca la vor fi sistematizate pe componentele sale:
întrebuintarea de
termeni improprii; al
Reguli privind teza demonstratiei:
cincilea, sa-l sileasca a
repeta acelasi lucru."
1.Teza trebuie sa fie formulata clar si precis. O
teza vaga sau ambigua, al carei înteles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate
fi demonstrata, întrucât nu se poate determina ce trebuie demonstrat. Se spune, pe buna dreptate, ca o
problema bine pusa este pe jumatate rezolvata, sau ca numarul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost
este mult mai mic decât numarul problemelor prost puse.[2]

2.Teza trebuie sa ramâna aceeasi pe parcursul întregii demonstratii. Schimbarea tezei pe

parcursul demonstratiei constituie o eroare logica, cunoscuta sub numele de ignoratio elenchi[3].

3.Teza nu trebuie sa fie infirmata.

Reguli privind fundamentul demonstratiei                                                                       

4.Fundamentul trebuie sa contina numai propozitii adevarate. Daca fundamentul contine cel
putin o premisa falsa, demonstratia este eronata si nu ne mai putem pronunta asupra adevarului sau
falsitatii tezei, dat fiind faptul ca din fals decurge orice. Încalcarea acestei reguli se numeste error
fundamentalis.[4]

5.Fundamentul trebuie sa fie o ratiune suficienta pentru teza. Pentru demonstrarea tezei,
fundamentul trebuie sa fie suficient, adica sa nu avem nevoie de elemente din afara acestuia.

6.Fundamentul trebuie sa poata fi demonstrat independent de teza. {n cazul în care

fundamentul presupune la rândul sau adevarul tezei, va rezulta un cerc vicios al rationamentului în cauza,
eroare ce poarta numele de circulus in demonstrando sau petitio principii.

Reguli privind procedeele logice si sistemul demonstrativ:

7.Prin procedeele logice folosite, teza trebuie sa rezulte cu necesitate din fundament. Cu alte
cuvinte, inferentele utilizate sa fie valide.

12
 8.Sistemul demonstrativ trebuie sa fie consistent. Daca sistemul demonstrativ ar fi inconsistent,
am putea deduce atât teza cât si contradictoria acesteia.

Demonstratia este folosita în toate stiintele, indiferent de stadiile de elaborare în care se afla
acestea:descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totusi, daca în stadiul descriptiv si inductiv ea poate fi
folosita doar fragmentar, utilizarea ei sistematica este legata de posibilitatea deductiei si axiomatizarii
disciplinei. Anumite domenii cognitive nu pot functiona decât în limitele unui limbaj formalizat. Nu ne-am
putea imagina progresele matematicilor moderne fara ajutorul formalizarii. Într-o demonstratie formala,
fiecare secventa deductiva se întemeiaza pe baza unor reguli admise de sistem, dar, la limita, avem
axiomele admise prin intuitie. Adevarul se propaga din secventa în secventa, fiecare deductie fiind
întemeiata pe regulile propiului sistem. Demonstratiile axiomatizate si formalizate sunt cele mai sigure
forme ale fundamentarii.

Nu este posibil sa demonstram orice. Pot demonstra ca

suma unghiurilor interioare ale unui triunghi este egala cu suma a
doua unghiuri drepte. Cum as putea însa demonstra faptul ca
prietenul meu este un om deosebiit de onest care merita toata
încrederea? As putea doar încerca sa conving preopinentul de adevarul
acestei asertiuni invocand argumente credibile. În instanta de judecata, în
parlament, în scoala, în cabinetul terapeutic, în jurnalistica, în mamagement,
în orice fel de negocieri, în raclama si publicitate se încearca convingerea
unui public, instaurarea sau schimbarea unor mentalitati, optiuni,
comporatmente, ideologii, conceptii. Poporul guvernat, consumatorul teleghidat, macro si  microgrupurile
trebuie conditionate pentru a accepta semnificatii care sa tina locul realitatii.

Convingerea publicului presupune discursul retoric[5], persuasiv[6], iar convingerea partenerului

interlocutor presupune dialogul argumentativ.

