Romulus Morega Nadia-Elena Dodescu Romulus Morega Nadia-Elena Dodescu

DREPT PENAL. DREPT PENAL.

PARTEA SPECIALĂ PARTEA SPECIALĂ
VOLUMUL I VOLUMUL I

Editura MĂIASTRA Târgu Jiu w 2020 Editura MĂIASTRA Târgu Jiu w 2020
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MOREGA, ROMULUS MOREGA, ROMULUS
    Drept penal - Partea specială / Romulus Morega, Nadia-Elena     Drept penal - Partea specială / Romulus Morega, Nadia-Elena
Dodescu. - Târgu Jiu : Măiastra, 2020- Dodescu. - Târgu Jiu : Măiastra, 2020-
2 vol. 2 vol.
    ISBN 978-606-042-110-8     ISBN 978-606-042-110-8
    Vol. 1. - 2020. - ISBN 978-606-042-111-5     Vol. 1. - 2020. - ISBN 978-606-042-111-5
I. Dodescu, Nadia Elena I. Dodescu, Nadia Elena
34 34
 CUPRINS
NOȚIUNI INTRODUCTIVE .............................................................................. 5
Noțiunea de parte specială a dreptului penal.
Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal ................ 5
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ............................................................ 7
Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei. ........................................ 7
CAPITOLUL I.
INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII ...................................................................... 9
1.1. Infracțiunea de omor .................................................................................. 9
1.2. Omorul calificat ....................................................................................... 14
a) Omorul săvârșit cu premeditare............................................................... 14
b) Omorul săvârșit din interes material ....................................................... 15
c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse ..................... 16
d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea
altei infracțiuni ............................................................................................. 17
e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune
de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor .......................................... 18
f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane ......................... 19
g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide ............................................. 20
h) Omorul săvârșit prin cruzimi................................................................... 20
1.3. Uciderea la cererea victimei..................................................................... 21
1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ................................................... 23
1.5. Uciderea din culpă ................................................................................... 25
CAPITOLUL II.
INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE
SAU A SĂNĂTĂȚII .......................................................................................... 30
2.1. Noțiuni generale ....................................................................................... 30
2.2. Lovirea sau alte violențe .......................................................................... 31
2.3. Vătămarea corporală ................................................................................ 35
2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ......................................... 39
2.5. Vătămarea corporală din culpă ................................................................ 41
2.6. Rele tratamente aplicate minorului .......................................................... 44
2.7. Încăierarea ................................................................................................ 45
CAPITOLUL III.
INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE ..... 48
3.1. Violența în familie ................................................................................... 48
3.2. Uciderea nou-născutului .......................................................................... 49
3.3. Vătămarea fătului ..................................................................................... 52
3 3
3 3
CUPRINS
NOȚIUNI INTRODUCTIVE .............................................................................. 5
Noțiunea de parte specială a dreptului penal.
Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal ................ 5
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ............................................................ 7
Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei. ........................................ 7
CAPITOLUL I.
INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII ...................................................................... 9
1.1. Infracțiunea de omor .................................................................................. 9
1.2. Omorul calificat ....................................................................................... 14
a) Omorul săvârșit cu premeditare............................................................... 14
b) Omorul săvârșit din interes material ....................................................... 15
c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse ..................... 16
d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea
altei infracțiuni ............................................................................................. 17
e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune
de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor .......................................... 18
f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane ......................... 19
g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide ............................................. 20
h) Omorul săvârșit prin cruzimi................................................................... 20
1.3. Uciderea la cererea victimei..................................................................... 21
1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ................................................... 23
1.5. Uciderea din culpă ................................................................................... 25
CAPITOLUL II.
INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE
SAU A SĂNĂTĂȚII .......................................................................................... 30
2.1. Noțiuni generale ....................................................................................... 30
2.2. Lovirea sau alte violențe .......................................................................... 31
2.3. Vătămarea corporală ................................................................................ 35
2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ......................................... 39
2.5. Vătămarea corporală din culpă ................................................................ 41
2.6. Rele tratamente aplicate minorului .......................................................... 44
2.7. Încăierarea ................................................................................................ 45
CAPITOLUL III.
INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE ..... 48
3.1. Violența în familie ................................................................................... 48
3.2. Uciderea nou-născutului .......................................................................... 49
3.3. Vătămarea fătului ..................................................................................... 52
CAPITOLUL IV.
INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ
A CELOR ÎN PRIMEJDIE ................................................................................. 54
4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate ........................... 54
4.2. Împiedicarea ajutorului ............................................................................. 56
CAPITOLUL V.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI .................................... 58
5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal ............................................................ 58
5.2. Amenințarea .............................................................................................. 63
5.3. Șantajul ..................................................................................................... 64
5.4. Hărțuirea ................................................................................................... 66
CAPITOLUL VI.
TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE ............ 69
6.1. Traficul de persoane ................................................................................. 70
6.2. Traficul de minori ..................................................................................... 72
6.3. Proxenetismul ........................................................................................... 75
CAPITOLUL VII.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE ....... 78
7.1. Violul ........................................................................................................ 79
7.2. Actul sexual cu un minor .......................................................................... 85
7.3. Coruperea sexuală a minorilor .................................................................. 88
CAPITOLUL VIII.
INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII
PRIVATE ............................................................................................................ 91
8.1. Violarea de domiciliu ............................................................................... 92
8.2. Violarea sediului profesional .................................................................... 94
CAPITOLUL IX.
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI ................................................. 96
9.1. Furtul......................................................................................................... 98
9.2. Furtul calificat ......................................................................................... 103
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 109
4 4
4 4
CAPITOLUL IV.
INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ
A CELOR ÎN PRIMEJDIE ................................................................................. 54
4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate ........................... 54
4.2. Împiedicarea ajutorului ............................................................................. 56
CAPITOLUL V.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI .................................... 58
5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal ............................................................ 58
5.2. Amenințarea .............................................................................................. 63
5.3. Șantajul ..................................................................................................... 64
5.4. Hărțuirea ................................................................................................... 66
CAPITOLUL VI.
TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE ............ 69
6.1. Traficul de persoane ................................................................................. 70
6.2. Traficul de minori ..................................................................................... 72
6.3. Proxenetismul ........................................................................................... 75
CAPITOLUL VII.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE ....... 78
7.1. Violul ........................................................................................................ 79
7.2. Actul sexual cu un minor .......................................................................... 85
7.3. Coruperea sexuală a minorilor .................................................................. 88
CAPITOLUL VIII.
INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII
PRIVATE ............................................................................................................ 91
8.1. Violarea de domiciliu ............................................................................... 92
8.2. Violarea sediului profesional .................................................................... 94
CAPITOLUL IX.
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI ................................................. 96
9.1. Furtul......................................................................................................... 98
9.2. Furtul calificat ......................................................................................... 103
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 109
 NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Noțiunea de parte specială a dreptului penal. Corelația
dintre partea generală și partea specială a dreptului penal
Pentru a desfășura o activitate eficientă împotriva actelor antisociale prin
mijloace de drept penal, este nevoie de o incriminare, prin lege, a faptelor de
pericol social considerate drept infracțiuni. Sunt fapte de pericol social acele
acțiuni sau inacțiuni care aduc atingere într-un fel sau altul valorilor sociale a
căror apărare constituie scopul legii penale1.
În literatura juridică de specialitate este unanim admisă ideea potrivit
căreia dreptul penal este format din două părți, și anume: drept penal - partea
generală și drept penal – partea specială.
În afara normelor penale generale, care în totalitatea lor alcătuiesc partea
generală a dreptului penal, lupta împotriva criminalității prin intermediul
mijloacelor de drept penal presupune o a doua categorie de norme penale, care
să prevadă faptele determinate de pericol social, precum și pedepsele
corespunzătoare lor. Acestea sunt normele penale speciale și ele alcătuiesc, în
ansamblul lor, partea specială a dreptului penal ca ramură de drept.
Dacă normele penale generale sunt prevăzute aproape în totalitate în
Codul penal, normele penale speciale sunt prevăzute atât în Codul penal, cât și
în alte legi speciale, compunând ceea ce numim partea specială.
Putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte a
dreptului penal care cuprinde ansamblul normelor speciale care stabilesc faptele
de pericol social ce constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor
ce le săvârșesc 2.
Normele penale generale au un caracter de generalitate, aplicându-se
tuturor faptelor de pericol social prevăzute în partea specială a Codului penal,
precum și în legile nepenale cu dispoziții penale.
Sistemul părții speciale a Codului penal este și sistemul părții speciale a
dreptului penal. Legiuitorul a adoptat drept criteriu de construire obiectul juridic
al infracțiunilor, adică criteriul valorii sociale ocrotite prin aceste norme și,
implicit, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptelor incriminate. În raport
de acest criteriu, infracțiunile sunt împărțite în 12 titluri, apoi în capitole, de ex.
în cadrul titlului I - Infracțiuni contra persoanei - art. 188 - 227 Cod penal -
există nouă capitole: Capitolul I - Infracțiuni contra vieții (art. 188-192)
Capitolul II - Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (art. 193-198)
1
Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Partea generală,
vol.I, Ed. Academiei RSR, București, 1969, pag. 197; C. Bulai, A. Filipaș, C-tin. Mitrache,
Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, 2000, pag.7.
2
Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1976, pag.10.
55
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Noțiunea de parte specială a dreptului penal. Corelația
dintre partea generală și partea specială a dreptului penal
Pentru a desfășura o activitate eficientă împotriva actelor antisociale prin
mijloace de drept penal, este nevoie de o incriminare, prin lege, a faptelor de
pericol social considerate drept infracțiuni. Sunt fapte de pericol social acele
acțiuni sau inacțiuni care aduc atingere într-un fel sau altul valorilor sociale a
căror apărare constituie scopul legii penale1.
În literatura juridică de specialitate este unanim admisă ideea potrivit
căreia dreptul penal este format din două părți, și anume: drept penal - partea
generală și drept penal – partea specială.
În afara normelor penale generale, care în totalitatea lor alcătuiesc partea
generală a dreptului penal, lupta împotriva criminalității prin intermediul
mijloacelor de drept penal presupune o a doua categorie de norme penale, care
să prevadă faptele determinate de pericol social, precum și pedepsele
corespunzătoare lor. Acestea sunt normele penale speciale și ele alcătuiesc, în
ansamblul lor, partea specială a dreptului penal ca ramură de drept.
Dacă normele penale generale sunt prevăzute aproape în totalitate în
Codul penal, normele penale speciale sunt prevăzute atât în Codul penal, cât și
în alte legi speciale, compunând ceea ce numim partea specială.
Putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte a
dreptului penal care cuprinde ansamblul normelor speciale care stabilesc faptele
de pericol social ce constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor
ce le săvârșesc 2.
Normele penale generale au un caracter de generalitate, aplicându-se
tuturor faptelor de pericol social prevăzute în partea specială a Codului penal,
precum și în legile nepenale cu dispoziții penale.
Sistemul părții speciale a Codului penal este și sistemul părții speciale a
dreptului penal. Legiuitorul a adoptat drept criteriu de construire obiectul juridic
al infracțiunilor, adică criteriul valorii sociale ocrotite prin aceste norme și,
implicit, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptelor incriminate. În raport
de acest criteriu, infracțiunile sunt împărțite în 12 titluri, apoi în capitole, de ex.
în cadrul titlului I - Infracțiuni contra persoanei - art. 188 - 227 Cod penal -
există nouă capitole: Capitolul I - Infracțiuni contra vieții (art. 188-192)
Capitolul II - Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (art. 193-198)
1
Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Partea generală,
vol.I, Ed. Academiei RSR, București, 1969, pag. 197; C. Bulai, A. Filipaș, C-tin. Mitrache,
Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, 2000, pag.7.
2
Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1976, pag.10.
55
Capitolul III - Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art. 199-200)
Capitolul IV - Agresiuni asupra fătului (art. 201-202) Capitolul V - Infracțiuni
privind obligația de asistență a celor în primejdie (art. 203-204) Capitolul VI -
Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 205-208) Capitolul VII - Traficul și
exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217) Capitolul VIII - Infracțiuni
contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223) Capitolul IX - Infracțiuni ce
aduc atingere domiciliului și vieții private (art. 224-227).
Cele 12 titluri actuale sunt:
I. Infracțiuni contra persoanei (art.188- art. 227);
II. Infracțiuni contra patrimoniului (art.228 - art.256);
III. Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat (art.257-art.265);
IV. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției (art. 266 – art. 288);
V. Infracțiuni de corupție și de serviciu (art. 289 – art. 309);
VI. Infracțiuni de fals (art.310 – art.328);
VII. Infracțiuni contra siguranței publice (art.329-art.366);
VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea
socială (art.367 – art. 384);
IX. Infracțiuni electorale (art.385-art.393);
X. Infracțiuni contra securității naționale (art. 394- art.412);
XI. Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate (art.413-
art.437);
XII. Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război (art. 438- art.
445).
Majoritatea titlurilor din partea specială a Codului penal sunt structurate în
capitole și secțiuni, iar fiecare secțiune cuprinde un număr de articole.
Fiecare articol are și o denumire marginală, pentru a putea fi identificat cu
mai mare ușurință. Articolul, ca element structural al părții speciale are o
însemnătate deosebită deoarece acesta cuprinde conținutul juridic al fiecărui tip
particular de infracțiune, precum și sancțiunea. Trebuie menționat că un articol
din partea specială a Codului penal nu trebuie confundat cu norma de
incriminare, pentru că într-un articol pot fi prevăzute și alte mențiuni cum ar fi
cele cu privire la sancționarea tentative sau a actelor pregătitoare, la plângerea
prealabilă ca modalitate a începerii urmăririi penale, la împăcarea părților etc.
În elaborarea noului Cod penal s-a urmărit pe de o parte, valorificarea
tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de
reglementare actuale ale unor sisteme juridice referință în dreptul penal
european3.
3
http ://www.just.ro.
66
Capitolul III - Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art. 199-200)
Capitolul IV - Agresiuni asupra fătului (art. 201-202) Capitolul V - Infracțiuni
privind obligația de asistență a celor în primejdie (art. 203-204) Capitolul VI -
Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 205-208) Capitolul VII - Traficul și
exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217) Capitolul VIII - Infracțiuni
contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223) Capitolul IX - Infracțiuni ce
aduc atingere domiciliului și vieții private (art. 224-227).
Cele 12 titluri actuale sunt:
I. Infracțiuni contra persoanei (art.188- art. 227);
II. Infracțiuni contra patrimoniului (art.228 - art.256);
III. Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat (art.257-art.265);
IV. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției (art. 266 – art. 288);
V. Infracțiuni de corupție și de serviciu (art. 289 – art. 309);
VI. Infracțiuni de fals (art.310 – art.328);
VII. Infracțiuni contra siguranței publice (art.329-art.366);
VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea
socială (art.367 – art. 384);
IX. Infracțiuni electorale (art.385-art.393);
X. Infracțiuni contra securității naționale (art. 394- art.412);
XI. Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate (art.413-
art.437);
XII. Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război (art. 438- art.
445).
Majoritatea titlurilor din partea specială a Codului penal sunt structurate în
capitole și secțiuni, iar fiecare secțiune cuprinde un număr de articole.
Fiecare articol are și o denumire marginală, pentru a putea fi identificat cu
mai mare ușurință. Articolul, ca element structural al părții speciale are o
însemnătate deosebită deoarece acesta cuprinde conținutul juridic al fiecărui tip
particular de infracțiune, precum și sancțiunea. Trebuie menționat că un articol
din partea specială a Codului penal nu trebuie confundat cu norma de
incriminare, pentru că într-un articol pot fi prevăzute și alte mențiuni cum ar fi
cele cu privire la sancționarea tentative sau a actelor pregătitoare, la plângerea
prealabilă ca modalitate a începerii urmăririi penale, la împăcarea părților etc.
În elaborarea noului Cod penal s-a urmărit pe de o parte, valorificarea
tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de
reglementare actuale ale unor sisteme juridice referință în dreptul penal
european3.
3
http ://www.just.ro.
66
 INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei.
În toate sistemele de drept au fost incriminate și sancționate ca infracțiuni
acele fapte sociale periculoase care au ca obiect juridic comun (generic)
persoana fizică – omul, ca valoare socială supremă.
În primul articol al Constituției României se prevede că în statul nostru de
drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile
cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme.
Tot în Constituție se prevede că „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate
fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” (art.21 alin.1 C.pen.) și că
„libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile” (art.23 alin.1). tot
în Legea fundamentală se prevede că „autoritățile publice garantează și ocrotesc
viața intimă, familială și privată” art. 26 alin.1.
În dispozițiile Constituției sunt cuprinse și alte drepturi și libertăți ale
persoanei fizice, iar garantarea acestora se realizează juridic și prin mijloacele
dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse
a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru persoana fizică4.
Infracțiunile contra persoanei constituie conținutul Titlului I al Părții
speciale a actualului Cod penal (Legea nr. 289/2009).
În Titlul I al Codului penal (intitulat Infracțiuni contra persoanei) sunt
cuprinse nouă subgrupe de infracțiuni în următoarele ordine:
- infracțiuni contra vieții art.188-art.192 (Capitolul I);
- infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății art. 193-198
(Capitolul II);
- infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie art.199- 200
(Capitolul III);
- agresiuni asupra fătului art. 201-202 (Capitolul IV);
- infracțiuni privind obligația de asistența a celor în primejdie art.203-204
(Capitolul V);
- infracțiuni contra libertății persoanei art. 205- 208 (Capitolul VI);
- traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile art.209-217 (Capitolul
VII);
- infracțiuni contra libertății și integrității vieții sexuale art.218- 223
(Capitolul VIII);
- infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private art. 224-227
(Capitolul IX).
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra
persoanei este format din ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se
4
Constantin Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Drept penal român – Curs selectiv de
licență, Ed. De Presă „Mihaela”, București, 1997, pag.225.
77
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei.
În toate sistemele de drept au fost incriminate și sancționate ca infracțiuni
acele fapte sociale periculoase care au ca obiect juridic comun (generic)
persoana fizică – omul, ca valoare socială supremă.
În primul articol al Constituției României se prevede că în statul nostru de
drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile
cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme.
Tot în Constituție se prevede că „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate
fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” (art.21 alin.1 C.pen.) și că
„libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile” (art.23 alin.1). tot
în Legea fundamentală se prevede că „autoritățile publice garantează și ocrotesc
viața intimă, familială și privată” art. 26 alin.1.
În dispozițiile Constituției sunt cuprinse și alte drepturi și libertăți ale
persoanei fizice, iar garantarea acestora se realizează juridic și prin mijloacele
dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse
a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru persoana fizică4.
Infracțiunile contra persoanei constituie conținutul Titlului I al Părții
speciale a actualului Cod penal (Legea nr. 289/2009).
În Titlul I al Codului penal (intitulat Infracțiuni contra persoanei) sunt
cuprinse nouă subgrupe de infracțiuni în următoarele ordine:
- infracțiuni contra vieții art.188-art.192 (Capitolul I);
- infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății art. 193-198
(Capitolul II);
- infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie art.199- 200
(Capitolul III);
- agresiuni asupra fătului art. 201-202 (Capitolul IV);
- infracțiuni privind obligația de asistența a celor în primejdie art.203-204
(Capitolul V);
- infracțiuni contra libertății persoanei art. 205- 208 (Capitolul VI);
- traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile art.209-217 (Capitolul
VII);
- infracțiuni contra libertății și integrității vieții sexuale art.218- 223
(Capitolul VIII);
- infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private art. 224-227
(Capitolul IX).
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra
persoanei este format din ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se
4
Constantin Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Drept penal român – Curs selectiv de
licență, Ed. De Presă „Mihaela”, București, 1997, pag.225.
77
desfășoară în legătură cu apărarea persoanei fizice, privită ca titulară absolută a
atributelor sale (viața, integritatea corporală, sănătatea și libertatea).
Fiecare dintre infracțiunile din Titlul I au și un obiect juridic special.
Obiectul material. Unele dintre infracțiunile contra persoanei au și un
obiect material constând în corpul victimei infracțiunii. Altele sunt lipsite de un
asemenea obiect cum ar fi infracțiunile contra libertății persoanei.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică
responsabilă penal. La unele infracțiuni contra persoanei se cere ca subiectul
activ să aibă o anumită calitate (de ex. la infracțiunea de ucidere a copilului nou-
născut, subiectul activ trebuie să fie mama).
Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite sub orice formă de
participație penală.
Subiectul pasiv sau victima trebuie să fie o persoană fizică ale cărei
drepturi și libertăți au fost lezate prin infracțiune. În cazul unor infracțiuni din
acest titlu, legea cere o anumită calitate pentru subiectul pasiv (de ex. calitatea
de copil nou-născut în cazul pruncuciderii), iar în alte situații calitatea victimei
constituie o agravantă a infracțiunii (de ex. calitatea de membru de familie - la
infracțiunea de omor).
Sub aspectul laturii obiective mai exact al elementul material
infracțiunile contra persoanei se săvârșesc de regulă, prin acțiuni care se
concretizează prin ucideri, loviri, amenințări, acte sexuale, etc. Există însă și
infracțiuni contra persoanei la care elementul material se poate realiza și prin
inacțiuni (amenințarea, șantajul, etc).
Urmările socialmente periculoase la aceste infracțiuni se produc fie sub
forma unor rezultate concrete (moartea persoanei fizice), fie în crearea unei stări
de pericol pentru valoarea socială ocrotită (amenințare, șantaj etc).
Raportul de cauzalitate va trebui să se stabilească intre urmarea imediată
și faptă în cazul infracțiunilor de rezultat iar în cazul infracțiunilor de pericol nu
există o asemenea necesitate5.
Latura subiectivă. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau cu
praeterintenție.
Sunt unele infracțiuni la care forma de vinovăție stabilită de legiuitor este
culpa (ucidere din culpă). De regulă, mobilul sau scopul care au stat la baza
săvârșirii acestor infracțiuni nu au relevanță juridică.
Tentativa și consumarea. Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc
de regulă prin acțiuni pot avea și forme imperfecte cum ar fi actele pregătitoare
sau tentativa.
5
Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept penal – partea specială, Ed. Continent XXI, 1996,
pag. 89.
88
desfășoară în legătură cu apărarea persoanei fizice, privită ca titulară absolută a
atributelor sale (viața, integritatea corporală, sănătatea și libertatea).
Fiecare dintre infracțiunile din Titlul I au și un obiect juridic special.
Obiectul material. Unele dintre infracțiunile contra persoanei au și un
obiect material constând în corpul victimei infracțiunii. Altele sunt lipsite de un
asemenea obiect cum ar fi infracțiunile contra libertății persoanei.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică
responsabilă penal. La unele infracțiuni contra persoanei se cere ca subiectul
activ să aibă o anumită calitate (de ex. la infracțiunea de ucidere a copilului nou-
născut, subiectul activ trebuie să fie mama).
Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite sub orice formă de
participație penală.
Subiectul pasiv sau victima trebuie să fie o persoană fizică ale cărei
drepturi și libertăți au fost lezate prin infracțiune. În cazul unor infracțiuni din
acest titlu, legea cere o anumită calitate pentru subiectul pasiv (de ex. calitatea
de copil nou-născut în cazul pruncuciderii), iar în alte situații calitatea victimei
constituie o agravantă a infracțiunii (de ex. calitatea de membru de familie - la
infracțiunea de omor).
Sub aspectul laturii obiective mai exact al elementul material
infracțiunile contra persoanei se săvârșesc de regulă, prin acțiuni care se
concretizează prin ucideri, loviri, amenințări, acte sexuale, etc. Există însă și
infracțiuni contra persoanei la care elementul material se poate realiza și prin
inacțiuni (amenințarea, șantajul, etc).
Urmările socialmente periculoase la aceste infracțiuni se produc fie sub
forma unor rezultate concrete (moartea persoanei fizice), fie în crearea unei stări
de pericol pentru valoarea socială ocrotită (amenințare, șantaj etc).
Raportul de cauzalitate va trebui să se stabilească intre urmarea imediată
și faptă în cazul infracțiunilor de rezultat iar în cazul infracțiunilor de pericol nu
există o asemenea necesitate5.
Latura subiectivă. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau cu
praeterintenție.
Sunt unele infracțiuni la care forma de vinovăție stabilită de legiuitor este
culpa (ucidere din culpă). De regulă, mobilul sau scopul care au stat la baza
săvârșirii acestor infracțiuni nu au relevanță juridică.
Tentativa și consumarea. Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc
de regulă prin acțiuni pot avea și forme imperfecte cum ar fi actele pregătitoare
sau tentativa.
5
Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept penal – partea specială, Ed. Continent XXI, 1996,
pag. 89.
88
 CAPITOLUL I.
INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII
1.1. Infracțiunea de omor
Definiție. Infracțiunea de omor este prevăzută și sancționată de
dispozițiile alin.1 al art. 188 Cod penal și constă în „uciderea unei persoane”.
Omorul este infracțiunea ce constă în suprimarea cu intenție a vieții unei
persoane6.
Infracțiunea de omor prezintă o variantă tip și o variantă agravată.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl reprezintă ansamblul
relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea,
apărarea unuia din drepturile fundamentate ale omului – dreptul la viață –
împotriva celor mai grave fapte, de natură să aducă atingere acestei valori.
Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei împotriva
căreia se îndreaptă acțiunea făptuitorului.
Numai corpul unei persoane în viață poate constitui obiectul material al
infracțiunii. În situația în care acțiunea făptuitorului se îndreaptă asupra unui
cadavru, se va reține în sarcina acestuia comiterea infracțiunii de profanare de
cadavre sau morminte prevăzută de art. 383 Cod penal.
Obiectul material constă în corpul omenesc privit ca substanță
materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o
persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică7.
Înainte de naștere, produsul de concepție, fătul, nu e considerat persoană
în viață și deci suprimarea sa prin întreruperea cursului sarcinii nu constituie
infracțiune de omor, ci poate constitui infracțiunea de întreruperea cursului
sarcinii prevăzută în art. 201 Cod penal, dacă sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracțiuni.
Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătății victimei pentru reținerea
infracțiunii.
Vor constitui infracțiuni de omor numai faptele prin care se aduce atingere
dreptului la viață al altuia și nu vieții proprii a făptuitorului.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal.
Nu se cere o anumită calitate subiectului activ. Infracțiunea de omor este
susceptibilă de săvârșire în orice formă de participație, la comiterea faptei
putând participa pe lângă subiectul activ nemijlocit, adică pe lângă autor, și alți
subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici.
6
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2011, p. 201.
7
Al. Boroi, op.cit. pag.24
99
CAPITOLUL I.
INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII
1.1. Infracțiunea de omor
Definiție. Infracțiunea de omor este prevăzută și sancționată de
dispozițiile alin.1 al art. 188 Cod penal și constă în „uciderea unei persoane”.
Omorul este infracțiunea ce constă în suprimarea cu intenție a vieții unei
persoane6.
Infracțiunea de omor prezintă o variantă tip și o variantă agravată.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl reprezintă ansamblul
relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea,
apărarea unuia din drepturile fundamentate ale omului – dreptul la viață –
împotriva celor mai grave fapte, de natură să aducă atingere acestei valori.
Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei împotriva
căreia se îndreaptă acțiunea făptuitorului.
Numai corpul unei persoane în viață poate constitui obiectul material al
infracțiunii. În situația în care acțiunea făptuitorului se îndreaptă asupra unui
cadavru, se va reține în sarcina acestuia comiterea infracțiunii de profanare de
cadavre sau morminte prevăzută de art. 383 Cod penal.
Obiectul material constă în corpul omenesc privit ca substanță
materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o
persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică7.
Înainte de naștere, produsul de concepție, fătul, nu e considerat persoană
în viață și deci suprimarea sa prin întreruperea cursului sarcinii nu constituie
infracțiune de omor, ci poate constitui infracțiunea de întreruperea cursului
sarcinii prevăzută în art. 201 Cod penal, dacă sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracțiuni.
Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătății victimei pentru reținerea
infracțiunii.
Vor constitui infracțiuni de omor numai faptele prin care se aduce atingere
dreptului la viață al altuia și nu vieții proprii a făptuitorului.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal.
Nu se cere o anumită calitate subiectului activ. Infracțiunea de omor este
susceptibilă de săvârșire în orice formă de participație, la comiterea faptei
putând participa pe lângă subiectul activ nemijlocit, adică pe lângă autor, și alți
subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici.
6
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2011, p. 201.
7
Al. Boroi, op.cit. pag.24
99
 Dacă acțiunile persoanelor ce participă la săvârșirea infracțiunii apar
legate atât pe plan obiectiv, cât și pe plan subiectiv, ne aflăm în prezența
coautoratului, chiar dacă rezultatul periculos – moartea victimei – a fost produs
doar de una din acțiuni.
De exemplu, există coautorat atunci când unul dintre făptuitori
imobilizează victima, dând posibilitatea altui făptuitor să aplice lovitura mortală
sau când conducătorul autoturismului refuză să oprească mașina imobilizând
astfel victima, în timp ce i se aplică lovitura mortală de către o altă persoană.
Nu va exista însă coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și
în momente diferite, lovind mortal victima; simpla prezență fizică a unei
persoane alături de inculpat la locul și momentul săvârșirii de către acesta a
omorului nu constituie coautorat8.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață,
indiferent de vârstă, sex, stare materială, înfățișare, fiind ocrotite de legea penală
și persoanele diforme, anormale (este exclusă infracțiunea de omor când
subiectul pasiv este fătul sau un cadavru).
Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în
infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C.pen.) sau vătămarea
fătului (art. 202 C.pen.), după caz.
Legea nu cere subiectului pasiv să aibă o anumită calitate, dimpotrivă o
calitate specială poate constitui o circumstanță agravantă care califică
infracțiunea, poate justifica încadrarea juridică a faptei de suprimare a vieții unei
persoane într-o altă infracțiune.
Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii constă în activitatea
de ucidere a unei persoane, adică printr-o activitate materială care are ca rezultat
moartea unui om.
Activitatea – acțiunea sau inacțiunea – trebuie să aibă o anume forță
distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date.
Elementul material constă în uciderea unei persoane în viață printr-o
acțiune violentă sau neviolentă sau o inacțiune ilicită (în acest ultim caz treuie să
existe o obligație legală sau convențională de a acționa)9.
Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace rezultatul, de
aceea moartea poate fi provocată prin orice mijloace. De altfel, infracțiunea de
omor face parte dintre infracțiunile cu conținut deschis de incriminare10.
Infracțiunea se comite, de regulă, prin acțiuni comisive ce pot fi directe
sau indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice (de ex., o lovitură, chiar fără
mare intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă și
bolnavă) și acțiuni psihice (de ex., făptuitorul știind că victima suferă de cord și
8
Vasile Dobrinoiu, Drept penal – Partea specială, Editura Lumina Lex, 2000, pag.77
9
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2011, p. 204.
10
George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat – partea specială, vol.II, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1977, pag.35; Ioana Vasiu, op.cit., pag. 21.
10
10
Dacă acțiunile persoanelor ce participă la săvârșirea infracțiunii apar
legate atât pe plan obiectiv, cât și pe plan subiectiv, ne aflăm în prezența
coautoratului, chiar dacă rezultatul periculos – moartea victimei – a fost produs
doar de una din acțiuni.
De exemplu, există coautorat atunci când unul dintre făptuitori
imobilizează victima, dând posibilitatea altui făptuitor să aplice lovitura mortală
sau când conducătorul autoturismului refuză să oprească mașina imobilizând
astfel victima, în timp ce i se aplică lovitura mortală de către o altă persoană.
Nu va exista însă coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și
în momente diferite, lovind mortal victima; simpla prezență fizică a unei
persoane alături de inculpat la locul și momentul săvârșirii de către acesta a
omorului nu constituie coautorat8.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață,
indiferent de vârstă, sex, stare materială, înfățișare, fiind ocrotite de legea penală
și persoanele diforme, anormale (este exclusă infracțiunea de omor când
subiectul pasiv este fătul sau un cadavru).
Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în
infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C.pen.) sau vătămarea
fătului (art. 202 C.pen.), după caz.
Legea nu cere subiectului pasiv să aibă o anumită calitate, dimpotrivă o
calitate specială poate constitui o circumstanță agravantă care califică
infracțiunea, poate justifica încadrarea juridică a faptei de suprimare a vieții unei
persoane într-o altă infracțiune.
Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii constă în activitatea
de ucidere a unei persoane, adică printr-o activitate materială care are ca rezultat
moartea unui om.
Activitatea – acțiunea sau inacțiunea – trebuie să aibă o anume forță
distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date.
Elementul material constă în uciderea unei persoane în viață printr-o
acțiune violentă sau neviolentă sau o inacțiune ilicită (în acest ultim caz treuie să
existe o obligație legală sau convențională de a acționa)9.
Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace rezultatul, de
aceea moartea poate fi provocată prin orice mijloace. De altfel, infracțiunea de
omor face parte dintre infracțiunile cu conținut deschis de incriminare10.
Infracțiunea se comite, de regulă, prin acțiuni comisive ce pot fi directe
sau indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice (de ex., o lovitură, chiar fără
mare intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă și
bolnavă) și acțiuni psihice (de ex., făptuitorul știind că victima suferă de cord și
8
Vasile Dobrinoiu, Drept penal – Partea specială, Editura Lumina Lex, 2000, pag.77
9
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2011, p. 204.
10
George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat – partea specială, vol.II, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1977, pag.35; Ioana Vasiu, op.cit., pag. 21.
10
10
că o emoție puternică ii va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă
o asemenea emoție).
Acțiunile indirecte pot consta în punerea în mișcare sau folosirea de către
făptuitor a unei forțe, energii, de exemplu, folosirea unui animal periculos pe
care îl asmute asupra victimei.
Infracțiunea de omor poate fi săvârșită și prin inacțiuni dacă făptuitorul
care avea obligația legală de a îndeplini o activitate, prin care să împiedice sau
să înlăture o cauză care ar provoca moartea victimei, nu îndeplinește o asemenea
obligație; de exemplu, lăsarea fără hrană a unui copil mic și neputincios sau
lăsarea în frig; medicul care cu intenție nu acordă asistență unui bolnav, fapt ce
determină moartea acestuia.
Mai poate constitui omor săvârșit prin inacțiune : lăsarea în frig,
neadministrarea medicamentului sau neaplicarea tratamentului medical indicat
unui bolnav ; neizolarea unor rețele electrice căci infractorul avea obligația
specială, legală sau contractuală, de a îndeplini o acțiune prin care s-ar fi putut
împiedica survenirea morții victimei și care putea fi efectuată sau îndeplinită de
el (art.17 C.pen. privind săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune).
Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza infracțiunea
de ucidere. Nu există cerințe speciale privind locul și timpul comiterii
infracțiunii.
Urmarea imediată a activității de ucidere a unei persoane este moartea
victimei. Urmarea acțiunii se poate produce imediat după exercitarea acțiunii
(inacțiunii) făptuitorului sau mai târziu, acest aspect fiind lipsit de relevanță
pentru existența infracțiunii de omor. Acelui rezultat cerut în norma de
incriminare (uciderea) indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul
activității de ucidere, după aceasta sau mai târziu11.
Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune de rezultat, se cere deci
producerea
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de suprimare a
vieții comisă de făptuitor și moartea victimei. Raportul va exista ori de câte ori
se stabilește că, fără acțiunea/inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi
produs.
Nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a
morții victimei; legătura cauzală există și atunci când la acțiunea făptuitorului s-
au adăugat și alți factori preexistenți (o boală de care suferea victima),
concomitenți (lovituri aplicate victimei și de către o altă persoană) sau posteriori
(internarea cu întârziere a victimei în spital)12.
Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă, ulterior săvârșirii faptei,
intervine o cauză care, prin ea însăși și independent de acțiunea făptuitorului,
produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice…, vol.III, op.cit., pag.182.
11
George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei
12
Române, Bucureşti, 1992, pag.22.
11
11
că o emoție puternică ii va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă
o asemenea emoție).
Acțiunile indirecte pot consta în punerea în mișcare sau folosirea de către
făptuitor a unei forțe, energii, de exemplu, folosirea unui animal periculos pe
care îl asmute asupra victimei.
Infracțiunea de omor poate fi săvârșită și prin inacțiuni dacă făptuitorul
care avea obligația legală de a îndeplini o activitate, prin care să împiedice sau
să înlăture o cauză care ar provoca moartea victimei, nu îndeplinește o asemenea
obligație; de exemplu, lăsarea fără hrană a unui copil mic și neputincios sau
lăsarea în frig; medicul care cu intenție nu acordă asistență unui bolnav, fapt ce
determină moartea acestuia.
Mai poate constitui omor săvârșit prin inacțiune : lăsarea în frig,
neadministrarea medicamentului sau neaplicarea tratamentului medical indicat
unui bolnav ; neizolarea unor rețele electrice căci infractorul avea obligația
specială, legală sau contractuală, de a îndeplini o acțiune prin care s-ar fi putut
împiedica survenirea morții victimei și care putea fi efectuată sau îndeplinită de
el (art.17 C.pen. privind săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune).
Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza infracțiunea
de ucidere. Nu există cerințe speciale privind locul și timpul comiterii
infracțiunii.
Urmarea imediată a activității de ucidere a unei persoane este moartea
victimei. Urmarea acțiunii se poate produce imediat după exercitarea acțiunii
(inacțiunii) făptuitorului sau mai târziu, acest aspect fiind lipsit de relevanță
pentru existența infracțiunii de omor. Acelui rezultat cerut în norma de
incriminare (uciderea) indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul
activității de ucidere, după aceasta sau mai târziu11.
Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune de rezultat, se cere deci
producerea
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de suprimare a
vieții comisă de făptuitor și moartea victimei. Raportul va exista ori de câte ori
se stabilește că, fără acțiunea/inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi
produs.
Nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a
morții victimei; legătura cauzală există și atunci când la acțiunea făptuitorului s-
au adăugat și alți factori preexistenți (o boală de care suferea victima),
concomitenți (lovituri aplicate victimei și de către o altă persoană) sau posteriori
(internarea cu întârziere a victimei în spital)12.
Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă, ulterior săvârșirii faptei,
intervine o cauză care, prin ea însăși și independent de acțiunea făptuitorului,
produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice…, vol.III, op.cit., pag.182.
11
George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei
12
Române, Bucureşti, 1992, pag.22.
11
11
vătămare corporală, dar dintr-o eroare, administrându-i-se un tratament greșit,
aceasta moare; moartea victimei poate eventual să se rețină ca rezultat al
infracțiunii de ucidere din culpă comisă de personalul medical care a aplicat
tratamentul greșit).
Dacă se stabilește că raportul de cauzalitate nu există, pentru că fie nu s-a
produs rezultatul – moartea victimei –, fie deși s-a produs rezultatul, legătura de
cauzalitate a fost întreruptă de alte împrejurări, cauze, independent de acțiunea și
voința făptuitorului, nu se va putea reține comiterea infracțiunii de omor.
Latura subiectivă. Omorul este o infracțiune intenționată, putându-se
comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
Dacă se stabilește că făptuitorul a acționat din culpă, în sarcina lui se va
reține infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută și sancționată de dispozițiile
art. 192 Cod penal.
Dacă făptuitorul acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea
corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care
depășește intenția sa, se va reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte prevăzută în art. 195 Cod penal.
Intenția făptuitorului de a ucide se deduce uneori din însăși activitatea
materială, obiectivă pe care o desfășoară făptuitorul.
Atât doctrina, cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că trei
sunt principatele elemente ce trebuie avute în vedere la stabilirea intenției
făptuitorului de a suprima viața victimei:
- folosirea de către făptuitor a unui instrument apt de a ucide (cuțit, topor,
otravă);
- făptuitorul să aplice și să vizeze zone vitale (capul, inima, stomacul,
plămânii, rinichii, ficatul);
- lovitura să fie dată cu intensitate.
În situația în care lipsește unul dintre aceste trei elemente, intenția
făptuitorului de a ucide nu mai este demonstrată.
Există și situații în care intenția de a ucide nu se poate deduce din
activitatea materială, obiectivă desfășurată de făptuitor și atunci se impune a fi
luate în considerare și alte fapte, împrejurări de fapt, rezultate din ansamblul
probelor administrate în cauză (de exemplu, raporturile dintre făptuitor și
victimă anterioare săvârșirii omorului, comportarea făptuitorului după săvârșirea
omorului în sensul că a încercat să-i dea victimei prim ajutor sau nu a acordat
nici un sprijin victimei părăsind-o în starea gravă în care se afla).
Uneori activitatea materială desfășurată de făptuitor, deși nu este aptă prin
ea însăși să producă moartea victimei, unită cu alte împrejurări pe care
făptuitorul le cunoaște sau le prevede, determină încadrarea faptei în
infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 Cod penal, reținându-se intenția
indirectă (de exemplu, situația în care făptuitorul leagă victima de un copac în
pădure, într-un loc în care știe că vin animale sălbatice și în mod efectiv victima
este ucisă de acestea sau fapta inculpatului de a fi conectat un gard de sârmă la o
priza de curent electric, provocând posibilitatea electrocutării mortale a
12
12
vătămare corporală, dar dintr-o eroare, administrându-i-se un tratament greșit,
aceasta moare; moartea victimei poate eventual să se rețină ca rezultat al
infracțiunii de ucidere din culpă comisă de personalul medical care a aplicat
tratamentul greșit).
Dacă se stabilește că raportul de cauzalitate nu există, pentru că fie nu s-a
produs rezultatul – moartea victimei –, fie deși s-a produs rezultatul, legătura de
cauzalitate a fost întreruptă de alte împrejurări, cauze, independent de acțiunea și
voința făptuitorului, nu se va putea reține comiterea infracțiunii de omor.
Latura subiectivă. Omorul este o infracțiune intenționată, putându-se
comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
Dacă se stabilește că făptuitorul a acționat din culpă, în sarcina lui se va
reține infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută și sancționată de dispozițiile
art. 192 Cod penal.
Dacă făptuitorul acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea
corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care
depășește intenția sa, se va reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte prevăzută în art. 195 Cod penal.
Intenția făptuitorului de a ucide se deduce uneori din însăși activitatea
materială, obiectivă pe care o desfășoară făptuitorul.
Atât doctrina, cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că trei
sunt principatele elemente ce trebuie avute în vedere la stabilirea intenției
făptuitorului de a suprima viața victimei:
- folosirea de către făptuitor a unui instrument apt de a ucide (cuțit, topor,
otravă);
- făptuitorul să aplice și să vizeze zone vitale (capul, inima, stomacul,
plămânii, rinichii, ficatul);
- lovitura să fie dată cu intensitate.
În situația în care lipsește unul dintre aceste trei elemente, intenția
făptuitorului de a ucide nu mai este demonstrată.
Există și situații în care intenția de a ucide nu se poate deduce din
activitatea materială, obiectivă desfășurată de făptuitor și atunci se impune a fi
luate în considerare și alte fapte, împrejurări de fapt, rezultate din ansamblul
probelor administrate în cauză (de exemplu, raporturile dintre făptuitor și
victimă anterioare săvârșirii omorului, comportarea făptuitorului după săvârșirea
omorului în sensul că a încercat să-i dea victimei prim ajutor sau nu a acordat
nici un sprijin victimei părăsind-o în starea gravă în care se afla).
Uneori activitatea materială desfășurată de făptuitor, deși nu este aptă prin
ea însăși să producă moartea victimei, unită cu alte împrejurări pe care
făptuitorul le cunoaște sau le prevede, determină încadrarea faptei în
infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 Cod penal, reținându-se intenția
indirectă (de exemplu, situația în care făptuitorul leagă victima de un copac în
pădure, într-un loc în care știe că vin animale sălbatice și în mod efectiv victima
este ucisă de acestea sau fapta inculpatului de a fi conectat un gard de sârmă la o
priza de curent electric, provocând posibilitatea electrocutării mortale a
12
12
persoanei care pătrunde în grădină, deoarece, chiar dacă nu au urmărit acest
rezultat, el l-a acceptat)13.
Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un
anumit mobil sau scop, aceste elemente putând fi avute în vedere la justa
individualizare a pedepsei.