Argumentarea este  Argumentarea[8]  este procesul prin care se urmareste dobândirea

tratata de Aristotel adeziunii. Ţinta este convingerea, persuadarea[9] si vizeaza discursul practic.
înTopica, lucrare ce are Argumentarea recupereaza psihosociologicul implicat în comunicare, continutul
drept scop "de a gasi o material eludat de formalismul traditiei aristotelice, si presupune stapânirea
metoda, prin care putem tehnicilor de conditionare prin discurs pentru a provoca adeziunea, dispozitii si
argumenta despre orice
convingeri celorlalti. Daca demonstratia vizeaza ratiunea, argumentarea, în sens
problema pusa, pornind
de la premise probabile, restrâns,  solicita preponderent afectivitatea. Între structurile logice si câmpurile
si prin care pu-tem evita afective  ale elementelor ce intra în aceste structuri exista o conexiune
de a cadea în subtila; daca structura logica serveste  pentru a impune ordinea rationala,
contradictie, când câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor si semnificatilor
trebuie sa aparam o psihologice avute. Semnificatia psiho-logica este rezultatul unui proces cognitiv
argumenta-re."[7] Aristo sustinut de câmpuri afective, adica a unui proces de întelegere, si adeziune.
tel face dis-tinctia între Daca o argumentare nu convinge interlocutorul, ea se descalifica, îsi pierde
analitica si dialectica. ratiunea de a fi. Daca  propozitia "patratul are patru laturi" nu necesita
Analitica vi-zeaza argumentare, o propozitie de tipul "curajul este o virtute dobândita" ofera câmp
rationamentul argumentativ interlocutorilor.
demonstrativ ce cade sub
jurisdictia necesitatii,
bazat pe premise Analog demonstratiei, formele argumentarii
adevarate si prime, iar suntsustinerea si respingerea. Argumentarea
dialectica vi-zeaza debuteaza cu ridicarea explicita a pretentiei de adevar
rationamentul care sau de justete a tezei pentru a indica apoi ratiunile care
porneste de la premise justifica teza. În situatiile argumentative curente
probabile. Argumentarea rationamentul nu urmeaza fiecare pas al întemeierii,
se fondeaza pe rationa- utilizarea schemelor logice clasice fiind greoaie si
mentul dialectic, care obositoare pentru auditoriu. Gândirea argumentativa
asigura cadrul adecvat al este una a minimului efort si a maximului efect.
confruntarilor de opinii. 
13
Argumentele trebuie astfel îmbinate pentru a servi în chipul cel mai potrivit scopul urmarit de discurs. De
aceea, cea mai utilizata inferenta cu propozitii categorice esteentimema sau silogismul retoric. Dintre
entimeme, cel mai des utilizata este cea de ordinul I, în care lipseste premisa majora, fiind considerata
cunoscuta de catre auditoriu. Ex.  Numarul K este divizibil cu  3 fiindca este divizibil cu 6 (implicata fiind
propozitia Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3). Din logica propozitiilor, procedeele cele mai
frcvente sunt inferentele ipotetice: modul ponendo-ponens pentru sustinerea tezei, iar modul tollendo-
tollens pentru respingerea tezei, dilema constructiva pentru sustinere, iar cea distructiva, pentru respingere.
Desigur ca într-o argumentare sunt implicate si definitii, clasificari si alte operatii cu termeni asupra carora
nu revenim aici.

Regulile sunt aceleasi cu cele de la demonstratie, cu exceptia cerintei ca

teza sa rezulte cu necesitate din premise caci, spre deosebire de demonstratie, care
este valida sau nevalida, argumentarea e concludenta sau neconcludenta,
plauzibila sau neplauzibila, convingatoare sau neconvingatoare.

Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. Dezbaterea poate fi

dialogala, polilogala sau sub forma discursului oratoric. Leo Apostel[10] enumera
patru reguli de tehnica argumentativa pentru desfasurarea unei dezbateri: a stabilizarii, a continuarii, a
limitarii si a întelegerii:

a) Regula stabilizarii: o dezbatere nu poate avansa catre o stare de echilibru daca în orice moment
afirmatiile asupra carora s-a stabilit acordul sunt readuse în discutie;

b) Regula continuarii: daca o dezbarere schimba constant subiectul, dupa o confruntare initiala de
opinii, fara o apropiere de pozitii pe parcurs, nu se poate ajunge la echilibru. Pentru a se ajunge la echilibru,
se cere o continuitate în aprofundarea aceluiasi subiect pâna la realizarea unui acord minim;

c) Regula limitarii cere epuizarea întrebarilor de justificare a propozitiilor avansate;

d) Regula întelegerii cere sa existe un minim e întelegere mutuala asupra tezelor avansate;

partenerii pot modifica subiectul discutiei, dar numai prin înfaptuirea unui acord comun.

Contraargumentarea presupune ca punct de plecare întelegerea argumentarii celuilalt. Pentru

aceasta sunt recomandati urmatorii pasi:

întelegerea si reformularea cât mai clara a mesajului;

identificarea concluziei;

aranjarea premiselor în ordinea lor logica;

identificarea premiselor tacite;

analiza proporiu-zisa a argumentarii implicând verificarea

                       -adevarului premiselor;

                       -validitatatii argumentului.

Spre deosebire de dialog, în care partenerii participa cu obiectii, critici, completarii, devenind
coresponsabili de concluzia finala, în discursul retoric publicul este exterior, fiind invitat sa locuiasca în
constructia ideatica a intervenientului.

14
 Mânuirea eficienta a argumentarii trebuie sa tina seama atât de legitatile formale cât si de
exigentele particulare de ordin psihologic. Un argument sustine un fond afectiv, adica are o forta
perlocutionara, si o semnificatie cognitiva, o performanta intelectiva. De la Cicero stim ca celui care aspira
sa convinga "trebuie sa-i pretindem ascutimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea
aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului si, as zice, gesturile unui actor
celebru"[11].  Tot de la Cicero stim un bun orator este cel care poate sa vorbeasca cu:

o buna stiinta a subiectului

o ordine metodica în argumente

eleganta în exprimare

o buna memorie

credibiliate si prestanta

o adanca cunoastere a publicului si amodului în care acesta poate fi convins.

Structura clasica a discursului retoric cuprinde:

Exordium - o introducere cu rol pregatitor, prin care publicu este invitat la colaborare, menita sa provoace
interesul, atentia

Propositio -introducerea propozitiei -eu voi dovedi ca

Narratio - naratiunea (descrierea) - relatarea evenimentelor prin delimitarea spatio-temporala - necesara

întelegerii problemei

Confirmatio - confirmarea si respingerea - sectiunea argumentativa care probeaza tot ce s-a spus pâna acum
prin idei puternice, coerente logic, cu forta perlocutionara solicitand intelectul si emotia în vederea
obtinerii adeziunii

Refutatio - respingerea argumentelor adversarilor

Peroratio sau epilogul final al discursului cu reasertarea argumentelor etice -

vizeaza amplificarea si dezvoltarea aspectelor favorabile si slabirea
argumentelor  si obiectiilor celorlalti., apelînd la interogatie, apostrofa,
prosopopee.

  Argumentativ este întotdeauna un discurs pentru Altul. A tine

seama cu cine dialoghezi înseamna adaptarea fortei perlocutionare, data de
câmputile afective, la partener; a tine seama de ce anume intentionezi sa
comunici prin dialog, înseamna control roguros al intensitatii intelective a
argumentelor. Uneori ponderea trairilor subiective este atât de mare încât
contactul euristic este aproape imposibil, argumentele se lovesc de
rigiditatea credintei. La limite, convingerea este foarte dificila daca nu
imposibila. Nu poti convinge fanaticii si prostii. Fanaticii sunt indisponibili
pentru dialog, pentru ei orice îndoiala e o erezie, iar contrazicerea o tradare;
în consecinta, atunci cand dialogheaza ei vorbesc singuri. Prostii sunt
incapabili de judecata problematica, încremeniti cum sunt în propriile
proiecte. Dificil de convins sunt si cei indiferenti care sunt mai putin
înclinati spre controversa, cât spre gâlceava, spre ciorovaiala.