Nu putem considera că lipsește intenția de a ucide în situația în care
făptuitorul suprimă viața unei persoane animat fiind de un mobil generos (de
exemplu, eutanasia), ori în exercitarea unor ritualuri religioase.
Eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției
făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală (X vrea să-l ucidă pe Y, dar
confundându-l cu Z, îl ucide pe acesta).
Legea penală ocrotește dreptul la viață al fiecărui om și de aceea va exista
intenția de a ucide și în situația în care făptuitorul urmărește să ucidă o persoană,
dar ucide o altă persoană fie pentru că s-a aflat în eroare asupra identității
victimei (error in personam), fie datorită unei defectuoase mânuiri a
instrumentului folosit pentru săvârșirea faptei, ori altor cauze accidentale
(aberratio ictus).
Se va reține în sarcina făptuitorului doar comiterea infracțiunii de omor și
nu comiterea a două infracțiuni: tentativă de omor (în raport cu victima vizată)
în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (în raport cu victima efectiv
ucisă). Uciderea de către făptuitor a altei persoane decât cea vizată nu are
influență asupra răspunderii participanților întrucât coautorii, instigatorii,
complicii au acceptat riscul ca autorul să ucidă o altă persoană decât cea vizată.
În situația în care făptuitorul suprimă viața mai multor persoane este
necesară stabilirea intenției sale, directe sau indirecte, de a ucide, în raport cu
fiecare victimă.
În cazul în care făptuitorul a ucis două sau mai multe persoane, dar
acționează cu intenție numai față de una, în sarcina sa se va reține infracțiunea
de omor în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (al cărei subiect pasiv
va fi victima sau victimele a căror ucidere nu a fost prevăzută și nici urmărită ori
acceptată de către făptuitor).
În caz de îndoială în ce privește intenția făptuitorului, adică atunci când nu
se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat cu intenția de a ucide sau de a
produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispozițiile art. 183
Cod penal, deoarece îndoiala profită făptuitorului.
Tentativa și consumarea infracțiunii. Infracțiunea de omor este
susceptibilă de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii și tentativa.
Actele preparatorii nu sunt sancționate de lege, dar tentativa este posibilă
și este pedepsită.
Există tentativă în situația în care acțiunea făptuitorului nu a produs
rezultatul dorit, fiind întreruptă de împrejurări independente de voința
făptuitorului (de exemplu, făptuitorul aplică victimei lovituri în zona toracică,
13
Speța este citată de George Antoniu, C. Bulai în op.cit., pag.1
13
13
persoanei care pătrunde în grădină, deoarece, chiar dacă nu au urmărit acest
rezultat, el l-a acceptat)13.
Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un
anumit mobil sau scop, aceste elemente putând fi avute în vedere la justa
individualizare a pedepsei.
Nu putem considera că lipsește intenția de a ucide în situația în care
făptuitorul suprimă viața unei persoane animat fiind de un mobil generos (de
exemplu, eutanasia), ori în exercitarea unor ritualuri religioase.
Eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției
făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală (X vrea să-l ucidă pe Y, dar
confundându-l cu Z, îl ucide pe acesta).
Legea penală ocrotește dreptul la viață al fiecărui om și de aceea va exista
intenția de a ucide și în situația în care făptuitorul urmărește să ucidă o persoană,
dar ucide o altă persoană fie pentru că s-a aflat în eroare asupra identității
victimei (error in personam), fie datorită unei defectuoase mânuiri a
instrumentului folosit pentru săvârșirea faptei, ori altor cauze accidentale
(aberratio ictus).
Se va reține în sarcina făptuitorului doar comiterea infracțiunii de omor și
nu comiterea a două infracțiuni: tentativă de omor (în raport cu victima vizată)
în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (în raport cu victima efectiv
ucisă). Uciderea de către făptuitor a altei persoane decât cea vizată nu are
influență asupra răspunderii participanților întrucât coautorii, instigatorii,
complicii au acceptat riscul ca autorul să ucidă o altă persoană decât cea vizată.
În situația în care făptuitorul suprimă viața mai multor persoane este
necesară stabilirea intenției sale, directe sau indirecte, de a ucide, în raport cu
fiecare victimă.
În cazul în care făptuitorul a ucis două sau mai multe persoane, dar
acționează cu intenție numai față de una, în sarcina sa se va reține infracțiunea
de omor în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (al cărei subiect pasiv
va fi victima sau victimele a căror ucidere nu a fost prevăzută și nici urmărită ori
acceptată de către făptuitor).
În caz de îndoială în ce privește intenția făptuitorului, adică atunci când nu
se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat cu intenția de a ucide sau de a
produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispozițiile art. 183
Cod penal, deoarece îndoiala profită făptuitorului.
Tentativa și consumarea infracțiunii. Infracțiunea de omor este
susceptibilă de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii și tentativa.
Actele preparatorii nu sunt sancționate de lege, dar tentativa este posibilă
și este pedepsită.
Există tentativă în situația în care acțiunea făptuitorului nu a produs
rezultatul dorit, fiind întreruptă de împrejurări independente de voința
făptuitorului (de exemplu, făptuitorul aplică victimei lovituri în zona toracică,
13
Speța este citată de George Antoniu, C. Bulai în op.cit., pag.1
13
13
dar nu-și mai poate continua agresiunea fiind imobilizat de cei prezenți) sau,
deși dusă până la capăt, nu și-a produs efectul (de exemplu, otrava administrată
victimei a fost în cantitate prea mică).
Nu există tentativă de omor în situația în care imposibilitatea de
consumare se datorează modului absurd în care a fost concepută executarea (de
exemplu, folosirea unei arme despre care se știa că nu este încărcată, ori
încercarea de a otrăvi o persoană folosind zahăr).
Infracțiunea de omor este o infracțiune comisivă, materială, instantanee.
Nu este posibilă săvârșirea infracțiunii în formă continuată.
Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs
urmarea imediată, adică moartea victimei.
Sancțiunea. Infracțiunea de omor în varianta sa tipică se pedepsește cu
închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi din cele prevăzute
în art. 66 Cod penal. Tentativa se pedepsește potrivit regulilor arătate în art.33
alin.2 cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Potrivit art.II din Legea nr.27/2012, publicată în M.Of. nr.180 din 20
martie 2012, această infracțiune este imprescriptibilă atât în ceea ce privește
răspunderea penală, cât și executarea pedepsei14.
1.2. Omorul calificat
Definiție. Infracțiunea de omor calificat este prevăzută și sancționată de
dispozițiile art. 189 din Codul penal și constă în omorul săvârșit în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală, sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau
o tentativă la infracțiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multe persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Comiterea acestei infracțiuni presupune realizarea conținutului infracțiunii
de omor în formă simplă, dar în prezența uneia din împrejurările agravante
prevăzute de dispozițiile art. 189 din Codul penal, de la litera a) la litera h).
Circumstanțele agravante prevăzute în art. 189 au caracter de circumstanțe
agravante legale speciale și se aplică cu prioritate față de circumstanțele
agravante generale prevăzute de Codul penal.
a) Omorul săvârșit cu premeditare
Pentru existența premeditării este necesară îndeplinirea a trei condiții:
14
F.Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea nr.27/2012, în Caiete
de Drept penal nr.1/2012, p.11-22.
14
14
dar nu-și mai poate continua agresiunea fiind imobilizat de cei prezenți) sau,
deși dusă până la capăt, nu și-a produs efectul (de exemplu, otrava administrată
victimei a fost în cantitate prea mică).
Nu există tentativă de omor în situația în care imposibilitatea de
consumare se datorează modului absurd în care a fost concepută executarea (de
exemplu, folosirea unei arme despre care se știa că nu este încărcată, ori
încercarea de a otrăvi o persoană folosind zahăr).
Infracțiunea de omor este o infracțiune comisivă, materială, instantanee.
Nu este posibilă săvârșirea infracțiunii în formă continuată.
Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs
urmarea imediată, adică moartea victimei.
Sancțiunea. Infracțiunea de omor în varianta sa tipică se pedepsește cu
închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi din cele prevăzute
în art. 66 Cod penal. Tentativa se pedepsește potrivit regulilor arătate în art.33
alin.2 cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Potrivit art.II din Legea nr.27/2012, publicată în M.Of. nr.180 din 20
martie 2012, această infracțiune este imprescriptibilă atât în ceea ce privește
răspunderea penală, cât și executarea pedepsei14.
1.2. Omorul calificat
Definiție. Infracțiunea de omor calificat este prevăzută și sancționată de
dispozițiile art. 189 din Codul penal și constă în omorul săvârșit în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală, sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau
o tentativă la infracțiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multe persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Comiterea acestei infracțiuni presupune realizarea conținutului infracțiunii
de omor în formă simplă, dar în prezența uneia din împrejurările agravante
prevăzute de dispozițiile art. 189 din Codul penal, de la litera a) la litera h).
Circumstanțele agravante prevăzute în art. 189 au caracter de circumstanțe
agravante legale speciale și se aplică cu prioritate față de circumstanțele
agravante generale prevăzute de Codul penal.
a) Omorul săvârșit cu premeditare
Pentru existența premeditării este necesară îndeplinirea a trei condiții:
14
F.Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea nr.27/2012, în Caiete
de Drept penal nr.1/2012, p.11-22.
14
14
 1. existența unui interval de timp între momentul în care făptuitorul ia
hotărârea de a săvârși omorul și momentul comiterii efective a infracțiunii;
Durata acestui interval de timp nu poate fi stabilită dinainte și nu poate fi
fixă. În fiecare caz, instanța va constata dacă această condiție este sau nu
îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, precum și de
particularitățile subiective ale făptuitorului.
În practica judiciară, s-a reținut ca omor săvârșit cu premeditare, spre
exemplu, fapta inculpatului, care în urma unui conflict cu victima, a plecat
acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și
aplicându-i o lovitură în inimă, cu efect mortal.
2. stabilirea unor procese psihologice ce au loc pe parcursul intervalului de
timp.
Nu se va putea vorbi de premeditare în situația în care făptuitorul nu a
putut să mediteze, să cântărească posibilitățile de realizare a hotărârii luate.
3. în intervalul de timp, făptuitorul să treacă la săvârșirea unor acte de
pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Aceste acte au caracter premergător și pregătitor în vederea săvârșirii
infracțiunii de omor și pot consta în procurarea sau adaptarea instrumentelor
necesare comiterii faptei (spre exemplu, cumpărarea revolverului, ascuțirea
lamei toporului), precum și în pregătirea condițiilor necesare în acest scop.
Dacă una din aceste condiții lipsește, nu se va putea reține în sarcina
făptuitorului săvârșirea infracțiunii de omor cu premeditare, ci se va reține
săvârșirea infracțiunii de omor în forma simplă.
Agravanta premeditării este o circumstanță personală care nu se răsfrânge
asupra celorlalți participanți. Totuși, dacă cel care a premeditat săvârșirea
omorului, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane care au
cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanță reală și se
răsfrânge asupra participanților (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-și
procure arma, cunoscând că acesta o va folosi la comiterea omorului, răspunde
pentru complicitate la omor calificat).
Circumstanța agravantă a premeditării există atât în cazul erorii asupra
persoanei victimei, cât și în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce interesează
este ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om.
De asemenea, premeditarea poate fi reținută ca o circumstanță agravantă
specială, chiar dacă se stabilește că fapta a fost comisă în stare de provocare.
b) Omorul săvârșit din interes material
Interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură
patrimonială. El poate consta în bani, bunuri, avantaje materiale, recunoașterea
unui drept, stingerea unei datorii.
Nu are nici o însemnătate pentru existența infracțiunii de omor, în această
formă, dacă dobândirea, obținerea beneficiului sau avantajului material s-a
realizat sau nu, fiind suficient ca motivul să fi existat în momentul săvârșirii
faptei. Spre exemplu, în practica judiciară s-a considerat că există omor din
15
15
1. existența unui interval de timp între momentul în care făptuitorul ia
hotărârea de a săvârși omorul și momentul comiterii efective a infracțiunii;
Durata acestui interval de timp nu poate fi stabilită dinainte și nu poate fi
fixă. În fiecare caz, instanța va constata dacă această condiție este sau nu
îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, precum și de
particularitățile subiective ale făptuitorului.
În practica judiciară, s-a reținut ca omor săvârșit cu premeditare, spre
exemplu, fapta inculpatului, care în urma unui conflict cu victima, a plecat
acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și
aplicându-i o lovitură în inimă, cu efect mortal.
2. stabilirea unor procese psihologice ce au loc pe parcursul intervalului de
timp.
Nu se va putea vorbi de premeditare în situația în care făptuitorul nu a
putut să mediteze, să cântărească posibilitățile de realizare a hotărârii luate.
3. în intervalul de timp, făptuitorul să treacă la săvârșirea unor acte de
pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Aceste acte au caracter premergător și pregătitor în vederea săvârșirii
infracțiunii de omor și pot consta în procurarea sau adaptarea instrumentelor
necesare comiterii faptei (spre exemplu, cumpărarea revolverului, ascuțirea
lamei toporului), precum și în pregătirea condițiilor necesare în acest scop.
Dacă una din aceste condiții lipsește, nu se va putea reține în sarcina
făptuitorului săvârșirea infracțiunii de omor cu premeditare, ci se va reține
săvârșirea infracțiunii de omor în forma simplă.
Agravanta premeditării este o circumstanță personală care nu se răsfrânge
asupra celorlalți participanți. Totuși, dacă cel care a premeditat săvârșirea
omorului, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane care au
cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanță reală și se
răsfrânge asupra participanților (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-și
procure arma, cunoscând că acesta o va folosi la comiterea omorului, răspunde
pentru complicitate la omor calificat).
Circumstanța agravantă a premeditării există atât în cazul erorii asupra
persoanei victimei, cât și în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce interesează
este ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om.
De asemenea, premeditarea poate fi reținută ca o circumstanță agravantă
specială, chiar dacă se stabilește că fapta a fost comisă în stare de provocare.
b) Omorul săvârșit din interes material
Interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură
patrimonială. El poate consta în bani, bunuri, avantaje materiale, recunoașterea
unui drept, stingerea unei datorii.
Nu are nici o însemnătate pentru existența infracțiunii de omor, în această
formă, dacă dobândirea, obținerea beneficiului sau avantajului material s-a
realizat sau nu, fiind suficient ca motivul să fi existat în momentul săvârșirii
faptei. Spre exemplu, în practica judiciară s-a considerat că există omor din
15
15
interes material dacă inculpatul a urmărit ca, prin otrăvire, să moștenească
victima, chiar dacă ulterior nu a reușit să dobândească proiectata avere15.
Interesul material, în înțelesul textului, este interesul pe care făptuitorul
are convingerea ca îl va realiza pe o cale aparent legală, că acel avantaj
patrimonial îi va reveni de drept.
Nu se va reține această agravantă dacă omorul este săvârșit urmărindu-se
alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorul are un folos material ca urmare a morții
victimei (de ex. omorul comis de un comerciant față de un competitor de-al său,
dar care a fost comis pe fondul unor conflicte de natură personală avute cu
victima, chiar dacă urmare a omorului făptuitorul obține indirect și un folos
material în urmare eliminării de pe piață a competitorului) 16.
Dacă omorul a fost comis din alt motiv (gelozie, răzbunare), această
agravantă nu este aplicabilă, chiar dacă prin moartea victimei i s-ar aduce
făptuitorului un avantaj material.
Alături de această agravantă este posibilă reținerea premeditării17.
Este o circumstanță personală și ca atare ea nu se va aplica participanților,
cu excepția situației în care se stabilește că și participanții au comis fapta din
același motiv.
c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe
altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei
pedepse
Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau
altcineva este căutat pentru a răspunde penal, pentru a se sustrage pe sine ori o
altă persoană de la suportarea consecințelor penale ale faptei, comite un omor.
În literatura juridică se arată că prin urmărire se înțelege atât urmărirea
fizică (spre exemplu, făptuitorul este prins în flagrant delict și este urmărit
pentru a fi predat organelor în drept), cât și urmărirea penală (activitatea de
tragere la răspundere penală a infractorilor). Prin arestare se înțelege atât
arestarea ca măsură preventivă, cât și arestarea ca măsură luată în baza unei
hotărâri de condamnare, iar prin executarea unei pedepse se înțelege măsura
luată pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind executarea pedepselor
principale, complimentare și accesorii18.
Scopul sustragerii trebuie să fie numai urmărit, nu și realizat efectiv; în
cazul în care victima este funcționar public ce exercită autoritatea de stat (de ex.,
polițist, jandarm, militar), se va reține săvârșirea infracțiunii de ultraj (alin.1
art.257 raportat la lit.c alin.1 art.189 C.pen.), iar dacă este un judecător sau
procuror se va reține ultrajul judiciar (alin.1 art.279 raportat la lit.c alin.1 art.189
C.pen.).
15
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.28
16
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 15.
17
idem
18
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.30.
16
16
interes material dacă inculpatul a urmărit ca, prin otrăvire, să moștenească
victima, chiar dacă ulterior nu a reușit să dobândească proiectata avere15.
Interesul material, în înțelesul textului, este interesul pe care făptuitorul
are convingerea ca îl va realiza pe o cale aparent legală, că acel avantaj
patrimonial îi va reveni de drept.
Nu se va reține această agravantă dacă omorul este săvârșit urmărindu-se
alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorul are un folos material ca urmare a morții
victimei (de ex. omorul comis de un comerciant față de un competitor de-al său,
dar care a fost comis pe fondul unor conflicte de natură personală avute cu
victima, chiar dacă urmare a omorului făptuitorul obține indirect și un folos
material în urmare eliminării de pe piață a competitorului) 16.
Dacă omorul a fost comis din alt motiv (gelozie, răzbunare), această
agravantă nu este aplicabilă, chiar dacă prin moartea victimei i s-ar aduce
făptuitorului un avantaj material.
Alături de această agravantă este posibilă reținerea premeditării17.
Este o circumstanță personală și ca atare ea nu se va aplica participanților,
cu excepția situației în care se stabilește că și participanții au comis fapta din
același motiv.
c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe
altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei
pedepse
Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau
altcineva este căutat pentru a răspunde penal, pentru a se sustrage pe sine ori o
altă persoană de la suportarea consecințelor penale ale faptei, comite un omor.
În literatura juridică se arată că prin urmărire se înțelege atât urmărirea
fizică (spre exemplu, făptuitorul este prins în flagrant delict și este urmărit
pentru a fi predat organelor în drept), cât și urmărirea penală (activitatea de
tragere la răspundere penală a infractorilor). Prin arestare se înțelege atât
arestarea ca măsură preventivă, cât și arestarea ca măsură luată în baza unei
hotărâri de condamnare, iar prin executarea unei pedepse se înțelege măsura
luată pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind executarea pedepselor
principale, complimentare și accesorii18.
Scopul sustragerii trebuie să fie numai urmărit, nu și realizat efectiv; în
cazul în care victima este funcționar public ce exercită autoritatea de stat (de ex.,
polițist, jandarm, militar), se va reține săvârșirea infracțiunii de ultraj (alin.1
art.257 raportat la lit.c alin.1 art.189 C.pen.), iar dacă este un judecător sau
procuror se va reține ultrajul judiciar (alin.1 art.279 raportat la lit.c alin.1 art.189
C.pen.).
15
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.28
16
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 15.
17
idem
18
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.30.
16
16
 Prin sustragerea de la tragerea la răspundere penală se înțelege atât
sustragerea de la urmărire a făptuitorului în cazul infracțiunilor flagrante, de la
aducerea cu mandat la organele de urmărire penală, cât și sustragerea de la
activitatea de urmărire penală, de la procedura de arestare preventivă sau de
punere în executare a unui mandat de arestare preventivă emis legal de
judecătorul de drepturi și libertăți/judecător de cameră preliminară sau de
instanță, ori sustragerea de la judecata în primă instanță ori în calea ordinară de
atac a apelului etc.
Circumstanța de agravare presupune existența sau perspectiva unei
urmăriri, arestări sau executări de pedepse, reale nu închipuite, pentru fapte
săvârșite anterior.
Pentru reținerea agravantei omorul trebuie să se comită în scopul prevăzut
de lege, indiferent dacă acest scop este realizat sau nu.
În practică s-a decis că nu există această agravantă când făptuitorul, fiind
citat de organele de poliție numai pentru a da unele relații, fără a se fi dispus
reținerea ori arestarea sa preventivă, după ce a părăsit neautorizat sediul poliției,
a ucis un lucrător de poliție.
d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea
altei infracțiuni
Circumstanța se referă tot la scopul săvârșirii omorului, care trebuie să fie,
de data aceasta, înlesnirea sau ascunderea altei infracțiuni.
Dacă făptuitorul a fost în eroare, crezând că prin omorul săvârșit,
înlesnește sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, agravanta nu este aplicabilă.
Prin înlesnire trebuie înțeleasă o acțiune de omor comisă pentru a netezi
sau a deschide drumul spre infracțiunea vizată, pentru a se reuși astfel prin
intermediul omorului, comiterea unei infracțiuni; de exemplu - omorârea
bărbatului pentru violarea femeii ce-l însoțește ori a femeii împotriva căreia s-a
început exercitarea unor acte de constrângere în scopul de a o viola, omorârea
santinelei pentru a evada din penitenciar 19.
Nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea
infracțiune, iar dacă urmează să participe, nu interesează calitatea pe care o va
avea (autor, instigator sau complice).
Nu interesează dacă omorul se comite anterior sau concomitent cu
respectiva infracțiune. Este indiferent dacă scopul a fost sau nu efectiv realizat,
dacă infracțiunea a cărei înlesnire a fost urmărită s-a consumat sau a rămas în
faza tentativei. Dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârșită de
autorul omorului se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.
Prin conceptul de ascundere se înțelege activitatea de ucidere, întreprinsă
pentru a disimula o altă infracțiune, pentru a face ca aceasta să nu fie
descoperită, de exemplu, uciderea unui martor ocular la comercializarea de
stupefiante.
19
G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București,
2009, pag.92.
17
17
Prin sustragerea de la tragerea la răspundere penală se înțelege atât
sustragerea de la urmărire a făptuitorului în cazul infracțiunilor flagrante, de la
aducerea cu mandat la organele de urmărire penală, cât și sustragerea de la
activitatea de urmărire penală, de la procedura de arestare preventivă sau de
punere în executare a unui mandat de arestare preventivă emis legal de
judecătorul de drepturi și libertăți/judecător de cameră preliminară sau de
instanță, ori sustragerea de la judecata în primă instanță ori în calea ordinară de
atac a apelului etc.
Circumstanța de agravare presupune existența sau perspectiva unei
urmăriri, arestări sau executări de pedepse, reale nu închipuite, pentru fapte
săvârșite anterior.
Pentru reținerea agravantei omorul trebuie să se comită în scopul prevăzut
de lege, indiferent dacă acest scop este realizat sau nu.
În practică s-a decis că nu există această agravantă când făptuitorul, fiind
citat de organele de poliție numai pentru a da unele relații, fără a se fi dispus
reținerea ori arestarea sa preventivă, după ce a părăsit neautorizat sediul poliției,
a ucis un lucrător de poliție.
d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea
altei infracțiuni
Circumstanța se referă tot la scopul săvârșirii omorului, care trebuie să fie,
de data aceasta, înlesnirea sau ascunderea altei infracțiuni.
Dacă făptuitorul a fost în eroare, crezând că prin omorul săvârșit,
înlesnește sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, agravanta nu este aplicabilă.
Prin înlesnire trebuie înțeleasă o acțiune de omor comisă pentru a netezi
sau a deschide drumul spre infracțiunea vizată, pentru a se reuși astfel prin
intermediul omorului, comiterea unei infracțiuni; de exemplu - omorârea
bărbatului pentru violarea femeii ce-l însoțește ori a femeii împotriva căreia s-a
început exercitarea unor acte de constrângere în scopul de a o viola, omorârea
santinelei pentru a evada din penitenciar 19.
Nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea
infracțiune, iar dacă urmează să participe, nu interesează calitatea pe care o va
avea (autor, instigator sau complice).
Nu interesează dacă omorul se comite anterior sau concomitent cu
respectiva infracțiune. Este indiferent dacă scopul a fost sau nu efectiv realizat,
dacă infracțiunea a cărei înlesnire a fost urmărită s-a consumat sau a rămas în
faza tentativei. Dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârșită de
autorul omorului se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.
Prin conceptul de ascundere se înțelege activitatea de ucidere, întreprinsă
pentru a disimula o altă infracțiune, pentru a face ca aceasta să nu fie
descoperită, de exemplu, uciderea unui martor ocular la comercializarea de
stupefiante.
19
G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București,
2009, pag.92.
17
17
 În cazul ascunderii altei infracțiuni, nu interesează dacă omorul s-a comis
după sau concomitent cu acea infracțiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la
comiterea ei, și nici dacă participând, a avut calitatea de autor, instigator sau
complice. De asemenea, nu interesează dacă scopul urmărit a fost sau nu
realizat20.
Circumstanța agravantă este personală și nu se va răsfrânge asupra
participanților la comiterea infracțiunii, cu excepția situației în care și
participanții au acționat urmărind realizarea scopului prevăzut de lege.
În practica judiciară s-a hotărât că agravanta există și atunci, intenționând
să violeze victima, inculpatul a continuat agresiunea asupra acesteia, deși
victima a insistat să se oprească, amenințând că se va arunca pe geam de la
etaj21.
Agravanta nu poate fi reținută în cazul în care faptele întrunesc elementele
obiective și subiective ale infracțiunii de omor, alături de acelea ale altor
infracțiuni cvasiconcomitente care se absorb natural în aceasta, făptuitorul
urmărind aceeași finalitate. Astfel, lovirea, vătămarea corporală și apoi
aruncarea în râu a unui copil fac parte din finalitatea urmărită inițial22.
e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o
infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor
Aceasta agravantă există atunci când omorul este săvârșit de o persoană
(subiect activ calificat) care anterior a mai comis un omor, indiferent dacă
pentru omorul anterior făptuitorul fusese condamnat definitiv sau dacă a
executat ori nu pedeapsa sau dacă prima faptă a fost o tentativă de omor.
Făptuitorul trebuie să mai fi săvârșit anterior o infracțiune de omor, omor
calificat, ultraj sau ultraj judiciar - în forma în care absoarbe omorul respective o
infracțiune de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav (potrivit vechiului
Cod penal) în forma tentativei sau ca infracțiune consumată, fie ca autor, fie ca
instigator sau complice.
Nu se va reține aceasta agravantă dacă anterior fusese comisă o infracțiune
de ucidere ori vătămare a noului-născut de către mamă, o ucidere din culpă sau
ucidere la cererea victimei, ori o infracțiune care a avut ca urmare
praeterintenționată moartea victimei.
Nu interesează dacă în legătură cu omorul anterior, făptuitorul beneficiase
de vreo cauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depășirea limitelor legitimei
apărări sau ale stării de necesitate, provocarea. Este însă necesar ca acel omor să
nu fi fost săvârșit într-o împrejurare care constituie o cauză justificativă sau o
cauză de neimputabilitate23.
20
Vasile Dobrinoiu, op.cit., pag.21.
21
C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu, N.Neagu, Drept penal.
Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002,
p.162.
22
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.21.
23
T.Ialomița, sent.pen. nr.485F∕2006, www.portal.just.ro.
18
18
În cazul ascunderii altei infracțiuni, nu interesează dacă omorul s-a comis
după sau concomitent cu acea infracțiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la
comiterea ei, și nici dacă participând, a avut calitatea de autor, instigator sau
complice. De asemenea, nu interesează dacă scopul urmărit a fost sau nu
realizat20.
Circumstanța agravantă este personală și nu se va răsfrânge asupra
participanților la comiterea infracțiunii, cu excepția situației în care și
participanții au acționat urmărind realizarea scopului prevăzut de lege.
În practica judiciară s-a hotărât că agravanta există și atunci, intenționând
să violeze victima, inculpatul a continuat agresiunea asupra acesteia, deși
victima a insistat să se oprească, amenințând că se va arunca pe geam de la
etaj21.
Agravanta nu poate fi reținută în cazul în care faptele întrunesc elementele
obiective și subiective ale infracțiunii de omor, alături de acelea ale altor
infracțiuni cvasiconcomitente care se absorb natural în aceasta, făptuitorul
urmărind aceeași finalitate. Astfel, lovirea, vătămarea corporală și apoi
aruncarea în râu a unui copil fac parte din finalitatea urmărită inițial22.
e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o
infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor
Aceasta agravantă există atunci când omorul este săvârșit de o persoană
(subiect activ calificat) care anterior a mai comis un omor, indiferent dacă
pentru omorul anterior făptuitorul fusese condamnat definitiv sau dacă a
executat ori nu pedeapsa sau dacă prima faptă a fost o tentativă de omor.
Făptuitorul trebuie să mai fi săvârșit anterior o infracțiune de omor, omor
calificat, ultraj sau ultraj judiciar - în forma în care absoarbe omorul respective o
infracțiune de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav (potrivit vechiului
Cod penal) în forma tentativei sau ca infracțiune consumată, fie ca autor, fie ca
instigator sau complice.
Nu se va reține aceasta agravantă dacă anterior fusese comisă o infracțiune
de ucidere ori vătămare a noului-născut de către mamă, o ucidere din culpă sau
ucidere la cererea victimei, ori o infracțiune care a avut ca urmare
praeterintenționată moartea victimei.
Nu interesează dacă în legătură cu omorul anterior, făptuitorul beneficiase
de vreo cauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depășirea limitelor legitimei
apărări sau ale stării de necesitate, provocarea. Este însă necesar ca acel omor să
nu fi fost săvârșit într-o împrejurare care constituie o cauză justificativă sau o
cauză de neimputabilitate23.
20
Vasile Dobrinoiu, op.cit., pag.21.
21
C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu, N.Neagu, Drept penal.
Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002,
p.162.
22
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.21.
23
T.Ialomița, sent.pen. nr.485F∕2006, www.portal.just.ro.
18
18
 Nu are relevanță durata scursă de la omorul anterior, nici dacă pentru
acesta a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a
consecințelor condamnării, cum ar fi amnistia sau reabilitarea.
Dacă omorurile săvârșite constituie o pluralitate de infracțiuni sub forma
concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, și dispozițiile referitoare la
concursul de infracțiuni sau la recidivă.
Tentativa la acest omor deosebit de grav, există atunci când făptuitorul
care a comis anterior alt omor, începe executarea unui nou omor, executare care
este însă întreruptă sau rămâne fără efect datorită unor împrejurări independente
de voința sa.
Circumstanța este personală și ca atare nu se va aplica participanților la
săvârșirea omorului, decât în măsura în care și aceștia au comis anterior o
infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor..
f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane
Există această circumstanță ori de câte ori activitatea de ucidere săvârșită
cu intenție a avut ca rezultat - urmărit sau acceptat conștient - moartea a cel
puțin două persoane.
În doctrină și practică s-a ridicat problema de a ști dacă această
împrejurare există doar atunci când rezultatul se datorează unei singure acțiuni
(de exemplu, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane,
acțiune urmată de moartea a două sau mai multor persoane) sau dacă rezultatul
cerut de lege poate să se producă și prin acțiuni diferite, dar în aceeași
împrejurare (de exemplu, făptuitorul prin mai multe focuri de armă ucide două
sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc). Această opinie a fost
exprimată și într-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem.
Astfel s-a emis părerea, dominanta în literatura de specialitate, că ceea ce
este esențial pentru existența agravantei prevăzute la litera f) a art. 189 Cod
penal este producerea morții a două sau mai multe persoane în aceeași
împrejurare, cu aceeași ocazie, indiferent dacă este vorba de o singură acțiune
sau de acțiuni diferite.
În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului, care a vărsat
conținutul unei sticle de petrol peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceștia
dormeau și apoi le-a dat foc, iar când copiii trezindu-se au vrut să se salveze, a
încercat să-I împiedice - împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit
de grave pe 70-80% din suprafața corpului ambelor victime, și în cele din urmă,
la decesul acestora - constituie infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi a două
persoane24.
Infracțiunea se consumă, dacă se produce efectiv moartea a cel puțin două
persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multe
persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce
moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativa la această
infracțiune.
24
I.C.C.J., s.pen., dec. nr. 1013∕2004, www.iccj.ro.
19
19
Nu are relevanță durata scursă de la omorul anterior, nici dacă pentru
acesta a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a
consecințelor condamnării, cum ar fi amnistia sau reabilitarea.
Dacă omorurile săvârșite constituie o pluralitate de infracțiuni sub forma
concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, și dispozițiile referitoare la
concursul de infracțiuni sau la recidivă.
Tentativa la acest omor deosebit de grav, există atunci când făptuitorul
care a comis anterior alt omor, începe executarea unui nou omor, executare care
este însă întreruptă sau rămâne fără efect datorită unor împrejurări independente
de voința sa.
Circumstanța este personală și ca atare nu se va aplica participanților la
săvârșirea omorului, decât în măsura în care și aceștia au comis anterior o
infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor..
f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane
Există această circumstanță ori de câte ori activitatea de ucidere săvârșită
cu intenție a avut ca rezultat - urmărit sau acceptat conștient - moartea a cel
puțin două persoane.
În doctrină și practică s-a ridicat problema de a ști dacă această
împrejurare există doar atunci când rezultatul se datorează unei singure acțiuni
(de exemplu, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane,
acțiune urmată de moartea a două sau mai multor persoane) sau dacă rezultatul
cerut de lege poate să se producă și prin acțiuni diferite, dar în aceeași
împrejurare (de exemplu, făptuitorul prin mai multe focuri de armă ucide două
sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc). Această opinie a fost
exprimată și într-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem.
Astfel s-a emis părerea, dominanta în literatura de specialitate, că ceea ce
este esențial pentru existența agravantei prevăzute la litera f) a art. 189 Cod
penal este producerea morții a două sau mai multe persoane în aceeași
împrejurare, cu aceeași ocazie, indiferent dacă este vorba de o singură acțiune
sau de acțiuni diferite.
În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului, care a vărsat
conținutul unei sticle de petrol peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceștia
dormeau și apoi le-a dat foc, iar când copiii trezindu-se au vrut să se salveze, a
încercat să-I împiedice - împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit
de grave pe 70-80% din suprafața corpului ambelor victime, și în cele din urmă,
la decesul acestora - constituie infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi a două
persoane24.
Infracțiunea se consumă, dacă se produce efectiv moartea a cel puțin două
persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multe
persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce
moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativa la această
infracțiune.
24
I.C.C.J., s.pen., dec. nr. 1013∕2004, www.iccj.ro.
19
19
 Dacă fapta de ucidere și-a produs parțial efectul, adică a produs moartea
unei singure persoane, unitatea legală nu mai există și făptuitorul va răspunde
pentru omor simplu, calificat sau deosebit de grav în concurs cu tentativa la
infracțiunea de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav).
Circumstanța agravantă specială prevăzută de litera f) a art.189 Cod penal
este o circumstanță reală, pentru că privește modul de săvârșire a faptei și se va
aplica participanților numai dacă aceștia au cunoscut sau au prevăzut
modalitatea, împrejurarea în care va acționa autorul.
g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide
Săvârșit asupra unei femei gravide, omorul este deosebit de grav deoarece
prin săvârșirea faptei, pe lângă moartea femeii, se produce și distrugerea
produsului de concepție.
Este necesar ca starea de graviditate să fie reală, care se poate stabili pe
cale medical sau prin orice alte mijloace. Nu are relevanță juridică studiul
evoluției sarcinii, ci important este ca în momentul săvârșirii actului de ucidere,
făptuitorul să cunoască starea de graviditate a victimei. Această stare specială a
victimei poate fi cunoscută de către făptuitor prin relațiile de rudenie, de
prietenie, etc. existente între ei sau din înfățișarea evident a unei asemenea
femei. Astfel dacă făptuitorul nu cunoaște starea de graviditate a femeii în
momentul faptei de ucidere fapta lui va fi încadrată ca omor simplu în
dispozițiile art.188 C.pen. Dacă făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar
în realitate sarcina nu exista, agravanta nu este aplicabilă.
Dacă starea de graviditate în care se afla victima era evidentă pentru
oricine, făptuitorul nu se poate apăra cu argumentul că nu ar fi cunoscut aceasta
stare a victimei. Cunoașterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei
se stabilește, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.
h) Omorul săvârșit prin cruzimi
Cruzimile în materie de omor presupun atât comiterea actului de ucidere
cu ferocitate sau sadism, prin folosirea de procedee inumane, de chinuire a
victimei înainte de a muri, cât și sentimentul de groază, oroare, pe care actul de
ucidere astfel comis, îl inspiră persoanelor care iau cunoștință de metodele
utilizate25.
Practica judiciară a decis că există infracțiunea în cazul în care inculpatul
manifestând o ferocitate ieșită din comun, a aplicat soției sale, vinovată de
adulter, 52 de lovituri de cuțit în diferite părți ale corpului și, constatând că încă
mai trăiește a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc; comprimarea gâtului
victimei cu un băț ținut de ambele capete după care i-a aplicat o lovitură de cuțit
în gât26.
25
Octavian Loghin, Avram Filipaș, Drept penal – Partea specială, Editura Didactică și
Pedagogică, 1983, pag.41.
26
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.32.
20
20
Dacă fapta de ucidere și-a produs parțial efectul, adică a produs moartea
unei singure persoane, unitatea legală nu mai există și făptuitorul va răspunde
pentru omor simplu, calificat sau deosebit de grav în concurs cu tentativa la
infracțiunea de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav).
Circumstanța agravantă specială prevăzută de litera f) a art.189 Cod penal
este o circumstanță reală, pentru că privește modul de săvârșire a faptei și se va
aplica participanților numai dacă aceștia au cunoscut sau au prevăzut
modalitatea, împrejurarea în care va acționa autorul.
g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide
Săvârșit asupra unei femei gravide, omorul este deosebit de grav deoarece
prin săvârșirea faptei, pe lângă moartea femeii, se produce și distrugerea
produsului de concepție.
Este necesar ca starea de graviditate să fie reală, care se poate stabili pe
cale medical sau prin orice alte mijloace. Nu are relevanță juridică studiul
evoluției sarcinii, ci important este ca în momentul săvârșirii actului de ucidere,
făptuitorul să cunoască starea de graviditate a victimei. Această stare specială a
victimei poate fi cunoscută de către făptuitor prin relațiile de rudenie, de
prietenie, etc. existente între ei sau din înfățișarea evident a unei asemenea
femei. Astfel dacă făptuitorul nu cunoaște starea de graviditate a femeii în
momentul faptei de ucidere fapta lui va fi încadrată ca omor simplu în
dispozițiile art.188 C.pen. Dacă făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar
în realitate sarcina nu exista, agravanta nu este aplicabilă.
Dacă starea de graviditate în care se afla victima era evidentă pentru
oricine, făptuitorul nu se poate apăra cu argumentul că nu ar fi cunoscut aceasta
stare a victimei. Cunoașterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei
se stabilește, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.
h) Omorul săvârșit prin cruzimi
Cruzimile în materie de omor presupun atât comiterea actului de ucidere
cu ferocitate sau sadism, prin folosirea de procedee inumane, de chinuire a
victimei înainte de a muri, cât și sentimentul de groază, oroare, pe care actul de
ucidere astfel comis, îl inspiră persoanelor care iau cunoștință de metodele
utilizate25.
Practica judiciară a decis că există infracțiunea în cazul în care inculpatul
manifestând o ferocitate ieșită din comun, a aplicat soției sale, vinovată de
adulter, 52 de lovituri de cuțit în diferite părți ale corpului și, constatând că încă
mai trăiește a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc; comprimarea gâtului
victimei cu un băț ținut de ambele capete după care i-a aplicat o lovitură de cuțit
în gât26.
25
Octavian Loghin, Avram Filipaș, Drept penal – Partea specială, Editura Didactică și
Pedagogică, 1983, pag.41.
26
G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.32.
20
20
 Există omor săvârșit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput și
executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult mai mari decât
cele pe care le implică în mod firesc suprimarea violentă a vieții.
Nu există agravanta prevăzută în art. 189 lit. h) Cod penal, dacă inculpatul
nu a urmărit să provoace victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat loviturile una
după alta, acestea succedându-se aproape instantaneu, moartea survenind
aproape imediat.
În cele mai multe dintre cazuri este vorba de suferințe fizice produse
victimei, însă metodele crude pot produce victimei și suferințe de natură morală,
spre exemplu, înainte de a-i suprima viața, făptuitorul obligă victima să asiste la
brutalizarea ori uciderea părinților sau copiilor săi.
Este necesar ca făptuitorul să folosească metodele crude atâta timp cât
victima era în viață, în caz contrar infracțiunea va intra, eventual, în concurs cu
infracțiunea de profanare de cadavre.
Omorul este considerat ca fiind săvârșit prin cruzimi, chiar dacă între timp
victima a ajuns în stare de inconștiență, devenind insensibilă.
Circumstanța are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care au
cunoscut-o, asupra tuturor participanților.
Sancțiunea. Omorul calificat se pedepsește cu detențiunea pe viață sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea obligatorie a exercitării unor
drepturi prevăzute în art. 66 C.pen.
Tentativa se pedepsește potrivit dispozițiilor art. 33 alin.2 C.pen.
1.3. Uciderea la cererea victimei
Definiție. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în uciderea
săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care
suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical,
cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat.
Incriminarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă
atenuată a omorului, se înscrie pe linia tradiției existente în dreptul nostru –
art.468 C.pen. din 1936.
Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a
noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de Partea generală.
Într-adevăr, dacă în precedenta reglementare, împrejurare avută în vedere
în art.190 putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând
astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar
dacă s-ar reține o circumstanță atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va
mai situa obligatoriu sub acest minim. Pentru a permite aplicarea unei pedepse
care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o
reglementare legală distinctă27.
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
27
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.25.
21
21
Există omor săvârșit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput și
executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult mai mari decât
cele pe care le implică în mod firesc suprimarea violentă a vieții.
Nu există agravanta prevăzută în art. 189 lit. h) Cod penal, dacă inculpatul
nu a urmărit să provoace victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat loviturile una
după alta, acestea succedându-se aproape instantaneu, moartea survenind
aproape imediat.
În cele mai multe dintre cazuri este vorba de suferințe fizice produse
victimei, însă metodele crude pot produce victimei și suferințe de natură morală,
spre exemplu, înainte de a-i suprima viața, făptuitorul obligă victima să asiste la
brutalizarea ori uciderea părinților sau copiilor săi.
Este necesar ca făptuitorul să folosească metodele crude atâta timp cât
victima era în viață, în caz contrar infracțiunea va intra, eventual, în concurs cu
infracțiunea de profanare de cadavre.
Omorul este considerat ca fiind săvârșit prin cruzimi, chiar dacă între timp
victima a ajuns în stare de inconștiență, devenind insensibilă.
Circumstanța are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care au
cunoscut-o, asupra tuturor participanților.
Sancțiunea. Omorul calificat se pedepsește cu detențiunea pe viață sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea obligatorie a exercitării unor
drepturi prevăzute în art. 66 C.pen.
Tentativa se pedepsește potrivit dispozițiilor art. 33 alin.2 C.pen.
1.3. Uciderea la cererea victimei
Definiție. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în uciderea
săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care
suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical,
cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat.
Incriminarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă
atenuată a omorului, se înscrie pe linia tradiției existente în dreptul nostru –
art.468 C.pen. din 1936.
Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a
noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de Partea generală.
Într-adevăr, dacă în precedenta reglementare, împrejurare avută în vedere
în art.190 putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând
astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar
dacă s-ar reține o circumstanță atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va
mai situa obligatoriu sub acest minim. Pentru a permite aplicarea unei pedepse
care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o
reglementare legală distinctă27.
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
27
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.25.
21
21
 Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din viața
persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al altei persoane.
Obiectul material. Constă în corpul în viață al victimei.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană
fizică responsabilă penal.
Participația penală este posibilă sub toate formele (coautoratul, instigare
sau complicitate).
Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracțiuni, neputând fi
decât o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă
atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suport.
Spre deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nici o condiție
referitoare la calitatea persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima
stăruia să fie ucisă (boală incurabilă, cauze privind onoarea, cauze sentimentale,
etc.), Codul penal din 2009 limitează sfera subiecților pasivi numai la persoanele
suferind de o boală incurabilă (spre ex. cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă
(spre ex., paralizie completă).
Acestea trebuie atestate medical, pentru a se certifica caracterul incurabil
sau ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranțe de remediere sau
însănătoșire. De asemenea, boala sau infirmitatea trebuie să cauzeze suferințe
permanente și greu de suportat. Acestea sunt de natură să pună la grea încercare
din punct de vedere fizic și psihic atât victima, cât și pe cei din anturajul
acesteia.
Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-si pună capăt vieții,
deoarece această posibilitate depinde nu numai de condiția fizică, dar și de
starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu orice preț să moară,
dar care nu au tăria de a se sinucide).
În situația în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o
omoare este altul decât cel prevăzut mai sus (spre ex., deznădejde sentimentală
sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui infracțiunea de omor, la
care se pot reține însă circumstanțe atenuante judiciare determinate de cererea
explicită a victimei (lit.b alin.2 art.75 C.pen.).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune de ucidere.
Pentru existența infracțiunii este necesară săvârșirea faptei la cererea explicită,
serioasă, conștientă și repetată a victimei.
Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăților sale
mintale și care își dă seama de ceea ce se cere. De asemenea, cererea trebuie să
fie explicită, expresă, iar nu subînțeleasă. Rugămintea trebuie să fie nu numai
serioasă, făcută cu insistență și ca urmare a unei hotărâri ferme, dar și repetată,
hotărârea trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă,
într-un moment de enervare, deprimare sau deznădejde.
Nu trebuie ca rugămințile pretinse serioase și repetate să constituie în
realitate un apel la îngăduință sau milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la
cererea victimei, ci de o infracțiune de omor (spre ex., un părinte bătrân, bolnav
22
22
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din viața
persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al altei persoane.
Obiectul material. Constă în corpul în viață al victimei.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană
fizică responsabilă penal.
Participația penală este posibilă sub toate formele (coautoratul, instigare
sau complicitate).
Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracțiuni, neputând fi
decât o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă
atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suport.
Spre deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nici o condiție
referitoare la calitatea persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima
stăruia să fie ucisă (boală incurabilă, cauze privind onoarea, cauze sentimentale,
etc.), Codul penal din 2009 limitează sfera subiecților pasivi numai la persoanele
suferind de o boală incurabilă (spre ex. cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă
(spre ex., paralizie completă).
Acestea trebuie atestate medical, pentru a se certifica caracterul incurabil
sau ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranțe de remediere sau
însănătoșire. De asemenea, boala sau infirmitatea trebuie să cauzeze suferințe
permanente și greu de suportat. Acestea sunt de natură să pună la grea încercare
din punct de vedere fizic și psihic atât victima, cât și pe cei din anturajul
acesteia.
Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-si pună capăt vieții,
deoarece această posibilitate depinde nu numai de condiția fizică, dar și de
starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu orice preț să moară,
dar care nu au tăria de a se sinucide).
În situația în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o
omoare este altul decât cel prevăzut mai sus (spre ex., deznădejde sentimentală
sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui infracțiunea de omor, la
care se pot reține însă circumstanțe atenuante judiciare determinate de cererea
explicită a victimei (lit.b alin.2 art.75 C.pen.).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune de ucidere.
Pentru existența infracțiunii este necesară săvârșirea faptei la cererea explicită,
serioasă, conștientă și repetată a victimei.
Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăților sale
mintale și care își dă seama de ceea ce se cere. De asemenea, cererea trebuie să
fie explicită, expresă, iar nu subînțeleasă. Rugămintea trebuie să fie nu numai
serioasă, făcută cu insistență și ca urmare a unei hotărâri ferme, dar și repetată,
hotărârea trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă,
într-un moment de enervare, deprimare sau deznădejde.
Nu trebuie ca rugămințile pretinse serioase și repetate să constituie în
realitate un apel la îngăduință sau milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la
cererea victimei, ci de o infracțiune de omor (spre ex., un părinte bătrân, bolnav
22
22
și neputincios, deznădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă
insistent pe acesta să îl omoare)28
Urmarea imediată a infracțiunii constă în decesul persoanei.
Raportul de cauzalitate. Este necesar a se stabili legătura de cauzalitate
dintre ceea ce subiectul activ întreprinde – acțiunea de ucidere și rezultatul
produs – moartea victimei.
Latura subiectivă. Uciderea la cererea victimei se săvârșește cu intenție,
care poate fi directă sau indirectă.
Formele infracțiunii. Tentativa nu se pedepsește. Infracțiunea se
consumă în momentul producerii rezultatului, adică atunci când survine moartea
persoanei.
Sancțiunea. Uciderea la cererea victimei se pedepsește cu închisoare de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Definiție. Încercarea de sinucidere nu este incriminată, deoarece prin
săvârșirea faptei, nu se încalcă dreptul la viață al altuia. În schimb, legiuitorul a
incriminat determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, care este
asigurat fiecărui om.
Alin.1 al art.191 din Codul penal definește determinarea sau înlesnirea
sinuciderii ca fiind fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane
dacă sinuciderea a avut loc.
Obiectul infracțiunii. Obiect juridic special îl constituie relațiile sociale
referitoare la dreptul la viață.
Obiectul material constă în corpul unei persoane care s-a sinucis sau a
încercat să se sinucidă.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea poate fi săvârșită de
orice persoană. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană asupra căreia se efectuează
acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii.
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea
presupune o activitate de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei
persoane.
Prima constă în îndemnarea și convingerea unei persoane de a se sinucide.
Ea nu trebuie confundată cu constrângerea la sinucidere (când constrângerea
fizică este atât de puternică încât victima este constrânsă să se sinucidă,
nemaiavând libertatea de a lua singură hotărârea de a se sinucide), care
constituie un omor comis prin intermediul victimei29.
28
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.27
29
Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Revista Dreptul,
nr.7/1998, pag.60.
23
23
și neputincios, deznădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă
insistent pe acesta să îl omoare)28
Urmarea imediată a infracțiunii constă în decesul persoanei.
Raportul de cauzalitate. Este necesar a se stabili legătura de cauzalitate
dintre ceea ce subiectul activ întreprinde – acțiunea de ucidere și rezultatul
produs – moartea victimei.
Latura subiectivă. Uciderea la cererea victimei se săvârșește cu intenție,
care poate fi directă sau indirectă.
Formele infracțiunii. Tentativa nu se pedepsește. Infracțiunea se
consumă în momentul producerii rezultatului, adică atunci când survine moartea
persoanei.
Sancțiunea. Uciderea la cererea victimei se pedepsește cu închisoare de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Definiție. Încercarea de sinucidere nu este incriminată, deoarece prin
săvârșirea faptei, nu se încalcă dreptul la viață al altuia. În schimb, legiuitorul a
incriminat determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, care este
asigurat fiecărui om.
Alin.1 al art.191 din Codul penal definește determinarea sau înlesnirea
sinuciderii ca fiind fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane
dacă sinuciderea a avut loc.
Obiectul infracțiunii. Obiect juridic special îl constituie relațiile sociale
referitoare la dreptul la viață.
Obiectul material constă în corpul unei persoane care s-a sinucis sau a
încercat să se sinucidă.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea poate fi săvârșită de
orice persoană. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană asupra căreia se efectuează
acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii.
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea
presupune o activitate de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei
persoane.
Prima constă în îndemnarea și convingerea unei persoane de a se sinucide.
Ea nu trebuie confundată cu constrângerea la sinucidere (când constrângerea
fizică este atât de puternică încât victima este constrânsă să se sinucidă,
nemaiavând libertatea de a lua singură hotărârea de a se sinucide), care
constituie un omor comis prin intermediul victimei29.
28
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.27
29
Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Revista Dreptul,
nr.7/1998, pag.60.
23
23
 Nu interesează mijloacele prin care s-a realizat acțiunea de determinare și
nici dacă ideea sinuciderii înainte. Ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi
făcut victima să ia hotărârea de a se sinucide.
Înlesnirea sinuciderii unei persoane consta în orice ajutor dat persoanei să
se sinucidă. Acesta poate fi moral (întărirea hotărârii victimei, acordarea unor
sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să se procedeze) sau de ordin
material (de exemplu, procură arme, otravă, înlătură obstacolele).
Atât în cazul determinării, cât și în cazul înlesnirii, activitatea de
suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului. Atunci când
făptuitorul săvârșește acte de cooperare directă la realizarea acțiunii
sinucigașului, fapta constituie omor.
Nu există condiții de loc sau de timp pentru comiterea infracțiunii.
Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii, în ambele modalități de
săvârșire, se cere ca acțiunea făptuitorului să aibă ca rezultat sinuciderea sau
încercarea de sinucidere a persoanei.
Legătura de cauzalitate. Între acțiune și rezultat trebuie să existe un
raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Intenția de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul
actelor săvârșite, din împrejurările concrete în care s-a acționat și starea psihică
în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.
Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana, care necunoscând
hotărârea subiectului pasiv de a se sinucide, face anumite reflecții referitoare la
proprietățile ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie lipsită de
neconcretețe în favoarea sinuciderii, în general.
Nu interesează mobilul sau scopul săvârșirii faptei.
Tentativa. Tentativa nu este pedepsită.
Consumarea. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se
consumă în momentul în care are loc sinuciderea sau încercarea de sinucidere a
victimei.
Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.
Forme agravate
1. Când fapta prevăzută in alin.1 s-a săvârșit față de un minor cu vârsta
cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.
2. O altă formă agravată constă în determinarea sau înlesnirea sinuciderii,
săvârșită de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persaonă
care nu a putut să-si dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale
ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu
închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
24
24
Nu interesează mijloacele prin care s-a realizat acțiunea de determinare și
nici dacă ideea sinuciderii înainte. Ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi
făcut victima să ia hotărârea de a se sinucide.
Înlesnirea sinuciderii unei persoane consta în orice ajutor dat persoanei să
se sinucidă. Acesta poate fi moral (întărirea hotărârii victimei, acordarea unor
sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să se procedeze) sau de ordin
material (de exemplu, procură arme, otravă, înlătură obstacolele).
Atât în cazul determinării, cât și în cazul înlesnirii, activitatea de
suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului. Atunci când
făptuitorul săvârșește acte de cooperare directă la realizarea acțiunii
sinucigașului, fapta constituie omor.
Nu există condiții de loc sau de timp pentru comiterea infracțiunii.
Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii, în ambele modalități de
săvârșire, se cere ca acțiunea făptuitorului să aibă ca rezultat sinuciderea sau
încercarea de sinucidere a persoanei.
Legătura de cauzalitate. Între acțiune și rezultat trebuie să existe un
raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Intenția de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul
actelor săvârșite, din împrejurările concrete în care s-a acționat și starea psihică
în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.
Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana, care necunoscând
hotărârea subiectului pasiv de a se sinucide, face anumite reflecții referitoare la
proprietățile ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie lipsită de
neconcretețe în favoarea sinuciderii, în general.
Nu interesează mobilul sau scopul săvârșirii faptei.
Tentativa. Tentativa nu este pedepsită.
Consumarea. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se
consumă în momentul în care are loc sinuciderea sau încercarea de sinucidere a
victimei.
Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.
Forme agravate
1. Când fapta prevăzută in alin.1 s-a săvârșit față de un minor cu vârsta
cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.
2. O altă formă agravată constă în determinarea sau înlesnirea sinuciderii,
săvârșită de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persaonă
care nu a putut să-si dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale
ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu
închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
24
24
 Forme atenuate
Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin.1-3 au fost
urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.
Astfel spre deosebire de vechiul, cod penal în vigoare cuprinde o
reglementare ce distinge între fapta care a fost urmată doar de o încercare de
sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei.
Prin încercarea de sinucidere înțelegem situația în care sinucigașul a trecut
la executarea hotărârii sale (a băut otrava, și-a descărcat un glonț etc.) dar, din
anumite cauze, executarea a fost întreruptă sau moartea nu s-a produs (de
exemplu o doză prea slabă de otravă, o rană superficială)30.
Noul tratament sancționator este diferențiat în funcție de împrejurarea
dacă faptele au fost comise față de o persoană cu discernământ nealterat, o
persoană cu discernământ diminuat sau o persoană lipsită de discernământ și în
această ultimă ipostază deoarece lipsește o decizie din partea victimei, este
prevăzut un regim sancționator similar cu cel existent în cazul omorului simplu.
Această opțiune a legiuitorului își găsește explicația în aceea că fapta de a
determina o persoană, lipsită de discernământ sau de voință, să se sinucidă este
finalmente o formă a omorului31.
Reglementarea prevăzută în art.191 din Codul penal este apropiată de cea
întâlnită în alte coduri precum Codul penal Italian – art.580, Codul penal
portughez – art.135, Codul penal norvegian – art.23532.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
1.5. Uciderea din culpă
Definiție. Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută și sancționată
de dispozițiile alin.1 art. 192 din Codul penal și constă în „uciderea din culpă a
unei persoane”.
Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunțându-se la o
parte dintre formele agravate, care practic erau dublu sancționate, în mod
nejustificat, atât în Codul penal, ca formă agravată a infracțiunii de ucidere din
culpă, cât și ca infracțiuni distincte în legislația privind reglementarea circulației
pe drumurile publice33.
A fost însă menținută agravanta privind comiterea faptei asupra a două sau
mai multe persoane, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă cu jumătate.
Deosebirea esențială dintre omorul cu intenție și uciderea din culpă este
forma de vinovăție, pentru că legiuitorul a înțeles că această valoare supremă,
30
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed..
C.H. Beck, București, 2013, p.42.
31
M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii,
Ed. Hamangiu, 2009, p.180.
32
Op.cit., p.180.
33
C.Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, Cr. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014, p.301.
25
25
Forme atenuate
Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin.1-3 au fost
urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.
Astfel spre deosebire de vechiul, cod penal în vigoare cuprinde o
reglementare ce distinge între fapta care a fost urmată doar de o încercare de
sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei.
Prin încercarea de sinucidere înțelegem situația în care sinucigașul a trecut
la executarea hotărârii sale (a băut otrava, și-a descărcat un glonț etc.) dar, din
anumite cauze, executarea a fost întreruptă sau moartea nu s-a produs (de
exemplu o doză prea slabă de otravă, o rană superficială)30.
Noul tratament sancționator este diferențiat în funcție de împrejurarea
dacă faptele au fost comise față de o persoană cu discernământ nealterat, o
persoană cu discernământ diminuat sau o persoană lipsită de discernământ și în
această ultimă ipostază deoarece lipsește o decizie din partea victimei, este
prevăzut un regim sancționator similar cu cel existent în cazul omorului simplu.
Această opțiune a legiuitorului își găsește explicația în aceea că fapta de a
determina o persoană, lipsită de discernământ sau de voință, să se sinucidă este
finalmente o formă a omorului31.
Reglementarea prevăzută în art.191 din Codul penal este apropiată de cea
întâlnită în alte coduri precum Codul penal Italian – art.580, Codul penal
portughez – art.135, Codul penal norvegian – art.23532.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
1.5. Uciderea din culpă
Definiție. Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută și sancționată
de dispozițiile alin.1 art. 192 din Codul penal și constă în „uciderea din culpă a
unei persoane”.
Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunțându-se la o
parte dintre formele agravate, care practic erau dublu sancționate, în mod
nejustificat, atât în Codul penal, ca formă agravată a infracțiunii de ucidere din
culpă, cât și ca infracțiuni distincte în legislația privind reglementarea circulației
pe drumurile publice33.
A fost însă menținută agravanta privind comiterea faptei asupra a două sau
mai multe persoane, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă cu jumătate.
Deosebirea esențială dintre omorul cu intenție și uciderea din culpă este
forma de vinovăție, pentru că legiuitorul a înțeles că această valoare supremă,
30
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed..
C.H. Beck, București, 2013, p.42.
31
M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii,
Ed. Hamangiu, 2009, p.180.
32
Op.cit., p.180.
33
C.Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, Cr. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014, p.301.
25
25
care este viața, trebuie protejată prin norme penale și atunci când încetează
datorită ușurinței sau neglijenței unor oameni34.
Sub raport statistic, infracțiunile de ucidere din culpă sunt mult mai
numeroase decât cele săvârșite cu intenție. Prin frecvența lor uciderile din culpă
reprezintă o serioasă amenințare pentru viața oamenilor și ca urmare, gradul de
pericol social crescut al acestora a impus incriminarea și sancționarea în
legislațiile penale.
Obiectul material îl constituie corpul fizic al persoanei asupra căruia se
exercită acțiunea (inacțiunea) făptuitorului care au avut ca rezultat moartea
persoanei. Și la această infracțiune se cere să se fi acționat asupra unui corp în
viață, în momentul săvârșirii faptei.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ este persoana care îndeplinește
condițiile pentru a răspunde penal. Subiectului activ nu i se cere o anumită
calitate, ci dimpotrivă o calitate specială (de exemplu, este conducător de
vehicul cu tracțiune mecanică constituie, în unele cazuri, o circumstanță
agravantă ce califică infracțiunea.
Săvârșindu-se din culpă, aceasta infracțiune este susceptibilă numai de
participație improprie, situație în care participantul va răspunde pentru instigarea
sau complicitatea la infracțiunea de omor, în vreme ce autorul faptei va răspunde
pentru infracțiunea de ucidere din culpă.
Examinându-se problema dacă la uciderea din culpă este posibil coautorul,
s-a exprimat atât părerea că aceasta modalitate a participației este compatibilă cu
infracțiunea examinată, când datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv
de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal, cât și părerea care
exclude această posibilitate.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață.
Aceeași persoană poate fi uneori în mod concomitent subiect activ și subiect
pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă (de ex. un accident de circulație, cauzat
din culpa conducătorului unui vehicul, accident în care și-a găsit și el
moartea)35.
Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de
infracțiuni, ci a variantei agravante prevăzute de alin.3 al art.192C.pen.
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea se
realizează printr-o activitate de ucidere. Aceasta poate consta în acțiune sau
inacțiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice să se facă sau,
dimpotrivă, nu face ceea ce avea obligația să facă.
Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă
ca rezultat moartea victimei.
Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe raportul de cauzalitate între
acțiunea-inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată. Acesta există ori de câte
34
Valerică Lazăr, Drept penal – partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007, pag.110.
35
V.Dongoroz, S.Kahane, I. Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C. Bulai, R.Stănoiu, V. Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, București,
1971, p. 207.
26
26
care este viața, trebuie protejată prin norme penale și atunci când încetează
datorită ușurinței sau neglijenței unor oameni34.
Sub raport statistic, infracțiunile de ucidere din culpă sunt mult mai
numeroase decât cele săvârșite cu intenție. Prin frecvența lor uciderile din culpă
reprezintă o serioasă amenințare pentru viața oamenilor și ca urmare, gradul de
pericol social crescut al acestora a impus incriminarea și sancționarea în
legislațiile penale.
Obiectul material îl constituie corpul fizic al persoanei asupra căruia se
exercită acțiunea (inacțiunea) făptuitorului care au avut ca rezultat moartea
persoanei. Și la această infracțiune se cere să se fi acționat asupra unui corp în
viață, în momentul săvârșirii faptei.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ este persoana care îndeplinește
condițiile pentru a răspunde penal. Subiectului activ nu i se cere o anumită
calitate, ci dimpotrivă o calitate specială (de exemplu, este conducător de
vehicul cu tracțiune mecanică constituie, în unele cazuri, o circumstanță
agravantă ce califică infracțiunea.
Săvârșindu-se din culpă, aceasta infracțiune este susceptibilă numai de
participație improprie, situație în care participantul va răspunde pentru instigarea
sau complicitatea la infracțiunea de omor, în vreme ce autorul faptei va răspunde
pentru infracțiunea de ucidere din culpă.
Examinându-se problema dacă la uciderea din culpă este posibil coautorul,
s-a exprimat atât părerea că aceasta modalitate a participației este compatibilă cu
infracțiunea examinată, când datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv
de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal, cât și părerea care
exclude această posibilitate.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață.
Aceeași persoană poate fi uneori în mod concomitent subiect activ și subiect
pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă (de ex. un accident de circulație, cauzat
din culpa conducătorului unui vehicul, accident în care și-a găsit și el
moartea)35.
Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de
infracțiuni, ci a variantei agravante prevăzute de alin.3 al art.192C.pen.
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea se
realizează printr-o activitate de ucidere. Aceasta poate consta în acțiune sau
inacțiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice să se facă sau,
dimpotrivă, nu face ceea ce avea obligația să facă.
Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă
ca rezultat moartea victimei.
Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe raportul de cauzalitate între
acțiunea-inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată. Acesta există ori de câte
34
Valerică Lazăr, Drept penal – partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007, pag.110.
35
V.Dongoroz, S.Kahane, I. Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C. Bulai, R.Stănoiu, V. Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, București,
1971, p. 207.
26
26
ori se stabilește că fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, moartea victimei
nu s-ar fi produs, precum și atunci când activitatea culpabilă a făptuitorului se
suprapune pe activitatea altei persoane, fiind suficient ca aceasta activitate să se
înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul. În acest sens, în practica
judiciară, s-a decis de exemplu - ca între activitatea medicului, care din culpă,
nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile sale profesionale, și moartea
victimei internată există un raport de cauzalitate, deoarece, în speță, activitatea
medicului are valoare cauzală, contribuind, alături de activitatea autorului
loviturii de cuțit, la producerea rezultatului.
La producerea rezultatului periculos poate contribui chiar propria culpă a
victimei, situație în care trebuie făcută distincția după cum culpa victimei a avut
sau nu un rol exclusiv în producerea rezultatului periculos.
Dacă, culpa victimei nu a avut un rol exclusiv, în producerea morții
acesteia, raportul de cauzalitate există și făptuitorul răspunde penal pentru
comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât, în domeniul dreptului penal
nu este admisă compensarea culpelor. Astfel, s-a reținut infracțiunea de ucidere
din culpă în sarcina inculpatului care a permis victimei - o persoană în stare de
ebrietate să se urce pe platforma autocamionului pe care îl conducea, aceasta
căzând apoi din autocamion și găsindu-și astfel moartea, deoarece, chiar dacă
victima a contribuit, prin propria sa activitate imprudentă, la producerea
accidentului, totuși fără activitatea făptuitorului, acest accident nu s-ar fi produs.
Răspunderea penală a făptuitorului este însă înlăturată în cazul în care culpa
victimei a avut un caracter exclusiv în producerea morții acesteia.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl reprezintă ansamblul relațiilor
sociale a căror formare și dezvoltare este condiționată de ocrotirea, apărarea
dreptului persoanei la viață împotriva faptelor comise din culpă, prin care se
aduce atingere acestei importante valori sociale.
Latura subiectivă. Forma de vinovăție o constituie culpa, în ambele
modalități reglementate, adică fie sub forma culpei cu previziune, fie sub forma
culpei simple (neglijența).
Există culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale (în speță, moartea victimei), dar nu urmărește producerea lui, ci crede fără
temei că el nu se va produce. De exemplu, conducerea autovehiculului sub
influența alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală ori oboseală;
depășirea riscantă a autovehiculului din față; organizarea defectuoasă a
lucrărilor pe un șantier; examinarea bolnavului de către medic în mod
superficial.
Există culpă simplă (neglijența) atunci când subiectul nu prevede
rezultatul faptei sale, deși în raport cu conduita ipotetică a omului normal trebuia
să-l prevadă, iar în raport cu persoana sa putea să aibă previziunea lui. De
exemplu, un militar aflat în serviciul de pază lasă arma încărcată și
nesupravegheată în apropierea unui grup de copii; unul dintre copii se joacă cu
arma, aceasta se descarcă și un alt copil este ucis.
27
27
ori se stabilește că fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, moartea victimei
nu s-ar fi produs, precum și atunci când activitatea culpabilă a făptuitorului se
suprapune pe activitatea altei persoane, fiind suficient ca aceasta activitate să se
înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul. În acest sens, în practica
judiciară, s-a decis de exemplu - ca între activitatea medicului, care din culpă,
nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile sale profesionale, și moartea
victimei internată există un raport de cauzalitate, deoarece, în speță, activitatea
medicului are valoare cauzală, contribuind, alături de activitatea autorului
loviturii de cuțit, la producerea rezultatului.
La producerea rezultatului periculos poate contribui chiar propria culpă a
victimei, situație în care trebuie făcută distincția după cum culpa victimei a avut
sau nu un rol exclusiv în producerea rezultatului periculos.
Dacă, culpa victimei nu a avut un rol exclusiv, în producerea morții
acesteia, raportul de cauzalitate există și făptuitorul răspunde penal pentru
comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât, în domeniul dreptului penal
nu este admisă compensarea culpelor. Astfel, s-a reținut infracțiunea de ucidere
din culpă în sarcina inculpatului care a permis victimei - o persoană în stare de
ebrietate să se urce pe platforma autocamionului pe care îl conducea, aceasta
căzând apoi din autocamion și găsindu-și astfel moartea, deoarece, chiar dacă
victima a contribuit, prin propria sa activitate imprudentă, la producerea
accidentului, totuși fără activitatea făptuitorului, acest accident nu s-ar fi produs.
Răspunderea penală a făptuitorului este însă înlăturată în cazul în care culpa
victimei a avut un caracter exclusiv în producerea morții acesteia.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl reprezintă ansamblul relațiilor
sociale a căror formare și dezvoltare este condiționată de ocrotirea, apărarea
dreptului persoanei la viață împotriva faptelor comise din culpă, prin care se
aduce atingere acestei importante valori sociale.
Latura subiectivă. Forma de vinovăție o constituie culpa, în ambele
modalități reglementate, adică fie sub forma culpei cu previziune, fie sub forma
culpei simple (neglijența).
Există culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale (în speță, moartea victimei), dar nu urmărește producerea lui, ci crede fără
temei că el nu se va produce. De exemplu, conducerea autovehiculului sub
influența alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală ori oboseală;
depășirea riscantă a autovehiculului din față; organizarea defectuoasă a
lucrărilor pe un șantier; examinarea bolnavului de către medic în mod
superficial.
Există culpă simplă (neglijența) atunci când subiectul nu prevede
rezultatul faptei sale, deși în raport cu conduita ipotetică a omului normal trebuia
să-l prevadă, iar în raport cu persoana sa putea să aibă previziunea lui. De
exemplu, un militar aflat în serviciul de pază lasă arma încărcată și
nesupravegheată în apropierea unui grup de copii; unul dintre copii se joacă cu
arma, aceasta se descarcă și un alt copil este ucis.
27
27
 Dacă culpa făptuitorului, în una dintre cele două forme, nu poate fi
stabilită, fapta nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă. În practica
judiciară, s-a decis în acest sens, de exemplu, că infracțiunea de ucidere din
culpă nu poate fi reținută în sarcina aceluia care, neștiind că victima suferă de o
afecțiune cardiacă a fugit după ea, cu scopul de a o lovi, iar apoi, când aceasta a
intrat într-o locuință, a aruncat cu o piatră în ușa acelei locuințe, deoarece el nu a
putut să prevadă că, datorită spaimei provocată, ea va înceta din viață, ca urmare
a unui infarct miocardic.
Legea nu distinge, în ce privește existența culpei făptuitorului, dacă
urmarea socialmente periculoasă s-a produs dintr-o culpă gravă ori dintr-o culpă
ușoară sau foarte ușoară; chiar și cea mai ușoară va fi de ajuns pentru existența
infracțiunii. Instanța, însă va ține cont de gravitatea culpei atunci când
procedează la individualizarea pedepsei.
Tentativa. Fiind o infracțiune neintenționată, nu este susceptibilă de
tentativă.
Consumarea .Se consumă în momentul producerii morții victimei, ca
rezultat al activității culpabile a făptuitorului.
Forme agravate
1. Potrivit alin.2 al art. 192 C.pen. forma agravată constă în uciderea din
culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere
pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie
prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Este necesar ca prin actele normative să fie stabilite reguli pentru
exercitarea profesiei, meseriei sau activității.
Nu interesează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru exercitarea
profesiei, meseriei sau activității.
Fapta să fie săvârșită în timpul exercitării profesiei, meseriei sau
activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia.
Fapta să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale. Când încălcarea
dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o
infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni36.
2. A doua formă agravată - uciderea a două sau mai multe persoane –
alin.3 art.192 C.pen.
Pluralitatea de victime nu va duce în cazul uciderii din culpă la reținerea
unei pluralități de infracțiuni, ci la o variantă agravată a acesteia, existând astfel
o unitate legală de infracțiune (infracțiunea complexă).
Sancțiunea. În forma sa simplă, tipică, infracțiunea de ucidere din culpă
se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck,
36
București, 2014, p. 36.
28
28
Dacă culpa făptuitorului, în una dintre cele două forme, nu poate fi
stabilită, fapta nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă. În practica
judiciară, s-a decis în acest sens, de exemplu, că infracțiunea de ucidere din
culpă nu poate fi reținută în sarcina aceluia care, neștiind că victima suferă de o
afecțiune cardiacă a fugit după ea, cu scopul de a o lovi, iar apoi, când aceasta a
intrat într-o locuință, a aruncat cu o piatră în ușa acelei locuințe, deoarece el nu a
putut să prevadă că, datorită spaimei provocată, ea va înceta din viață, ca urmare
a unui infarct miocardic.
Legea nu distinge, în ce privește existența culpei făptuitorului, dacă
urmarea socialmente periculoasă s-a produs dintr-o culpă gravă ori dintr-o culpă
ușoară sau foarte ușoară; chiar și cea mai ușoară va fi de ajuns pentru existența
infracțiunii. Instanța, însă va ține cont de gravitatea culpei atunci când
procedează la individualizarea pedepsei.
Tentativa. Fiind o infracțiune neintenționată, nu este susceptibilă de
tentativă.
Consumarea .Se consumă în momentul producerii morții victimei, ca
rezultat al activității culpabile a făptuitorului.
Forme agravate
1. Potrivit alin.2 al art. 192 C.pen. forma agravată constă în uciderea din
culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere
pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie
prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Este necesar ca prin actele normative să fie stabilite reguli pentru
exercitarea profesiei, meseriei sau activității.
Nu interesează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru exercitarea
profesiei, meseriei sau activității.
Fapta să fie săvârșită în timpul exercitării profesiei, meseriei sau
activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia.
Fapta să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale. Când încălcarea
dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o
infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni36.
2. A doua formă agravată - uciderea a două sau mai multe persoane –
alin.3 art.192 C.pen.
Pluralitatea de victime nu va duce în cazul uciderii din culpă la reținerea
unei pluralități de infracțiuni, ci la o variantă agravată a acesteia, existând astfel
o unitate legală de infracțiune (infracțiunea complexă).
Sancțiunea. În forma sa simplă, tipică, infracțiunea de ucidere din culpă
se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck,
36
București, 2014, p. 36.
28
28
 Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferențiat. Astfel,
forma prevăzută de alin. 2 art. 192 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2
la 7 ani.
În cazul ultimei forme agravate limitele speciale ale pedepsei se majorează
cu jumătate – alin.3 art. 192 C.pen.
Analizând cele două articole se constată că art.192 din Noul Cod penal are
o formă simplificată față de art.178 din Codul penal anterior.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
29
29
Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferențiat. Astfel,
forma prevăzută de alin. 2 art. 192 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2
la 7 ani.
În cazul ultimei forme agravate limitele speciale ale pedepsei se majorează
cu jumătate – alin.3 art. 192 C.pen.
Analizând cele două articole se constată că art.192 din Noul Cod penal are
o formă simplificată față de art.178 din Codul penal anterior.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
29
29
 CAPITOLUL II.
INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII
2.1. Noțiuni generale
Integritate corporală și sănătatea sunt atribute fundamentale ale persoanei
umane, țin de însăși esența acesteia, ele fiind recunoscute și garantate ca drepturi
fundamentale prin art.22 din Constituția României.
Infracțiunile de loviri sau vătămări a integrității corporale sau sănătății
constituie o categorie aparte de infracțiuni, ele fiind prevăzute de legiuitor în
Secțiunea a II-a din Titlul I al Codului penal.
Ele sunt reglementate în ordinea gravității lor astfel:
- lovirea sau alte violențe (art.193 C.pen.);
- vătămarea corporală (art.194 C.pen.);
- lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.);
- vătămarea corporală din culpă (art.196 C.pen.) ;
- relele tratamente aplicate minorului (art.197 C.pen.) ;
- încăierarea (art.198 C.pen.).
În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității
corporale sau sănătății persoanei și prin aceasta prejudiciază relațiile sociale
referitoare la aceste atribute ale persoanelor37.
Și în privință infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății
Codului penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării
faptelor de violență regăsite în art.180-182 din Codul penal anterior în
conținutul a doar două articole (art.193-194).
Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este
în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât
suferințe fizice, se va încadra potrivit alin.1 al art.193 C.pen. dacă a cauzat
leziuni va fi încadrată potrivit alin.2 art.193, iar dacă a avut o urmare mai gravă,
dintre cele arătate în art.194, se va încadra potrivit acestui text.
Astfel, reglementarea din Codul penal anterior privind infracțiunile de
lovire sau alte violențe, vătămare corporală și într-o anumită măsură vătămare
corporală gravă (faptele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de de îngrijiri
medicale de peste 60 de zile, dar de cel mult 90 de zile) se regăsesc în actualul
cod în cadrul infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută în art.193,
limitele de pedeapsă fiind sporite în raport cu reglementarea anterioară (cu
excepția urmărilor care ar putea fi încadrate, potrivit reglementării anterioare, în
infracțiunea de vătămare corporală gravă).
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
37
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.41.
30
30
CAPITOLUL II.
INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII
2.1. Noțiuni generale
Integritate corporală și sănătatea sunt atribute fundamentale ale persoanei
umane, țin de însăși esența acesteia, ele fiind recunoscute și garantate ca drepturi
fundamentale prin art.22 din Constituția României.
Infracțiunile de loviri sau vătămări a integrității corporale sau sănătății
constituie o categorie aparte de infracțiuni, ele fiind prevăzute de legiuitor în
Secțiunea a II-a din Titlul I al Codului penal.
Ele sunt reglementate în ordinea gravității lor astfel:
- lovirea sau alte violențe (art.193 C.pen.);
- vătămarea corporală (art.194 C.pen.);
- lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.);
- vătămarea corporală din culpă (art.196 C.pen.) ;
- relele tratamente aplicate minorului (art.197 C.pen.) ;
- încăierarea (art.198 C.pen.).
În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității
corporale sau sănătății persoanei și prin aceasta prejudiciază relațiile sociale
referitoare la aceste atribute ale persoanelor37.
Și în privință infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății
Codului penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării
faptelor de violență regăsite în art.180-182 din Codul penal anterior în
conținutul a doar două articole (art.193-194).
Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este
în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât
suferințe fizice, se va încadra potrivit alin.1 al art.193 C.pen. dacă a cauzat
leziuni va fi încadrată potrivit alin.2 art.193, iar dacă a avut o urmare mai gravă,
dintre cele arătate în art.194, se va încadra potrivit acestui text.
Astfel, reglementarea din Codul penal anterior privind infracțiunile de
lovire sau alte violențe, vătămare corporală și într-o anumită măsură vătămare
corporală gravă (faptele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de de îngrijiri
medicale de peste 60 de zile, dar de cel mult 90 de zile) se regăsesc în actualul
cod în cadrul infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută în art.193,
limitele de pedeapsă fiind sporite în raport cu reglementarea anterioară (cu
excepția urmărilor care ar putea fi încadrate, potrivit reglementării anterioare, în
infracțiunea de vătămare corporală gravă).
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
37
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.41.
30
30
 De asemenea, s-a renunțat la agravantele din reglementarea anterioară
referitoare la membrii de familie, aceste fapte constituind, în actuala
reglementare, infracțiuni distincte prevăzute în art. 199 C.pen. (violența în
familie).
2.2. Lovirea sau alte violențe
Definiție. Această infracțiune este prevăzută și sancționată în forma sa
simplă în art. 193 alin. 1 Cod penal și constă în „lovirea sau orice acte de
violență cauzatoare de suferințe fizice”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sociale care ocrotesc persoana împotriva actelor de violență producătoare de
suferințe fizice, ori prin care este lezată sănătatea acesteia.
Obiectul material constă în corpul viu al unei persoanei, asupra căruia se
exercită lovirea sau alte violențe. Este vorba de corpul unei alte persoane decît al
autorului faptei, deoarece autolezarea propriului corp nu este incriminată,
neaducându-se atingere relațiilor sociale cu privire la această valoare socială.
Dacă faptele sunt săvârșite cu știință asupra unei persoane decedate, se va
reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art.383
C.pen.).
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică
responsabilă penal, deoarece legea nu cere să existe o calitate specială a
subiectului activ. Dacă lovirile sau violențele sunt exercitate de un funcționar în
exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui infracțiunea de purtare
abuzivă (art. 296 C.pen.). De asemenea, în situația în care lovirile sau alte
violențe se comit împotriva unui minor de către părinții săi sau de către
persoanele cărora le-a fost încredințat spre creștere și educare, fapta va constitui
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de dispozițiile art.
197 din Codul penal, cu condiția să fie întrunite toate elementele constitutive ale
acestei infracțiuni.
Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la
naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține
comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a noului-născut săvârșită de către
mamă (alin.2 art.200 C.pen.).
Fapta se poate comite și în participație în oricare din formele sale
(coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv al infracțiunii, în cazul modalităților normative prevăzute
în alin.1 și alin.2 al art.193 C.pen. poate fi orice persoană fizică, întrucât legea
nu cere să existe o anumită calitate specială.
Subiectul pasiv este persoana fizică în viață. Consimțământul victimei la
exercitarea de violențe asupra sa constituie o cauză justificativă.
În ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține
comiterea infracțiunii de violență în familie – alin.1 art. 199 raportat la art.193
C.pen.
31
31
De asemenea, s-a renunțat la agravantele din reglementarea anterioară
referitoare la membrii de familie, aceste fapte constituind, în actuala
reglementare, infracțiuni distincte prevăzute în art. 199 C.pen. (violența în
familie).
2.2. Lovirea sau alte violențe
Definiție. Această infracțiune este prevăzută și sancționată în forma sa
simplă în art. 193 alin. 1 Cod penal și constă în „lovirea sau orice acte de
violență cauzatoare de suferințe fizice”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sociale care ocrotesc persoana împotriva actelor de violență producătoare de
suferințe fizice, ori prin care este lezată sănătatea acesteia.
Obiectul material constă în corpul viu al unei persoanei, asupra căruia se
exercită lovirea sau alte violențe. Este vorba de corpul unei alte persoane decît al
autorului faptei, deoarece autolezarea propriului corp nu este incriminată,
neaducându-se atingere relațiilor sociale cu privire la această valoare socială.
Dacă faptele sunt săvârșite cu știință asupra unei persoane decedate, se va
reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art.383
C.pen.).
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică
responsabilă penal, deoarece legea nu cere să existe o calitate specială a
subiectului activ. Dacă lovirile sau violențele sunt exercitate de un funcționar în
exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui infracțiunea de purtare
abuzivă (art. 296 C.pen.). De asemenea, în situația în care lovirile sau alte
violențe se comit împotriva unui minor de către părinții săi sau de către
persoanele cărora le-a fost încredințat spre creștere și educare, fapta va constitui
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de dispozițiile art.
197 din Codul penal, cu condiția să fie întrunite toate elementele constitutive ale
acestei infracțiuni.
Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la
naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține
comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a noului-născut săvârșită de către
mamă (alin.2 art.200 C.pen.).
Fapta se poate comite și în participație în oricare din formele sale
(coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv al infracțiunii, în cazul modalităților normative prevăzute
în alin.1 și alin.2 al art.193 C.pen. poate fi orice persoană fizică, întrucât legea
nu cere să existe o anumită calitate specială.
Subiectul pasiv este persoana fizică în viață. Consimțământul victimei la
exercitarea de violențe asupra sa constituie o cauză justificativă.
În ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține
comiterea infracțiunii de violență în familie – alin.1 art. 199 raportat la art.193
C.pen.
31
31
 În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul
atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror
sau de un membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare,
în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține
comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.259 raportat la art.193
C.pen.) deopotrivă se va reține ultrajul judiciar și atunci când fapta este comisă
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.
Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva
unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității
de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257
raportat la art.193 C.pen.).
Pluralitatea de subiecții pasivi atrage reținerea unei pluralități de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o lovire sau
prin orice acte de violență care se pot datora, fie energiei făptuitorului, fie prin
folosirea unor mijloace contondente cu care se produc loviri, înțepături etc.
Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza activitatea
de lovire sau de exercitare a actelor de violență, însă acestea pot fi avute în
vedere la aprecierea gravității faptei și, pe cale de consecință la individualizarea
pedepsei aplicate.
Infracțiunea se comite, de regulă, prin acte comisive, prin acțiuni care pot
fi acțiuni directe, cât și acțiuni indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice
(spre exemplu, lovire cu sau de corpuri dure, înțepare, zgâriere) și acțiuni
psihice (spre exemplu, făptuitorul sperie victima și aceasta cade și se lovește sau
o determină, prin amenințare, să se arunce de la înălțime ceea ce are ca urmare
vătămarea acesteia). Acțiunile indirecte constau în expunerea victimei unor
situații periculoase care să aibă drept rezultat lovirea acesteia (spre exemplu,
oferă persoanei un scaun stricat, iar aceasta, așezându-se cade și se lovește).
Elementul material al infracțiunii se poate realiza și printr-o inacțiune (de
exemplu, făptuitorul, cu intenție, nu semnalizează existența unor gropi, deși
avea aceasta obligație legală, ceea ce are drept rezultat căderea și lovirea
victimei căreia îi sunt astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare, rezultat
urmărit și dorit de către făptuitor).
În sensul legii penale, actele de violență nu presupun numai folosirea
forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte nonviolente susceptibile să
provoace victimei suferințe (de exemplu, determinarea victimei să folosească un
aparat electric, știind că este defect și că îi va provoca suferințe).
Nu este întotdeauna necesar pentru existența infracțiunii de lovire sau alte
violențe să existe un contact fizic între agresor și victimă, fapta putând fi comisă
prin orice fel de violențe prin care se produce o suferință fizică (de ex. printr-o
32
32
În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul
atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror
sau de un membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare,
în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține
comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.259 raportat la art.193
C.pen.) deopotrivă se va reține ultrajul judiciar și atunci când fapta este comisă
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.
Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva
unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității
de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257
raportat la art.193 C.pen.).
Pluralitatea de subiecții pasivi atrage reținerea unei pluralități de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o lovire sau
prin orice acte de violență care se pot datora, fie energiei făptuitorului, fie prin
folosirea unor mijloace contondente cu care se produc loviri, înțepături etc.
Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza activitatea
de lovire sau de exercitare a actelor de violență, însă acestea pot fi avute în
vedere la aprecierea gravității faptei și, pe cale de consecință la individualizarea
pedepsei aplicate.
Infracțiunea se comite, de regulă, prin acte comisive, prin acțiuni care pot
fi acțiuni directe, cât și acțiuni indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice
(spre exemplu, lovire cu sau de corpuri dure, înțepare, zgâriere) și acțiuni
psihice (spre exemplu, făptuitorul sperie victima și aceasta cade și se lovește sau
o determină, prin amenințare, să se arunce de la înălțime ceea ce are ca urmare
vătămarea acesteia). Acțiunile indirecte constau în expunerea victimei unor
situații periculoase care să aibă drept rezultat lovirea acesteia (spre exemplu,
oferă persoanei un scaun stricat, iar aceasta, așezându-se cade și se lovește).
Elementul material al infracțiunii se poate realiza și printr-o inacțiune (de
exemplu, făptuitorul, cu intenție, nu semnalizează existența unor gropi, deși
avea aceasta obligație legală, ceea ce are drept rezultat căderea și lovirea
victimei căreia îi sunt astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare, rezultat
urmărit și dorit de către făptuitor).