15
 Fiind un act de comunicare, suscesul argumentarii persuasive depinde
de  fiecare componenta a comunicarii: caracteristicile sursei, ale mesajului, ale
canalului de comunicare si ale receptorului. Sunt importante credibilitatea,
competenta si atractivitatea intervenientului, calitatea mesajului, expectantele
raceptorului, etc.

 "Prin urmare, arta Manualele de retorica[13] au în vedere aspectele stilistice si

contrazicerii poate
fi întâlnita nu
purtator de numai în tribunale
sau în cu-vântarile
zâmbetul (încurcat,
catre po-por, ci,
condescendent), ochii
dupa cum se pare,
complici, obraznici) toate câte au de-a
iscoditoare, plictisita, face cu cuvân-tul se
discurs senzitiv împartasesc dintr-o
avându-se în arta unica".
consolidarii, efectul
efectul de prestigiu,                   Plat
violentei simbolice. on[12]
psihologice acordând atentie deosebita limbajului nonverbal,
al  corpului, care se constituie într-un adevarat metalimbaj
semnificatii, enumerându-se: obrajii rigizi sau mobili,
naiv, ironic, trist, rusinat, vesel, tulburat, sadic, lacom, trufas,
(vii, luciosi, reci, lunecosi, calzi, provocatori, jenati, visatori,
vocea (tremurânda, ferma, mâniasa, revoltata, timida,
alintata, sarcastica), gesturile, pozitia corpului. Un întreg
confera argumentarii o dimensiune spectaculara, teatrala
permenenta în vedere efectele propagarii, ale contagiunii si
ritmului, ordinea amplificatoare a argumentelor, gradarea,
forta opiniei majoritare, care se constituie în forme ale

         Particularizând la nivelul educatiei, discursul educational poate lua forme diferite: explicatie,
descriere, naratiune, argumentare, demonstratie. Demonstratia si argumentarea se actualizeaza gradual,
complementându-se reciproc, în functie de specificitatea fiecarui context. Demonstratia se foloseste atunci
când secventele discursive contin elemente certe, mai ales în matematici.

Interventia didactica presupune autoritate epistemica data de stapânirea temei, conditie necesara a
argumentarii. Mai trebuie capacitate de a ordona argumentele, de a le corobora unele cu altele, de a le
subordona unele altora, astfel încât sa serveasca în cel mai înalt grad scopului propus. Competenta
argumentativa presupune nu doar arta vorbirii, ci si o arta a  tacerii (paradoxul retoricii).

Intervenientul argumentativ este purtatorul autoritatii în relatia cu elevii, ce ce constituie obiectul

autoritatii sale. Profesorul întruchipeaza atât autoritatea epistemica în domeniul specialitatii sale, cât si
autoritatea deontica. Autoritatea epistemica  îi asigura un anumit prestigiu, care nu este numai o sursa de
convingere , dar si mijloc de persuadare. Daca autoritatea epistemica asigura mai mult latura convingerii
auditoriului, autoritatea deontica este un veritabil mijloc de persuadare. Autoritatea epistemica este probata
prin modalitati diferite de interventie didactica (demonstratie, argumentare, explicatie), detasându-se ca
importanta argumentarea silogistica.- rationament afectiv. Clasa scolara ofera spectacolul unnor relatii
afective multiple, al unor stari atitudinale diverse care îsi pun amprenta asupra rezultatului argumentativ.

Totusi, în discursul educativ se vizeaza nu atât punerea în valoare a oratorului, cât crearea
anumitor dispozitii si convingeri. Pentru ca subiectul sa-si atinga scopul argumentarii trebuie sa provoace
starea de adresare.

   REZUMAT

Justificarea, argumentarea sustinerilor noastre este o problema de bun simt în comunicarea

comuna si una de stringenta epistemica în demersul stiintific;

Prin rigoarea demonstrativa justificam asertiunile stiintifice;

Prin argumentare persuasiva încercam sa ne justificam sustinerile atunci când nu e cu putinta,

sau nu este oportuna, justificarea demonstrativa;

Arta persuadarii este obiectul retoricii;

16
 Pentru a fi convingator printr-un discurs, oratorul trebuie sa tina seama atât de exigentele logice
cât si de cele psiho-logice;

Am insistat în cursul nostru asupra exigentelor logice; asupra celorlalte exigente, alte discipline
au a se rosti.

         APLICATII SI TEME DE EVALUARE

Argumentati sau contraargumentati urmatoarea idee:

Avortul trebuie interzis

Câini comunitari trebuie ucisi

Eutanasia trebuie acceptata

Prostitutia trebuie legalizata

Clonarea umana trebuie interzisa

Psihanaliza nu este o teorie stiintifica

Adevarul stiintific nu poate fi confirmat definitiv

Femeile sunt egale cu barbatii

Familia este o institutie care con-sacra desfrâul

Dreptatea este o virtute a turmei

Religia este opiu pentru popor

Dumnezeu este o inventie umana

Fericirea este un ideal irealizabil

Sacrificiul uman într-o cultura este o dovada de primitivism

Pedeapsa cu moartea trebuie abolita

Homosexualitatea trebuie permisa de lege

Fumatul trebuie interzis în locurile publice[14]

            Argumentarea valorifica toate cunostintele dobândite prin acest curs:

17
[1] Atunci când caracterizeaza argumentarea Aristotel foloseste termenul de dialectica si retorica; pentru forma nevalida de argumentare foloseste
termenul de eristica.

[2] Acest lucru este valabil si în cazul tezei demonstratiei si în cel al întrebarii didactice.

[3] acest tip de erori se mai numesc si sofisme de relevanta deoarece premisele folosite, desi adevarate, nu sunt relevante pentru demonstrarea tezei, ca
de ex. invocarea autoritatii, invocarea calitatilor sau defectelor celui ce sustine teza, invocarea asentimentului multimii sau a fortei, etc.

[4] argumentarea pare corecta, impresioneaza, dar  fundanemtul e fals.

[5] Întemeietorul retorici este considerat Gorgias, desi Aristotel îl aminteste pe maestrul acestuia, empedocle

[6] A persuada originar înseamna a sfatui pâna la capat, adica pâna la însusirea sfatului de catre sfatuitor

[7] Aristotel, Topica, I, 1, în Aristotel, Organon, IV, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1963, p. 3

[8] Tratarea logica a argumentarii porneste de la Aristotel, Cicero, Quintilian si Augustin, interesul contemporan pentru diferite aspecte ale
argumentarii fiind redesteptat de aparitia în 1958 a lucrarii lui Chaim Perelman si Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de l argumentasion,
P.F.U., Paris, 1958. Analitica aristotelica studiaza rationamentul demonstrativ, Dialectica studiaza procedeele dezbaterilor contradictorii  în discursul
dialogal, iar Retorica vizeaza procedeele psihologice prin care publicul este dirijat sa-si asume un adevar probabil.

[9] Unii teoreticieni fac distinctie între convingere si persuadare. La Kant - persuadarea este este o

convingere subiectiv-suficienta, dar care nu are girul obiectivitatii, este o credinta: Acest tânar este de
perspectiva, în timp ce convingerea are girul obiectivitatii si este însusita de orice persoana dotata cu
ratiune. Pentru Perelman, convingerea si persuadarea sunt modalitati de situare a auditoriului în raport cu
tema. Persuasiva este argumentarea care nu pretinde a avea valoare decât pentru un auditoriu particular, iar
convingatoare aceea care urmareste adeziunea tuturor fiintelor dotate cu ratiune. Convingerea este intrinsec
legata de un auditoriu universal, iar persuadarea de unul particular. În discursul didactic se urmareste
formarea convingerilor în primul rând si apoi persuadarea. Persuadarea si convingerea sunt stari atitudinale
în care se poate afla auditoriul  în urma unei interventii argumentative.