În sensul legii penale, actele de violență nu presupun numai folosirea
forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte nonviolente susceptibile să
provoace victimei suferințe (de exemplu, determinarea victimei să folosească un
aparat electric, știind că este defect și că îi va provoca suferințe).
Nu este întotdeauna necesar pentru existența infracțiunii de lovire sau alte
violențe să existe un contact fizic între agresor și victimă, fapta putând fi comisă
prin orice fel de violențe prin care se produce o suferință fizică (de ex. printr-o
32
32
violență psihică (sperietură puternică), prin pulverizarea unui spray paralizant
lacrimogen în locul unde se află victima etc.
Urmarea imediată constă în provocarea unei suferințe fizice victimei. În
cazul lovirii, suferințele fizice sunt prezumate, deoarece nu este de conceput ca
o persoană să fie lovită și totuși să nu i se producă asemenea suferințe. În cazul
săvârșirii altor acte de violentă, producerea suferințelor fizice trebuie dovedită,
deoarece nu orice act de violență este producător de asemenea suferințe. Dacă
actul de violență nu a produs o suferință fizică, fapta, ar putea constitui,
eventual, infracțiunea de insultă.
Lovirile sau alte violențe, care produc iritarea pielii, escoriații sau
echimoze, adică simple semne exterioare superficiale și care nu necesită îngrijiri
medicale pentru vindecare, realizează forma tip a infracțiunii.
Fapta nu este tipică dacă s-au produs numai suferințe psihice38.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului ce
constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul produs - suferința fizică
sau vătămarea corporală - este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub
forma intenției directe sau indirecte. Lovirea sau săvârșirea din culpă a unui act
producător de suferințe fizice nu constituie infracțiune. De asemenea, nu
constituie infracțiune dacă lovirile sau violențele au avut loc în cadrul jocurilor
sportive îngăduite de lege sau în cazul efectuării unei operații medicale, a unui
tratament medical, cu condiția să fie respectate limitele firești ale acestor
activități.
Nu interesează mobilul și nici scopul săvârșirii faptei. De aceasta se va
ține seama însă la individualizarea judiciară a pedepsei.
Tentativa. Tentativa, deși posibilă, nu se pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când victima este
lovită sau în momentul când printr-un act de violență i se produce o suferință
fizică Infracțiunea poate fi săvârșită, în forma continuată, atunci când făptuitorul
lovește o persoană în împrejurări diferite în baza aceleiași rezoluții.
Dacă o persoană cu aceeași ocazie, lovește mai multe persoane, nu există o
singură infracțiune de lovire, ci tot atâtea infracțiuni în concurs câte persoane au
fost lovite.
Dacă infracțiunea se săvârșește în formă continuată, ea se epuizează în
momentul comiterii ultimei acțiuni de lovire.
Sancțiunea. Infracțiunea de lovire sau alte violențe în forma de bază
(alin.1 art.193 C.pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
38
București, 2014, p. 39
33
33
violență psihică (sperietură puternică), prin pulverizarea unui spray paralizant
lacrimogen în locul unde se află victima etc.
Urmarea imediată constă în provocarea unei suferințe fizice victimei. În
cazul lovirii, suferințele fizice sunt prezumate, deoarece nu este de conceput ca
o persoană să fie lovită și totuși să nu i se producă asemenea suferințe. În cazul
săvârșirii altor acte de violentă, producerea suferințelor fizice trebuie dovedită,
deoarece nu orice act de violență este producător de asemenea suferințe. Dacă
actul de violență nu a produs o suferință fizică, fapta, ar putea constitui,
eventual, infracțiunea de insultă.
Lovirile sau alte violențe, care produc iritarea pielii, escoriații sau
echimoze, adică simple semne exterioare superficiale și care nu necesită îngrijiri
medicale pentru vindecare, realizează forma tip a infracțiunii.
Fapta nu este tipică dacă s-au produs numai suferințe psihice38.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului ce
constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul produs - suferința fizică
sau vătămarea corporală - este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub
forma intenției directe sau indirecte. Lovirea sau săvârșirea din culpă a unui act
producător de suferințe fizice nu constituie infracțiune. De asemenea, nu
constituie infracțiune dacă lovirile sau violențele au avut loc în cadrul jocurilor
sportive îngăduite de lege sau în cazul efectuării unei operații medicale, a unui
tratament medical, cu condiția să fie respectate limitele firești ale acestor
activități.
Nu interesează mobilul și nici scopul săvârșirii faptei. De aceasta se va
ține seama însă la individualizarea judiciară a pedepsei.
Tentativa. Tentativa, deși posibilă, nu se pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când victima este
lovită sau în momentul când printr-un act de violență i se produce o suferință
fizică Infracțiunea poate fi săvârșită, în forma continuată, atunci când făptuitorul
lovește o persoană în împrejurări diferite în baza aceleiași rezoluții.
Dacă o persoană cu aceeași ocazie, lovește mai multe persoane, nu există o
singură infracțiune de lovire, ci tot atâtea infracțiuni în concurs câte persoane au
fost lovite.
Dacă infracțiunea se săvârșește în formă continuată, ea se epuizează în
momentul comiterii ultimei acțiuni de lovire.
Sancțiunea. Infracțiunea de lovire sau alte violențe în forma de bază
(alin.1 art.193 C.pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
38
București, 2014, p. 39
33
33
 Forme agravate
1) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea
unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Noul cod penal încearcă să facă o reașezare și o simplificare a conținutului
infracțiunilor de violență prevăzute de art.180-182 C.Pen. actual, în cuprinsul a
numai două articole folosind în calitate de criteriu de distincție, între formele
faptelor de violență, natura consecințelor produse.
Fapta care nu a produs decât suferințe fizice se va încadra în prevederile
art.193 alin. 1, iar fapta care a afectat sănătatea unei persoane ori a produs
leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile va fi
încadrată potrivit art.193 alin.2.
Trebuie subliniat că agravantele constând în lovirea sau alte violențe
săvârșite contra membrilor familiei nu au mai fost preluate în noua
reglementare.
Omisiunea se explică prin faptul că acest element circumstanțial agravant
este prevăzut ca împrejurare agravantă pentru toate infracțiunile de violență.
Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul
de zile de îngrijiri medicale,
Este necesar ca traumatismul produs să necesite pentru vindecare între 1 și
90 de zile de îngrijiri medicale ; dacă vătămările suferite nu necesită pentru
vindecare nici o zi de îngrijire medicală se va reține comiterea formei de bază a
infracțiunii, iar dacă numărul zilelor de îngrijire medicale este mai mare de 90 se
va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală.
Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea
sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea
infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medico-
legal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a
persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea
încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este
echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu
durata întregii perioade recuperatorii.
Această variantă agravată se comite din punct de vedere subiectiv cu
intenție (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție (de ex. în ipoteza în care
după exercitarea actelor de violență numărul inițial de îngrijiri medicale de pildă
37 zile de îngrijiri medicale) sporește odată cu trecerea timpului fără vreo altă
intervenție violentă din partea făptuitorului, până la limita de 90 de zile ingrijiri
medicale.
Sancțiunea. Dacă fapta a fost săvârșită în varianta agravată prev. de alin.2
al art. 193 C.pen. pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
34
34
Forme agravate
1) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea
unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Noul cod penal încearcă să facă o reașezare și o simplificare a conținutului
infracțiunilor de violență prevăzute de art.180-182 C.Pen. actual, în cuprinsul a
numai două articole folosind în calitate de criteriu de distincție, între formele
faptelor de violență, natura consecințelor produse.
Fapta care nu a produs decât suferințe fizice se va încadra în prevederile
art.193 alin. 1, iar fapta care a afectat sănătatea unei persoane ori a produs
leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile va fi
încadrată potrivit art.193 alin.2.
Trebuie subliniat că agravantele constând în lovirea sau alte violențe
săvârșite contra membrilor familiei nu au mai fost preluate în noua
reglementare.
Omisiunea se explică prin faptul că acest element circumstanțial agravant
este prevăzut ca împrejurare agravantă pentru toate infracțiunile de violență.
Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul
de zile de îngrijiri medicale,
Este necesar ca traumatismul produs să necesite pentru vindecare între 1 și
90 de zile de îngrijiri medicale ; dacă vătămările suferite nu necesită pentru
vindecare nici o zi de îngrijire medicală se va reține comiterea formei de bază a
infracțiunii, iar dacă numărul zilelor de îngrijire medicale este mai mare de 90 se
va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală.
Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea
sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea
infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medico-
legal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a
persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea
încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este
echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu
durata întregii perioade recuperatorii.
Această variantă agravată se comite din punct de vedere subiectiv cu
intenție (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție (de ex. în ipoteza în care
după exercitarea actelor de violență numărul inițial de îngrijiri medicale de pildă
37 zile de îngrijiri medicale) sporește odată cu trecerea timpului fără vreo altă
intervenție violentă din partea făptuitorului, până la limita de 90 de zile ingrijiri
medicale.
Sancțiunea. Dacă fapta a fost săvârșită în varianta agravată prev. de alin.2
al art. 193 C.pen. pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
34
34
 2.3. Vătămarea corporală
Definiție. Potrivit alin.1 art. 194 Cod penal, infracțiunea constă „în fapta
prevăzută în art.193 C.pen. prin care s-a cauzat vreuna dintre următoarele
consecințe:
- a) o infirmitate;
- b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
- c) un prejudiciu estetic grav sau permanent;
- d) avortul;
- e) punerea în primejdie a vieții persoanei”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Obiect material. Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra
căruia se exercită acțiunea făptuitorului.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea de vătămare
corporală poate fi săvârșită de orice persoană.
Participația penală este posibilă atât sub forma coautorului cât și în forma
instigării sau a complicității.
În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când, toți
participanții luând parte la bătaie și lovind victima, nu se poate stabili care dintre
ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viață, indiferent de vârsta sau
starea sănătății sale.
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material se realizează printr-
o faptă de lovire sau alte violențe ce are drept rezultat o vătămare a integrității
corporale sau a sănătății victimei, care a cauzat vreuna dintre următoarele
consecințe (urmări):
1) o infirmitate. Prin infirmitate se înțelege starea anormală de inferioritate
în care este pusă persoana39.
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor
traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică.
Infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infracționale
sau trecerea unui interval de timp.
Infirmitatea poate fi fizică sau psihică. Infirmitatea fizică presupune o
stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate folosi în
mod obișnuit și normal de corpul său (de exemplu, ruperea unui picior, a unui
deget de la mână).
Prin infirmitate psihică se înțelege situația în care victima a suferit un
traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parțială a controlului
activităților sale. În ambele situații infirmitatea trebuie să aibă caracter
39
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H.Beck, București, 2014, 57.
35
35
2.3. Vătămarea corporală
Definiție. Potrivit alin.1 art. 194 Cod penal, infracțiunea constă „în fapta
prevăzută în art.193 C.pen. prin care s-a cauzat vreuna dintre următoarele
consecințe:
- a) o infirmitate;
- b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
- c) un prejudiciu estetic grav sau permanent;
- d) avortul;
- e) punerea în primejdie a vieții persoanei”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Obiect material. Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra
căruia se exercită acțiunea făptuitorului.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea de vătămare
corporală poate fi săvârșită de orice persoană.
Participația penală este posibilă atât sub forma coautorului cât și în forma
instigării sau a complicității.
În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când, toți
participanții luând parte la bătaie și lovind victima, nu se poate stabili care dintre
ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viață, indiferent de vârsta sau
starea sănătății sale.
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material se realizează printr-
o faptă de lovire sau alte violențe ce are drept rezultat o vătămare a integrității
corporale sau a sănătății victimei, care a cauzat vreuna dintre următoarele
consecințe (urmări):
1) o infirmitate. Prin infirmitate se înțelege starea anormală de inferioritate
în care este pusă persoana39.
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor
traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică.
Infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infracționale
sau trecerea unui interval de timp.
Infirmitatea poate fi fizică sau psihică. Infirmitatea fizică presupune o
stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate folosi în
mod obișnuit și normal de corpul său (de exemplu, ruperea unui picior, a unui
deget de la mână).
Prin infirmitate psihică se înțelege situația în care victima a suferit un
traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parțială a controlului
activităților sale. În ambele situații infirmitatea trebuie să aibă caracter
39
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H.Beck, București, 2014, 57.
35
35
permanent și aceasta să se stabilească după vindecarea clinică și după epuizarea
mijloacelor terapeutice de recuperare a victimei40.
Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface
pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicală), fie un handicap psihic (de
ex. epilepsie postraumatică).
Handicapul fizic poate proveni din:
a) pierderea unui simț. Este vorba de pierderea unuia dintre cele 5 simțuri
pe care le are omul (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul). Prin pierderea unui
simț se înțelege atât dispariția, cât și diminuarea acestuia, adică micșorarea
capacității de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul și mirosul substanțelor ori
calităților palpabile ale corpurilor. Pierderea simțului poate fi independentă de
pierderea organului de simț respectiv, în sensul că organul poate să existe dar să
nu funcționeze (de ex. nasul poate să existe dar mirosul poate să lipsească).
În practică s-a reținut infracțiunea de vătămare corporală și în cazurile în
care pierderea simțului este doar parțială dar cu caracter permanent.
b) Pierderea unui organ ca urmare a acțiunii intenționate a făptuitorului,
înseamnă lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplinește o anumită
funcție (de ex., pierderea splinei, ficatului etc.). Nu are relevanță importanța
organului respectiv în sistemul funcțional al corpului uman, și nici dacă organul
respectiv funcționa sau nu41.
Pierderea unui organ presupune desprinderea acelui organ de corp,
neavând relevanţă dacă această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii
ori este consecinţa unei intervenţii chirurgicale. Infracțiunea subzistă, indiferent
dacă s-a pierdut întregul organ (de ex. ambii ochi ai organului vizual) sau numai
o parte din acesta (un plămân, un rinichi, o mână).
c) încetarea funcționării unui organ adică organul există, dar nu mai
funcționează; spre ex. ca urmare a agresiunii o persoană rămâne paralizată.
2) Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul
de zile de îngrijiri medicale.
Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea
sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea
infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medico-
legal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a
persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea
încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este
echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu
durata întregii perioade recuperatorii.
40
Ioana Vasiu, op.cit., pag. 100.
41
Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, decizia nr.2691/2000 comentarii de speță în
Revista Dreptul nr.3/2002, pag.172.
36
36
permanent și aceasta să se stabilească după vindecarea clinică și după epuizarea
mijloacelor terapeutice de recuperare a victimei40.
Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface
pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicală), fie un handicap psihic (de
ex. epilepsie postraumatică).
Handicapul fizic poate proveni din:
a) pierderea unui simț. Este vorba de pierderea unuia dintre cele 5 simțuri
pe care le are omul (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul). Prin pierderea unui
simț se înțelege atât dispariția, cât și diminuarea acestuia, adică micșorarea
capacității de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul și mirosul substanțelor ori
calităților palpabile ale corpurilor. Pierderea simțului poate fi independentă de
pierderea organului de simț respectiv, în sensul că organul poate să existe dar să
nu funcționeze (de ex. nasul poate să existe dar mirosul poate să lipsească).
În practică s-a reținut infracțiunea de vătămare corporală și în cazurile în
care pierderea simțului este doar parțială dar cu caracter permanent.
b) Pierderea unui organ ca urmare a acțiunii intenționate a făptuitorului,
înseamnă lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplinește o anumită
funcție (de ex., pierderea splinei, ficatului etc.). Nu are relevanță importanța
organului respectiv în sistemul funcțional al corpului uman, și nici dacă organul
respectiv funcționa sau nu41.
Pierderea unui organ presupune desprinderea acelui organ de corp,
neavând relevanţă dacă această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii
ori este consecinţa unei intervenţii chirurgicale. Infracțiunea subzistă, indiferent
dacă s-a pierdut întregul organ (de ex. ambii ochi ai organului vizual) sau numai
o parte din acesta (un plămân, un rinichi, o mână).
c) încetarea funcționării unui organ adică organul există, dar nu mai
funcționează; spre ex. ca urmare a agresiunii o persoană rămâne paralizată.
2) Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul
de zile de îngrijiri medicale.
Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea
sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea
infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medico-
legal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a
persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea
încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este
echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu
durata întregii perioade recuperatorii.
40
Ioana Vasiu, op.cit., pag. 100.
41
Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, decizia nr.2691/2000 comentarii de speță în
Revista Dreptul nr.3/2002, pag.172.
36
36
 Se va reține săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și dacă durata
îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit peste 90
de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de
bună-credință.
Lovirea unei persoane, cu consecința producerii unei fracturi a brațului cu
durată de îngrijiri medicale peste 90 de zile, constituie infracțiunea de vătămare
corporală, chiar dacă leziunea s- a produs în locul în care victima mai suferise o
factură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost mai mică de 90 de zile.
Vătămarea corporală poate îmbracă forma infracțiunii progresive, când
urmările acțiunii violente se agravează în timp.
3) Un prejudiciu estetic grav și permanent. Prejudiciul estetic
posttraumatic trebuie să aibă caracter de permanență și să fie grav; în general se
situează la nivelul feței (desfigurare)42.
Expresia „prejudiciu estetic grav și permanent” este echivalentă cu
„sluțirea”43.
Prin sluțire se înțelege alterarea înfățișării fizice a victimei - deformarea,
desfigurarea sau mutilarea acesteia- de natură să o prejudicieze din punct de
vedere estetic (de ex. urâțirea obrazului ca urmare a cicatrizării unei răni
adânci).
De asemenea sluțirea poate avea ca rezultat un grav prejudiciu estetic
cauzat victimei, schimbarea înfățișării normale a acesteia care capătă un aspect
neplăcut (deformarea corpului, mutilare, desfigurare, ruperea buzei, a dinților
din față). Prejudiciu grav de ordin estetic este precedat de desfigurări (schimbări
ale înfățișării feței), deformări (schimbarea formei normale a corpului) sau
mutilării (pierderea unei părți din corp) care au caracter permanent, adică fără
posibilitatea de a se regenera pe cale natural. De exemplu, tăierea părului de pe
capului victimei (în așa fel încât să-i schimbe înfățișarea normală) sau raderea
sprâncenelor nu constituie sluțire în sensul cerut de dispoziția din art.182 alin.2
C.pen.
Pentru a se stabili dacă prin vătămare corporală s-a cauzat persoanei
vătămate o sluțire, în sensul prevederilor lit.c alin. 1 art. 194 C.p. (alin. 2 art.182
C.p. din 1969), este necesar să se constate printr-un act medico-legal complet,
cu concluzii precise, dacă alterarea înfățișării fizice a acesteia îi creează un
aspect neplăcut, constituind un prejudiciu estetic44.
4) Avortul. Prin avort se înțelege întreruperea cursului sarcinii și
expulzarea produsului de concepție. Pentru existența acestei infracțiuni, nu este
suficient ca în momentul săvârșirii faptei victima să fi fost însărcinată, ci mai
este necesar ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existența sarcinii.
42
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 45.
43
V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul
Cod penal, p.150.
44
C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2807/1999 (http//legalis.ro).
37
37
Se va reține săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și dacă durata
îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit peste 90
de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de
bună-credință.
Lovirea unei persoane, cu consecința producerii unei fracturi a brațului cu
durată de îngrijiri medicale peste 90 de zile, constituie infracțiunea de vătămare
corporală, chiar dacă leziunea s- a produs în locul în care victima mai suferise o
factură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost mai mică de 90 de zile.
Vătămarea corporală poate îmbracă forma infracțiunii progresive, când
urmările acțiunii violente se agravează în timp.
3) Un prejudiciu estetic grav și permanent. Prejudiciul estetic
posttraumatic trebuie să aibă caracter de permanență și să fie grav; în general se
situează la nivelul feței (desfigurare)42.
Expresia „prejudiciu estetic grav și permanent” este echivalentă cu
„sluțirea”43.
Prin sluțire se înțelege alterarea înfățișării fizice a victimei - deformarea,
desfigurarea sau mutilarea acesteia- de natură să o prejudicieze din punct de
vedere estetic (de ex. urâțirea obrazului ca urmare a cicatrizării unei răni
adânci).
De asemenea sluțirea poate avea ca rezultat un grav prejudiciu estetic
cauzat victimei, schimbarea înfățișării normale a acesteia care capătă un aspect
neplăcut (deformarea corpului, mutilare, desfigurare, ruperea buzei, a dinților
din față). Prejudiciu grav de ordin estetic este precedat de desfigurări (schimbări
ale înfățișării feței), deformări (schimbarea formei normale a corpului) sau
mutilării (pierderea unei părți din corp) care au caracter permanent, adică fără
posibilitatea de a se regenera pe cale natural. De exemplu, tăierea părului de pe
capului victimei (în așa fel încât să-i schimbe înfățișarea normală) sau raderea
sprâncenelor nu constituie sluțire în sensul cerut de dispoziția din art.182 alin.2
C.pen.
Pentru a se stabili dacă prin vătămare corporală s-a cauzat persoanei
vătămate o sluțire, în sensul prevederilor lit.c alin. 1 art. 194 C.p. (alin. 2 art.182
C.p. din 1969), este necesar să se constate printr-un act medico-legal complet,
cu concluzii precise, dacă alterarea înfățișării fizice a acesteia îi creează un
aspect neplăcut, constituind un prejudiciu estetic44.
4) Avortul. Prin avort se înțelege întreruperea cursului sarcinii și
expulzarea produsului de concepție. Pentru existența acestei infracțiuni, nu este
suficient ca în momentul săvârșirii faptei victima să fi fost însărcinată, ci mai
este necesar ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existența sarcinii.
42
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 45.
43
V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul
Cod penal, p.150.
44
C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2807/1999 (http//legalis.ro).
37
37
 Nu se poate reține concursul ideal între infracțiunea de vătămare corporală
atunci când vătămarea corporală are ca urmare provocarea avortului (alin.1
art.194 C.pen.) și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare
vătămarea corporală (alin.3 art.201 C.pen.), deoarece la infracțiunea de
vătămare corporală făptuitorul acționează în vederea producerii vătămării
corporale, avortul provocându-se ca urmare praeterintenționată, în vreme ce la
infracțiunea prevăzută la alin.3 art.201C.pen. făptuitorul acționează cu intenția
întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o urmare
praeterintenționată.
5) Punerea în primejdie a vieții persoanei.
Prin aceasta se înțelege situația când făptuitorul a creat prin activitatea sa
posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În aceasta ipoteză,
făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat; altfel
fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul acționează numai în vederea
vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce
moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracțiunea de loviri
cauzatoare de moarte.
Se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și
urmarea produsă trebuie să existe raport de cauzalitate.
Nu interesează pentru existența acestui raport dacă la producerea
rezultatului au concurat și alte cauze preexistente (de ex., slăbiciunea,
organismului subiectului pasiv) ori concomitente (victima din neatenție nu a
observat cursa întinsă de autor).
Nu interesează, de asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită
culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat (care, de ex., nu s-a supus la
timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripțiilor medicale) ori a
neglijenței medicului care a îngrijit-o (care, de ex., a efectuat un examen
medical superficial). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-
legale.45
Latura subiectivă. Vătămarea corporală prevăzută de alin.1 art.194
C.pen. se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. În cazul
praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește fapta de
lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă față de consecința mai gravă
produsă.
Infracțiunea subzistă dacă autorul și-a dat seama că prin lovire sau alte
acte de violență va produce o vătămare descrisă în textul de incriminare,
urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Nu interesează
mobilul sau scopul urmărit.
În varianta prevăzută de alin. 2 autorul acționează în scopul producerii
rezultatului prevăzut în alin.1 lit.a,b,c (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice
sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai
45
C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005, p.70.
38
38
Nu se poate reține concursul ideal între infracțiunea de vătămare corporală
atunci când vătămarea corporală are ca urmare provocarea avortului (alin.1
art.194 C.pen.) și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare
vătămarea corporală (alin.3 art.201 C.pen.), deoarece la infracțiunea de
vătămare corporală făptuitorul acționează în vederea producerii vătămării
corporale, avortul provocându-se ca urmare praeterintenționată, în vreme ce la
infracțiunea prevăzută la alin.3 art.201C.pen. făptuitorul acționează cu intenția
întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o urmare
praeterintenționată.
5) Punerea în primejdie a vieții persoanei.
Prin aceasta se înțelege situația când făptuitorul a creat prin activitatea sa
posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În aceasta ipoteză,
făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat; altfel
fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul acționează numai în vederea
vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce
moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracțiunea de loviri
cauzatoare de moarte.
Se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și
urmarea produsă trebuie să existe raport de cauzalitate.
Nu interesează pentru existența acestui raport dacă la producerea
rezultatului au concurat și alte cauze preexistente (de ex., slăbiciunea,
organismului subiectului pasiv) ori concomitente (victima din neatenție nu a
observat cursa întinsă de autor).
Nu interesează, de asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită
culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat (care, de ex., nu s-a supus la
timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripțiilor medicale) ori a
neglijenței medicului care a îngrijit-o (care, de ex., a efectuat un examen
medical superficial). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-
legale.45
Latura subiectivă. Vătămarea corporală prevăzută de alin.1 art.194
C.pen. se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. În cazul
praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește fapta de
lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă față de consecința mai gravă
produsă.
Infracțiunea subzistă dacă autorul și-a dat seama că prin lovire sau alte
acte de violență va produce o vătămare descrisă în textul de incriminare,
urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Nu interesează
mobilul sau scopul urmărit.
În varianta prevăzută de alin. 2 autorul acționează în scopul producerii
rezultatului prevăzut în alin.1 lit.a,b,c (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice
sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai
45
C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005, p.70.
38
38
mult de 90 de zile de îngrijiri ori un prejudiciu estetic grav și permanent), fiind
vorba deci de o intenție directă calificată prin scop.
Pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut
consecința sau consecințele grave care s-au produs și să fi urmărit ca aceasta ori
acestea să se producă (intenție directă - fiind excluse cele comise cu intenție
indirectă sau cele praeterintenționate).
Tentativa. Tentativa se pedepsește numai pentru fapta incriminată în
art.194 alin.2 C. pen., adică atunci când fapta este săvârșită cu intenție directă.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul când se produce rezultatul
cerut de lege.
Forme agravate. Infracțiunea are o formă agravată prevăzută în alin.2 al
art.194 C.pen. Astfel, infracțiunea este mai gravă când fapta a fost săvârșită în
scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute de lit.a,b și c alin.1 al
art.194 C.pen.
Sancțiunea. În forma simplă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a
oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire
sau alte violențe ori vătămare corporală (art.193-194 C.pen.), ce a avut ca
urmare moartea victimei (art.195 C.pen.).
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea
persoanei.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima
infracțiunii.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ al acestei infracțiuni este orice
persoană fizică care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate
prevăzute de lege.
Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la
naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține
comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către
mamă alin.2 art.200C.pen.
Participația penală este posibilă. În ceea ce privește coautorul, acesta
există și atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile
lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea
victimei, chiar dacă, aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității
desfășurate numai de către unii din inculpați.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață;
existența subiectului pasiv nefiind condiționată de vreo calitate specială a
victimei.
39
39
mult de 90 de zile de îngrijiri ori un prejudiciu estetic grav și permanent), fiind
vorba deci de o intenție directă calificată prin scop.
Pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut
consecința sau consecințele grave care s-au produs și să fi urmărit ca aceasta ori
acestea să se producă (intenție directă - fiind excluse cele comise cu intenție
indirectă sau cele praeterintenționate).
Tentativa. Tentativa se pedepsește numai pentru fapta incriminată în
art.194 alin.2 C. pen., adică atunci când fapta este săvârșită cu intenție directă.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul când se produce rezultatul
cerut de lege.
Forme agravate. Infracțiunea are o formă agravată prevăzută în alin.2 al
art.194 C.pen. Astfel, infracțiunea este mai gravă când fapta a fost săvârșită în
scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute de lit.a,b și c alin.1 al
art.194 C.pen.
Sancțiunea. În forma simplă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a
oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire
sau alte violențe ori vătămare corporală (art.193-194 C.pen.), ce a avut ca
urmare moartea victimei (art.195 C.pen.).
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea
persoanei.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima
infracțiunii.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ al acestei infracțiuni este orice
persoană fizică care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate
prevăzute de lege.
Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la
naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține
comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către
mamă alin.2 art.200C.pen.
Participația penală este posibilă. În ceea ce privește coautorul, acesta
există și atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile
lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea
victimei, chiar dacă, aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității
desfășurate numai de către unii din inculpați.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață;
existența subiectului pasiv nefiind condiționată de vreo calitate specială a
victimei.
39
39
 În ipoteza în care victima este membru de familie se va reține comiterea
infracțiunii de violența de familie (alin. 1 al art.199 raportat la art.195 C.pen.).
În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul
atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror
sau membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în
legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține
comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.279 raportat la art.195
C.pen.); deopotrivă se va reține ultraj judiciar și atunci când fapta este comisă
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.
Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva
unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității
de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257
raportat la art.195 C.pen.).
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se săvârșește sub
aspectul elementului material, prin acțiuni sau inacțiuni care nu diferă sub
aspectul înfățișării lor concrete, de cele care realizează infracțiunile prevăzute în
art. 193-194, dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea
victimei.
Literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera că
legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs
continuă să existe, chiar și în situația în care rezultatul constând în moartea
victimei, s-a produs și ca urmare a intervenției unor factori, unor cauze
anterioare, concomitente ori ulterioare. Nu există cerințe speciale privind locul
și timpul săvârșirii infracțiunii.
Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data
aplicării loviturii intenționate, infracțiunea subzistă.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu praeterintenție. Lovirea
sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă
produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului.
Urmarea – moartea victimei – se atribuie făptuitorului pe baza culpei
dovedite și nu pe baza unei prezumții de culpă.
Dacă culpa făptuitorului, în raport cu moartea victimei, nu poate fi
reținută, existând numai intenția de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a
acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violențe, vătămare
corporală sau vătămare corporală gravă46.
46
Gheorghe Mateuț, op.cit., pag.171
40
40
În ipoteza în care victima este membru de familie se va reține comiterea
infracțiunii de violența de familie (alin. 1 al art.199 raportat la art.195 C.pen.).
În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul
atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror
sau membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în
legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține
comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.279 raportat la art.195
C.pen.); deopotrivă se va reține ultraj judiciar și atunci când fapta este comisă
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.
Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva
unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității
de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257
raportat la art.195 C.pen.).
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se săvârșește sub
aspectul elementului material, prin acțiuni sau inacțiuni care nu diferă sub
aspectul înfățișării lor concrete, de cele care realizează infracțiunile prevăzute în
art. 193-194, dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea
victimei.
Literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera că
legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs
continuă să existe, chiar și în situația în care rezultatul constând în moartea
victimei, s-a produs și ca urmare a intervenției unor factori, unor cauze
anterioare, concomitente ori ulterioare. Nu există cerințe speciale privind locul
și timpul săvârșirii infracțiunii.
Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data
aplicării loviturii intenționate, infracțiunea subzistă.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu praeterintenție. Lovirea
sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă
produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului.
Urmarea – moartea victimei – se atribuie făptuitorului pe baza culpei
dovedite și nu pe baza unei prezumții de culpă.
Dacă culpa făptuitorului, în raport cu moartea victimei, nu poate fi
reținută, existând numai intenția de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a
acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violențe, vătămare
corporală sau vătămare corporală gravă46.
46
Gheorghe Mateuț, op.cit., pag.171
40
40
 Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a o lovi sau vătăma, ci de a
o ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor.
Tentativa. Infracțiunea nu e susceptibilă de tentativă, deoarece rezultatul
cerut de lege – moartea victimei – are relevanță numai în măsura în care se
produce.
Consumarea.
Se consumă în momentul în care se produce moartea victimei.
În practica judiciară s-a considerat că este comisă infracțiunea în
următoarele situații:
- când făptuitorul a îmbrâncit cu putere victima, acțiune în urma căreia s-a
lovit cu capul de un plan dur și a decedat;
- când făptuitorul lovește victima, persoană în vârstă de 62 ani și
cunoscută de cei din jur, inclusiv de către făptuitor, ca fiind suferindă de inimă,
ceea ce are drept consecință producerea unui șoc cardiac și decesul victimei;
- când făptuitorul punând o piedică victimei provoacă dezechilibrarea
acesteia și lovirea cu capul de pardoseala de ciment, cu consecința încetării ei
din viață.
Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 6 la 12 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.5. Vătămarea corporală din culpă
Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea din culpă a unei acțiuni
sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității
corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri
medicale între 1 și 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană
aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în
desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune” alin.1 art.196
C.pen.
Alin.2 al art.196 C.pen. prevede o a doua formă tip constând în fapta prin
care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare ce necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs
vreuna din următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și
permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei.
Obiect juridic. îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul
persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea persoanei.
Obiect material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima
infracțiunii.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ la prima formă a infracțiunii este
necesar ca subiectul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența
băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei
activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calificat pentru
desfășurarea activității.
41
41
Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a o lovi sau vătăma, ci de a
o ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor.
Tentativa. Infracțiunea nu e susceptibilă de tentativă, deoarece rezultatul
cerut de lege – moartea victimei – are relevanță numai în măsura în care se
produce.
Consumarea.
Se consumă în momentul în care se produce moartea victimei.
În practica judiciară s-a considerat că este comisă infracțiunea în
următoarele situații:
- când făptuitorul a îmbrâncit cu putere victima, acțiune în urma căreia s-a
lovit cu capul de un plan dur și a decedat;
- când făptuitorul lovește victima, persoană în vârstă de 62 ani și
cunoscută de cei din jur, inclusiv de către făptuitor, ca fiind suferindă de inimă,
ceea ce are drept consecință producerea unui șoc cardiac și decesul victimei;
- când făptuitorul punând o piedică victimei provoacă dezechilibrarea
acesteia și lovirea cu capul de pardoseala de ciment, cu consecința încetării ei
din viață.
Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 6 la 12 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.5. Vătămarea corporală din culpă
Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea din culpă a unei acțiuni
sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității
corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri
medicale între 1 și 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană
aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în
desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune” alin.1 art.196
C.pen.
Alin.2 al art.196 C.pen. prevede o a doua formă tip constând în fapta prin
care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare ce necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs
vreuna din următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și
permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei.
Obiect juridic. îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul
persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea persoanei.
Obiect material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima
infracțiunii.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ la prima formă a infracțiunii este
necesar ca subiectul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența
băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei
activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calificat pentru
desfășurarea activității.
41
41
 Participația, însă, nu e posibilă decât în forma ei improprie, adică numai în
situația când o persoană participă cu intenție (ca instigator sau complice), la
vătămarea corporală săvârșită din culpă de autor.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică în viață indiferent de starea de
sănătate a acesteia. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui
concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzută de alin.4 art.196 C.pen.
Latura obiectivă.
1. Prima formă tip prevăzută de alin.1 art.196.
Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare
de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de către
o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe
psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși
infracțiune.
Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune
indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.
Făptuitorul trebuie să se afle la momentul comiterii actelor de violență sub
influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de
ebrietate (chiar dacă îmbibația alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge),
sau să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi
ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de plidă,
hașiș,canabis, heroină, cocaină, etnobotanice).
Prin substanțe psihoactive se stabite prin lege, la propunerea Ministerul
Sănătății (art.241 din Legea nr. 187/2012).
Se va reține comiterea acestei infracțiuni și atunci când vătămarea
corporală din culpă este comisă de o persoană care nu se află sub influența
bauturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar a comis în desfășurarea
unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de pildă, conducerea unui
vehicul fără permis sau a unui vehicul neînmatriculat).
Urmarea imediată este producerea unei vătămări a integrității corporale
sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1
și 90 de zile.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
2. A doua formă tip prevăzută de alin.2 art.196.
Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare
de suferințe fizice asupra corpului unei persoane.
Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune
indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.
Urmarea imediată constă în o vătămare ce necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din
următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent,
avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei (indiferent de numărul de
îngrijiri medicale).
42
42
Participația, însă, nu e posibilă decât în forma ei improprie, adică numai în
situația când o persoană participă cu intenție (ca instigator sau complice), la
vătămarea corporală săvârșită din culpă de autor.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică în viață indiferent de starea de
sănătate a acesteia. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui
concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzută de alin.4 art.196 C.pen.
Latura obiectivă.
1. Prima formă tip prevăzută de alin.1 art.196.
Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare
de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de către
o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe
psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși
infracțiune.
Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune
indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.
Făptuitorul trebuie să se afle la momentul comiterii actelor de violență sub
influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de
ebrietate (chiar dacă îmbibația alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge),
sau să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi
ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de plidă,
hașiș,canabis, heroină, cocaină, etnobotanice).
Prin substanțe psihoactive se stabite prin lege, la propunerea Ministerul
Sănătății (art.241 din Legea nr. 187/2012).
Se va reține comiterea acestei infracțiuni și atunci când vătămarea
corporală din culpă este comisă de o persoană care nu se află sub influența
bauturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar a comis în desfășurarea
unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de pildă, conducerea unui
vehicul fără permis sau a unui vehicul neînmatriculat).
Urmarea imediată este producerea unei vătămări a integrității corporale
sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1
și 90 de zile.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
2. A doua formă tip prevăzută de alin.2 art.196.
Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare
de suferințe fizice asupra corpului unei persoane.
Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune
indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.
Urmarea imediată constă în o vătămare ce necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din
următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent,
avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei (indiferent de numărul de
îngrijiri medicale).
42
42
 Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește din culpă cu previziune
(ușurință) sau din culpă simplă (neglijență).
Pentru stabilirea culpei simple trebuie avut în vedere atât criteriul obiectiv
(dacă oricine putea să prevadă ceea ce făptuitorul nu a prevăzut), cât și criteriul
subiectiv (dacă în raport de posibilitățile concrete și împrejurările în care a fost
comisă fapta, făptuitorul putea să prevadă rezultatul produs.
Forme agravate
1.Când fapta prevăzută în alin.2 a fost săvârșită ca urmare a nerespectării
dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.
2. Dacă urmărilor prevăzute în alin.1-3 s-au produs față de două sau mai
multe persoane.
Sancțiunea. În prima forma simplă se pedepsește cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau cu amendă.
În a doua formă tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la
2 ani sau cu amendă.
Prima formă agravantă se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amendă, iar în cazul formei aggravate prevăzută de alin.4 art.196 limitele
speciale ale pedepselor prevăzute în alin.1-3 ale art.196 se majorează cu o
treime.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Pentru a evita posibilitatea sancționării mai severe a autorului vătămării
din culpă a mai multor persoane decât a autorului unei ucideri din culpă comise
în condiții similar, noul Cod penal a introdus o incriminare complex, al cărei
conținut este realizat când prin aceeași acțiune sau inacțiune au fost vătămate
mai multe persoane47.
Astfel a fost înlăturată incoerența din Cod penal anterior care consacră o
unitate de infracțiune atunci când printr-o acțiune sau inacțiune au fost ucise din
culpă mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când prin aceeași
acțiune sau inacțiune au fost vătămate mai multe persoane.
Toate faptele de vătămare corporală din culpă care au produs leziuni
traumatice ori care au afectat sănătatea unei persoane a căror gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, cu excepția
situației în care făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei
substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea
însăși infracțiune au fost dezincriminate.
47
M.A.Hotca, op.cit., p.186
43
43
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește din culpă cu previziune
(ușurință) sau din culpă simplă (neglijență).
Pentru stabilirea culpei simple trebuie avut în vedere atât criteriul obiectiv
(dacă oricine putea să prevadă ceea ce făptuitorul nu a prevăzut), cât și criteriul
subiectiv (dacă în raport de posibilitățile concrete și împrejurările în care a fost
comisă fapta, făptuitorul putea să prevadă rezultatul produs.
Forme agravate
1.Când fapta prevăzută în alin.2 a fost săvârșită ca urmare a nerespectării
dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.
2. Dacă urmărilor prevăzute în alin.1-3 s-au produs față de două sau mai
multe persoane.
Sancțiunea. În prima forma simplă se pedepsește cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau cu amendă.
În a doua formă tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la
2 ani sau cu amendă.
Prima formă agravantă se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amendă, iar în cazul formei aggravate prevăzută de alin.4 art.196 limitele
speciale ale pedepselor prevăzute în alin.1-3 ale art.196 se majorează cu o
treime.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Pentru a evita posibilitatea sancționării mai severe a autorului vătămării
din culpă a mai multor persoane decât a autorului unei ucideri din culpă comise
în condiții similar, noul Cod penal a introdus o incriminare complex, al cărei
conținut este realizat când prin aceeași acțiune sau inacțiune au fost vătămate
mai multe persoane47.
Astfel a fost înlăturată incoerența din Cod penal anterior care consacră o
unitate de infracțiune atunci când printr-o acțiune sau inacțiune au fost ucise din
culpă mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când prin aceeași
acțiune sau inacțiune au fost vătămate mai multe persoane.
Toate faptele de vătămare corporală din culpă care au produs leziuni
traumatice ori care au afectat sănătatea unei persoane a căror gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, cu excepția
situației în care făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei
substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea
însăși infracțiune au fost dezincriminate.
47
M.A.Hotca, op.cit., p.186
43
43
 2.6. Rele tratamente aplicate minorului
Definiție. Infracțiunea constă, potrivit art.197 C.pen., în punerea în
primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană
în grija căreia se află minorul.
Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale
referitoare la integritatea fizică sau sănătatea minorului, iar obiectul juridic
secundar constă în relațiile sociale referitoare la creșterea și educarea minorului,
relațiile de familie,respectiv conviețuire socială.
Obiectul material este constituit din corpul minorului supus la rele
tratamente.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ este calificat și anume părintele
sau persoana în grija căreia se află minorul.
Coautoratul va fi posibil numai în măsura în care ambilor făptuitori le
incumbă obligația de a avea grijă de minor.
Instigator și complice poate fi orice persoană fizică.
Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale –
dezvoltarea normală a minorului – pusă în pericol prin săvârșirea faptei
incriminate.
Subiectul pasiv secundar este minorul (persoană care nu a împlinit vârsta
de 18 ani).
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se realizează prin
măsuri sau tratamente de orice fel.
Acestea pot consta în acte comisive (loviri, violențe etc.) sau în acte
omisive (neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condițiilor corespunzătoare de
locuit etc.).
Infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art.193 C.pen.,
vătămare corporală prevăzută în art.194 C.pen. și lipsire de libertate în mod
ilegal prevăzută de art.205 C.pen., după caz se va reține în concurs ideal cu
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau
persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre grijă, care abuzează de
autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercită acte de violență sau
lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenția de a-i produce suferințe,
vătămări fizice sau morale și care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului48.
Este necesar ca măsurile sau tratamentele să pună în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
48
Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008) http://www.scj.ro,
www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu
III, p.253.
44
44
2.6. Rele tratamente aplicate minorului
Definiție. Infracțiunea constă, potrivit art.197 C.pen., în punerea în
primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană
în grija căreia se află minorul.
Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale
referitoare la integritatea fizică sau sănătatea minorului, iar obiectul juridic
secundar constă în relațiile sociale referitoare la creșterea și educarea minorului,
relațiile de familie,respectiv conviețuire socială.
Obiectul material este constituit din corpul minorului supus la rele
tratamente.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ este calificat și anume părintele
sau persoana în grija căreia se află minorul.
Coautoratul va fi posibil numai în măsura în care ambilor făptuitori le
incumbă obligația de a avea grijă de minor.
Instigator și complice poate fi orice persoană fizică.
Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale –
dezvoltarea normală a minorului – pusă în pericol prin săvârșirea faptei
incriminate.
Subiectul pasiv secundar este minorul (persoană care nu a împlinit vârsta
de 18 ani).
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se realizează prin
măsuri sau tratamente de orice fel.
Acestea pot consta în acte comisive (loviri, violențe etc.) sau în acte
omisive (neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condițiilor corespunzătoare de
locuit etc.).
Infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art.193 C.pen.,
vătămare corporală prevăzută în art.194 C.pen. și lipsire de libertate în mod
ilegal prevăzută de art.205 C.pen., după caz se va reține în concurs ideal cu
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau
persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre grijă, care abuzează de
autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercită acte de violență sau
lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenția de a-i produce suferințe,
vătămări fizice sau morale și care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului48.
Este necesar ca măsurile sau tratamentele să pună în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
48
Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008) http://www.scj.ro,
www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu
III, p.253.
44
44
 Fapta este tipică și atunci când relele tratamente au fost aplicate cu
caracter de continuitate unui minor care a avut un comportament deviant ori
ireverențios49.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Formele infracțiunii. Consumarea.
Actele de pregătire și tentativa sunt posibile când fapta se comite prin
acțiune, dar nu sunt incriminate.
Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a realizat fapta tipică și s-a
produs starea de pericol. Poate fi comisă în formă continuă (de ex., prin
omisiunea de a asigura o alimentație adecvată, precum și un minim de condiții
de igienă ce afectează buna dezvoltare fizică a copilului).
Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.7. Încăierarea
Definiție. Este infracțiunea ce constă în participarea la o încăierare între
mai multe persoane (art. 198 C.pen.).
Obiectul juridic principal constă în viața, integritatea fizică sau sănătatea
persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea, iar obiectul juridic
secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea socială.
Obiectul material constă în corpul persoanei victimă a violențelor sau
bunurile asupra cărora acestea s-au răsfrânt.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă
penal. Încăierarea este o infracțiune cu o pluralitate de subiecți activi, întrucât
dacă nu sunt mai mulți participanți nu sunt incidente nici prevederile art.198
C.pen.
Este o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în prezența a două
tabere de cel puțin două persoane (fiecare) între care se declanșează o ceartă,
care degenerează în bătaie și încleștare corp la corp sau în schimbul colectiv de
lovituri de la distanță50.
În cazul incăierării vor fi autori toți cei care au comis această faptă
indiferent dacă au participat până la capăt sau au ieșit la un moment dat din
încăierare.
49
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p.64.
50
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.67.
45
45
Fapta este tipică și atunci când relele tratamente au fost aplicate cu
caracter de continuitate unui minor care a avut un comportament deviant ori
ireverențios49.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Formele infracțiunii. Consumarea.
Actele de pregătire și tentativa sunt posibile când fapta se comite prin
acțiune, dar nu sunt incriminate.
Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a realizat fapta tipică și s-a
produs starea de pericol. Poate fi comisă în formă continuă (de ex., prin
omisiunea de a asigura o alimentație adecvată, precum și un minim de condiții
de igienă ce afectează buna dezvoltare fizică a copilului).
Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.7. Încăierarea
Definiție. Este infracțiunea ce constă în participarea la o încăierare între
mai multe persoane (art. 198 C.pen.).
Obiectul juridic principal constă în viața, integritatea fizică sau sănătatea
persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea, iar obiectul juridic
secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea socială.
Obiectul material constă în corpul persoanei victimă a violențelor sau
bunurile asupra cărora acestea s-au răsfrânt.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă
penal. Încăierarea este o infracțiune cu o pluralitate de subiecți activi, întrucât
dacă nu sunt mai mulți participanți nu sunt incidente nici prevederile art.198
C.pen.
Este o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în prezența a două
tabere de cel puțin două persoane (fiecare) între care se declanșează o ceartă,
care degenerează în bătaie și încleștare corp la corp sau în schimbul colectiv de
lovituri de la distanță50.
În cazul incăierării vor fi autori toți cei care au comis această faptă
indiferent dacă au participat până la capăt sau au ieșit la un moment dat din
încăierare.
49
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p.64.
50
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.67.
45
45
 Participația penală este posibilă numai sub forma instigării sau a
complicității.
Subiectul pasiv. Este persoana- victimă a actelor de violență comise în
cursul încăierării.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acțiunea de
participare la o încăierare între mai multe persoane, respectiv între două grupuri,
două tabere, ocazie între care se aplică lovituri sau violențe fizice reciproce din
care pot rezulta vătămări corporale sau chiar moartea vreunei persoane.
Participarea la încăierare există și atunci când după începerea ostlităților, a
ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare,
certându-se totuși o prezență activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane
angajate în încăierare.
Nu va exista încăierare în sensul legii penale, dacă prima tabără implicată
este formată din mai multe persoane care exercită acte de violență asupra unui
singur rival (acesta nu poate fi privit ut singuli ca un grup implicat în încăierare).
Urmarea imediată. Comiterea infracțiunii de încăierare are ca urmare
imediată un rezultat material constând în diverse vătămări ale integrității sau
sănătății, ori în uciderea uneia sau mai multor persoane.
Infracțiunea de loviri sau alte violențe (art.193 C.pen.) este absorbită în
conținutul infracțiunii de încăierare.
Legătura de cauzalitate. Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între
elementul material și urmarea imediată numai în cazul în care acestea constă
într-o atingere a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor implicate
în încăierare.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Variante agravate
1. Încăierarea în cursul căreia s-a produs vătămarea corporală (art.194
C.pen.) uneia sau mai multor persoane, fără a fi cunoscut care dintre participanți
a produs urmărilor.
Este necesar pentru reținerea acestei variante agravate ca
participantul/participanților la încăierare, care a/ au provocat vătămarea
corporală (art.194 C.pen.) a unui alt participant sau a unui terț, să nu fie
identificat.
Varianta agravată a infracțiunii de încăierare se comite cu intenție sau cu
praeterintenție.
2. Încăierarea în cursului căreia s-a produs moartea unei/mai multor
persoane, fără a fi cunoscut făptuitorul.
Dacă participantul la încăierare care a provocat moartea este cunoscut,
acesta va răspunde numai pentru săvâșirea infracțiunii de omor (simplu,
calificat), respectiv loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar în sarcina
celorlalți participanți la încăierare se va reține săvârșirea infracțiunii de
încăierare în forma de bază prevăzută de alin.1 art.198 C.pen.
46
46
Participația penală este posibilă numai sub forma instigării sau a
complicității.
Subiectul pasiv. Este persoana- victimă a actelor de violență comise în
cursul încăierării.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acțiunea de
participare la o încăierare între mai multe persoane, respectiv între două grupuri,
două tabere, ocazie între care se aplică lovituri sau violențe fizice reciproce din
care pot rezulta vătămări corporale sau chiar moartea vreunei persoane.
Participarea la încăierare există și atunci când după începerea ostlităților, a
ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare,
certându-se totuși o prezență activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane
angajate în încăierare.
Nu va exista încăierare în sensul legii penale, dacă prima tabără implicată
este formată din mai multe persoane care exercită acte de violență asupra unui
singur rival (acesta nu poate fi privit ut singuli ca un grup implicat în încăierare).
Urmarea imediată. Comiterea infracțiunii de încăierare are ca urmare
imediată un rezultat material constând în diverse vătămări ale integrității sau
sănătății, ori în uciderea uneia sau mai multor persoane.
Infracțiunea de loviri sau alte violențe (art.193 C.pen.) este absorbită în
conținutul infracțiunii de încăierare.
Legătura de cauzalitate. Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între
elementul material și urmarea imediată numai în cazul în care acestea constă
într-o atingere a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor implicate
în încăierare.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Variante agravate
1. Încăierarea în cursul căreia s-a produs vătămarea corporală (art.194
C.pen.) uneia sau mai multor persoane, fără a fi cunoscut care dintre participanți
a produs urmărilor.
Este necesar pentru reținerea acestei variante agravate ca
participantul/participanților la încăierare, care a/ au provocat vătămarea
corporală (art.194 C.pen.) a unui alt participant sau a unui terț, să nu fie
identificat.
Varianta agravată a infracțiunii de încăierare se comite cu intenție sau cu
praeterintenție.
2. Încăierarea în cursului căreia s-a produs moartea unei/mai multor
persoane, fără a fi cunoscut făptuitorul.
Dacă participantul la încăierare care a provocat moartea este cunoscut,
acesta va răspunde numai pentru săvâșirea infracțiunii de omor (simplu,
calificat), respectiv loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar în sarcina
celorlalți participanți la încăierare se va reține săvârșirea infracțiunii de
încăierare în forma de bază prevăzută de alin.1 art.198 C.pen.
46
46
 Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa sunt posibile,
nefiind însă incriminate.
Consumarea infracțiunii se realizează în momentul în care grupările
adverse se angajează în conflict.
Sancțiunea. Pedeapsa pentru forma de bază prevăzută de alin.1
art.198C.pen. este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Pentru prima formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an
sau amendă, iar pentru a doua formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 6
ani la 12 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea unei singure persoane,
respectiv închisoarea de la 8 la 16 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea mai
multor persoane.
Cauze speciale de nepedepsire. Potrivit alin.4 al art.198 C.pen.
participantul la încăierare nu va fi pedepsit pentru această infracțiune dacă:
a) a fost prins în încăierare împotriva voinței sale;
b) a încercat să-i despartă pe cei prinși în încăierare.
47
47
Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa sunt posibile,
nefiind însă incriminate.
Consumarea infracțiunii se realizează în momentul în care grupările
adverse se angajează în conflict.
Sancțiunea. Pedeapsa pentru forma de bază prevăzută de alin.1
art.198C.pen. este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Pentru prima formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an
sau amendă, iar pentru a doua formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 6
ani la 12 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea unei singure persoane,
respectiv închisoarea de la 8 la 16 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea mai
multor persoane.
Cauze speciale de nepedepsire. Potrivit alin.4 al art.198 C.pen.
participantul la încăierare nu va fi pedepsit pentru această infracțiune dacă:
a) a fost prins în încăierare împotriva voinței sale;
b) a încercat să-i despartă pe cei prinși în încăierare.
47
47
 CAPITOLUL III.
INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI
MEMBRU DE FAMILIE
3.1. Violența în familie
Definiție. Infracțiunea constă, potrivit alin.1 al art.199 C.pen. în săvârșirea
oricăreia dintre faptele prevăzute în art.188, 189 și art.193-195 C.pen. asupra
unui membru de familie.
Conținutul juridic al infracțiunii de violență de familie este construit pe
conținutul juridic al infracțiunii de omor simplu, omor calificat, lovire sau alte
violențe, vătămarea corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte la
care se adaugă elementul circumstanțial agravant prevăzut în norma de
incriminare – săvârșirea infracțiunii asupra unui membru de familie, în acest caz
legiuitorul a creat conținuturi agravate ale infracțiunilor menționate.
Obiectul juridic special principal: viață persoanei și relațiile sociale în
legătură cu dreptul la viață al membrului de familie, respectiv integritatea fizică
sau sănătatea membrului de familie și relațiile sociale în legătură cu acestea.
Obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale privind buna
conviețuire în cadrul familiei.
Obiectul material este constituit din corpul persoanei vătămate care are
calitatea de membru de familie în viață.
Subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii este o persoană care are
calitatea de membru de familie.
Potrivit art.177 C.pen. prin membru de familie se înțelege:
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora (verii
primari între ei, unchii sau mătușile față de nepoți – numai în cazul în care este
fratele sau sora părintelui), precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit
legii, astfel de rude, indiferent dacă locuiesc și gospodăresc împreună sau
separat;
b) soțul, indiferent dacă locuiește și gospodărește împreună sau separat cu
făptuitorul;
c) persoanele care au stabilit relațiile asemănătoare acelora dintre soți
(concubinii) sau dintre părinți și copii (întreținătorii), în cazul în care
conviețuiesc;
d) persoana adoptată ori descendenții acesteia în raport cu rudele firești
(ascendenți, frați, surori).
Calitatea de soț sau de membru de familie trebuie să existe în momentul
săvârșirii infracțiunii prin violență.
Latura obiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188
C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193
48
48
CAPITOLUL III.
INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI
MEMBRU DE FAMILIE
3.1. Violența în familie
Definiție. Infracțiunea constă, potrivit alin.1 al art.199 C.pen. în săvârșirea
oricăreia dintre faptele prevăzute în art.188, 189 și art.193-195 C.pen. asupra
unui membru de familie.
Conținutul juridic al infracțiunii de violență de familie este construit pe
conținutul juridic al infracțiunii de omor simplu, omor calificat, lovire sau alte
violențe, vătămarea corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte la
care se adaugă elementul circumstanțial agravant prevăzut în norma de
incriminare – săvârșirea infracțiunii asupra unui membru de familie, în acest caz
legiuitorul a creat conținuturi agravate ale infracțiunilor menționate.
Obiectul juridic special principal: viață persoanei și relațiile sociale în
legătură cu dreptul la viață al membrului de familie, respectiv integritatea fizică
sau sănătatea membrului de familie și relațiile sociale în legătură cu acestea.
Obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale privind buna
conviețuire în cadrul familiei.
Obiectul material este constituit din corpul persoanei vătămate care are
calitatea de membru de familie în viață.
Subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii este o persoană care are
calitatea de membru de familie.
Potrivit art.177 C.pen. prin membru de familie se înțelege:
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora (verii
primari între ei, unchii sau mătușile față de nepoți – numai în cazul în care este
fratele sau sora părintelui), precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit
legii, astfel de rude, indiferent dacă locuiesc și gospodăresc împreună sau
separat;
b) soțul, indiferent dacă locuiește și gospodărește împreună sau separat cu
făptuitorul;
c) persoanele care au stabilit relațiile asemănătoare acelora dintre soți
(concubinii) sau dintre părinți și copii (întreținătorii), în cazul în care
conviețuiesc;
d) persoana adoptată ori descendenții acesteia în raport cu rudele firești
(ascendenți, frați, surori).
Calitatea de soț sau de membru de familie trebuie să existe în momentul
săvârșirii infracțiunii prin violență.
Latura obiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188
C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193
48
48
C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare
de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior.
Latura subiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188
C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193
C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare
de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior.
Tentativă. Consumare. Este similară cu cea de la infracțiunile de omor
(art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe
(art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările
cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior.
Sancțiunea. Pedeapsa în cazul infracțiunilor de omor (art.188 C.pen.),
omor calificat (art.189 C.pen.),.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.),
vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte
(art.195 C.pen.) comise împotriva unui membru de familie au un tratament
sancționator agravat, maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru
acestea majorându-se cu o pătrime (alin.1 art.199 C.pen.).
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu
excepția infracțiunii prevăzute în art. 193 C.pen., în care acțiunea penală se pune
în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
3.2. Uciderea nou-născutului
Definiție. Infracțiunea de ucidere a noului-născut (pruncucidere) constă în
uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică (alin.1 art.200
C.pen.).
A doua formă tip a infracțiunii constă în lovirea sau alte violențe,
vătămarea corporală sau vătămărilor cauzatoare de moarte săvârșite asupra
copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de
către mama aflată în stare de tulburare psihică.
Obiectul infracțiunii. Obiect juridic generic al infracțiunii îl reprezintă
relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de
respectarea dreptului la viață a oricărei persoane.
Obiect juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare
la dreptul la viață al copilului nou-născut.
Obiect material. Obiectul material al infracțiunii de pruncucidere îl
reprezintă corpul copilului nou-născut împotriva căruia făptuitoarea execută
activitatea de ucidere.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit nu poate fi decât mama
copilului nou-născut, naturală sau purtătoare (surogat),căsătorită sau
necăsătorită, deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare
psihică.
49
49
C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare
de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior.
Latura subiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188
C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193
C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare
de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior.
Tentativă. Consumare. Este similară cu cea de la infracțiunile de omor
(art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe
(art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările
cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior.
Sancțiunea. Pedeapsa în cazul infracțiunilor de omor (art.188 C.pen.),
omor calificat (art.189 C.pen.),.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.),
vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte
(art.195 C.pen.) comise împotriva unui membru de familie au un tratament
sancționator agravat, maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru
acestea majorându-se cu o pătrime (alin.1 art.199 C.pen.).
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu
excepția infracțiunii prevăzute în art. 193 C.pen., în care acțiunea penală se pune
în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
3.2. Uciderea nou-născutului
Definiție. Infracțiunea de ucidere a noului-născut (pruncucidere) constă în
uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică (alin.1 art.200
C.pen.).
A doua formă tip a infracțiunii constă în lovirea sau alte violențe,
vătămarea corporală sau vătămărilor cauzatoare de moarte săvârșite asupra
copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de
către mama aflată în stare de tulburare psihică.
Obiectul infracțiunii. Obiect juridic generic al infracțiunii îl reprezintă
relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de
respectarea dreptului la viață a oricărei persoane.
Obiect juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare
la dreptul la viață al copilului nou-născut.
Obiect material. Obiectul material al infracțiunii de pruncucidere îl
reprezintă corpul copilului nou-născut împotriva căruia făptuitoarea execută
activitatea de ucidere.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit nu poate fi decât mama
copilului nou-născut, naturală sau purtătoare (surogat),căsătorită sau
necăsătorită, deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare
psihică.
49
49
 O astfel de stare a mamei este, desigur o stare de ordin psihic, dar care
poate fi generată de factori fizici, cum ar fi cunoscută febra puerperală, cauzată
de pătrunderea în uter a unui agent patogen.51
Calitatea de mamă are valoare de circumstanță personală și, ca atare, nu se
răsfrânge asupra participanților. În cazul în care fapta a fost săvârșită cu
participarea altor persoane, mama nou-născutului va răspunde pentru
infracțiunea de pruncucidere, iar participanții (instigatori, complici) vor
răspunde, dacă sunt rude apropiate cu victima, pentru comiterea infracțiunii de
omor calificat, iar dacă nu sunt rude apropiate cu victima, vor răspunde pentru
săvârșirea infracțiunii de omor calificat.
În cazul în care făptuitoarea, mama a nou-născutului, instigă sau ajută o
altă persoană să-l ucidă pe nou-născut, ea va răspunde pentru instigare sau
complicitate la infracțiunea de omor calificat.
Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut(imediat după
tăierea cordonului ombilical ori în primele 24 de ore după naștere).
Incriminarea, deși nu prevede condiții de loc ale săvârșirii faptei, prevede
o condiție de timp, și anume, fapta trebuie să fie comisă „imediat după naștere”.
Se consideră nou-născut copilul care mai poartă semnele nașterii recente.
Este necesar ca victima să fie un copil născut viu, adică înzestrat cu
capacitatea de a trăi, indiferent dacă este viabil sau nu în momentul în care este
ucis.
Nu are nici o relevanță dacă nou-născutul este un copil legitim sau natural,
ori dacă este un copil normal sau anormal (diform).
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează
prin activitatea de ucidere a nou-născutului. Infracțiunea se poate comite atât
prin acțiune (lovire, diferite moduri de asfixiere, îngropare de viu, înecare), cât
și prin inacțiunea sau atitudinea omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în
frig). Dacă au fost uciși copii gemeni, va exista un concurs real de infracțiuni,
iar nu o infracțiune continuată sau o infracțiune simplă în forma unității naturale.
Fapta trebuie să aibă loc imediat după naștere nu mai târziu de 24 de ore,
mai precis la un interval scurt de timp de la expulzarea copilului și este necesar
ca ea să fie determinată de unele stări psihopatologice care apar în perioada
următoare nașterii.
Aceste stări patologice se numesc psihoze post-partum, cele mai cunoscute
fiind cele provocate de febra puerperală, adică de pătrunderea unui agent
patogen în uterul femeii.
Dacă nu s-a aflat într-o astfel de tulburare pricinuită de naștere, fapta nu va
constitui pruncucidere, ci omor calificat. Eventualele stări conflictuale,
anterioare și extrinseci nașterii, cum ar fi teama de reacția părinților, soțului,
51
V. Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag. 204; în literatura medicală mai sunt citați și alți
factori care determină depresia după naștere. De exemplu: modificările hormonale din timpul
sarcinii, efortul din timpul travaliului sau trauma operatorie provocată de cezariană în acest sens
a se vedea dr. Letiția Dobronici, Jurnalul de sănătate nr.85/2006, pag.8.
50
50
O astfel de stare a mamei este, desigur o stare de ordin psihic, dar care
poate fi generată de factori fizici, cum ar fi cunoscută febra puerperală, cauzată
de pătrunderea în uter a unui agent patogen.51
Calitatea de mamă are valoare de circumstanță personală și, ca atare, nu se
răsfrânge asupra participanților. În cazul în care fapta a fost săvârșită cu
participarea altor persoane, mama nou-născutului va răspunde pentru
infracțiunea de pruncucidere, iar participanții (instigatori, complici) vor
răspunde, dacă sunt rude apropiate cu victima, pentru comiterea infracțiunii de
omor calificat, iar dacă nu sunt rude apropiate cu victima, vor răspunde pentru
săvârșirea infracțiunii de omor calificat.
În cazul în care făptuitoarea, mama a nou-născutului, instigă sau ajută o
altă persoană să-l ucidă pe nou-născut, ea va răspunde pentru instigare sau
complicitate la infracțiunea de omor calificat.
Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut(imediat după
tăierea cordonului ombilical ori în primele 24 de ore după naștere).
Incriminarea, deși nu prevede condiții de loc ale săvârșirii faptei, prevede
o condiție de timp, și anume, fapta trebuie să fie comisă „imediat după naștere”.
Se consideră nou-născut copilul care mai poartă semnele nașterii recente.
Este necesar ca victima să fie un copil născut viu, adică înzestrat cu
capacitatea de a trăi, indiferent dacă este viabil sau nu în momentul în care este
ucis.
Nu are nici o relevanță dacă nou-născutul este un copil legitim sau natural,
ori dacă este un copil normal sau anormal (diform).
Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează
prin activitatea de ucidere a nou-născutului. Infracțiunea se poate comite atât
prin acțiune (lovire, diferite moduri de asfixiere, îngropare de viu, înecare), cât
și prin inacțiunea sau atitudinea omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în
frig). Dacă au fost uciși copii gemeni, va exista un concurs real de infracțiuni,
iar nu o infracțiune continuată sau o infracțiune simplă în forma unității naturale.
Fapta trebuie să aibă loc imediat după naștere nu mai târziu de 24 de ore,
mai precis la un interval scurt de timp de la expulzarea copilului și este necesar
ca ea să fie determinată de unele stări psihopatologice care apar în perioada
următoare nașterii.
Aceste stări patologice se numesc psihoze post-partum, cele mai cunoscute
fiind cele provocate de febra puerperală, adică de pătrunderea unui agent
patogen în uterul femeii.
Dacă nu s-a aflat într-o astfel de tulburare pricinuită de naștere, fapta nu va
constitui pruncucidere, ci omor calificat. Eventualele stări conflictuale,
anterioare și extrinseci nașterii, cum ar fi teama de reacția părinților, soțului,
51
V. Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag. 204; în literatura medicală mai sunt citați și alți
factori care determină depresia după naștere. De exemplu: modificările hormonale din timpul
sarcinii, efortul din timpul travaliului sau trauma operatorie provocată de cezariană în acest sens
a se vedea dr. Letiția Dobronici, Jurnalul de sănătate nr.85/2006, pag.8.
50
50
socrilor ori oprobriului celor din jur, oricât de grave ar fi fost, nu au nici o
relevanță pentru existența infracțiunii.
Pentru a se stabili starea femeii din momentul nașterii copilului, este
necesar să se efectueze o expertiză medico-legală care să constate dacă a existat
sau nu acea stare de tulburare care justifică încadrarea faptei în alin.1 art. 200
C.pen.
Urmarea imediată a infracțiunii o constituie moartea copilului nou-
născut. Moartea victimei trebuie să fie consecința acțiunii/inacțiunii făptuitoarei
asupra copilului nou-născut; dacă aceasta a acționat asupra fătului provocându-i
moartea, nu va exista infracțiunea de pruncucidere, ci eventual aceea de avort.
În practica judiciară și în doctrină s-a statuat că în cazul în care prin
acțiunile subiectului activ s-a produs moartea a doi sau trei copii gemeni (care
întrunesc condițiile de subiecți pasivi ai infracțiunii) se va reține în sarcina
făptuitorului un concurs de infracțiuni de pruncucidere52.
Între acțiunea/inacțiunea făptuitoarei și rezultatul produs (moartea
victimei) trebuie să existe legătura de cauzalitate.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Dacă
mama își ucide copilul din culpă, imediat după naștere, fapta constituie
infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal).
În cazul în care fapta este premeditată, nu va exista pruncucidere, ci omor
calificat. În practica judiciară s-a decis că nu există infracțiunea de pruncucidere
dacă femeia nu a acționat cu o intenție spontană determinată de starea de
tulburare pricinuită de naștere, ci a pus în executare o hotărâre luată anterior (de
exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a născut a sugrumat
copilul).
Infracțiunea de pruncucidere nu poate coexista cu provocarea.
Tentativa. Tentativa la această infracțiunea nu se pedepsește, întrucât
legea nu prevede sancționarea ei.
Consumarea. Pruncuciderea este o infracțiune momentană, instantanee și
de rezultat. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce
rezultatul, adică moartea copilului nou-născut.
Sancțiunea. Se pedepsește cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Articolul 200 prevede o infracțiune (pruncuciderea) și o formă agravată
comună a infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte. Sunt excluse din câmpul de aplicare al
art.200 alin.2 infracțiunile din culpă, deoarece în dreptul nostru penal această
stare este asociată cu intenția spontană.
Dacă sub imperiul stării de tulburare sau temere se comite o infracțiune de
ucidere sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanță
atenuantă judiciară, dar în condițiile stabilite de art.75 alin.2 lit.b.
52
O. Loghin, A.Filipaș, op.cit., pag.43.
51
51
socrilor ori oprobriului celor din jur, oricât de grave ar fi fost, nu au nici o
relevanță pentru existența infracțiunii.
Pentru a se stabili starea femeii din momentul nașterii copilului, este
necesar să se efectueze o expertiză medico-legală care să constate dacă a existat
sau nu acea stare de tulburare care justifică încadrarea faptei în alin.1 art. 200
C.pen.
Urmarea imediată a infracțiunii o constituie moartea copilului nou-
născut. Moartea victimei trebuie să fie consecința acțiunii/inacțiunii făptuitoarei
asupra copilului nou-născut; dacă aceasta a acționat asupra fătului provocându-i
moartea, nu va exista infracțiunea de pruncucidere, ci eventual aceea de avort.
În practica judiciară și în doctrină s-a statuat că în cazul în care prin
acțiunile subiectului activ s-a produs moartea a doi sau trei copii gemeni (care
întrunesc condițiile de subiecți pasivi ai infracțiunii) se va reține în sarcina
făptuitorului un concurs de infracțiuni de pruncucidere52.
Între acțiunea/inacțiunea făptuitoarei și rezultatul produs (moartea
victimei) trebuie să existe legătura de cauzalitate.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Dacă
mama își ucide copilul din culpă, imediat după naștere, fapta constituie
infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal).
În cazul în care fapta este premeditată, nu va exista pruncucidere, ci omor
calificat. În practica judiciară s-a decis că nu există infracțiunea de pruncucidere
dacă femeia nu a acționat cu o intenție spontană determinată de starea de
tulburare pricinuită de naștere, ci a pus în executare o hotărâre luată anterior (de
exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a născut a sugrumat
copilul).
Infracțiunea de pruncucidere nu poate coexista cu provocarea.
Tentativa. Tentativa la această infracțiunea nu se pedepsește, întrucât
legea nu prevede sancționarea ei.
Consumarea. Pruncuciderea este o infracțiune momentană, instantanee și
de rezultat. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce
rezultatul, adică moartea copilului nou-născut.
Sancțiunea. Se pedepsește cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Articolul 200 prevede o infracțiune (pruncuciderea) și o formă agravată
comună a infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte. Sunt excluse din câmpul de aplicare al
art.200 alin.2 infracțiunile din culpă, deoarece în dreptul nostru penal această
stare este asociată cu intenția spontană.
Dacă sub imperiul stării de tulburare sau temere se comite o infracțiune de
ucidere sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanță
atenuantă judiciară, dar în condițiile stabilite de art.75 alin.2 lit.b.
52
O. Loghin, A.Filipaș, op.cit., pag.43.
51
51
 Referitor la uciderea copilului nou-născut săvârșită de către mamă, se
observă că textul care incriminează această faptă nu mai poartă denumirea de
pruncucidere, conținutul juridic a fost reformulat, iar pedeapsa a fost redusă.
3.3. Vătămarea fătului
Definiție. Este infracțiune ce constă în vătămarea fătului, în timpul
nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine – alin.1 art.202 C.pen.
Constituie tot o formă tip a infracțiunii de vătămarea fătului în timpul
sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, sau care a
avut ca urmare moartea copilului.
Obiectul juridic special. Este constituit din relațiile sociale referitoare la
dreptul la viață al fătului.
Obiectul material al infracțiunii constă în corpul fătului.
Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar și mama fătului.
Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv al infracțiunii este calificat, acesta fiind fătul.
Situația premisă. Această infracțiune presupune preexistența unei nașteri.
Latura obiectivă. Elementul material în prima formă tip respectiv
vătămarea fătului în timpul nașterii.
Activitatea vătămătoare se desfășoară după declanșarea procesului nașterii
(contracții, ruperea membranelor etc.) și înainte de tăierea cordonului ombilical
și poate consta fie într-o acțiune directă sau indirectă asupra fătului, fie într-o
inacțiune (de ex. efectuarea de manevre care conduc la asfixia fătului sau
neluarea măsurilor necesare pentru asistarea la procesul nașterii ce conduc la
asfixia fătului).
Legea cere o cerință esențială fapta să se săvârșească în timpul nașterii.
În a doua formă tip elementul material se realizează prin activitatea
vătămătoare se desfășoară în timpul sarcinii, de la momentul concepției până la
declanșarea procesului nașterii și poate consta fie într-o acțiune directă sau
indirectă (prin lovirea mamei) asupra fătului, fie într-o inacțiune (de pildă,
administrarea unor medicamente care au drept consecință un retard mintal sever
al copilului).
Urmarea imediată constă la prima formă tip în împiedicarea vieții
extrauterine (expulzia fătului mort), iar în a doua formă tip în vătămarea
corporală ulterioară a copilului născut viu în urma activității infracționale
realizată în timpul sarcinii când se constată că după naștere copilul prezintă o
infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între activitatea infracțională și
urmarea produsă și trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
52
52
Referitor la uciderea copilului nou-născut săvârșită de către mamă, se
observă că textul care incriminează această faptă nu mai poartă denumirea de
pruncucidere, conținutul juridic a fost reformulat, iar pedeapsa a fost redusă.
3.3. Vătămarea fătului
Definiție. Este infracțiune ce constă în vătămarea fătului, în timpul
nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine – alin.1 art.202 C.pen.
Constituie tot o formă tip a infracțiunii de vătămarea fătului în timpul
sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, sau care a
avut ca urmare moartea copilului.
Obiectul juridic special. Este constituit din relațiile sociale referitoare la
dreptul la viață al fătului.
Obiectul material al infracțiunii constă în corpul fătului.
Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar și mama fătului.
Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv al infracțiunii este calificat, acesta fiind fătul.
Situația premisă. Această infracțiune presupune preexistența unei nașteri.
Latura obiectivă. Elementul material în prima formă tip respectiv
vătămarea fătului în timpul nașterii.
Activitatea vătămătoare se desfășoară după declanșarea procesului nașterii
(contracții, ruperea membranelor etc.) și înainte de tăierea cordonului ombilical
și poate consta fie într-o acțiune directă sau indirectă asupra fătului, fie într-o
inacțiune (de ex. efectuarea de manevre care conduc la asfixia fătului sau
neluarea măsurilor necesare pentru asistarea la procesul nașterii ce conduc la
asfixia fătului).
Legea cere o cerință esențială fapta să se săvârșească în timpul nașterii.
În a doua formă tip elementul material se realizează prin activitatea
vătămătoare se desfășoară în timpul sarcinii, de la momentul concepției până la
declanșarea procesului nașterii și poate consta fie într-o acțiune directă sau
indirectă (prin lovirea mamei) asupra fătului, fie într-o inacțiune (de pildă,
administrarea unor medicamente care au drept consecință un retard mintal sever
al copilului).
Urmarea imediată constă la prima formă tip în împiedicarea vieții
extrauterine (expulzia fătului mort), iar în a doua formă tip în vătămarea
corporală ulterioară a copilului născut viu în urma activității infracționale
realizată în timpul sarcinii când se constată că după naștere copilul prezintă o
infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între activitatea infracțională și
urmarea produsă și trebuie dovedită.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
52
52
 Variante atenuante:
1. Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, respectiv care a avut ca urmare moartea copilului (alin.2
art.202 C.pen.).
2. Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în
stare de tulburare psihică (alin.4 art.202 C.pen.).
3. Vătămarea fătului în timpul sarcinii sau în timpul nașterii comisă din
culpă (alin.5 art.202 C.pen).
Tentativa. Consumarea. Tentativa la această infracțiunea nu se
pedepsește, întrucât legea nu prevede sancționarea ei.
Consumarea are loc în momentul producerii urmării prevăzute de lege.
Sancțiunea. Pentru prima varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 la
7 ani, iar pentru a doua formă tip prevăzută de alin. 3 art.202 teza IC.pen.
pedeapsa este închisoarea de la 3 luni 2 ani și în teza II pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Cauză justificativă specială. Potrivit alin.6 art.202 prevede cazul în care
fapta este săvârșită de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau
să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical,
cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul
femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului
medical.
53
53
Variante atenuante:
1. Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, respectiv care a avut ca urmare moartea copilului (alin.2
art.202 C.pen.).
2. Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în
stare de tulburare psihică (alin.4 art.202 C.pen.).
3. Vătămarea fătului în timpul sarcinii sau în timpul nașterii comisă din
culpă (alin.5 art.202 C.pen).
Tentativa. Consumarea. Tentativa la această infracțiunea nu se
pedepsește, întrucât legea nu prevede sancționarea ei.
Consumarea are loc în momentul producerii urmării prevăzute de lege.
Sancțiunea. Pentru prima varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 la
7 ani, iar pentru a doua formă tip prevăzută de alin. 3 art.202 teza IC.pen.
pedeapsa este închisoarea de la 3 luni 2 ani și în teza II pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Cauză justificativă specială. Potrivit alin.6 art.202 prevede cazul în care
fapta este săvârșită de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau
să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical,
cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul
femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului
medical.
53
53
 CAPITOLUL IV.
INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE
ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE
4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate
Definiție. Potrivit alin.1 art.203 C.pen. infracțiunea constă în omisiunea de
a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a
găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și
nu are putința de a se salva.
Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale ce privesc
viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei.
Obiectul material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ poate fi orice persoană ce răspunde penal cu excepția
celui care a pus victima în situația ca viața, integritatea corporală sau sănătatea
să îi fie în pericol.
Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității,
fiind o infracțiune omisivă coautoratul nu este posibil.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană a cărei viață, integritate corporală
sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură.
Trebuie subliniat că lipsa de putinței de a se salva poate fi consecința fie a
unor împrejurări obiective, cum ar fi situația locului (de ex. se află în prăpastie),
natura primejdiei, fie a unor împrejurări subiective, neavând forțe proprii de a
înlătura primejdia și nici altă posibilitate de salvare (de ex., cel acoperit de
zăpadă nu mai poate să se ridice sau nu mai poate merge din cauza unei boli
grave sau infirmități etc.).
În situația când cel în pericol poate scăpa de primejdie, fapta nu constituie
infracțiune, întrucât nu ne aflăm în prezența lipsei de putință de a se salva.
Latura obiectivă. Elementul material presupune două inacțiuni
alternative:
1. omisiunea de a da ajutorul necesar de către cel care a găsit o persoană a
cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a
se salva singură53.
Legea penală instituie astfel obligația generală de a acorda ajutorul necesar
unei persoane aflate în pericol, incriminând omisiunea acordării ajutor.
Astfel omisiunea de a da ajutorul necesar presupune neefectuarea oricăreia
dintre acțiunile reclamate de necesitatea înlăturării primejdiei în care se găsește
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
53
București, 2014, p.87.
54
54
CAPITOLUL IV.
INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE
ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE
4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate
Definiție. Potrivit alin.1 art.203 C.pen. infracțiunea constă în omisiunea de
a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a
găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și
nu are putința de a se salva.
Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale ce privesc
viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei.
Obiectul material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ poate fi orice persoană ce răspunde penal cu excepția
celui care a pus victima în situația ca viața, integritatea corporală sau sănătatea
să îi fie în pericol.
Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității,
fiind o infracțiune omisivă coautoratul nu este posibil.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană a cărei viață, integritate corporală
sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură.
Trebuie subliniat că lipsa de putinței de a se salva poate fi consecința fie a
unor împrejurări obiective, cum ar fi situația locului (de ex. se află în prăpastie),
natura primejdiei, fie a unor împrejurări subiective, neavând forțe proprii de a
înlătura primejdia și nici altă posibilitate de salvare (de ex., cel acoperit de
zăpadă nu mai poate să se ridice sau nu mai poate merge din cauza unei boli
grave sau infirmități etc.).
În situația când cel în pericol poate scăpa de primejdie, fapta nu constituie
infracțiune, întrucât nu ne aflăm în prezența lipsei de putință de a se salva.
Latura obiectivă. Elementul material presupune două inacțiuni
alternative:
1. omisiunea de a da ajutorul necesar de către cel care a găsit o persoană a
cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a
se salva singură53.
Legea penală instituie astfel obligația generală de a acorda ajutorul necesar
unei persoane aflate în pericol, incriminând omisiunea acordării ajutor.
Astfel omisiunea de a da ajutorul necesar presupune neefectuarea oricăreia
dintre acțiunile reclamate de necesitatea înlăturării primejdiei în care se găsește
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
53
București, 2014, p.87.
54
54
persoana (de ex. nescoaterea din apă a celui aflat în primejdie de a se îneca,
neacordarea primului ajutor unui rănit etc.).
Omisiunea de a da ajutorul necesar presupune posibilitatea făptuitorului de
a da acest ajutor.
Organele abilitate (organele de urmărire penală, instanțele de judecată) vor
stabili și aprecia dacă făptuitorul a făcut ceea ce era necesar pentru salvarea
persoanei în măsura posibilităților de care dispunea și dacă în absența unei astfel
de posibilități a întreprins sau nu cele necesare pentru înștiințarea autorității54.
Este necesar ca autorul să poată acorda ajutorul necesar victimei și să nu
se expună prin acordarea ajutorului unui pericol grav cu privire la viața,
integritatea corporală sau sănătatea sa, deoarece în această ipoteză se va reține
cauza justificativă prevăzută de alin.2 art.203 C.pen. (de ex. o persoană care nu
știe să înoate nu poate fi acuzată de omisiunea dea da ajutorul necesar unui terț
care este în pericol de înec).
2. omisiunea de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are
putință de a se salva singură (de ex. prin omisiunea de apelare de îndată a
numărului gratuit 112).
Legea penală instituie astfel obligația generală de a anunța de îndată
autoritățile cu privire la o persoană aflată în pericol, incriminând omisiunea
încunoștințării.
În ipoteza în care autorul nu poate da ajutor necesar salvării victimei, va
răspunde totuși penal pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane
aflate în dificultate dacă nu a anunțat de îndată autoritățile, însă nu va putea fi
reținut concursul între această infracțiune și infracțiunea de omor/omor calificat/
loviri sau violențe/ vătămare corporală în ipoteza în care din pricina omisiunii se
produce decesul sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății victimei.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru persoana
în neputința de a se salva singură.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între omisiunea făptuitorului și
starea de pericol produsă.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă. Nu este tipică fapta comisă din culpă spre ex. neacordarea ajutorului
victimei unei infracțiuni de omor întrucât s-a apreciat în mod eronat că victima
era deja decedată55.
Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile.
Infracțiunea se consumă în momentul în care loc omisiunea din partea celui care
găsește persoana aflată în primejdie.
Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.
54
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.97.
55
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p.88.
55
55
persoana (de ex. nescoaterea din apă a celui aflat în primejdie de a se îneca,
neacordarea primului ajutor unui rănit etc.).
Omisiunea de a da ajutorul necesar presupune posibilitatea făptuitorului de
a da acest ajutor.
Organele abilitate (organele de urmărire penală, instanțele de judecată) vor
stabili și aprecia dacă făptuitorul a făcut ceea ce era necesar pentru salvarea
persoanei în măsura posibilităților de care dispunea și dacă în absența unei astfel
de posibilități a întreprins sau nu cele necesare pentru înștiințarea autorității54.
Este necesar ca autorul să poată acorda ajutorul necesar victimei și să nu
se expună prin acordarea ajutorului unui pericol grav cu privire la viața,
integritatea corporală sau sănătatea sa, deoarece în această ipoteză se va reține
cauza justificativă prevăzută de alin.2 art.203 C.pen. (de ex. o persoană care nu
știe să înoate nu poate fi acuzată de omisiunea dea da ajutorul necesar unui terț
care este în pericol de înec).
2. omisiunea de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are
putință de a se salva singură (de ex. prin omisiunea de apelare de îndată a
numărului gratuit 112).
Legea penală instituie astfel obligația generală de a anunța de îndată
autoritățile cu privire la o persoană aflată în pericol, incriminând omisiunea
încunoștințării.
În ipoteza în care autorul nu poate da ajutor necesar salvării victimei, va
răspunde totuși penal pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane
aflate în dificultate dacă nu a anunțat de îndată autoritățile, însă nu va putea fi
reținut concursul între această infracțiune și infracțiunea de omor/omor calificat/
loviri sau violențe/ vătămare corporală în ipoteza în care din pricina omisiunii se
produce decesul sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății victimei.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru persoana
în neputința de a se salva singură.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între omisiunea făptuitorului și
starea de pericol produsă.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă. Nu este tipică fapta comisă din culpă spre ex. neacordarea ajutorului
victimei unei infracțiuni de omor întrucât s-a apreciat în mod eronat că victima
era deja decedată55.
Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile.
Infracțiunea se consumă în momentul în care loc omisiunea din partea celui care
găsește persoana aflată în primejdie.
Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.
54
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.97.
55
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p.88.
55
55
 Cauză justificativă specială. Potrivit alin.2 art.302 C.pen. prevede o
cauză justificativă pentru autorul care, prin acordarea ajutorului, s-ar expune
unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, cu
excepția cazului în care acesta avea îndatorirea legală de a înfrunta primejdia
cum ar fi pompierul, salvamontistul, etc.
4.2. Împiedicarea ajutorului
Definiție. Potrivit art.204 împiedicarea ajutorului constă în împiedicarea
intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și
grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
Obiectul juridic special. Acesta este constituit din relațiile sociale în
legătura cu viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Obiectul material. Infracțiunea de împiedicarea ajutorului nu are obiect
material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau
juridică (necircumstanțiat) care răspunde penal.
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei viață, integritate
corporală ori sănătate se află într-o stare de pericol iminent și grav.
Latura obiectivă. Elementul material constă în împiedicarea intervenției
ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru
viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
În scopul protecției persoanelor aflate în pericol Codul penal a incriminat
orice act de împiedicare a intervenției ajutoarelor.
Acțiunea făptuitorului trebuie să fie în legătură cu o persoană care are
nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în primejdie viața, integritatea corporală sau
sănătatea.
Nu are importanță dacă ajutorul era calificat sau nu, dacă venea din partea
unei persoane autorizate sau nu. Esențial este intenția de a ajuta persoana aflată
în pericol, ajutor care este împiedicat însă de făptuitor56.
Condiția esențială pentru existența acestei infracțiuni este ca victima să nu
se afle în pericol ca urmare a acțiunii intenționate a celui care împiedică
ajutorul, caz în care sarcina se va reține în sarcina acestuia infracțiunea
intenționată îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății.
Împiedicarea ajutorului se poate realiza prin împotrivire fizică, prin
anularea posibilității ca victima să fie ajutată spre ex. prin tăierea unui pod de
frânghie peste o prăpastie ori chiar prin inducerea în eroarea a echipelor de
salvare asupra locației victimei cum ar fi trimiterea acestora în cu totul altă parte
decât locul în care se găsește victima.
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
56
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.200.