[10] L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în "Logique et Analuse" nr. 21-24/1963, p. 301.

[11] Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucuresti, 1973, p. 264.

[12] Platon, Opere, vol. IV, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p.465

[13] Clasicii au împartit retorica în patru capitole: mantologia - sau teoria inventiei - care viza identificarea materialului
argumentativ, tasologia - sau teoria dispunerii - care viza organizarea materialului argumentativ, tropologia - sau teoria elocutiunii, care
viza modul expunerii logice a argumentelor si teatrologia, care viza mijloacele

[14] Subiectele au fost propuse de catre studentii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R..

ERORI TIPICE IN DEMONSTRATIE SI ARGUMENTAREErorile pot interveni în toate cele trei elemente ale demonstraţiei sau
argumentării, în teză, în fundament, sau în procedeul demonstrativ (argumentativ). Ceea ce în retorică este considerat un topos, o figură
retorică menit să influenţeze adeziunea, în logică, din punctul de vedere strict al corectitudinii formale, poate fi considerat o eroare.
Discursul argumentativ, aflat la întretăierea logicului cu retorica, utilizează cu parcimonie „figurile retorice”, care sunt taxate drept erori în
structura demonstrativă. Vom vorbi în continuare de erori de demonstraţie, cu precizarea că argumentarea le poate utiliză fără ca
discursul să fie invalidat, în ultimă instanţă, validarea unui discurs este o chestiune de opinie. Dacă discursul a fost convingător, el este
validat pragmatic. Pentru discursul argumentativ, semnalarea erorilor logice este deosebit de importantă în vederea contraargumentării.
Demonstraţia (sau argumentarea) corectă necesită corectitudinea tuturor celor trei elemente. În caz contrar apar următoarele categorii de
erori : a) Imprecizia tezei: 1) echivocaţia ce constă în utilizarea unei termen de două sau de mai multe ori într-un argument, dar de fiecare
dată în sens diferit. Ambiguitatea lexicală permite şi jocuri de cuvinte (mitul câinilor roşii, discriminare între ceea ce spune şi ceea ce face,
egalitatea (sexuală) ca ţel politic/economic). 2) amfibolia este expresia unei ambiguităţi sintactice care constă în utilizarea unei expresii în
care ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări: „Am adus cafeaua pentru domnul fără zahăr”, „Medicul Popescu i-a spus
medicului Ionescu că a pus unele diagnostice greşite”, „Câinii miros mai bine decât caii”, „Dacă Cresus va declara război perşilor, el va
distruge un imperiu”(oracol Delphi), „El a spus ea are ochii verzi”, „Rapidiştii spun dinamoviştii vor câştiga campionatul”, ”Dreptunghiul
este paralelogramul cu toate unghiurile de 90 de grade”, „Am auzit ce ai păţit ieri la serviciu”. 3) compoziţia se datorează asocierii
defectuase a termenilor; 4) diviziunea datorată impreciziei formulării: „te-am făcut sclav odinioară liber”; 5) accentuarea constă într-un
echivoc introdus prin accent: „El spunea ea se plimbă cu câinele”, „De două ori doi plus trei”; b) Ignorarea tezei (ignoratio elenchi) este
18
eroarea ce constă într-o argumentare care doreşte susţinerea tezei prin idei ce nu au legătură cu ea. În această categorie putem include
mai multe grupe de sofisme: 1. argumentum ad verecundiam (argument relativ la modestie) constă în susţinerea ideii prin apel la
autoritate de către dogmatici sau snobi. Desigur că nu orice apel la autoritate este un sofism. Atunci când facem apel la o autoritate
ştiinţifică, la un expert într-un domeniu în care noi nu suntem specialişti, este o dovadă de bun simţ. „Nu toţi ştiu toate”. Există o diviziune
a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctului de vedere al experţilor atunci când domeniul de competenţă ne este depăşit.
De ţinut seama însă că nu există experţi universali; Einstein este expert în fizică, dar comentariile lui despre societate sau religie nu sunt
cele ale unui expert.