56
56
Cauză justificativă specială. Potrivit alin.2 art.302 C.pen. prevede o
cauză justificativă pentru autorul care, prin acordarea ajutorului, s-ar expune
unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, cu
excepția cazului în care acesta avea îndatorirea legală de a înfrunta primejdia
cum ar fi pompierul, salvamontistul, etc.
4.2. Împiedicarea ajutorului
Definiție. Potrivit art.204 împiedicarea ajutorului constă în împiedicarea
intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și
grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
Obiectul juridic special. Acesta este constituit din relațiile sociale în
legătura cu viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Obiectul material. Infracțiunea de împiedicarea ajutorului nu are obiect
material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau
juridică (necircumstanțiat) care răspunde penal.
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei viață, integritate
corporală ori sănătate se află într-o stare de pericol iminent și grav.
Latura obiectivă. Elementul material constă în împiedicarea intervenției
ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru
viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
În scopul protecției persoanelor aflate în pericol Codul penal a incriminat
orice act de împiedicare a intervenției ajutoarelor.
Acțiunea făptuitorului trebuie să fie în legătură cu o persoană care are
nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în primejdie viața, integritatea corporală sau
sănătatea.
Nu are importanță dacă ajutorul era calificat sau nu, dacă venea din partea
unei persoane autorizate sau nu. Esențial este intenția de a ajuta persoana aflată
în pericol, ajutor care este împiedicat însă de făptuitor56.
Condiția esențială pentru existența acestei infracțiuni este ca victima să nu
se afle în pericol ca urmare a acțiunii intenționate a celui care împiedică
ajutorul, caz în care sarcina se va reține în sarcina acestuia infracțiunea
intenționată îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății.
Împiedicarea ajutorului se poate realiza prin împotrivire fizică, prin
anularea posibilității ca victima să fie ajutată spre ex. prin tăierea unui pod de
frânghie peste o prăpastie ori chiar prin inducerea în eroarea a echipelor de
salvare asupra locației victimei cum ar fi trimiterea acestora în cu totul altă parte
decât locul în care se găsește victima.
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
56
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.200.
56
56
 Dacă fapta se săvârșește prin violență sau amenințare, se vor aplica
regulile privind concursul de infracțiuni.
Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii trebuie ca acțiunea
făptuitorului de a împiedica intervenția ajutoarelor să aibă ca urmare imediată
sporirea stării de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a
victimei, amplificare ce are loc din cauza comportării inumane a celui care
împiedică acțiunea de salvare.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că acțiunea acestuia de
împiedica intervenția ajutoarelor agravează starea de pericol pentru viața,
sănătatea sau integritatea corporală a celui în pericol.
Latura subiectivă. Forma de vinovăție se caracterizează prin intenție
directă sau indirectă (alin. ultim art. 16 C.pen.).
Tentativa. Consumarea. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu
sunt incriminate. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care făptuitorul
împiedică intervenția ajutoarelor și se creează starea de pericol cerută de textul
de incriminare.
Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă.
57
57
Dacă fapta se săvârșește prin violență sau amenințare, se vor aplica
regulile privind concursul de infracțiuni.
Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii trebuie ca acțiunea
făptuitorului de a împiedica intervenția ajutoarelor să aibă ca urmare imediată
sporirea stării de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a
victimei, amplificare ce are loc din cauza comportării inumane a celui care
împiedică acțiunea de salvare.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că acțiunea acestuia de
împiedica intervenția ajutoarelor agravează starea de pericol pentru viața,
sănătatea sau integritatea corporală a celui în pericol.
Latura subiectivă. Forma de vinovăție se caracterizează prin intenție
directă sau indirectă (alin. ultim art. 16 C.pen.).
Tentativa. Consumarea. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu
sunt incriminate. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care făptuitorul
împiedică intervenția ajutoarelor și se creează starea de pericol cerută de textul
de incriminare.
Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă.
57
57
 CAPITOLUL V.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII
PERSOANEI
Capitolul al VI-lea al actualului Cod penal este consacrat infracțiunilor
contra libertății persoanei și cuprinde doar incriminările prin care se ocrotește în
mod direct libertatea fizică și psihică a persoanei. În privința infracțiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal a fost restructurată reglementarea, prin
eliminarea unor forme agravate sau elemente de agravare care nu se justificau, și
introducerea altora, menite a acoperi lacunele în reglementare.57 Astfel, spre
exemplu, s-a renunțat la agravanta incidentă în cazul în care în schimbul
eliberării se cere un folos, în acest caz urmând a opera regulile concursului de
infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj. Tot astfel, atunci când viața
persoanei este pusă în pericol va exista un concurs de infracțiuni, fără a fi
necesară menținerea unei agravante cu acest conținut. A fost în schimb introdusă
agravanta de la alin.(2) – răpirea unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și
exprima voința ori de a se apăra, căci în cazul acestor persoane doar printr-o
analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de
libertate (spre exemplu, răpirea unui nou-născut dintr-o maternitate).
În cazul infracțiunii de amenințare, s-a optat pentru o sferă deschisă a
persoanelor vizate de fapta cu care se amenință, astfel încât instanța să aibă
posibilitatea de a aprecia în fiecare caz concret dacă fapta era de natură să
alarmeze persoana amenințată. Realitatea a demonstrat că această stare de
alarmare poate fi cauzată nu doar de un rău ce vizează soțul sau o rudă apropiată
a celui amenințat, ci și de o eventuală faptă îndreptată împotriva unui prieten, ori
a altei persoane de care cel amenințat este legat afectiv.
De asemenea, actualul Cod penal a introdus în acest capitol a unei
incriminări noi - hărțuirea - pentru a răspunde unor cazuri apărute în practică în
care diferite persoane – în special femei – sunt așteptate și urmărite pe stradă sau
în alte locuri publice, ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice
sau similare, toate acestea fiind de natură a crea o stare de temere sau de
îngrijorare persoanei în cauză. Incriminări similare există și în alte legislații
europene, textul din proiect fiind inspirat de dispozițiile art. 222-16 C. pen.
francez, art. 179septies C. pen. elvețian, §390a C. pen. norvegian și de cele din
legislația engleză (în special Public Order Act 1986 și Protection from
Harasment Act 1997).
5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal
Definiție. Infracțiunea este prevăzută în art. 205 C.pen. într-o variantă tip,
o variantă asimilată și două variante agravate.
57
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
58
58
CAPITOLUL V.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII
PERSOANEI
Capitolul al VI-lea al actualului Cod penal este consacrat infracțiunilor
contra libertății persoanei și cuprinde doar incriminările prin care se ocrotește în
mod direct libertatea fizică și psihică a persoanei. În privința infracțiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal a fost restructurată reglementarea, prin
eliminarea unor forme agravate sau elemente de agravare care nu se justificau, și
introducerea altora, menite a acoperi lacunele în reglementare.57 Astfel, spre
exemplu, s-a renunțat la agravanta incidentă în cazul în care în schimbul
eliberării se cere un folos, în acest caz urmând a opera regulile concursului de
infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj. Tot astfel, atunci când viața
persoanei este pusă în pericol va exista un concurs de infracțiuni, fără a fi
necesară menținerea unei agravante cu acest conținut. A fost în schimb introdusă
agravanta de la alin.(2) – răpirea unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și
exprima voința ori de a se apăra, căci în cazul acestor persoane doar printr-o
analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de
libertate (spre exemplu, răpirea unui nou-născut dintr-o maternitate).
În cazul infracțiunii de amenințare, s-a optat pentru o sferă deschisă a
persoanelor vizate de fapta cu care se amenință, astfel încât instanța să aibă
posibilitatea de a aprecia în fiecare caz concret dacă fapta era de natură să
alarmeze persoana amenințată. Realitatea a demonstrat că această stare de
alarmare poate fi cauzată nu doar de un rău ce vizează soțul sau o rudă apropiată
a celui amenințat, ci și de o eventuală faptă îndreptată împotriva unui prieten, ori
a altei persoane de care cel amenințat este legat afectiv.
De asemenea, actualul Cod penal a introdus în acest capitol a unei
incriminări noi - hărțuirea - pentru a răspunde unor cazuri apărute în practică în
care diferite persoane – în special femei – sunt așteptate și urmărite pe stradă sau
în alte locuri publice, ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice
sau similare, toate acestea fiind de natură a crea o stare de temere sau de
îngrijorare persoanei în cauză. Incriminări similare există și în alte legislații
europene, textul din proiect fiind inspirat de dispozițiile art. 222-16 C. pen.
francez, art. 179septies C. pen. elvețian, §390a C. pen. norvegian și de cele din
legislația engleză (în special Public Order Act 1986 și Protection from
Harasment Act 1997).
5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal
Definiție. Infracțiunea este prevăzută în art. 205 C.pen. într-o variantă tip,
o variantă asimilată și două variante agravate.
57
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
58
58
 Varianta tip este prevăzută în alin. 1 și constă în lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal. De ex.: Inculpatul a acostat victima pe strada și
împotriva voinței ei, a dus-o la domiciliul său și nu i-a permis câteva zile să
părăsească locuința; în acest timp sub amenințarea cu cuțitul a avut cu ea
repetate raporturi sexuale. S-a reținut în sarcina inculpatului, atât infracțiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal, cât și cea de viol, fiind vorba de un concurs
real de infracțiuni.
Varianta asimilată prevede că se consideră lipsire de libertate și răpirea
unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie
relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare depind de ocrotirea
libertății fizice a persoanei, adică a posibilității acesteia de a se mișca, de a
circula, de a acționa după voința sa și în limitele admise de lege. În cazul
variantelor agravante există și un obiect juridic secundar, constituit din relațiile
care privesc integritatea corporal, sănătatea și viața persoanei fizice.
Obiectul material. Nu are, de regulă, un obiect material. Un asemenea
obiect apare în cazul unor forme agravate ale infracțiunii (de exemplu, când
victima este supusă unor suferințe).
Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii poate fi orice
persoană, deoarece legea nu cere o anumită calitate.
Participația penală este posibilă sub toate formele – coautorat, instigare
sau complicitate.
Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică. Dacă fapta se
săvârșește împotriva unui minor, va opera agravanta prevăzută în art. 205 alin. 3
lit.b Cod penal.
Poate fi subiect pasiv al infracțiunii o persoană aflată în imposibilitatea de
a-și exprima voința ori de a se apăra.
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza atât prin acțiuni,
cât și prin inacțiuni care au ca finalitate imposibilitatea persoanei de a se deplasa
ori de a se mișca nestingherită.
Acțiunile precum imobilizarea, introducerea persoanei într-un anumit loc,
transportarea cu un anumit mijloc de transport etc. sau inacțiuni precum
omisiunea de apune în libertate o persoană atunci când au încetat temeiurile
pentru privarea ori restrângerea libertății acesteia trebuie să aibă caracter ilegal
mai precis să nu fie expres au implicit admise de lege.
Legea nu cere împiedicare absolută de mișcare a victimei, ci se poate
înfățișa și ca o constrângere parțială, în raport cu o activitate pe care victima
vrea s-o realizeze.
Lipsirea de libertate există numai dacă privarea s-a produs în mod ilegal.
Nu va exista această condiție, dacă privarea de libertate a fost ordonată sau
autorizată de lege (cazul internărilor bolnavilor contagioși, alienaților mintali, a
supravegherii minorilor de către părinți sau oprirea soldaților de a ieși din
59
59
Varianta tip este prevăzută în alin. 1 și constă în lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal. De ex.: Inculpatul a acostat victima pe strada și
împotriva voinței ei, a dus-o la domiciliul său și nu i-a permis câteva zile să
părăsească locuința; în acest timp sub amenințarea cu cuțitul a avut cu ea
repetate raporturi sexuale. S-a reținut în sarcina inculpatului, atât infracțiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal, cât și cea de viol, fiind vorba de un concurs
real de infracțiuni.
Varianta asimilată prevede că se consideră lipsire de libertate și răpirea
unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie
relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare depind de ocrotirea
libertății fizice a persoanei, adică a posibilității acesteia de a se mișca, de a
circula, de a acționa după voința sa și în limitele admise de lege. În cazul
variantelor agravante există și un obiect juridic secundar, constituit din relațiile
care privesc integritatea corporal, sănătatea și viața persoanei fizice.
Obiectul material. Nu are, de regulă, un obiect material. Un asemenea
obiect apare în cazul unor forme agravate ale infracțiunii (de exemplu, când
victima este supusă unor suferințe).
Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii poate fi orice
persoană, deoarece legea nu cere o anumită calitate.
Participația penală este posibilă sub toate formele – coautorat, instigare
sau complicitate.
Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică. Dacă fapta se
săvârșește împotriva unui minor, va opera agravanta prevăzută în art. 205 alin. 3
lit.b Cod penal.
Poate fi subiect pasiv al infracțiunii o persoană aflată în imposibilitatea de
a-și exprima voința ori de a se apăra.
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza atât prin acțiuni,
cât și prin inacțiuni care au ca finalitate imposibilitatea persoanei de a se deplasa
ori de a se mișca nestingherită.
Acțiunile precum imobilizarea, introducerea persoanei într-un anumit loc,
transportarea cu un anumit mijloc de transport etc. sau inacțiuni precum
omisiunea de apune în libertate o persoană atunci când au încetat temeiurile
pentru privarea ori restrângerea libertății acesteia trebuie să aibă caracter ilegal
mai precis să nu fie expres au implicit admise de lege.
Legea nu cere împiedicare absolută de mișcare a victimei, ci se poate
înfățișa și ca o constrângere parțială, în raport cu o activitate pe care victima
vrea s-o realizeze.
Lipsirea de libertate există numai dacă privarea s-a produs în mod ilegal.
Nu va exista această condiție, dacă privarea de libertate a fost ordonată sau
autorizată de lege (cazul internărilor bolnavilor contagioși, alienaților mintali, a
supravegherii minorilor de către părinți sau oprirea soldaților de a ieși din
59
59
cazarmă în baza regulamentelor sau luarea măsurilor preventive: reținerea,
arestarea).
Cerința esențială a elementului material este ca lipsirea de libertate să fie
ilegală, nepermisă de lege - să nu existe vreun caz în care legea să permită
privarea de libertate a victimei.
În cazul reținerii sau arestării preventive sau la domiciliu a unei persoane
știind că este nevinovată se va reține comiterea infracțiunii de represiune
nedreaptă (alin. 2 art. 283 C.pen.).
În ipoteza în care se reține comiterea faptei în îndeplinirea unei obligații
impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta
(ordinul legii), respectiv în îndeplinirea unei obligații impuse autoritatea
competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit
ilegală (comanda autorității), va opera cauza justificativă prevăzută art.21 C.pen.
Pentru existența infracțiunii, nu interesează locul și nici timpul săvârșirii
faptei, nu interesează mijloacele folosite de făptuitor. Dacă mijlocul folosit de
făptuitor constituie prin el însuși o infracțiune se aplică regulile referitoare la
concursul de infracțiuni58.
În ceea ce privește limita inferioară duratei lipsirii de libertate este unanim
acceptată opinia că lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie
împiedicată în mod efectiv de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința
sa.
Elementul material al infracțiunii poate consta fie într-o acțiune precum:
subiectul activ îi administrează unele substanțe care îi paralizează voința -
alcoolul, stupefiante- sau îi ascunde hainele pentru a o împiedica să se
deplaseze, ori internează victima într-un spital de boli nervoase prin prezentarea
eronată a a stării de fapt în fața autorităților etc., fie într-o inacțiune cum ar fi:
autorul omite să facă ceea ce este obligat în cadrul atribuțiilor de serviciu, cum
ar fi neeliberarea unei persoane dintr-o unitate psihiatrică atunci când motivele
pentru internarea acesteia au dispărut etc59.
Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează
elementul material al infracțiunii are ca urmare o stare de încălcare a libertății de
mișcare a persoanei, chiar și pentru un interval scurt de timp.
Dacă s-au produs și alte urmări (de exemplu, o vătămare a integrității
corporale sau a sănătății victimei) sunt aplicabile dispozițiile referitoare la
concursul de infracțiuni.
În varianta agravată prevăzută în alin.3 lit.c se cere ca victimei să îi fie
pusă în pericol sănătatea sau viața.
Agravanta se reține când se s-a creat efectiv posibilitatea ca victima să
sufere o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori ca ea să-și piardă
viață.
58
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p.92.
59
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.105.
60
60
cazarmă în baza regulamentelor sau luarea măsurilor preventive: reținerea,
arestarea).
Cerința esențială a elementului material este ca lipsirea de libertate să fie
ilegală, nepermisă de lege - să nu existe vreun caz în care legea să permită
privarea de libertate a victimei.
În cazul reținerii sau arestării preventive sau la domiciliu a unei persoane
știind că este nevinovată se va reține comiterea infracțiunii de represiune
nedreaptă (alin. 2 art. 283 C.pen.).
În ipoteza în care se reține comiterea faptei în îndeplinirea unei obligații
impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta
(ordinul legii), respectiv în îndeplinirea unei obligații impuse autoritatea
competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit
ilegală (comanda autorității), va opera cauza justificativă prevăzută art.21 C.pen.
Pentru existența infracțiunii, nu interesează locul și nici timpul săvârșirii
faptei, nu interesează mijloacele folosite de făptuitor. Dacă mijlocul folosit de
făptuitor constituie prin el însuși o infracțiune se aplică regulile referitoare la
concursul de infracțiuni58.
În ceea ce privește limita inferioară duratei lipsirii de libertate este unanim
acceptată opinia că lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie
împiedicată în mod efectiv de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința
sa.
Elementul material al infracțiunii poate consta fie într-o acțiune precum:
subiectul activ îi administrează unele substanțe care îi paralizează voința -
alcoolul, stupefiante- sau îi ascunde hainele pentru a o împiedica să se
deplaseze, ori internează victima într-un spital de boli nervoase prin prezentarea
eronată a a stării de fapt în fața autorităților etc., fie într-o inacțiune cum ar fi:
autorul omite să facă ceea ce este obligat în cadrul atribuțiilor de serviciu, cum
ar fi neeliberarea unei persoane dintr-o unitate psihiatrică atunci când motivele
pentru internarea acesteia au dispărut etc59.
Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează
elementul material al infracțiunii are ca urmare o stare de încălcare a libertății de
mișcare a persoanei, chiar și pentru un interval scurt de timp.
Dacă s-au produs și alte urmări (de exemplu, o vătămare a integrității
corporale sau a sănătății victimei) sunt aplicabile dispozițiile referitoare la
concursul de infracțiuni.
În varianta agravată prevăzută în alin.3 lit.c se cere ca victimei să îi fie
pusă în pericol sănătatea sau viața.
Agravanta se reține când se s-a creat efectiv posibilitatea ca victima să
sufere o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori ca ea să-și piardă
viață.
58
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p.92.
59
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.105.
60
60
 Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea
sau din tratamentul la care a fost supusă victima (de ex. ținerea într-o încăpere
insalubră, fără hrană suficientă, în frig etc.).
Această variantă subzistă și atunci când starea de pericol a existat numai la
un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât
victima a fost lipsită de libertate. Această formă agravată subzistă și atunci când
starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi
existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate.
În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale
sau a sănătății, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs
cu infracțiunea de lovire sau vătămarea corporală. (alin.2 art.193, art.194
C.pen.).
În alin.4 art.205 C.pen. este prevăzută ca o variantă agravată deosebit de
periculoasă, situație în care fapta a avut ca urmare moartea victimei (infracțiune
absorbantă), situație în care altfel ar fi existat concurs de infracțiuni. S-a reținut
această agravantă în situația în care inculpații au lipsit victima în mod ilegal de
libertate și au exercitat asupra ei presiuni psihice și constrângeri fizice, astfel
încât aceasta pretextând că merge la toaletă a sărit pe fereastră de la etajul 3,
căzând pe trotuar și suferind politraumatisme în urma cărora a decedat60.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și
urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă lipsirea de
libertate a persoanei este absorbită în mod natural de o altă infracțiune,
pierzându-și astfel autonomia, va exista o singură infracțiune și anume cea
absorbantă.
Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor fi atâtea
infracțiuni câte victime au fost lezate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
intenție indirectă, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea ilegalității acțiunii sau
inacțiunii sale și să urmărească ori să accepte acest rezultat.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, vinovăția se prezintă sub
forma praeterintenției. Mobilul sau scopul nu are nici o relevanță pentru
săvârșirea faptei penale.
Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege. Legea asimilează actelor de
executare și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea
de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 4, adică unele activități
care în mod obișnuit constituie acte pregătitoare.
Consumarea. Lipsirea de libertate în mod ilegal, se consumă în momentul
în care se produce urmarea imediată. Infracțiunea este de regulă continuă pentru
că momentul consumării este susceptibil de prelungire în timp până la reluarea
libertății persoanei (momentul epuizării infracțiunii).
60
C.Ap. Constanța, dec.pen. nr.228/2000, în Dreptul nr.1/2001, p.188.
61
61
Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea
sau din tratamentul la care a fost supusă victima (de ex. ținerea într-o încăpere
insalubră, fără hrană suficientă, în frig etc.).
Această variantă subzistă și atunci când starea de pericol a existat numai la
un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât
victima a fost lipsită de libertate. Această formă agravată subzistă și atunci când
starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi
existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate.
În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale
sau a sănătății, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs
cu infracțiunea de lovire sau vătămarea corporală. (alin.2 art.193, art.194
C.pen.).
În alin.4 art.205 C.pen. este prevăzută ca o variantă agravată deosebit de
periculoasă, situație în care fapta a avut ca urmare moartea victimei (infracțiune
absorbantă), situație în care altfel ar fi existat concurs de infracțiuni. S-a reținut
această agravantă în situația în care inculpații au lipsit victima în mod ilegal de
libertate și au exercitat asupra ei presiuni psihice și constrângeri fizice, astfel
încât aceasta pretextând că merge la toaletă a sărit pe fereastră de la etajul 3,
căzând pe trotuar și suferind politraumatisme în urma cărora a decedat60.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și
urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă lipsirea de
libertate a persoanei este absorbită în mod natural de o altă infracțiune,
pierzându-și astfel autonomia, va exista o singură infracțiune și anume cea
absorbantă.
Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor fi atâtea
infracțiuni câte victime au fost lezate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
intenție indirectă, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea ilegalității acțiunii sau
inacțiunii sale și să urmărească ori să accepte acest rezultat.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, vinovăția se prezintă sub
forma praeterintenției. Mobilul sau scopul nu are nici o relevanță pentru
săvârșirea faptei penale.
Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege. Legea asimilează actelor de
executare și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea
de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 4, adică unele activități
care în mod obișnuit constituie acte pregătitoare.
Consumarea. Lipsirea de libertate în mod ilegal, se consumă în momentul
în care se produce urmarea imediată. Infracțiunea este de regulă continuă pentru
că momentul consumării este susceptibil de prelungire în timp până la reluarea
libertății persoanei (momentul epuizării infracțiunii).
60
C.Ap. Constanța, dec.pen. nr.228/2000, în Dreptul nr.1/2001, p.188.
61
61
 Forme agravate
1. Potrivit art. 205 alin. 3 Cod penal prima varianta agravata constă „în
săvârșirea faptei de o persoană înarmată.
Legea nu cere ca autorul să fi întrebuințat arma aflată asupra sa pentru a
înlesni săvârșirea infracțiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat.
Potrivit art.179 Cod penal prin „persoană înarmată” trebuie să înțelegem
persoana care are asupra sa instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate
prin dispoziții legale, sau un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care le
întrebuințează la atac.
În primul caz, este suficient ca autorul să aibă asupra sa, în momentul
săvârșirii faptei, o astfel de armă. În al doilea caz, este necesar ca subiectul activ
să utilizeze obiectul împotriva victimei, fiind vorba de un obiect care devine
armă numai prin folosire.
Prin armă propriu-zisă se înțelege orice obiect sau dispozitiv a cărui
funcționarea determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe
explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze
nocive, iritante sau de neutralizare, prevăzute de lege (alin.1 art.179 C.pen. și
art.2 din Legea nr. 295/2004).
2. lipsirea de libertate a unui minor lit.b alin. 3 art. 205 C.pen.
Starea de minoritate a victimei (sub 18 ani) trebuie să existe în momentul
săvârșirii faptei și să fie cunoscută sau prevăzută de autor.
3. Lipsirea de libertate are ca urmare punerea în pericol a sănătății sau a
vieții persoanei vătămate - lit.c alin.3 art.205 C.pen.
Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea
sau din tratamentul la care a fost supusă victima.
Dacă victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a
sănătății, infracțiunea intră în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală (art.
194 Cod penal).
4. art. 205 alin. 4 – dacă fapta a avut ca urmare praeterintenționată
moartea victimei. Acest rezultat mai grav i se reține făptuitorului din culpă,
forma de vinovăție care se reține fiind praeterintenția.
Sancțiunea. În modalitatea simplă sau tipică, infracțiunea se pedepsește
cu închisoare de la închisoarea de la unu la 7 ani. În forma agravată, fapta se
pedepsește, după caz, cu închisoare de la 3 la 10 ani (alin. 3), de la 7 la 15 ani
(alin. 4) și interzicerea unor drepturi.
Infracțiunea de lipsire de libertate a fost reformulată prin eliminarea unor
forme agravate sau elemente circumstanțiale agravante care nu se justificau și
prin introducerea altora, în vederea acoperirii unor lacune semnalate în doctrină.
Astfel s-a renunțat la: comiterea faptei prin simularea de calități oficiale,
prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună
sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj,
precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori
sănătatea sau viața îi este pusă în pericol; agravantă incident în cazul în care
schimbul eliberării se cere un folos (în acest caz urmând a se aplica regulile
62
62
Forme agravate
1. Potrivit art. 205 alin. 3 Cod penal prima varianta agravata constă „în
săvârșirea faptei de o persoană înarmată.
Legea nu cere ca autorul să fi întrebuințat arma aflată asupra sa pentru a
înlesni săvârșirea infracțiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat.
Potrivit art.179 Cod penal prin „persoană înarmată” trebuie să înțelegem
persoana care are asupra sa instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate
prin dispoziții legale, sau un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care le
întrebuințează la atac.
În primul caz, este suficient ca autorul să aibă asupra sa, în momentul
săvârșirii faptei, o astfel de armă. În al doilea caz, este necesar ca subiectul activ
să utilizeze obiectul împotriva victimei, fiind vorba de un obiect care devine
armă numai prin folosire.
Prin armă propriu-zisă se înțelege orice obiect sau dispozitiv a cărui
funcționarea determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe
explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze
nocive, iritante sau de neutralizare, prevăzute de lege (alin.1 art.179 C.pen. și
art.2 din Legea nr. 295/2004).
2. lipsirea de libertate a unui minor lit.b alin. 3 art. 205 C.pen.
Starea de minoritate a victimei (sub 18 ani) trebuie să existe în momentul
săvârșirii faptei și să fie cunoscută sau prevăzută de autor.
3. Lipsirea de libertate are ca urmare punerea în pericol a sănătății sau a
vieții persoanei vătămate - lit.c alin.3 art.205 C.pen.
Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea
sau din tratamentul la care a fost supusă victima.
Dacă victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a
sănătății, infracțiunea intră în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală (art.
194 Cod penal).
4. art. 205 alin. 4 – dacă fapta a avut ca urmare praeterintenționată
moartea victimei. Acest rezultat mai grav i se reține făptuitorului din culpă,
forma de vinovăție care se reține fiind praeterintenția.
Sancțiunea. În modalitatea simplă sau tipică, infracțiunea se pedepsește
cu închisoare de la închisoarea de la unu la 7 ani. În forma agravată, fapta se
pedepsește, după caz, cu închisoare de la 3 la 10 ani (alin. 3), de la 7 la 15 ani
(alin. 4) și interzicerea unor drepturi.
Infracțiunea de lipsire de libertate a fost reformulată prin eliminarea unor
forme agravate sau elemente circumstanțiale agravante care nu se justificau și
prin introducerea altora, în vederea acoperirii unor lacune semnalate în doctrină.
Astfel s-a renunțat la: comiterea faptei prin simularea de calități oficiale,
prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună
sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj,
precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori
sănătatea sau viața îi este pusă în pericol; agravantă incident în cazul în care
schimbul eliberării se cere un folos (în acest caz urmând a se aplica regulile
62
62
concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj); lipsirea de libertate
a unei persoane săvârșită în scopul de a oblige la practicarea prostituției; lipsirea
de libertate comisă de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat;
lipsirea de libertatea care determină sinuciderea victimei.
Pe de altă parte a fost introdusă agravanta de la alin.2 – răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra.
5.2. Amenințarea
Definiție. Infracțiunea este prevăzută în alin.1 art. 206 Cod penal și constă
în „fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate dacă este
de natură să îi producă o stare de temere”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care
asigură libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul de a decide, de a lua
nestingherit hotărâri sau de a-și manifesta voința.
Obiect material. Nu are obiect material, deoarece acțiunea incriminată se
răsfrânge asupra unui drept subiectiv, anume dreptul la libertatea psihică
(morală) a persoanei.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nu este determinat de lege, putând
fi orice persoană. Participația penală este posibilă în toate formele.
Subiectul pasiv este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la
persoana sa, a soțului ori a unei rude apropiate.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de amenințare se
săvârșește prin acțiunea de amenințare ce trebuie să îndeplinească anumite
condiții.
Astfel, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei
infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Nu are importanță gravitatea infracțiunii
cu care se amenință.
Atunci când autorul amenință cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, nu are
importanță mărimea pagubei, dar se va ține seama la individualizarea pedepsei.
O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca acțiunea cu care
făptuitorul amenință să fie în mod obiectiv aptă să producă o stare de temere
celui amenințat. Nu va exista infracțiune dacă se amenință cu intervenția
fenomenelor naturii ori dacă amenință cu o acțiune pe care nu are posibilitatea
să o înfăptuiască.
Va exista infracțiunea atunci când victima în raport cu gradul său de
cultură putea să creadă în realizarea infracțiunii.
Amenințarea trebuie să se refere la un rău determinat și nu la consecințe
generic menționate.
Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Nu va exista infracțiune
dacă se amenință cu exercitarea unui drept în condițiile legii, de exemplu, dacă
amenință că va deschide un proces.
Va exista însă infracțiunea, dacă făptuitorul acționează dintr-un mijloc
licit, însă folosește mijloace ilegale.
63
63
concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj); lipsirea de libertate
a unei persoane săvârșită în scopul de a oblige la practicarea prostituției; lipsirea
de libertate comisă de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat;
lipsirea de libertatea care determină sinuciderea victimei.
Pe de altă parte a fost introdusă agravanta de la alin.2 – răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra.
5.2. Amenințarea
Definiție. Infracțiunea este prevăzută în alin.1 art. 206 Cod penal și constă
în „fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate dacă este
de natură să îi producă o stare de temere”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care
asigură libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul de a decide, de a lua
nestingherit hotărâri sau de a-și manifesta voința.
Obiect material. Nu are obiect material, deoarece acțiunea incriminată se
răsfrânge asupra unui drept subiectiv, anume dreptul la libertatea psihică
(morală) a persoanei.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nu este determinat de lege, putând
fi orice persoană. Participația penală este posibilă în toate formele.
Subiectul pasiv este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la
persoana sa, a soțului ori a unei rude apropiate.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de amenințare se
săvârșește prin acțiunea de amenințare ce trebuie să îndeplinească anumite
condiții.
Astfel, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei
infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Nu are importanță gravitatea infracțiunii
cu care se amenință.
Atunci când autorul amenință cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, nu are
importanță mărimea pagubei, dar se va ține seama la individualizarea pedepsei.
O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca acțiunea cu care
făptuitorul amenință să fie în mod obiectiv aptă să producă o stare de temere
celui amenințat. Nu va exista infracțiune dacă se amenință cu intervenția
fenomenelor naturii ori dacă amenință cu o acțiune pe care nu are posibilitatea
să o înfăptuiască.
Va exista infracțiunea atunci când victima în raport cu gradul său de
cultură putea să creadă în realizarea infracțiunii.
Amenințarea trebuie să se refere la un rău determinat și nu la consecințe
generic menționate.
Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Nu va exista infracțiune
dacă se amenință cu exercitarea unui drept în condițiile legii, de exemplu, dacă
amenință că va deschide un proces.
Va exista însă infracțiunea, dacă făptuitorul acționează dintr-un mijloc
licit, însă folosește mijloace ilegale.
63
63
 Caracterul amenințării de a fi fost susceptibilă de a alarma, se apreciază
concret în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat,
de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat,
de reacția acestuia în fața amenințării.
Dacă amenințarea se referă la săvârșirea unei infracțiuni și acea infracțiune
este comisă imediat, atunci infracțiunea de amenințare este absorbită în
infracțiunea la care s-a făcut referire.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de alarmare prin
temerea pe care o resimte victima.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe legătura de cauzalitate.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă.
În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă
făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; pentru existența
ei este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va
provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma.
Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă. De
asemenea, intenția lipsește în situația în care făptuitorul a fost în eroare referitor
la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare.
Tentativa nu este pedepsită.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a
acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a
victimei.
Este o infracțiune de pericol și în același timp, infracțiune formală și
instantanee.
Dacă amenințarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracțiuni
complexe (de exemplu, în cazul infracțiunilor de tâlhărie, șantaj, ultraj), ori o
circumstanță agravantă a altei infracțiuni (de exemplu, art. 271 alin. 3 –
amenințarea săvârșită pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință)
ea va fi absorbită în conținutul acesteia.
Sancțiunea. Infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși
sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul
amenințării.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate- alin.2 art.206 C.pen.
În ceea ce privește infracțiunea de amenințare conținutul juridic al acesteia
nu a fost modificat cu excepția lărgirii sferei persoanelor vizate de fapta cu care
se amenință. Mai exact instanța are posibilitatea aprecierii în fiecare caz dacă
fapta era sau nu de natură să îi producă persoanei amenințate o stare de temere.
5.3. Șantajul
Definiție. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 207 Cod
penal și constă în „constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să
64
64
Caracterul amenințării de a fi fost susceptibilă de a alarma, se apreciază
concret în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat,
de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat,
de reacția acestuia în fața amenințării.
Dacă amenințarea se referă la săvârșirea unei infracțiuni și acea infracțiune
este comisă imediat, atunci infracțiunea de amenințare este absorbită în
infracțiunea la care s-a făcut referire.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de alarmare prin
temerea pe care o resimte victima.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe legătura de cauzalitate.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă.
În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă
făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; pentru existența
ei este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va
provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma.
Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă. De
asemenea, intenția lipsește în situația în care făptuitorul a fost în eroare referitor
la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare.
Tentativa nu este pedepsită.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a
acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a
victimei.
Este o infracțiune de pericol și în același timp, infracțiune formală și
instantanee.
Dacă amenințarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracțiuni
complexe (de exemplu, în cazul infracțiunilor de tâlhărie, șantaj, ultraj), ori o
circumstanță agravantă a altei infracțiuni (de exemplu, art. 271 alin. 3 –
amenințarea săvârșită pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință)
ea va fi absorbită în conținutul acesteia.
Sancțiunea. Infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși
sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul
amenințării.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate- alin.2 art.206 C.pen.
În ceea ce privește infracțiunea de amenințare conținutul juridic al acesteia
nu a fost modificat cu excepția lărgirii sferei persoanelor vizate de fapta cu care
se amenință. Mai exact instanța are posibilitatea aprecierii în fiecare caz dacă
fapta era sau nu de natură să îi producă persoanei amenințate o stare de temere.
5.3. Șantajul
Definiție. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 207 Cod
penal și constă în „constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să
64
64
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust
un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”.
Potrivit alin. 2 al art. 207 Cod penal, infracțiunea există și atunci când
constrângerea constă în „amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau
imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru
de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos
nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”.
Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale
referitoare la libertatea psihică a persoanei.
Obiect material. Infracțiunea nu are în principiu obiect material. Când
fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice, obiectul material îl constituie
corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația
penală este posibilă în oricare din formele sale.
Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a
simți presiunea psihică exercitată asupra sa.
În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de
șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de
constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Prin violență se înțelege orice formă de violență fizică folosită împotriva
victimei (lovire, imobilizare, provocare de vătămări de natura celor prevăzute în
art. 180 Cod penal).
Prin amenințare se înțelege orice acțiune de natură să inspire în mod real
victimei o temere și să împiedice victima să se opună pretențiilor făptuitorului.
Victima poate fi determinată să facă ceva: să semneze un act, să evacueze
un imobil, să-și dea demisia.
Victima poate fi determinată să nu facă ceva: să renunțe a porni un proces,
să renunțe la a-și depune dosarul la un concurs.
De asemenea, poate fi determinată să dea ceva: să dea bani, o
recomandare; sau să sufere ceva: să i se distrugă un bun, să părăsească o
localitate.
Nu interesează dacă victima putea sau nu să se opună constrângerii dacă
depunea eforturi mai mari. Atunci când făptuitorul pretinde concomitent cu
realizarea constrângerii ca victima să-i dea un bun mobil, va răspunde pentru
tâlhărie.
Pentru existența infracțiunii nu e necesar ca persoana constrânsă să
satisfacă pretenția făptuitorului.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a
victimei. În doctrină s-a apreciat că, deși se folosește expresia “stare”, urmarea
65
65
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust
un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”.
Potrivit alin. 2 al art. 207 Cod penal, infracțiunea există și atunci când
constrângerea constă în „amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau
imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru
de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos
nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”.
Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale
referitoare la libertatea psihică a persoanei.
Obiect material. Infracțiunea nu are în principiu obiect material. Când
fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice, obiectul material îl constituie
corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația
penală este posibilă în oricare din formele sale.
Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a
simți presiunea psihică exercitată asupra sa.
În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de
șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de
constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Prin violență se înțelege orice formă de violență fizică folosită împotriva
victimei (lovire, imobilizare, provocare de vătămări de natura celor prevăzute în
art. 180 Cod penal).
Prin amenințare se înțelege orice acțiune de natură să inspire în mod real
victimei o temere și să împiedice victima să se opună pretențiilor făptuitorului.
Victima poate fi determinată să facă ceva: să semneze un act, să evacueze
un imobil, să-și dea demisia.
Victima poate fi determinată să nu facă ceva: să renunțe a porni un proces,
să renunțe la a-și depune dosarul la un concurs.
De asemenea, poate fi determinată să dea ceva: să dea bani, o
recomandare; sau să sufere ceva: să i se distrugă un bun, să părăsească o
localitate.
Nu interesează dacă victima putea sau nu să se opună constrângerii dacă
depunea eforturi mai mari. Atunci când făptuitorul pretinde concomitent cu
realizarea constrângerii ca victima să-i dea un bun mobil, va răspunde pentru
tâlhărie.
Pentru existența infracțiunii nu e necesar ca persoana constrânsă să
satisfacă pretenția făptuitorului.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a
victimei. În doctrină s-a apreciat că, deși se folosește expresia “stare”, urmarea
65
65
imediată constă, în realitate, într-un rezultat; ca atare, aceasta nu ar putea consta
decât într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei61.
Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă
trebuie să existe o legătura de cauzalitate. O asemenea legătura nu va exista dacă
se dovedește că victima a simulat starea de temere pentru a-l induce în eroare pe
făptuitor pentru a renunța.
Latura subiectivă. Se săvârșește numai cu intenție directă.
Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a produs
urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns.
Sancțiunea. În formă simplă (tipică) șantajul se pedepsește cu închisoare
de la unu la 5 ani. Forma asimilată se sancționează cu închisoare de la unu la 5
ani.
Forma agravantă. Potrivit alin.3 art.207 C.pen. infracțiunea este mai
gravă dacă faptele prevăzute în alin.1 și 2 au fost comise în scopul de a dobândi
în mod injust un folos patrimonial (de ex. bunuri, comisioane, împrumuturi,
premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni
de serviciu în mod gratuit), pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Noua reglementare face distincția regimului sancționator în funcție de
scopul urmărit de făptuitor.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
5.4. Hărțuirea
Definiție. Este infracțiunea ce constă în fapta celui care, în mod repetat,
urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează
locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i
astfel o stare de temere (alin.1 art.208 C.pen.).
Este astfel reglementată o formă specială amenințării care produce o stare
de temere realizată prin urmărirea repetată a victimei ori supravegherea
locuinței, locului de muncă ori a altor locuri frecventate de aceasta62.
Constituie o variantă atenuantă efectuarea de apeluri telefonice sau
comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau
conținut, îi cauzează temere unei persoane (alin.2 art.208 C.pen.).
Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale
referitoare la libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul libertății de a se
deplasa nestingherită și de a-și trăi viața privată fără imixtiuni.
Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația
penală este posibilă în oricare din formele sale.
61
V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod
penal, Ed. C.H.Beck, București, 2009, p.171.
62
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 124.
66
66
imediată constă, în realitate, într-un rezultat; ca atare, aceasta nu ar putea consta
decât într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei61.
Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă
trebuie să existe o legătura de cauzalitate. O asemenea legătura nu va exista dacă
se dovedește că victima a simulat starea de temere pentru a-l induce în eroare pe
făptuitor pentru a renunța.
Latura subiectivă. Se săvârșește numai cu intenție directă.
Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a produs
urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns.
Sancțiunea. În formă simplă (tipică) șantajul se pedepsește cu închisoare
de la unu la 5 ani. Forma asimilată se sancționează cu închisoare de la unu la 5
ani.
Forma agravantă. Potrivit alin.3 art.207 C.pen. infracțiunea este mai
gravă dacă faptele prevăzute în alin.1 și 2 au fost comise în scopul de a dobândi
în mod injust un folos patrimonial (de ex. bunuri, comisioane, împrumuturi,
premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni
de serviciu în mod gratuit), pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Noua reglementare face distincția regimului sancționator în funcție de
scopul urmărit de făptuitor.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
5.4. Hărțuirea
Definiție. Este infracțiunea ce constă în fapta celui care, în mod repetat,
urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează
locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i
astfel o stare de temere (alin.1 art.208 C.pen.).
Este astfel reglementată o formă specială amenințării care produce o stare
de temere realizată prin urmărirea repetată a victimei ori supravegherea
locuinței, locului de muncă ori a altor locuri frecventate de aceasta62.
Constituie o variantă atenuantă efectuarea de apeluri telefonice sau
comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau
conținut, îi cauzează temere unei persoane (alin.2 art.208 C.pen.).
Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale
referitoare la libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul libertății de a se
deplasa nestingherită și de a-și trăi viața privată fără imixtiuni.
Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația
penală este posibilă în oricare din formele sale.
61
V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod
penal, Ed. C.H.Beck, București, 2009, p.171.
62
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 124.
66
66
 Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a
simți presiunea psihică exercitată asupra sa.
În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de
hărțuire, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.
Latura obiectivă. Elementul material constă o acțiune de urmărire a
victimei sau de supraveghere a locuinței acesteia, a locului său de muncă sau a
altor locuri pe care le frecventează.
Norma de incriminare conține două cerințe esențiale, atașate elementului
material:
a) în primul rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze în mod
repetat;
b) în al doilea rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze fără drept
sau fără un interes legitim.
Urmărirea se poate realiza atât în locuri publice, cât și în diferite spații
private (de ex. în restaurante în timpul în care persoana vătămată se află într-un
separeu)63.
În varianta simplă hărțuirea se săvârșește prin urmărirea victimei sau
supravegherea locuinței, locului de muncă sau alte locuri frecventate de către
acestea.
Urmărirea trebuie să aibă caracter repetat (cel puțin două acte), un singur
act nefiind suficient pentru reținerea infracțiunii de hărțuire, chiar dacă încă de
la sesizarea primului act victima s-a aflat sub o stare de temere deci este o
infracțiune de obicei.
Legea prevede și o altă cerință esențială și anume urmărirea să se
efectueze fără un interes legitim (de ex. nu se va putea reține comiterea
infracțiunii de hărțuire în ipoteza în care organele de urmărire penală dispun în
condițiile legii efectuarea unui filaj cu privire la anumite persoane suspectate în
implicare în activități infracționale).