FUNDAMENTAREA

1. CARCATERIZARE GENERALA

Fundamentarea este operatia prin care se indica temeiul sustinerilor. Tinta finala a logicii era
pentru Aristotel intemeierea sustinerilor. Asertarea sau intemeierea sustinerilor este o cerinta
fundamentala a ratiunii exprimata de principiul ratiunii suficiente. Orice sustinere in stiinta si in
comunicarea cotidiana se cere a fi justificata.

Procesul de intemeiere se realizeaza in doua forme:

a) prin demonstratia faptului ca o sustinere este adevarata sau falsa

b) prin argumentarea[1] persuasiva, prin inocularea convingerii ca sustinerea este justa,

benefica, vizand determinarea recunoasterii justetei sustinerii

Daca in stiinta predomina demonstratia, in viata cotidiana predomina argumentarea

persuasiva, arta convingerii, retorica.

Demonstratia are caracter pur teoretic si tinteste exclusiv adevarul, argumentarea urmareste
inocularea acordului cu ideea proprie in virtutea unor interese pragmatice. In ambele cazuri procesul
are caracter rational: teza de argumentat, argumente, idei fapte. Legatura dintre ele este obiectul
logicii.

Abaterile voite de la exigentele logice genereaza sofismul, iar erorile neintentionate

nascparalogismele.

2. DEMONSTRATIA

Demonstratia este procedeul logic, bazat pe inferente deductive si inductive, prin care o

propozitie data este conchisa din anumite propozitii ca adevarata. Demonstratia este cea mai
importanta forma de intemeiere. Procesul invers prin care o propozitie este respinsa ca falsa este
numit combatere. Ca structura logica, combaterea poate fi inteleasa ca demonstrare a falsitatii unei
teze.

Orice demonstratie se desfasoara in cadrul unui sistem demonstrativ in care se deduce

oteza in baza unui fundament prin diverse procedee logice. Aceasta este structura elementara a unei
demonstratii:

19
 -teza de demonstrat - asertiunea de demonstrat;

-fundamentul demonstratiei- alcatuit din ansamblul premiselor ce sustin teza, propozitii

adevarate bazate pe observatii sau propozitii protocolare, propozitii demonstrate anterior, teoreme;

-procedeul demonstrativ-constituit din mecanismul logic cu rationamentele care leaga teza

de fundament si cuprinde inferente ipotetice, disjunctive, silogisme, reguli de deductie;

-sistemul demonstrativ mai cuprinde si termeni primari, nedefiniti, termeni definiti, axiome,

teoreme.

Demonstratia se poate realiza in mai multe forme:

-demonstratia deductiva directa- atunci cand se stabileste adevarul tezei prin deducerea ei

din fundament

-demonstratia deductiva indirecta-atunci cand se stabileste falsitatea contradictoriei tezei.

Demonstratia indirecta se mai numeste si demonstratie apagogica. Ea se poate desfasura in doua
moduri:

a) disjunctiv, dupa schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjunctia sa fie completa,

fara a fi si exclusiva:

            S este P 1v P 2v P3

                    S nu este P 2 nici P3

                                  S este P1

b) prin reducere la absurd, prin modul tollens:

pq

     q

                      p

In acest caz, se stabileste adevarul tezei de demonstrat aratand ca acceptarea contradictoriei

duce la consecinte false.

Indiferent de forma pe care o imbraca, pentru ca o demonstratie sa fie valida, trebuie sa

satisfaca reguli ce vizeaza toate cele patru elemente ale demonstratiei.

Regulile demonstratiei vor fi sistematizate pe componentele sale:

Reguli privind teza demonstratiei:

1. Teza trebuie sa fie formulata clar si precis. O teza vaga sau ambigua , al carui inteles
nu poate fi stabilit in mod univoc, nu poate fi demonstrata, intrucat nu se poate determina ce trebuie
demonstrat. Se spune, pe buna dreptate, ca o problema bine pusa este pe jumatate rezolvata, sau ca
numarul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost este mult mai mic decat numarul problemelor
prost puse. Acest lucru este valabil si in cazul tezei demonstratiei sau in cazul intrebarii didactice.