Termenul de hărțuire presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a
necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a pisa, a frământa, a
neliniști partea vătămată.
Hărțuirea nu este definită în legislația penală, dar presupune alarmarea,
crearea de neplăceri victimei. In fond, hărțuirea include orice tip de
comportament sau acțiune care include amenințarea securității și liniștii victimei
ori care îi cauzează inconveniente inutile.
Urmărirea presupune a merge, a se deplasa, a fugi după cineva sau pe
urmele cuiva, indiferent dacă deplasarea se face pe jos, cu mijloace de transport
în comun sau cu un alt mijloc de transport (cu mașina personală, cu un taxi, cu
bicicletă, pe role etc.).
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
63
București, 2014, p. 125.
67
67
Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a
simți presiunea psihică exercitată asupra sa.
În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de
hărțuire, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.
Latura obiectivă. Elementul material constă o acțiune de urmărire a
victimei sau de supraveghere a locuinței acesteia, a locului său de muncă sau a
altor locuri pe care le frecventează.
Norma de incriminare conține două cerințe esențiale, atașate elementului
material:
a) în primul rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze în mod
repetat;
b) în al doilea rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze fără drept
sau fără un interes legitim.
Urmărirea se poate realiza atât în locuri publice, cât și în diferite spații
private (de ex. în restaurante în timpul în care persoana vătămată se află într-un
separeu)63.
În varianta simplă hărțuirea se săvârșește prin urmărirea victimei sau
supravegherea locuinței, locului de muncă sau alte locuri frecventate de către
acestea.
Urmărirea trebuie să aibă caracter repetat (cel puțin două acte), un singur
act nefiind suficient pentru reținerea infracțiunii de hărțuire, chiar dacă încă de
la sesizarea primului act victima s-a aflat sub o stare de temere deci este o
infracțiune de obicei.
Legea prevede și o altă cerință esențială și anume urmărirea să se
efectueze fără un interes legitim (de ex. nu se va putea reține comiterea
infracțiunii de hărțuire în ipoteza în care organele de urmărire penală dispun în
condițiile legii efectuarea unui filaj cu privire la anumite persoane suspectate în
implicare în activități infracționale).
Termenul de hărțuire presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a
necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a pisa, a frământa, a
neliniști partea vătămată.
Hărțuirea nu este definită în legislația penală, dar presupune alarmarea,
crearea de neplăceri victimei. In fond, hărțuirea include orice tip de
comportament sau acțiune care include amenințarea securității și liniștii victimei
ori care îi cauzează inconveniente inutile.
Urmărirea presupune a merge, a se deplasa, a fugi după cineva sau pe
urmele cuiva, indiferent dacă deplasarea se face pe jos, cu mijloace de transport
în comun sau cu un alt mijloc de transport (cu mașina personală, cu un taxi, cu
bicicletă, pe role etc.).
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
63
București, 2014, p. 125.
67
67
 Supravegherea locuinței, locului de muncă sau altor locuri frecventate de
către victimă presupune observarea, pândirea acestor locuri, indiferent dacă
persoana hărțuită se află în aceste locații sau nu.
Spre deosebire de legislațiile străine, care includ în elementul material al
infracțiunii de hărțuire acte de violență sau amenințare față de victimă, nu
exclud existența acestei infracțiuni nici dacă este săvârșită de către persoane care
locuiesc împreună și au o relație stabilă, legislația penală română a ales să
incrimineze numai faptele de urmărire sau supraveghere a victimei sau a
locurilor în care se deplasează64.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de temere.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re.
Latura subiectivă. Hărțuirea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă65.
Tentativa. Consumarea. Tentativa nu este incriminată și deci nu se
sancționează. Consumarea infracțiunii are loc în momentul efectuării celei de-a
doua acțiuni de hărțuire, când, urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs
consecința cerută de lege, respectiv crearea stării de temere.
Sancțiunea. Pedeapsa pentru varianta tip a infracțiunii este închisoarea de
la 3 la 6 luni sau amenda. Varianta atenuată se pedepsește cu închisoare de la o
lună la trei luni sau amenda, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
64
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.120.
65
Idem, p.120-121.
68
68
Supravegherea locuinței, locului de muncă sau altor locuri frecventate de
către victimă presupune observarea, pândirea acestor locuri, indiferent dacă
persoana hărțuită se află în aceste locații sau nu.
Spre deosebire de legislațiile străine, care includ în elementul material al
infracțiunii de hărțuire acte de violență sau amenințare față de victimă, nu
exclud existența acestei infracțiuni nici dacă este săvârșită de către persoane care
locuiesc împreună și au o relație stabilă, legislația penală română a ales să
incrimineze numai faptele de urmărire sau supraveghere a victimei sau a
locurilor în care se deplasează64.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de temere.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re.
Latura subiectivă. Hărțuirea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă65.
Tentativa. Consumarea. Tentativa nu este incriminată și deci nu se
sancționează. Consumarea infracțiunii are loc în momentul efectuării celei de-a
doua acțiuni de hărțuire, când, urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs
consecința cerută de lege, respectiv crearea stării de temere.
Sancțiunea. Pedeapsa pentru varianta tip a infracțiunii este închisoarea de
la 3 la 6 luni sau amenda. Varianta atenuată se pedepsește cu închisoare de la o
lună la trei luni sau amenda, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
64
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.120.
65
Idem, p.120-121.
68
68
 CAPITOLUL VI.
TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR
VULNERABILE
Capitolul al VII-lea al actualului Cod penal cuprinde infracțiunile de trafic
și exploatare a unor persoane vulnerabile, fiind aduse în acest capitol incriminări
cuprinse în prezent în Legea nr. 678/2001 și în Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002. Textele de incriminare a traficului de persoane, de
minori și de migrați au fost sistematizate pentru o mai ușoară înțelegere și o mai
bună corelare cu alte texte de incriminare, fără a li se aduce însă modificări
substanțiale66.
A fost introdusă o nouă formă agravată – săvârșirea infracțiunilor asupra a
două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare – incidentă în ipoteza în
care faptele au fost săvârșite într-o unitate spațio-temporală, evitându-se astfel
incertitudinile cu privire la existența unității sau pluralității de infracțiuni în
cazul pluralității de victime. În redactarea textului au fost avute în vedere și
dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/629/JAI privind
lupta împotriva traficului de ființe umane. Textele referitoare la traficul de
persoane și de minori sunt similare celor existente în art. 169 și 176 C. pen.
portughez, și apropiate de dispozițiile §217 C. pen. austriac, în privința traficului
de persoane.
În urma ratificării de către România a Convenției Consiliului Europei
privind lupta împotriva traficului de ființe umane (prin Legea nr. 300/2006), a
fost introdusă și o incriminare nouă, folosirea serviciilor care fac obiectul
exploatării unei persoane traficate (incriminare cerută de art. 19 din Convenție).
Spre exemplu, textul va fi aplicabil în cazul persoanei care acceptă să primească
prin transplant un organ, știind că este prelevat ilegal de la o victimă a traficului
de persoane, sau al celui care acceptă să folosească munca forțată impusă
acestor victime.
Actualul Cod penal renunță la incriminarea infracțiunii de cerșetorie în
forma consacrată de codul penal în vigoare, dar propune două incriminări noi,
conexe cerșetoriei, menite să răspundă unor situații frecvente în ultimii ani.
Este vorba de exploatarea cerșetoriei practicate de un minor sau o
persoană cu dizabilități (determinarea la practicarea cerșetoriei sau obținerea de
foloase de pe urma acestei activități) și respectiv de folosirea unui minor, de
către majorul care are capacitatea de a munci, în scopul de a obține astfel ajutor
material din partea publicului.
Această din urmă situație - spre exemplu, o femeie care merge la cerșit, iar
pentru a inspira milă publicului ține un copil, cu vârsta de câteva luni, în brațe –
prezintă un evident pericol, nu doar prin aceea că lezează grav demnitatea
66
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
69
69
CAPITOLUL VI.
TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR
VULNERABILE
Capitolul al VII-lea al actualului Cod penal cuprinde infracțiunile de trafic
și exploatare a unor persoane vulnerabile, fiind aduse în acest capitol incriminări
cuprinse în prezent în Legea nr. 678/2001 și în Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002. Textele de incriminare a traficului de persoane, de
minori și de migrați au fost sistematizate pentru o mai ușoară înțelegere și o mai
bună corelare cu alte texte de incriminare, fără a li se aduce însă modificări
substanțiale66.
A fost introdusă o nouă formă agravată – săvârșirea infracțiunilor asupra a
două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare – incidentă în ipoteza în
care faptele au fost săvârșite într-o unitate spațio-temporală, evitându-se astfel
incertitudinile cu privire la existența unității sau pluralității de infracțiuni în
cazul pluralității de victime. În redactarea textului au fost avute în vedere și
dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/629/JAI privind
lupta împotriva traficului de ființe umane. Textele referitoare la traficul de
persoane și de minori sunt similare celor existente în art. 169 și 176 C. pen.
portughez, și apropiate de dispozițiile §217 C. pen. austriac, în privința traficului
de persoane.
În urma ratificării de către România a Convenției Consiliului Europei
privind lupta împotriva traficului de ființe umane (prin Legea nr. 300/2006), a
fost introdusă și o incriminare nouă, folosirea serviciilor care fac obiectul
exploatării unei persoane traficate (incriminare cerută de art. 19 din Convenție).
Spre exemplu, textul va fi aplicabil în cazul persoanei care acceptă să primească
prin transplant un organ, știind că este prelevat ilegal de la o victimă a traficului
de persoane, sau al celui care acceptă să folosească munca forțată impusă
acestor victime.
Actualul Cod penal renunță la incriminarea infracțiunii de cerșetorie în
forma consacrată de codul penal în vigoare, dar propune două incriminări noi,
conexe cerșetoriei, menite să răspundă unor situații frecvente în ultimii ani.
Este vorba de exploatarea cerșetoriei practicate de un minor sau o
persoană cu dizabilități (determinarea la practicarea cerșetoriei sau obținerea de
foloase de pe urma acestei activități) și respectiv de folosirea unui minor, de
către majorul care are capacitatea de a munci, în scopul de a obține astfel ajutor
material din partea publicului.
Această din urmă situație - spre exemplu, o femeie care merge la cerșit, iar
pentru a inspira milă publicului ține un copil, cu vârsta de câteva luni, în brațe –
prezintă un evident pericol, nu doar prin aceea că lezează grav demnitatea
66
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
69
69
umană, copilul ajungând să fie folosit ca un obiect de recuzită, dar periclitează
sănătatea sau chiar viața minorului, date fiind condițiile în care acesta este ținut
în timpul cerșitului (temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, ploaie etc.).
Cele două incriminări au fost propuse și de Legea nr. 301/2004 într-o
formă asemănătoare. În dreptul comparat, exploatarea minorilor sau altor
persoane vulnerabile în scopul practicării cerșetoriei este incriminată de art. 671
C. pen. italian, art. 296 C. pen. portughez, art. 232 C. pen. spaniol, § 236 C. pen.
german.
6.1. Traficul de persoane
Definiție. Potrivit alin.1 al art.210 C.pen. infracțiunea constă în recrutarea,
transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul
exploatării acesteia, săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau
abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și
exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c)
oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile
sociale referitoare la dreptul la libertatea de voință și acțiune proprii fiecărei
persoane care sunt incompatibile cu orice acte de exploatare.
Obiectul material. Acesta constă în corpul persoanei victimă a traficului
de persoane în măsura în care este vizat prin fapta tipică.
Subiectul infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică care
răspunde penal. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării. Subiect pasiv
poate fi orice persoană, femeie sau bărbat. Atunci când subiectul pasiv este o
persoană în vârstă de până la 18 ani împliniți, infracțiunea devine, din trafic de
persoane, infracțiunea de trafic de minori.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei
pluralități de acțiuni alternative.
Recrutarea unei persoane pentru a fi exploatată înseamnă descoperirea
unei persoane susceptibile a fi exploatată și determinarea acesteia să devină
victimă a exploatării67.
Recrutarea se face prin racolarea directă sau indirectă, prin orice mijloace
a victimelor în vederea exploatării.
Transportarea constă în acțiunea unui persoane, numită transportator, de a
muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul uni mijloc de transport, persoana care este
sau urmează să fie exploatată din țară sau străinătate.
Transferarea constă în acțiunea unei persoane de a dispune și realiza
schimbarea locului de cazare sau în care se află ascunsă ori este exploatată o
persoană.
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
67
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.126.
70
70
umană, copilul ajungând să fie folosit ca un obiect de recuzită, dar periclitează
sănătatea sau chiar viața minorului, date fiind condițiile în care acesta este ținut
în timpul cerșitului (temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, ploaie etc.).
Cele două incriminări au fost propuse și de Legea nr. 301/2004 într-o
formă asemănătoare. În dreptul comparat, exploatarea minorilor sau altor
persoane vulnerabile în scopul practicării cerșetoriei este incriminată de art. 671
C. pen. italian, art. 296 C. pen. portughez, art. 232 C. pen. spaniol, § 236 C. pen.
german.
6.1. Traficul de persoane
Definiție. Potrivit alin.1 al art.210 C.pen. infracțiunea constă în recrutarea,
transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul
exploatării acesteia, săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau
abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și
exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c)
oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile
sociale referitoare la dreptul la libertatea de voință și acțiune proprii fiecărei
persoane care sunt incompatibile cu orice acte de exploatare.
Obiectul material. Acesta constă în corpul persoanei victimă a traficului
de persoane în măsura în care este vizat prin fapta tipică.
Subiectul infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică care
răspunde penal. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării. Subiect pasiv
poate fi orice persoană, femeie sau bărbat. Atunci când subiectul pasiv este o
persoană în vârstă de până la 18 ani împliniți, infracțiunea devine, din trafic de
persoane, infracțiunea de trafic de minori.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei
pluralități de acțiuni alternative.
Recrutarea unei persoane pentru a fi exploatată înseamnă descoperirea
unei persoane susceptibile a fi exploatată și determinarea acesteia să devină
victimă a exploatării67.
Recrutarea se face prin racolarea directă sau indirectă, prin orice mijloace
a victimelor în vederea exploatării.
Transportarea constă în acțiunea unui persoane, numită transportator, de a
muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul uni mijloc de transport, persoana care este
sau urmează să fie exploatată din țară sau străinătate.
Transferarea constă în acțiunea unei persoane de a dispune și realiza
schimbarea locului de cazare sau în care se află ascunsă ori este exploatată o
persoană.
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
67
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.126.
70
70
 Adăpostirea este acțiunea unei persoane de a asigura cazare, găzduire altei
persoane, în vederea exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia.
Primirea este acțiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe
seama sa, o persoană, în scopul exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia.
O cerință esențială pentru existența infracțiunii de trafic de persoane adulte
este ca acțiunile incriminate să fie săvârșite prin vreuna din următoarele
modalități prevăzute în norma de incriminare: prin constrângere, răpire, inducere
în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra sau
de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane,
ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Fapta se poate săvârși prin constrângere, care poate îmbracă orice formă,
inclusiv amenințarea (art.206 C.pen.) sau lovire (alin.1 art.193 C.pen.).
Răpirea presupune luarea victimei, prin forță, în stăpânire de către
traficanți, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal (art.205 C.pen.). Aceste infracțiuni se absorb însă în
conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane. Dacă însă consecințele
acțiunilor de trafic depășesc urmările prevăzute pentru infracțiunile amintite
anterior, provocând vătămarea corporală sau moartea persoanei traficate, va
exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de trafic și vătămarea
corporală, omor sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, după caz68.
Inducerea în eroare reprezintă o modalitate frecvent folosită în activitatea
infracțională a traficanților, pentru a convinge potențialele victime să accepte
serviciile propuse.
Victima este înșelată de traficant prin prezentarea, cu bună știință, a unor
informații false referitoare la tipurile de servicii pe care el și complicii săi le
acordă.
Traficul de persoane se mai poate săvârși prin abuz de autoritate. Astfel s-
a constatat că sunt relativ dese situațiile când fostele victime ale traficului de
persoane, consimt, în schimbul unor sume de bani oferite de membrii rețelelor
de traficanți, să determine alte tinere asupra cărora, datorită unor diverse
împrejurări, au autoritate, să devină victime ale traficului de persoane. Sunt
situații în care victimele au fost traficate de mătuși, unchi, veri, chiar și o situație
în care o tânără și-a traficat sora mai mică69.
Traficul de persoane se poate săvârși profitând de imposibilitate de a se
apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane. Starea de neputință a victimei reprezintă o stare psihică sau fizică
(deficiențe fizice, tulburări sufletești, altă stare de neputință sau inconștiență
etc.) care nu-i permite să înțeleagă caracterul și esența acțiunilor săvârșite în
privința ei, sau nua putut opune rezistență infractorului care înțelege că ea se
Idem, p.127.
68
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
69
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.128.
71
71
Adăpostirea este acțiunea unei persoane de a asigura cazare, găzduire altei
persoane, în vederea exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia.
Primirea este acțiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe
seama sa, o persoană, în scopul exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia.
O cerință esențială pentru existența infracțiunii de trafic de persoane adulte
este ca acțiunile incriminate să fie săvârșite prin vreuna din următoarele
modalități prevăzute în norma de incriminare: prin constrângere, răpire, inducere
în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra sau
de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane,
ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Fapta se poate săvârși prin constrângere, care poate îmbracă orice formă,
inclusiv amenințarea (art.206 C.pen.) sau lovire (alin.1 art.193 C.pen.).
Răpirea presupune luarea victimei, prin forță, în stăpânire de către
traficanți, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal (art.205 C.pen.). Aceste infracțiuni se absorb însă în
conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane. Dacă însă consecințele
acțiunilor de trafic depășesc urmările prevăzute pentru infracțiunile amintite
anterior, provocând vătămarea corporală sau moartea persoanei traficate, va
exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de trafic și vătămarea
corporală, omor sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, după caz68.
Inducerea în eroare reprezintă o modalitate frecvent folosită în activitatea
infracțională a traficanților, pentru a convinge potențialele victime să accepte
serviciile propuse.
Victima este înșelată de traficant prin prezentarea, cu bună știință, a unor
informații false referitoare la tipurile de servicii pe care el și complicii săi le
acordă.
Traficul de persoane se mai poate săvârși prin abuz de autoritate. Astfel s-
a constatat că sunt relativ dese situațiile când fostele victime ale traficului de
persoane, consimt, în schimbul unor sume de bani oferite de membrii rețelelor
de traficanți, să determine alte tinere asupra cărora, datorită unor diverse
împrejurări, au autoritate, să devină victime ale traficului de persoane. Sunt
situații în care victimele au fost traficate de mătuși, unchi, veri, chiar și o situație
în care o tânără și-a traficat sora mai mică69.
Traficul de persoane se poate săvârși profitând de imposibilitate de a se
apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane. Starea de neputință a victimei reprezintă o stare psihică sau fizică
(deficiențe fizice, tulburări sufletești, altă stare de neputință sau inconștiență
etc.) care nu-i permite să înțeleagă caracterul și esența acțiunilor săvârșite în
privința ei, sau nua putut opune rezistență infractorului care înțelege că ea se
Idem, p.127.
68
V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu,
69
M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.128.
71
71
află într-o astfel de stare. Nu are importanță dacă însuși făptuitorul a adus
victima într-o astfel de stare (i-a dat băuturi alcoolice, substanțe narcotice,
somnifere etc.) sau se afla în stare de neputință independent de acțiunile lui.
Urmarea imediată. Aceasta constă într-o stare de pericol care s-a creat
pentru relațiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a
demnității și integrității fizice și psihice a acesteia, și care se realizează prin
însăși săvârșirea activității incriminate.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re.
Latura subiectivă. Infracțiunea se realizează sub forma intenției directe.
Pentru această infracțiune legea cere ca o condiție esențială existența unui
anumit scop al infracțiunii: exploatarea victimei.
Potrivit art.182 C.pen. prin exploatarea unei persoane se înțelege:
a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod
forțat;
b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de
libertate ori de aservire;
c) obligarea la practicarea prostituției, manifestări pornografice în vederea
producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare
sexuală;
d) obligarea la practicarea cerșetoriei ;
e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod
ilegal.
Nu este necesar ca scopul special să fie atins.
Tentativa. Consumarea. Tentativa se pedepsește conform art.217 C.pen.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a comis acțiunea și s-a
produs urmarea imediată.
Varianta agravată.
Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea traficului de persoane
de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu (art.210
alin.2 C.pen.).
Această variantă agravată a traficului de persoane absoarbe abuzul în
serviciul (art. 297 C.pen.).
Se va reține forma de bază a infracțiunii dacă fapta este comisă de
funcționarul public în timpul cât nu exercita atribuțiile de serviciu.
Sancțiunea. Pentru fapta prevăzută în art.210 C.pen. pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
6.2. Traficul de minori
Definiție. Potrivit alin.1 al art.211 C.pen. traficul de minori constă în
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în
scopul exploatării acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani și
interzicerea unor drepturi.
72
72
află într-o astfel de stare. Nu are importanță dacă însuși făptuitorul a adus
victima într-o astfel de stare (i-a dat băuturi alcoolice, substanțe narcotice,
somnifere etc.) sau se afla în stare de neputință independent de acțiunile lui.
Urmarea imediată. Aceasta constă într-o stare de pericol care s-a creat
pentru relațiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a
demnității și integrității fizice și psihice a acesteia, și care se realizează prin
însăși săvârșirea activității incriminate.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re.
Latura subiectivă. Infracțiunea se realizează sub forma intenției directe.
Pentru această infracțiune legea cere ca o condiție esențială existența unui
anumit scop al infracțiunii: exploatarea victimei.
Potrivit art.182 C.pen. prin exploatarea unei persoane se înțelege:
a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod
forțat;
b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de
libertate ori de aservire;
c) obligarea la practicarea prostituției, manifestări pornografice în vederea
producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare
sexuală;
d) obligarea la practicarea cerșetoriei ;
e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod
ilegal.
Nu este necesar ca scopul special să fie atins.
Tentativa. Consumarea. Tentativa se pedepsește conform art.217 C.pen.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a comis acțiunea și s-a
produs urmarea imediată.
Varianta agravată.
Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea traficului de persoane
de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu (art.210
alin.2 C.pen.).
Această variantă agravată a traficului de persoane absoarbe abuzul în
serviciul (art. 297 C.pen.).
Se va reține forma de bază a infracțiunii dacă fapta este comisă de
funcționarul public în timpul cât nu exercita atribuțiile de serviciu.
Sancțiunea. Pentru fapta prevăzută în art.210 C.pen. pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
6.2. Traficul de minori
Definiție. Potrivit alin.1 al art.211 C.pen. traficul de minori constă în
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în
scopul exploatării acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani și
interzicerea unor drepturi.
72
72
 Art. 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea
traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția
Națiuni Unite împotriva criminalității transnaționale organizate prevede la lit.c
că recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în
scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă nu se face apel
la nici unul din mijloacele menționate la lit a din art.3 (amenințare de recurgere
sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, prin
fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin
oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei
persoane având autoritate asupra alteia). Obligația respectării prevederilor
internaționale s-a concretizat prin incriminarea în legislația noastră a infracțiunii
de minori.
Infracțiunea de trafic de minori era prevăzută, într-o reglementare
asemănătoare (exceptând variantele agravate, care nu au mai fost preluate), în
art.13 din Legea nr.678/ 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de
persoane.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile
sociale a căror desfășurare este condiționată de respectul pentru libertatea și
dreptului minor, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia,
împotriva faptelor de exploatare a acesteia și a transformării sale în sursă de
câștig injust.
Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică
responsabilă.
Subiectul pasiv este calificat, acesta neputând fi decât minorul exploatat.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei
pluralități de acțiuni alternative - recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea.
Pentru analiza acestora trimitem la explicațiile date la infracțiunea de
trafic de persoane adulte. Spre deosebire de această din urmă infracțiune,
infracțiunea de trafic de minori nu este condiționată de îndeplinire vreunei
cerințe esențiale pentru realizarea elementului material în varianta tip. Astfel,
traficarea minorului se poate realiza prin orice metode de recrutare,
transportarea, transferare, adăpostire sau primire. Dacă fapta se săvârșește prin
vreuna din metodele de viciere a consimțământului prevăzută la infracțiunea de
trafic de persoane, fapta va constitui varianta agravantă a infracțiunii de trafic de
minori. Dacă sunt traficate în același timp persoane adulte și minori, faptele vor
constitui concurs de infracțiuni.
Dacă făptuitorii săvârșesc și alte fapte în legătură cu incriminările la viața
sexuală, pe lângă infracțiunea de trafic de minori se pot reține și infracțiuni la
viața sexuală. Astfel, faptele inculpaților care, în ziua de 8 iulie 2003, împreună,
o acostează pe minora G.V. (15 ani), pe care o sechestrează, după care
inculpatul C.I. o constrânge să aibă cu el raporturi sexuale, iar inculpata C.E. o
73
73
Art. 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea
traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția
Națiuni Unite împotriva criminalității transnaționale organizate prevede la lit.c
că recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în
scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă nu se face apel
la nici unul din mijloacele menționate la lit a din art.3 (amenințare de recurgere
sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, prin
fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin
oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei
persoane având autoritate asupra alteia). Obligația respectării prevederilor
internaționale s-a concretizat prin incriminarea în legislația noastră a infracțiunii
de minori.
Infracțiunea de trafic de minori era prevăzută, într-o reglementare
asemănătoare (exceptând variantele agravate, care nu au mai fost preluate), în
art.13 din Legea nr.678/ 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de
persoane.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile
sociale a căror desfășurare este condiționată de respectul pentru libertatea și
dreptului minor, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia,
împotriva faptelor de exploatare a acesteia și a transformării sale în sursă de
câștig injust.
Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică
responsabilă.
Subiectul pasiv este calificat, acesta neputând fi decât minorul exploatat.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei
pluralități de acțiuni alternative - recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea.
Pentru analiza acestora trimitem la explicațiile date la infracțiunea de
trafic de persoane adulte. Spre deosebire de această din urmă infracțiune,
infracțiunea de trafic de minori nu este condiționată de îndeplinire vreunei
cerințe esențiale pentru realizarea elementului material în varianta tip. Astfel,
traficarea minorului se poate realiza prin orice metode de recrutare,
transportarea, transferare, adăpostire sau primire. Dacă fapta se săvârșește prin
vreuna din metodele de viciere a consimțământului prevăzută la infracțiunea de
trafic de persoane, fapta va constitui varianta agravantă a infracțiunii de trafic de
minori. Dacă sunt traficate în același timp persoane adulte și minori, faptele vor
constitui concurs de infracțiuni.
Dacă făptuitorii săvârșesc și alte fapte în legătură cu incriminările la viața
sexuală, pe lângă infracțiunea de trafic de minori se pot reține și infracțiuni la
viața sexuală. Astfel, faptele inculpaților care, în ziua de 8 iulie 2003, împreună,
o acostează pe minora G.V. (15 ani), pe care o sechestrează, după care
inculpatul C.I. o constrânge să aibă cu el raporturi sexuale, iar inculpata C.E. o
73
73
obligă să se prostitueze, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de
viol, respectiv trafic de persoane și proxenetism70.
Urmarea imediată. Acțiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare
starea de pericol pentru libertatea persoanei, pentru drepturile persoanei,
demnitatea și integritatea fizică și psihică a acesteia, și se realizează prin însăși
activității incriminate.
Raportul de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăși
săvârșirea acțiunii descrise de norma de incriminare (dacă legea nu cere
producerea unui rezultat material).
Latura subiectivă. Infracțiunea de trafic de minori se realizează sub
forma intenției directe calificate prin scop. În modalitățile de existență a
elementului material pentru fapta prevăzută în alin.1 legea cere ca o condiție
esențială a scopului cu care acționează făptuitorul, și anume exploatarea
victimei, în sensul art.182 C.pen.
Se consideră că dacă se realizează scopul urmărit de făptuitor, și anume
exploatarea persoanei, se va reține concursul de infracțiuni între traficul de
minori și infracțiunea care formează scopul exploatării (spre exemplu,
proxenetism - art.213 C.pen., sclavie art. 209 C.pen., supunerea la muncă forțată
sau obligatorie – art.212 C.pen., exploatarea cerșetoriei – art. 214 C.pen. etc.)71.
Punctul de vedere al autorilor de mai sus este însă rareori împărtășit în
practica judiciară, unde se reține numai infracțiunea de trafic de minori.În
practica judiciară recentă s-a reținut în sarcina inculpaților că, în perioada aprilie
2003- septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în
vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de autoritate și profitând de
imposibilitatea minorului de a se apăra și de a-și exprima voința (datorită vârstei
fragede), să cerșească și să fure în localitățile Cordoba și Albatece, fapta fiind
considerată a întruni numai elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de
persoane72. De asemenea se apreciază că adăpostirea face parte din latura
obiectivă a infracțiunii de trafic de minori. Exploatarea sexuală asupra unui
minor, profitând de neputința acestuia de a se apăra, face parte tot din latura
obiectivă a acestei infracțiuni73.
Deci se consideră că exploatarea persoanei reprezintă scopul activității
infracționale, iar nu o cerință a laturii obiective a infracțiunii, astfel încât nu este
necesară realizarea scopului pentru întrunirea elementelor constitutive ale
infracțiunii de trafic de minori, ci doar urmărirea acestuia. Realizarea scopului
70
I.C.C.J., S.p., dec. nr.121/2005, www.iccj.ro.
71
V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun,
N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 133;
72
I.C.C.J., s.pen., de. nr. 2887/ 2009, www.iccj.ro.
73
I.C.C.J., s.pen., de. nr. 1009/ 2009, www.iccj.ro.
74
74
obligă să se prostitueze, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de
viol, respectiv trafic de persoane și proxenetism70.
Urmarea imediată. Acțiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare
starea de pericol pentru libertatea persoanei, pentru drepturile persoanei,
demnitatea și integritatea fizică și psihică a acesteia, și se realizează prin însăși
activității incriminate.
Raportul de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăși
săvârșirea acțiunii descrise de norma de incriminare (dacă legea nu cere
producerea unui rezultat material).
Latura subiectivă. Infracțiunea de trafic de minori se realizează sub
forma intenției directe calificate prin scop. În modalitățile de existență a
elementului material pentru fapta prevăzută în alin.1 legea cere ca o condiție
esențială a scopului cu care acționează făptuitorul, și anume exploatarea
victimei, în sensul art.182 C.pen.
Se consideră că dacă se realizează scopul urmărit de făptuitor, și anume
exploatarea persoanei, se va reține concursul de infracțiuni între traficul de
minori și infracțiunea care formează scopul exploatării (spre exemplu,
proxenetism - art.213 C.pen., sclavie art. 209 C.pen., supunerea la muncă forțată
sau obligatorie – art.212 C.pen., exploatarea cerșetoriei – art. 214 C.pen. etc.)71.
Punctul de vedere al autorilor de mai sus este însă rareori împărtășit în
practica judiciară, unde se reține numai infracțiunea de trafic de minori.În
practica judiciară recentă s-a reținut în sarcina inculpaților că, în perioada aprilie
2003- septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în
vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de autoritate și profitând de
imposibilitatea minorului de a se apăra și de a-și exprima voința (datorită vârstei
fragede), să cerșească și să fure în localitățile Cordoba și Albatece, fapta fiind
considerată a întruni numai elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de
persoane72. De asemenea se apreciază că adăpostirea face parte din latura
obiectivă a infracțiunii de trafic de minori. Exploatarea sexuală asupra unui
minor, profitând de neputința acestuia de a se apăra, face parte tot din latura
obiectivă a acestei infracțiuni73.
Deci se consideră că exploatarea persoanei reprezintă scopul activității
infracționale, iar nu o cerință a laturii obiective a infracțiunii, astfel încât nu este
necesară realizarea scopului pentru întrunirea elementelor constitutive ale
infracțiunii de trafic de minori, ci doar urmărirea acestuia. Realizarea scopului
70
I.C.C.J., S.p., dec. nr.121/2005, www.iccj.ro.
71
V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun,
N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 133;
72
I.C.C.J., s.pen., de. nr. 2887/ 2009, www.iccj.ro.
73
I.C.C.J., s.pen., de. nr. 1009/ 2009, www.iccj.ro.
74
74
excede variantelor de săvârșire a elementului material al acestei infracțiuni,
astfel încât autorii citați nu văd cum exploatarea persoanei poate fi absorbită în
fapta de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire. Deci aceste
fapte constituie numai activități pregătitoare ale activității de exploatare a a
minorului, astfel încât dacă după traficarea minorului în scopul exploatării se
realizează și exploatarea acestuia, activitatea de exploatare constituie o
infracțiune distinctă.
Tentativa. Tentativa este posibilă și se pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează
fapta tipică, poate fi comisă în formă continuată caz în care se epuizează după
comiterea ultimului act de executare.
Sancțiunea. Pentru forma de bază pedeapsa este închisoare de la 3 la 10
ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Pentru varianta agravată pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea
traficului de minori de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de
serviciu (alin.1 art.210 C.pen.), această variantă agravată a traficului de persoane
absoarbe abuzul în serviciu (art.297 C.pen.).
6.3. Proxenetismul
Definiție. Potrivit alin. 1 art.213 C.pen. este infracțiunea ce constă în
determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe
persoane.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este format din relațiile
sociale referitoare la bunele moravuri din cadrul relațiilor de conviețuire socială
și de asigurare licită a mijloacelor de existență, libertatea sexuală, demnitatea și
integritatea corporală a persoanei.
Obiectul material. Obiectul material constă în corpul persoanei care
practică prostituția, când fapta este comisă prin constrângere.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice personă, bărbat sau
femeie. Din practică judiciară rezultă că, de regulă, comit fapte de proxenetism
diverse foste prostituate74. Participația penală poate fi posibilă sub toate formele
sale.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar persoanele care
practică prostituția ca urmare a activității proxenetului. În varianta agravată
prevăzută în alin.3, subiectul pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în
cazul acestei ipoteze își găsește motivarea pe de o parte în posibilitatea mai mare
de a influența o persoană datorită vârstei sale și pericolul sporit pe care-l
prezintă pervertirea nunei asemenea persoane care nu a ajuns încă la majorat.
74
V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun,
N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 138.
75
75
excede variantelor de săvârșire a elementului material al acestei infracțiuni,
astfel încât autorii citați nu văd cum exploatarea persoanei poate fi absorbită în
fapta de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire. Deci aceste
fapte constituie numai activități pregătitoare ale activității de exploatare a a
minorului, astfel încât dacă după traficarea minorului în scopul exploatării se
realizează și exploatarea acestuia, activitatea de exploatare constituie o
infracțiune distinctă.
Tentativa. Tentativa este posibilă și se pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează
fapta tipică, poate fi comisă în formă continuată caz în care se epuizează după
comiterea ultimului act de executare.
Sancțiunea. Pentru forma de bază pedeapsa este închisoare de la 3 la 10
ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Pentru varianta agravată pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea
traficului de minori de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de
serviciu (alin.1 art.210 C.pen.), această variantă agravată a traficului de persoane
absoarbe abuzul în serviciu (art.297 C.pen.).
6.3. Proxenetismul
Definiție. Potrivit alin. 1 art.213 C.pen. este infracțiunea ce constă în
determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe
persoane.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este format din relațiile
sociale referitoare la bunele moravuri din cadrul relațiilor de conviețuire socială
și de asigurare licită a mijloacelor de existență, libertatea sexuală, demnitatea și
integritatea corporală a persoanei.
Obiectul material. Obiectul material constă în corpul persoanei care
practică prostituția, când fapta este comisă prin constrângere.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice personă, bărbat sau
femeie. Din practică judiciară rezultă că, de regulă, comit fapte de proxenetism
diverse foste prostituate74. Participația penală poate fi posibilă sub toate formele
sale.
Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar persoanele care
practică prostituția ca urmare a activității proxenetului. În varianta agravată
prevăzută în alin.3, subiectul pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în
cazul acestei ipoteze își găsește motivarea pe de o parte în posibilitatea mai mare
de a influența o persoană datorită vârstei sale și pericolul sporit pe care-l
prezintă pervertirea nunei asemenea persoane care nu a ajuns încă la majorat.
74
V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun,
N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 138.
75
75
 În cazul unei pluralități de persoane care practică prostituția și de pe urma
cărora făptuitorul obține foloase patrimoniale, va fi reținută o singură infracțiune
de proxenetism, întrucât legea face trimitere la una sau mai multe persoane, spre
deosebire de Codul penal unde legea menționa tragerea de foloase de pe urma
practicării prostituției de către o persoană75.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se poate săvârși sub
aspectul elementului material prin acțiunile care constituie variante alternative
de comitere a infracțiunii, respectiv: acțiunea de a determina la prostituție,
acțiunea de a înlesni practicarea prostituției, acțiunea de a trage foloase de pe
urma practicării prostituției
de pe urma practicării prostituției de către o persoană, acțiunea de a
constrânge o persoană la prostituție.
Determinarea (instigarea) la practicarea prostituției presupune convingerea
unei persoane la practicarea prostituției sau începerea practicării prostituției sau
atragerea persoanelor cu scopul ca acestea să intre în slujba celui care
organizează practicarea prostituției, fie în țară, fie în străinătate.
Determinarea la prostituție presupune o incitare, o trezire a interesului
unei persoane pentru ca aceasta să practice prostituția (de ex. prin promisiunea
unei vieții ușoare, fără muncă, distracții etc.). Mai exact este vorba de
încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituția ceea ce
presupune adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica
prostituția și trecerea la executarea unor acte de practicare a prostituției.
Înlesnirea practicării prostituției reprezintă facilitarea practicării
prostituției. Ea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în
finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de
condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța faptul
practicării prostituției etc.
Obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției care
vizează obținerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma
practicării prostituției de către o persoană.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală și
psihică a persoanei determinate sau constrânse șa prostituție.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă.
În cazul în care fapta se săvârșește în modalitatea determinării la practicarea
prostituției, latura subiectivă îmbracă numai forma intenției directe. Pentru cei
care obțin foloase de pe urma acestei acțiuni, se poate concepe ca formă a
vinovăției și intenția indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situații, chiar
dacă ele nu au fost urmărite de către făptuitor.
Tentativa. Tentativa este posibilă dar neincriminată în cazul comiterii
faptei în forma de bază. Potrivit art. 217 tentativa faptei prevăzute în art. 213
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
75
București, 2014, p. 139.
76
76
În cazul unei pluralități de persoane care practică prostituția și de pe urma
cărora făptuitorul obține foloase patrimoniale, va fi reținută o singură infracțiune
de proxenetism, întrucât legea face trimitere la una sau mai multe persoane, spre
deosebire de Codul penal unde legea menționa tragerea de foloase de pe urma
practicării prostituției de către o persoană75.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se poate săvârși sub
aspectul elementului material prin acțiunile care constituie variante alternative
de comitere a infracțiunii, respectiv: acțiunea de a determina la prostituție,
acțiunea de a înlesni practicarea prostituției, acțiunea de a trage foloase de pe
urma practicării prostituției
de pe urma practicării prostituției de către o persoană, acțiunea de a
constrânge o persoană la prostituție.
Determinarea (instigarea) la practicarea prostituției presupune convingerea
unei persoane la practicarea prostituției sau începerea practicării prostituției sau
atragerea persoanelor cu scopul ca acestea să intre în slujba celui care
organizează practicarea prostituției, fie în țară, fie în străinătate.
Determinarea la prostituție presupune o incitare, o trezire a interesului
unei persoane pentru ca aceasta să practice prostituția (de ex. prin promisiunea
unei vieții ușoare, fără muncă, distracții etc.). Mai exact este vorba de
încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituția ceea ce
presupune adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica
prostituția și trecerea la executarea unor acte de practicare a prostituției.
Înlesnirea practicării prostituției reprezintă facilitarea practicării
prostituției. Ea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în
finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de
condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța faptul
practicării prostituției etc.
Obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției care
vizează obținerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma
practicării prostituției de către o persoană.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală și
psihică a persoanei determinate sau constrânse șa prostituție.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă.
În cazul în care fapta se săvârșește în modalitatea determinării la practicarea
prostituției, latura subiectivă îmbracă numai forma intenției directe. Pentru cei
care obțin foloase de pe urma acestei acțiuni, se poate concepe ca formă a
vinovăției și intenția indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situații, chiar
dacă ele nu au fost urmărite de către făptuitor.
Tentativa. Tentativa este posibilă dar neincriminată în cazul comiterii
faptei în forma de bază. Potrivit art. 217 tentativa faptei prevăzute în art. 213
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
75
București, 2014, p. 139.
76
76
alin.2 în cazul în care determinare la începerea sau continuarea practicării
prostituției s-a realizat prin constrângere se pedepsește.
Nu este posibilă tentativa în cazul în care fapta este realizată prin
determinarea pe cale orală la practicarea prostituției, când infracțiunea se
consumă instantaneu.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a săvârșit
acțiunea incriminată sub una din variantele alternative prevăzute de textul legal.
Poate fi săvârșită și în formă continuată, caz în care se epuizează la data
comiterii ultimului act de executare.
Sancțiunea. Pentru forma tip pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea unor drepturi. În cazul alin.2 (constrângerea la prostituție) pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul
variantei prevăzute de alin.3 limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.1 și
2 se majorează cu jumătate. Potrivit art.1121 din Codul penal, instanta va
dispune măsura de siguranță a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea
condițiilor legale.
Forme agravate.
1. Potrivit alin.2 art. 213 C.pen. aceasta constă în determinarea prin
constrângere a unei persoane la începerea practicării prostituției sau la
continuarea practicării prostituției.
Fapta se comite cu intenție directă.
2. Potrivit alin.3 art. 213 C.pen. este prevăzută o variantă agravantă
comună variantelor anterioare dacă faptele sunt săvârșite față de un minor.
Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a persoanei care
practică prostituția. Este important ca minorul să nu fie exploatat (obligat la
practicarea prostituției sau la remiterea sumelor de bani obținute din prostituție),
deoarece în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de trafic de minori
(art.211 C.pen.).
77
77
alin.2 în cazul în care determinare la începerea sau continuarea practicării
prostituției s-a realizat prin constrângere se pedepsește.
Nu este posibilă tentativa în cazul în care fapta este realizată prin
determinarea pe cale orală la practicarea prostituției, când infracțiunea se
consumă instantaneu.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a săvârșit
acțiunea incriminată sub una din variantele alternative prevăzute de textul legal.
Poate fi săvârșită și în formă continuată, caz în care se epuizează la data
comiterii ultimului act de executare.
Sancțiunea. Pentru forma tip pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea unor drepturi. În cazul alin.2 (constrângerea la prostituție) pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul
variantei prevăzute de alin.3 limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.1 și
2 se majorează cu jumătate. Potrivit art.1121 din Codul penal, instanta va
dispune măsura de siguranță a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea
condițiilor legale.
Forme agravate.
1. Potrivit alin.2 art. 213 C.pen. aceasta constă în determinarea prin
constrângere a unei persoane la începerea practicării prostituției sau la
continuarea practicării prostituției.
Fapta se comite cu intenție directă.
2. Potrivit alin.3 art. 213 C.pen. este prevăzută o variantă agravantă
comună variantelor anterioare dacă faptele sunt săvârșite față de un minor.
Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a persoanei care
practică prostituția. Este important ca minorul să nu fie exploatat (obligat la
practicarea prostituției sau la remiterea sumelor de bani obținute din prostituție),
deoarece în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de trafic de minori
(art.211 C.pen.).
77
77
 CAPITOLUL VII.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI
INTEGRITĂȚII SEXUALE
Capitolul al VIII-lea, consacrat infracțiunilor împotriva libertății și
integrității sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepții în acord cu
soluțiile diferitelor coduri europene în materie, privind relațiile dintre
infracțiunile înscrise în aceasta categorie76.