20
 2. Teza trebuie sa ramana aceeasi pe parcursul intregii demonstratii. Schimbarea tezei pe
parcursul demonstratiei constituie o eroare logica, cunoscuta sub numele de ignoratio elenchi[2].

3. Teza nu trebuie sa fie infirmata.

Reguli privind fundamentul demonstratiei 

4. Fundamentul trebuie sa contina numai propozitii adevarate. Daca fundamentul

contine cel putin o premisa falsa, demonstratia este eronata si nu ne mai putem pronunta asupra
adevarului sau falsitatii tezei, dat fiind faptul ca din fals decurge orice. Incalcarea acestei reguli se
numeste error fundamentalis.[3]

5. Fundamentul trebuie sa fie o ratiune suficienta pntru teza. Pentru demonstrarea tezei
fundamentul trebuie sa fie suficient, adica sa nu avem nevoie de elemente din afara acestuia.

6. Fundamentul trebuie sa poata fi demonstrat independent de teza. In cazul in care

fundamentul presupune la randul sau adevarul tezei va rezulta un cerc vicios al rationamentului in
cauza, eroare ce poarta numele decirculus in demonstrando sau petitio principii.

Reguli privind procedeele logice si sistemul demonstrativ:

7. Prin procedeele logice folosite teza trebuie sa rezulte cu necesitate din fundament.
Cu alte cuvinte, inferentele utilizate sa fie valide.

8. Sistemul demonstrativ trebuie sa fie consistent. Daca sistemul demonstrativ ar fi

inconsistent, am putea deduce atat teza cat si contradictoria acesteia.

Demonstratia este folosita in toate stiintele, indiferent de stadiile de elaborarein care se afla
acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totusi, daca in stadiul descriptiv si inductiv ea
poate fi folosita doar fragmentar, utilizarea ei sistematica este legata de posibilitatea deductiei si
axiomatizarii disciplinei. Demonstratiile axiomatizate si formalizate sunt cele mai sigure forme ale
fundamentarii.

3. ARGUMENTAREA

Argumentarea  este procesul prin care se urmareste dobandirea adeziunii. Tinta este

persuadarea si vizeaza discursul practic. Argumentarea recupereaza psihosociologicul implicat in
comunicare si presupune stapanirea tehnicilor de conditionare prin discurs pentru a provoca
adeziunea, dispozitii si convingeri celorlalti. Daca demonstratia vizeaza ratiunea, argumentarea
solicita preponderent afectivitatea. Finalitatea ei este instaurarea unei convingeri in spiritul altuia.

Analog demonstratiei, formele argumentarii sunt sustinerea si respingerea

Argumentarea debuteaza cu ridicarea explicita a pretentiei de adevar sau de justete a tezei

pentru a indica apoi ratiunile care justifica teza.

Regulile sunt aceleasi cu exceptia cerintei ca teza sa rezulte cu necesitate din premise.

Spre deosebire de demonstratie, care este valida sau nevalida, argumentarea e concludenta
sau neconcludenta, plauzibila sau neplauzibila, convingatoare sau neconvingatoare.

Manuirea eficienta a argumentarii trebuie sa tina seama atat de legitatile formale cat si de
exigentele particulare de ordin psiologic.

21
 Recomandam pentru aprofundarea tematicii una din cele trei lucrari subliniate in
“Bibliografia selectiva”

[1] Atunci c@nd caracetrizeaz` argumentarea Aristotel folose]te termenul de dialectic` ]i retoric`; pentru forma vevalid` de
argumentare era numit` form` eristic`.

[2] acest tip de erori se mai numesc ]i sofisme de relevan` deoarece premisele folosite, de]i adev`rate, nu sunt relevante pentru
demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autorit`ii, invocarea calit`ilor sau defectelor celui ce susine teza, , invocarea
asentimentului mulimii sau a forei, etc.

[3] argumentarea pare corect`, impresioneaz`, dar  fundanemtul e fals.

22