În primul rând, violul a fost reglementat pornind de la ideea de act de
penetrare, astfel încât în conținutul acestei infracțiuni se va include raportul
sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în
dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin –
actul sexual oral și respectiv actul sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime
cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se
includ în conținutul infracțiunii de viol și actele de penetrare vaginală sau anală,
realizate în alte modalități (prin introducere de obiecte, degete etc.). Astfel
definit, violul acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise
de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru.
Definiția infracțiunii de viol a fost în acest mod concepută având în vedere
reglementările din Codul penal spaniol (art. 179), portughez (art. 164), german
(§ 177), austriac (§ 201), francez (art. 222-23), precum și aspectele evidențiate
de doctrina și jurisprudența din aceste state în aplicarea textelor citate.
În privința formelor agravate s-a realizat și de această dată o simplificare a
reglementării, renunțându-se la acele elemente de agravare care pot fi
valorificate corespunzător în cadrul individualizării judiciare. De asemenea,
unele dintre agravante au fost reformulate, așa cum s-a întâmplat în cazul
comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră
cu făptuitorul, pentru a rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul,
punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest
aspect.
În ceea ce privește infracțiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi
incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216,
cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de
masturbare etc.), săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate
acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeași împrejurare cu
infracțiunea de viol așa cum este ea reglementată de art. 216, nu se va reține un
concurs de infracțiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.
Criteriul de distincție între viol și agresiunea sexuală sub aspectul
elementului material se regăsește și în cazul următoarelor două infracțiuni –
actul sexual cu un minor și respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă
76
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
78
78
CAPITOLUL VII.
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI
INTEGRITĂȚII SEXUALE
Capitolul al VIII-lea, consacrat infracțiunilor împotriva libertății și
integrității sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepții în acord cu
soluțiile diferitelor coduri europene în materie, privind relațiile dintre
infracțiunile înscrise în aceasta categorie76.
În primul rând, violul a fost reglementat pornind de la ideea de act de
penetrare, astfel încât în conținutul acestei infracțiuni se va include raportul
sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în
dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin –
actul sexual oral și respectiv actul sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime
cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se
includ în conținutul infracțiunii de viol și actele de penetrare vaginală sau anală,
realizate în alte modalități (prin introducere de obiecte, degete etc.). Astfel
definit, violul acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise
de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru.
Definiția infracțiunii de viol a fost în acest mod concepută având în vedere
reglementările din Codul penal spaniol (art. 179), portughez (art. 164), german
(§ 177), austriac (§ 201), francez (art. 222-23), precum și aspectele evidențiate
de doctrina și jurisprudența din aceste state în aplicarea textelor citate.
În privința formelor agravate s-a realizat și de această dată o simplificare a
reglementării, renunțându-se la acele elemente de agravare care pot fi
valorificate corespunzător în cadrul individualizării judiciare. De asemenea,
unele dintre agravante au fost reformulate, așa cum s-a întâmplat în cazul
comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră
cu făptuitorul, pentru a rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul,
punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest
aspect.
În ceea ce privește infracțiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi
incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216,
cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de
masturbare etc.), săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate
acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeași împrejurare cu
infracțiunea de viol așa cum este ea reglementată de art. 216, nu se va reține un
concurs de infracțiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.
Criteriul de distincție între viol și agresiunea sexuală sub aspectul
elementului material se regăsește și în cazul următoarelor două infracțiuni –
actul sexual cu un minor și respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă
76
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
78
78
actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezența actului sexual
cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va
încadra ca și corupere de minori.
În privința vârstei minorului, s-a considerat, la fel ca în alte legislații
europene (a se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german), că trebuie
diferențiată vârsta subiectului pasiv după cum este vorba de protecția integrității
sexuale a minorului în raporturile cu un major sau cu alt minor. Astfel, în
privința actului sexual comis de un major cu un minor s-a păstrat limita actuală
de vârstă (15 ani), fiind diferențiată și sancțiunea în raport de vârsta minorului,
după cum acesta a împlinit sau nu 13 ani. În privința actelor sexuale între
minori, acestea rămân în afara domeniului de incidență al legii penale, soluție în
acord cu prevederile Convenției de la Lanzarote din 2007. Răspunzând
obligației asumate prin semnarea acestei convenții a fost reglementată și
infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale (art. 220).
Coruperea sexuală de minori a fost completată cu noi ipoteze - alin.(4),
prin preluarea, cu unele reformulări, a unei părți a textelor existente în Legea nr.
196/2003.
La rândul său, hărțuirea sexuală din legea în vigoare a cunoscut o nouă
sistematizare, prin crearea a două texte. Primul, care cuprinde hărțuirea propriu-
zisă, comisă prin acte repetate și care creează pentru victimă o situație
intimidantă sau umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 221). Celălalt text,
referitor la faptele ce presupun așa-numita hărțuire verticală, prin abuz de
autoritate, a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu. În acest fel se pune
capăt disputelor din doctrină și practică referitoare la caracterul de obicei al
infracțiunii (caracter prezent, potrivit proiectului, în cazul art. 221 dar absent în
cazul art. 299), precum și necorelărilor dintre textul care incriminează hărțuirea
în legea în vigoare și alte infracțiuni (șantajul, spre exemplu).
7.1. Violul
Definiție. Infracțiunea e prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art.
218 C.pen. și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal, săvârșit prin
constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința
ori profitând de această stare”.
Constituie viol și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în
condițiile menționate mai sus (alin.2 art.218 C.pen.).
Deși varianta tip a infracțiunii nu a fost modificată în esență, terminologia
utilizată de text a fost aleasă în așa fel încât să răspundă și să înlăture
controversele apărute în practică relative la elementul material al laturii
obiective.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile
sociale referitoare la libertatea sexual a persoanei, a căror formare, desfășurare și
dezvoltare sunt dependente de aplicarea drepturilor persoanei, indiferent de
sexul acesteia, de a întreține raporturi sexual conforme voinței sale, împotriva
oricărei constrângeri exercitată asupra sa.
79
79
actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezența actului sexual
cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va
încadra ca și corupere de minori.
În privința vârstei minorului, s-a considerat, la fel ca în alte legislații
europene (a se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german), că trebuie
diferențiată vârsta subiectului pasiv după cum este vorba de protecția integrității
sexuale a minorului în raporturile cu un major sau cu alt minor. Astfel, în
privința actului sexual comis de un major cu un minor s-a păstrat limita actuală
de vârstă (15 ani), fiind diferențiată și sancțiunea în raport de vârsta minorului,
după cum acesta a împlinit sau nu 13 ani. În privința actelor sexuale între
minori, acestea rămân în afara domeniului de incidență al legii penale, soluție în
acord cu prevederile Convenției de la Lanzarote din 2007. Răspunzând
obligației asumate prin semnarea acestei convenții a fost reglementată și
infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale (art. 220).
Coruperea sexuală de minori a fost completată cu noi ipoteze - alin.(4),
prin preluarea, cu unele reformulări, a unei părți a textelor existente în Legea nr.
196/2003.
La rândul său, hărțuirea sexuală din legea în vigoare a cunoscut o nouă
sistematizare, prin crearea a două texte. Primul, care cuprinde hărțuirea propriu-
zisă, comisă prin acte repetate și care creează pentru victimă o situație
intimidantă sau umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 221). Celălalt text,
referitor la faptele ce presupun așa-numita hărțuire verticală, prin abuz de
autoritate, a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu. În acest fel se pune
capăt disputelor din doctrină și practică referitoare la caracterul de obicei al
infracțiunii (caracter prezent, potrivit proiectului, în cazul art. 221 dar absent în
cazul art. 299), precum și necorelărilor dintre textul care incriminează hărțuirea
în legea în vigoare și alte infracțiuni (șantajul, spre exemplu).
7.1. Violul
Definiție. Infracțiunea e prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art.
218 C.pen. și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal, săvârșit prin
constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința
ori profitând de această stare”.
Constituie viol și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în
condițiile menționate mai sus (alin.2 art.218 C.pen.).
Deși varianta tip a infracțiunii nu a fost modificată în esență, terminologia
utilizată de text a fost aleasă în așa fel încât să răspundă și să înlăture
controversele apărute în practică relative la elementul material al laturii
obiective.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile
sociale referitoare la libertatea sexual a persoanei, a căror formare, desfășurare și
dezvoltare sunt dependente de aplicarea drepturilor persoanei, indiferent de
sexul acesteia, de a întreține raporturi sexual conforme voinței sale, împotriva
oricărei constrângeri exercitată asupra sa.
79
79
 Infracțiunea are și un obiect juridic adiacent constituit din relațiile sociale
referitoare la sănătatea, integritatea corporală și viața persoanei, care pot fi
deopotrivă lezate prin săvârșirea acesteia.
Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei în viață
împotriva căruia se exercită atât constrângerea, cât și actul sexual. În
modalitățile agravate ale infracțiunii asupra corpului persoanei fizice se produc
și vătămări corporale grave sau chiar uciderea.
Subiecții infracțiunii
Sub aspectul subiectului activ al infracțiunii, acesta poate fi orice
persoană indiferent de sex care răspunde penal.
Poate fi subiect activ și soțul, care îl constrânge pe celălalt soț la realizarea
unui act sexual.
Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv acte sexuale cu o aceeași
persoană, fiecare răspunde pentru infracțiunea de viol, săvârșită distinct în
calitate de autor..
Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană de sex diferit sau de
același sex cu făptuitorul. Victima infracțiunii de viol, atât în cazul când are
același sex cu agresorul, cât și atunci când este de sex diferit, poate fi obligată
fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăși
actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia77
Nu interesează starea civilă (căsătorită, necăsătorită), starea de virginitate,
moralitatea victimei etc., întrucât prin incriminarea violului se apără libertatea
sexual a oricărei persoane.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de viol presupune un
raport sexual, un act sexual oral sau anal cu o persoană, fără consimțământul
acesteia.
Elementul material se realizează, în al doilea rând, și prin orice alt act de
penetrare vaginală sau anală.
Au fost incriminate și sancționate ca infracțiune de viol nu numai raportul
sexual, dar și orice act sexual săvârșit prin constrângere sau profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau a-și exprima voința, chiar dacă nu a
avut loc un raport sexual normal.
Prin act sexual se înțelege, în genere, orice modalitate de obținere a unei
satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între
persoane de sex diferit sau de același sex78.
Prin raport sexual se înțelege actul sexual normal dintre un bărbat și o
femeie, ocazie cu care organul sexual bărbătesc pătrunde (penetrează) în organul
sexual femeiesc.
77
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, București, 2013, p.118.
78
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, București, 2013, p.118.
80
80
Infracțiunea are și un obiect juridic adiacent constituit din relațiile sociale
referitoare la sănătatea, integritatea corporală și viața persoanei, care pot fi
deopotrivă lezate prin săvârșirea acesteia.
Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei în viață
împotriva căruia se exercită atât constrângerea, cât și actul sexual. În
modalitățile agravate ale infracțiunii asupra corpului persoanei fizice se produc
și vătămări corporale grave sau chiar uciderea.
Subiecții infracțiunii
Sub aspectul subiectului activ al infracțiunii, acesta poate fi orice
persoană indiferent de sex care răspunde penal.
Poate fi subiect activ și soțul, care îl constrânge pe celălalt soț la realizarea
unui act sexual.
Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv acte sexuale cu o aceeași
persoană, fiecare răspunde pentru infracțiunea de viol, săvârșită distinct în
calitate de autor..
Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană de sex diferit sau de
același sex cu făptuitorul. Victima infracțiunii de viol, atât în cazul când are
același sex cu agresorul, cât și atunci când este de sex diferit, poate fi obligată
fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăși
actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia77
Nu interesează starea civilă (căsătorită, necăsătorită), starea de virginitate,
moralitatea victimei etc., întrucât prin incriminarea violului se apără libertatea
sexual a oricărei persoane.
Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de viol presupune un
raport sexual, un act sexual oral sau anal cu o persoană, fără consimțământul
acesteia.
Elementul material se realizează, în al doilea rând, și prin orice alt act de
penetrare vaginală sau anală.
Au fost incriminate și sancționate ca infracțiune de viol nu numai raportul
sexual, dar și orice act sexual săvârșit prin constrângere sau profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau a-și exprima voința, chiar dacă nu a
avut loc un raport sexual normal.
Prin act sexual se înțelege, în genere, orice modalitate de obținere a unei
satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între
persoane de sex diferit sau de același sex78.
Prin raport sexual se înțelege actul sexual normal dintre un bărbat și o
femeie, ocazie cu care organul sexual bărbătesc pătrunde (penetrează) în organul
sexual femeiesc.
77
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, București, 2013, p.118.
78
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, București, 2013, p.118.
80
80
 Lipsa consimțământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual
se realizează:
- prin constrângere, fizică ori psihică;
- punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința.
- profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.
În prima modalitate, constrângerea poate fi fizică sau morală. Ea trebuie să
fie efectivă și de natură să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Nu este
necesară o forță fizică absolut irezistibilă, ci este suficient ca în condițiile
concrete și în raport de rezistența victimei să se fi realizat constrângerea la actul
sexual.
Lovirea, brutalizarea, imobilizarea totală sau parțială a victimei, reținerea
acesteia într-un anumit loc etc., trebuie să fie efective și apte să înlăture
rezistență victimei.
Simplele ezitări, rezerve, temeri sau opoziții de circumstanță nu pot fi
considerate drept dovezi că s-a exercitat o constrângere asupra victimei. Dacă,
deși au existat acte de constrângere victima a reușit să evite actul sexual, autorul
va răspunde pentru tentativă de viol.
Constrângerea morală se exercită prin amenințare și la aprecierea
existenței constrângerii morale se va avea în vedere puterea de rezistență morală
a victimei și gravitatea amenințărilor.
Violența sau amenințarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu
actul sexual, iar exercitarea lor trebuia să aibă drept scop actul sexual.
Pentru existența infracțiunii de viol se cere ca activitatea de constrângere a
victimei să fie urmată de actul sexual, de orice natură, care poate să rămână în
faza tentativei ori să fie finalizat.
Există o opinie dominantă în doctrină care susține că sfera noțiunii de act
sexual de orice natură cuprinde doar acele manifestări umane prin care se
satisface apetitul sexual. Dintre aceste manifestări, în primul rând se
menționează raporturile sexuale normale între persoane de sex diferit, precum și
relațiile sexuale între persoane de același sex sau relații homosexuale care
constau în acte sexuale nefirești între persoane de același sex, ca substitutive ale
raportului sexual normal firesc79.
Cel care exercită constrângerea fizică fără să participe la actul sexual va
răspunde pentru complicitate la viol.
A doua modalitate presupune ca autorul să profite de imposibilitatea
victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.
Nu interesează dacă starea în care se află victima a fost provocată chiar de
făptuitor sau de un complice al acestuia sau făptuitorul a găsit victima în această
situație.
Victima nu se poate apăra datorită constituției sale fizice în comparație cu
autorul sau autorii violului, a faptului că nu dispune de mijloacele necesare de a
se apăra, sau pentru că este bolnavă, la o vârstă fragedă sau înaintată etc.
79
Ilie Pascu, Valerică Lazăr, op.cit, pag.166; Valerică Lazăr, op.cit., pag. 171.
81
81
Lipsa consimțământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual
se realizează:
- prin constrângere, fizică ori psihică;
- punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința.
- profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.
În prima modalitate, constrângerea poate fi fizică sau morală. Ea trebuie să
fie efectivă și de natură să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Nu este
necesară o forță fizică absolut irezistibilă, ci este suficient ca în condițiile
concrete și în raport de rezistența victimei să se fi realizat constrângerea la actul
sexual.
Lovirea, brutalizarea, imobilizarea totală sau parțială a victimei, reținerea
acesteia într-un anumit loc etc., trebuie să fie efective și apte să înlăture
rezistență victimei.
Simplele ezitări, rezerve, temeri sau opoziții de circumstanță nu pot fi
considerate drept dovezi că s-a exercitat o constrângere asupra victimei. Dacă,
deși au existat acte de constrângere victima a reușit să evite actul sexual, autorul
va răspunde pentru tentativă de viol.
Constrângerea morală se exercită prin amenințare și la aprecierea
existenței constrângerii morale se va avea în vedere puterea de rezistență morală
a victimei și gravitatea amenințărilor.
Violența sau amenințarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu
actul sexual, iar exercitarea lor trebuia să aibă drept scop actul sexual.
Pentru existența infracțiunii de viol se cere ca activitatea de constrângere a
victimei să fie urmată de actul sexual, de orice natură, care poate să rămână în
faza tentativei ori să fie finalizat.
Există o opinie dominantă în doctrină care susține că sfera noțiunii de act
sexual de orice natură cuprinde doar acele manifestări umane prin care se
satisface apetitul sexual. Dintre aceste manifestări, în primul rând se
menționează raporturile sexuale normale între persoane de sex diferit, precum și
relațiile sexuale între persoane de același sex sau relații homosexuale care
constau în acte sexuale nefirești între persoane de același sex, ca substitutive ale
raportului sexual normal firesc79.
Cel care exercită constrângerea fizică fără să participe la actul sexual va
răspunde pentru complicitate la viol.
A doua modalitate presupune ca autorul să profite de imposibilitatea
victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.
Nu interesează dacă starea în care se află victima a fost provocată chiar de
făptuitor sau de un complice al acestuia sau făptuitorul a găsit victima în această
situație.
Victima nu se poate apăra datorită constituției sale fizice în comparație cu
autorul sau autorii violului, a faptului că nu dispune de mijloacele necesare de a
se apăra, sau pentru că este bolnavă, la o vârstă fragedă sau înaintată etc.
79
Ilie Pascu, Valerică Lazăr, op.cit, pag.166; Valerică Lazăr, op.cit., pag. 171.
81
81
 Victima se poate afla în imposibilitatea de a se apăra datorită neputinței
fizice sau a unei intoxicații alcoolice, hipnozei, alienării mintale, surdo-
mutismului.
Starea de imposibilitate a victimei de a-și exprima voința se poate datora
stării de ebrietate, narcoticelor, somnului, hipnozei, diferitelor boli mintale etc.
Urmarea imediată. Acțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca urmare o
atingere adusă libertății sexuale a unei persoane. Infracțiunea de viol poate avea
și alte urmări mult mai grave, constând în vătămarea corporală gravă, ori chiar
moartea sau sinuciderea victimei.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmare trebuie să
existe legătura de cauzalitate care trebuie să fie demonstrată în fiecare caz în
parte.
Latura subiectivă. Se săvârșește sub aspectul vinovăției, cu intenție
directă. Intenția făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării
constrângerii. Dacă intenția de a avea actul sexual a apărut în mintea autorului
ulterior și fără nici o legătură cu violențele aplicate, atunci va exista concurs
între infracțiuni (viol și vătămare corporală, lovire), cu excepția situației în care
făptuitorul prin violențele aplicate o aduce în stare de neputință de a se apăra de
care apoi profită (violențele sunt absorbite de viol).
Eroarea făptuitorului privind imposibilitatea victimei de a se apăra sau de
a-și exprima voința înlătură incidența legii penale. Dacă o altă persoană a
exercitat constrângerea asupra victimei, neștiind de constrângerea anterioară, nu
va exista infracțiune, afară de faptul în care făptuitorul a profitat de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.
În cazul în care fapta de viol a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei, forma de vinovăție pentru rezultatul final este praeterintenția80.
Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege potrivit alin.6 art.228 C.pen..
Pentru existența tentativei este necesar ca făptuitorul să fi luat hotărârea de a
realiza prin constrângere actul și să fi trecut efectiv la începerea executării
acestei hotărâri.
Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin.1-3 se pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care este încălcată
libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, prin realizarea actului sexual de
orice natură.
Violul prezintă formă continuată de săvârșire, dacă făptuitorul repetă actul
sexual asupra aceleiași victime și în executarea aceleiași rezoluții, epuizându-se
în momentul comiterii ultimului act sexual.
Infracțiunea de viol include în conținutul ei, în mod natural, lipsirea de
libertate în mod ilegal necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă
ea continuă după acest moment, avem concurs de infracțiuni.
Forme agravate. Infracțiunea de viol are două forme prevăzute în alin.3
și 4 ale art.218 C.pen.
80
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag.362.
82
82
Victima se poate afla în imposibilitatea de a se apăra datorită neputinței
fizice sau a unei intoxicații alcoolice, hipnozei, alienării mintale, surdo-
mutismului.
Starea de imposibilitate a victimei de a-și exprima voința se poate datora
stării de ebrietate, narcoticelor, somnului, hipnozei, diferitelor boli mintale etc.
Urmarea imediată. Acțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca urmare o
atingere adusă libertății sexuale a unei persoane. Infracțiunea de viol poate avea
și alte urmări mult mai grave, constând în vătămarea corporală gravă, ori chiar
moartea sau sinuciderea victimei.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmare trebuie să
existe legătura de cauzalitate care trebuie să fie demonstrată în fiecare caz în
parte.
Latura subiectivă. Se săvârșește sub aspectul vinovăției, cu intenție
directă. Intenția făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării
constrângerii. Dacă intenția de a avea actul sexual a apărut în mintea autorului
ulterior și fără nici o legătură cu violențele aplicate, atunci va exista concurs
între infracțiuni (viol și vătămare corporală, lovire), cu excepția situației în care
făptuitorul prin violențele aplicate o aduce în stare de neputință de a se apăra de
care apoi profită (violențele sunt absorbite de viol).
Eroarea făptuitorului privind imposibilitatea victimei de a se apăra sau de
a-și exprima voința înlătură incidența legii penale. Dacă o altă persoană a
exercitat constrângerea asupra victimei, neștiind de constrângerea anterioară, nu
va exista infracțiune, afară de faptul în care făptuitorul a profitat de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.
În cazul în care fapta de viol a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei, forma de vinovăție pentru rezultatul final este praeterintenția80.
Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege potrivit alin.6 art.228 C.pen..
Pentru existența tentativei este necesar ca făptuitorul să fi luat hotărârea de a
realiza prin constrângere actul și să fi trecut efectiv la începerea executării
acestei hotărâri.
Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin.1-3 se pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care este încălcată
libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, prin realizarea actului sexual de
orice natură.
Violul prezintă formă continuată de săvârșire, dacă făptuitorul repetă actul
sexual asupra aceleiași victime și în executarea aceleiași rezoluții, epuizându-se
în momentul comiterii ultimului act sexual.
Infracțiunea de viol include în conținutul ei, în mod natural, lipsirea de
libertate în mod ilegal necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă
ea continuă după acest moment, avem concurs de infracțiuni.
Forme agravate. Infracțiunea de viol are două forme prevăzute în alin.3
și 4 ale art.218 C.pen.
80
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag.362.
82
82
 1. Prima formă agravată există, potrivit alin.3 dacă:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului.
Este important ca în momentul săvârșirii violului să fi existat raportul de
dependență între făptuitor și victimă. Nu are importanță dacă autorul a folosit
sau nu autoritatea pe care o avea asupra victimei și nici dacă avea în realitate
această autoritate, pentru că legea creează o prezumție absolută cu privire la
această împrejurare, neadmițând proba contrarie.
Circumstanța agravantă se referă, în acest caz, la existența unui raport
special (de serviciu, contractual etc.) între făptuitor și victimă, raport în temeiul
căruia acesta avea obligația de a o îngrijiri (personal de îngrijire din instituții de
asistența sau angajați în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau
adaptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază
de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranță sau
educative), trata (medici, personal sanitar ajutător etc)81.
b. Victima este rudă în linie directă, frate sau soră.
Agravanta ia în considerare calitatea specială dintre făptuitor și victimă,
rezultând din împrejurarea că sunt rude în linie directă, frate sau soră.
Violul trebuie săvârșit față de o rudă în linie directă ascendentă sau
descendentă (de ex. violul comis de bunic asupra unui nepot, de tată asupra
fiicei etc.) sau de frate asupra sorei, de soră asupra fratelui, ori între frați,
respectiv între surori82. Actualul Cod penal spre deosebire de jurisprudența
anterioară (recursul în interesul legii nr.2/2005) consacră absorbția infracțiunii
de incest în cea de viol în varianta agravată dacă violul constă într-un raport
sexual între rude în linie directă sau între frați și surori.
Potrivit actualului Cod penal violul comis asupra soțului sau între vei
primari va constitui infracțiunea de viol în forma tip sau asimilată (dacă nu se
reține o altă formă agravata a violului).
c. Violul comis asupra unei victimei care nu a împlinit vârsta de 16 ani
(lit.c alin.3 art.218 C.pen.).
Făptuitorul trebuie să fi cunoscut la momentul săvârșirii infracțiunii că
victima nu a împlinit vârsta de 16 ani și să-și fi putut da seama că victima ar
putea fi în vârstă mai mică de 16 ani.
Dacă victima raportului sexual este o rudă directă ori fapta se comite între
frați și surori se va reține și varianta agravantă prevăzută la lit.b alin.3 art.218
C.pen. în care este absorbit incestul.
Eroarea cu privire la vârsta victimei conduce la înlăturarea agravantei.
Este o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
81
C.Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N.Bulai, Cr. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs
selective pentru examenul de licență 2008-2009, cu ultimele modificări ale Codului penal, ed. a-
IV- a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008, p. 389.
82
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 145.
83
83
1. Prima formă agravată există, potrivit alin.3 dacă:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului.
Este important ca în momentul săvârșirii violului să fi existat raportul de
dependență între făptuitor și victimă. Nu are importanță dacă autorul a folosit
sau nu autoritatea pe care o avea asupra victimei și nici dacă avea în realitate
această autoritate, pentru că legea creează o prezumție absolută cu privire la
această împrejurare, neadmițând proba contrarie.
Circumstanța agravantă se referă, în acest caz, la existența unui raport
special (de serviciu, contractual etc.) între făptuitor și victimă, raport în temeiul
căruia acesta avea obligația de a o îngrijiri (personal de îngrijire din instituții de
asistența sau angajați în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau
adaptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază
de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranță sau
educative), trata (medici, personal sanitar ajutător etc)81.
b. Victima este rudă în linie directă, frate sau soră.
Agravanta ia în considerare calitatea specială dintre făptuitor și victimă,
rezultând din împrejurarea că sunt rude în linie directă, frate sau soră.
Violul trebuie săvârșit față de o rudă în linie directă ascendentă sau
descendentă (de ex. violul comis de bunic asupra unui nepot, de tată asupra
fiicei etc.) sau de frate asupra sorei, de soră asupra fratelui, ori între frați,
respectiv între surori82. Actualul Cod penal spre deosebire de jurisprudența
anterioară (recursul în interesul legii nr.2/2005) consacră absorbția infracțiunii
de incest în cea de viol în varianta agravată dacă violul constă într-un raport
sexual între rude în linie directă sau între frați și surori.
Potrivit actualului Cod penal violul comis asupra soțului sau între vei
primari va constitui infracțiunea de viol în forma tip sau asimilată (dacă nu se
reține o altă formă agravata a violului).
c. Violul comis asupra unei victimei care nu a împlinit vârsta de 16 ani
(lit.c alin.3 art.218 C.pen.).
Făptuitorul trebuie să fi cunoscut la momentul săvârșirii infracțiunii că
victima nu a împlinit vârsta de 16 ani și să-și fi putut da seama că victima ar
putea fi în vârstă mai mică de 16 ani.
Dacă victima raportului sexual este o rudă directă ori fapta se comite între
frați și surori se va reține și varianta agravantă prevăzută la lit.b alin.3 art.218
C.pen. în care este absorbit incestul.
Eroarea cu privire la vârsta victimei conduce la înlăturarea agravantei.
Este o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
81
C.Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N.Bulai, Cr. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs
selective pentru examenul de licență 2008-2009, cu ultimele modificări ale Codului penal, ed. a-
IV- a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008, p. 389.
82
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 145.
83
83
 d. Violul comis în scopul producerii de materiale pornografice (lit.d alin.3
art. 218 C.pen.).
Materialele pornografice sunt obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și
audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale,
precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o
activitate sexuală (alin.3 art.2 din Legea nr. 196/2003).
Nu este necesar pentru reținerea acestei forme agravate să se fi produs
materiale pornografice, ci ca fapta să fie săvârșită în scopul producerii lor.
e. Violul care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală
(lit.e alin.3 art. 218 C.pen.).
Acest rezultat mai grav este suficient să se producă praeterintenționat.
Dacă autorul a comis vătămarea în grabă cu intenție va răspunde pentru concurs
de acțiuni.
In urma violului să se fi produs praeterintenționat una dintre urmările
prevăzute de alin.1 art.193 C.pen., respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau
afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult
de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent,
avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, prin urmare, vătămarea
corporală este absorbită în varianta agravantă a violului.
f. Violul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună (lit.f alin.3
art.218 C.pen.).
Agravanta nu presupune ca toate persoanele să fi avut act sexual cu
victima, fiind suficient ca pe lângă autor să fi existat o persoană care a
imobilizat victima sau a amenințat-o în așa fel încât rezistența victimei să fie
mai ușor de înfrânt.
Dacă toate persoanele au avut act sexual cu victima, vor răspunde fiecare
în calitate de autor pentru o infracțiune unică prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a.
Dacă victima a fost violată de mai multe persoane fără ca între acestea să
existe o înțelegere, atunci fiecare va răspunde independent pentru infracțiunea
de viol fără această agravantă.
Circumstanța este reală și se va aplica participanților care nu au fost de
față în momentul violului numai în măsura în care aceștia au cunoscut că fapta
se va comite de mai multe persoane, iar dacă nu au cunoscut această împrejurare
vor răspunde ca instigatori sau complici de viol în formă simplă.
2. A doua formă agravantă există potrivit alin.4 al art.218 C.pen. dacă
fapta a avut ca urmare moartea victimei. Acest rezultat se va reține în sarcina
făptuitorului numai dacă s-a produs din culpa sa.
Dacă moartea victimei s-a produs cu intenție directă sau indirectă atunci
făptuitorul va răspunde pentru concurs de infracțiuni.
Dacă autorul nu a prevăzut, nu putea și nu trebuia să prevadă acest rezultat
mai grav atunci el va răspunde pentru viol fără această agravantă.
84
84
d. Violul comis în scopul producerii de materiale pornografice (lit.d alin.3
art. 218 C.pen.).
Materialele pornografice sunt obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și
audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale,
precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o
activitate sexuală (alin.3 art.2 din Legea nr. 196/2003).
Nu este necesar pentru reținerea acestei forme agravate să se fi produs
materiale pornografice, ci ca fapta să fie săvârșită în scopul producerii lor.
e. Violul care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală
(lit.e alin.3 art. 218 C.pen.).
Acest rezultat mai grav este suficient să se producă praeterintenționat.
Dacă autorul a comis vătămarea în grabă cu intenție va răspunde pentru concurs
de acțiuni.
In urma violului să se fi produs praeterintenționat una dintre urmările
prevăzute de alin.1 art.193 C.pen., respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau
afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult
de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent,
avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, prin urmare, vătămarea
corporală este absorbită în varianta agravantă a violului.
f. Violul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună (lit.f alin.3
art.218 C.pen.).
Agravanta nu presupune ca toate persoanele să fi avut act sexual cu
victima, fiind suficient ca pe lângă autor să fi existat o persoană care a
imobilizat victima sau a amenințat-o în așa fel încât rezistența victimei să fie
mai ușor de înfrânt.
Dacă toate persoanele au avut act sexual cu victima, vor răspunde fiecare
în calitate de autor pentru o infracțiune unică prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a.
Dacă victima a fost violată de mai multe persoane fără ca între acestea să
existe o înțelegere, atunci fiecare va răspunde independent pentru infracțiunea
de viol fără această agravantă.
Circumstanța este reală și se va aplica participanților care nu au fost de
față în momentul violului numai în măsura în care aceștia au cunoscut că fapta
se va comite de mai multe persoane, iar dacă nu au cunoscut această împrejurare
vor răspunde ca instigatori sau complici de viol în formă simplă.
2. A doua formă agravantă există potrivit alin.4 al art.218 C.pen. dacă
fapta a avut ca urmare moartea victimei. Acest rezultat se va reține în sarcina
făptuitorului numai dacă s-a produs din culpa sa.
Dacă moartea victimei s-a produs cu intenție directă sau indirectă atunci
făptuitorul va răspunde pentru concurs de infracțiuni.
Dacă autorul nu a prevăzut, nu putea și nu trebuia să prevadă acest rezultat
mai grav atunci el va răspunde pentru viol fără această agravantă.
84
84
 Dacă autorul nu reușește să consume actul sexual, însă ucide victima cu
intenție, va exista concurs între omor și tentativa de viol. Dacă autorul ucide
victima după ce a comis violul, va fi concurs de infracțiuni.
Agravanta este o circumstanță reală care se aplică participanților în măsura
în care fiecare dintre ei a prevăzut că victima va acționa în această modalitate.
Sancțiunea. În forma sa simplă infracțiunea de viol se pedepsește cu
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Pentru alin. 3, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi, iar în cazul alin. 4 pedeapsa este închisoarea de la 7 la
18 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 și
alin.2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Potrivit actualului Cod penal infracțiunea de viol este reglementată
plecând de la ideea de penetrare, astfel că în conținutul acestei infracțiuni intră
raportul sexual (actul sexual clasic, conjuncția organului sexual masculin cu cel
feminin), actul sexual oral sau actul sexual anal (indiferent dacă în aceste ultime
cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual) și actele de penetrare
vaginală sau anală realizate în alte modalități (de exemplu, prin introducere de
obiecte sau degete)83.Trebuie subliniat că legiutorul a urmărit să includă toate
actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor sau dacă victima a
fost obligată să le efectueze.
De asemenea a fost modificată varianta agravată constând în săvârșirea
violului asupra unui membru de familie, pentru a rezulta că această faptă
absoarbe incestul (această infracțiune fiind introdusă în categoria infracțiunilor
contra familiei).
7.2. Actul sexual cu un minor
Definiție. Infracțiunea este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1
art. 220 Cod penal și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal,
precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu
vârsta între 13 și 15 ani – alin.1 art.220 C.pen.
Precum și actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de
același sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de
către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator folosindu-se
de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de
autoritatea sau influența sa asupra acesteia (alin. 2)”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sexuale sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei în
perioada minorității.
83
M.A.Hotca, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Aspecte diferențiale și situații tranzitorii,
Ed. Hamangiu, București, 2009, p.211
85
85
Dacă autorul nu reușește să consume actul sexual, însă ucide victima cu
intenție, va exista concurs între omor și tentativa de viol. Dacă autorul ucide
victima după ce a comis violul, va fi concurs de infracțiuni.
Agravanta este o circumstanță reală care se aplică participanților în măsura
în care fiecare dintre ei a prevăzut că victima va acționa în această modalitate.
Sancțiunea. În forma sa simplă infracțiunea de viol se pedepsește cu
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Pentru alin. 3, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi, iar în cazul alin. 4 pedeapsa este închisoarea de la 7 la
18 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 și
alin.2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Potrivit actualului Cod penal infracțiunea de viol este reglementată
plecând de la ideea de penetrare, astfel că în conținutul acestei infracțiuni intră
raportul sexual (actul sexual clasic, conjuncția organului sexual masculin cu cel
feminin), actul sexual oral sau actul sexual anal (indiferent dacă în aceste ultime
cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual) și actele de penetrare
vaginală sau anală realizate în alte modalități (de exemplu, prin introducere de
obiecte sau degete)83.Trebuie subliniat că legiutorul a urmărit să includă toate
actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor sau dacă victima a
fost obligată să le efectueze.
De asemenea a fost modificată varianta agravată constând în săvârșirea
violului asupra unui membru de familie, pentru a rezulta că această faptă
absoarbe incestul (această infracțiune fiind introdusă în categoria infracțiunilor
contra familiei).
7.2. Actul sexual cu un minor
Definiție. Infracțiunea este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1
art. 220 Cod penal și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal,
precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu
vârsta între 13 și 15 ani – alin.1 art.220 C.pen.
Precum și actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de
același sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de
către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator folosindu-se
de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de
autoritatea sau influența sa asupra acesteia (alin. 2)”.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile
sexuale sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei în
perioada minorității.
83
M.A.Hotca, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Aspecte diferențiale și situații tranzitorii,
Ed. Hamangiu, București, 2009, p.211
85
85
 Obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită
actul sexual.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau
femeie, care răspunde penal.
Participația penală este posibilă, ca și în cazul violului, numai în forma
instigării sau a complicității. Dacă fapta este săvârșită de mai multe persoane
asupra aceleiași victime, fiecare va răspunde pentru infracțiunea de act sexual cu
un minor, pe care a săvârșit-o distinct în calitate de autor.
În cazul variantei agravante prevăzute de alin.3 art.220 C.pen. autorul nu
poate fi decât major.
În cazul alin. 4, subiectului i se mai cere și calitatea de tutore, curator,
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului.
Subiect pasiv poate fi orice minor cu vârsta între 13 și 15 ani în cazul
formei tip, respectiv un minor cu vârsta sub 13 ani în cazul primei forme
agravate care își poate exprima valabil consimțământul la întreținerea unui act
sexual.
Legea nu arată limita minimă de la care persoana e susceptibilă să devină
subiect pasiv al acestei infracțiuni însă doctrina a admis că această limita este în
legătură cu momentul în care victima dobândește capacitatea de act sexual
(pubertatea sexuala). Sub această limită fapta va constitui infracțiune de viol
comisă prin profitarea de neputința victimei de a se apăra sau de a-și exprima
voința.
În cazul alin. 4, subiectul pasiv poate fi numai un minor cu vârsta între 13
și 18 ani.
Nu are importanță dacă consimțământul a fost expres sau tacit, ori dacă
însăși victima a insistat a se realiza actul sexual și aceasta pentru că legea
ocrotește persoanele aflate la această vârstă chiar împotriva voinței lor întrucât
se consideră că la o asemenea vârstă nu există discernământul necesar pentru a-
și manifesta deplin voința.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, la această
infracțiune, prin întreținerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal ori a
oricăror acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor cu vârsta între 13 și 15
ani de același sex sau de sex diferit.
Actul sexual poate fi de orice natură și a fost analizat la infracțiunea de
viol. Nu prezintă importanță dacă actul sexual cu un minor a fost sau nu
determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct
sau indirect, victimei, acest aspect urmând să fie avut în vedere la
individualizare84.
Fapta este incriminată inclusiv în situația în care minorul practică
prostituția, subiectul activ al infracțiunii este persoana care cumpără serviciile
sexuale ale persoanei care practică prostituția, știind că este minoră.
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
84
București, 2014, p. 157.
86
86
Obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită
actul sexual.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau
femeie, care răspunde penal.
Participația penală este posibilă, ca și în cazul violului, numai în forma
instigării sau a complicității. Dacă fapta este săvârșită de mai multe persoane
asupra aceleiași victime, fiecare va răspunde pentru infracțiunea de act sexual cu
un minor, pe care a săvârșit-o distinct în calitate de autor.
În cazul variantei agravante prevăzute de alin.3 art.220 C.pen. autorul nu
poate fi decât major.
În cazul alin. 4, subiectului i se mai cere și calitatea de tutore, curator,
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului.
Subiect pasiv poate fi orice minor cu vârsta între 13 și 15 ani în cazul
formei tip, respectiv un minor cu vârsta sub 13 ani în cazul primei forme
agravate care își poate exprima valabil consimțământul la întreținerea unui act
sexual.
Legea nu arată limita minimă de la care persoana e susceptibilă să devină
subiect pasiv al acestei infracțiuni însă doctrina a admis că această limita este în
legătură cu momentul în care victima dobândește capacitatea de act sexual
(pubertatea sexuala). Sub această limită fapta va constitui infracțiune de viol
comisă prin profitarea de neputința victimei de a se apăra sau de a-și exprima
voința.
În cazul alin. 4, subiectul pasiv poate fi numai un minor cu vârsta între 13
și 18 ani.
Nu are importanță dacă consimțământul a fost expres sau tacit, ori dacă
însăși victima a insistat a se realiza actul sexual și aceasta pentru că legea
ocrotește persoanele aflate la această vârstă chiar împotriva voinței lor întrucât
se consideră că la o asemenea vârstă nu există discernământul necesar pentru a-
și manifesta deplin voința.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează, la această
infracțiune, prin întreținerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal ori a
oricăror acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor cu vârsta între 13 și 15
ani de același sex sau de sex diferit.
Actul sexual poate fi de orice natură și a fost analizat la infracțiunea de
viol. Nu prezintă importanță dacă actul sexual cu un minor a fost sau nu
determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct
sau indirect, victimei, acest aspect urmând să fie avut în vedere la
individualizare84.
Fapta este incriminată inclusiv în situația în care minorul practică
prostituția, subiectul activ al infracțiunii este persoana care cumpără serviciile
sexuale ale persoanei care practică prostituția, știind că este minoră.
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
84
București, 2014, p. 157.
86
86
 Poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de corupere sexuală a
minorilor (spre ex. actul sexual cu un minor comis de un major în prezența unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani).
În ipoteza în care în urma actului sexual cu un minor se produce
praeterintenționat vătămarea corporală sau moartea minorului se va reține
concursul între act sexual cu un minori, după caz, loviri sau alte violențe,
vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Urmarea imediată constă într-o starea de pericol rezultată din încălcarea
libertății și inviolabilității sexuale a minorului.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea cerută de
lege trebuie să existe legătura de cauzalitate, legătură ce este prezumată ca
rezultând chiar din materializarea faptei.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă. În cazul alin. 1,
făptuitorul trebuie să cunoască, în momentul săvârșirii faptei, împrejurarea că
victima are vârsta între 13 și 15 ani. Eroarea cu privire la această împrejurare îl
înlătură de la răspunderea penală.
Tentativa. Tentativa deși posibilă dar nu este pedepsită de lege.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care are loc actul
sexual. Repetarea actului sexual cu aceeași ocazie și fără ca făptuitorul să
depună noi eforturi de convingere constituie infracțiune unică.
Repetarea faptei cu ocazii diferite, dar cu aceeași intenție delictuală
constituie infracțiune unică continuată. Infracțiunea este comisivă și instantanee.
Forme agravate. Infracțiunea are trei forme agravate, prevăzute în alin.2-
4 ale art.220 C.pen.
1. Prima formă agravantă există, potrivit alin. 2, dacă fapta prevăzută în
alin.1 al art.220 a fost săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani.
Este necesar ca făptuitorul să fi știut că victima nu împlinise vârsta de 13
ani. În situația în care vârsta minorului este foarte fragedă și rezultă dintr-o
expertiză medico-legală psihiatrică lipsa posibilității de a-și exprima un
consimțământ valabil pentru întreținerea unui act sexual de orice natură, se va
reține săvârșirea infracțiunii de viol (de ex. fapta unui major care întreține un
raport sexual cu un minor de 6 ani).
Potrivit alin.5 art.220 C.pen. reglementează o cauză de nepedepsire a
făptuitorului care a întreținut un act sexual cu un minor cu vârsta sub 13 ani dacă
diferență de vârstă între victimă și făptuitor nu este mai mare de 3 ani.
2. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis de un major cu un minor cu vârsta între 13 și
18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei
(alin.3 art.220 C.pen.).
Subiectul activ nemijlocit este calificat fiind întotdeauna o persoană
majoră care are autoritate ori influența (de fapt sau de drept) asupra minorului și
care abuzează de acest ascendent pe care îl are asupra minorului sau de
încrederea pe care i-o acordă minorul.
87
87
Poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de corupere sexuală a
minorilor (spre ex. actul sexual cu un minor comis de un major în prezența unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani).
În ipoteza în care în urma actului sexual cu un minor se produce
praeterintenționat vătămarea corporală sau moartea minorului se va reține
concursul între act sexual cu un minori, după caz, loviri sau alte violențe,
vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Urmarea imediată constă într-o starea de pericol rezultată din încălcarea
libertății și inviolabilității sexuale a minorului.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea cerută de
lege trebuie să existe legătura de cauzalitate, legătură ce este prezumată ca
rezultând chiar din materializarea faptei.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă. În cazul alin. 1,
făptuitorul trebuie să cunoască, în momentul săvârșirii faptei, împrejurarea că
victima are vârsta între 13 și 15 ani. Eroarea cu privire la această împrejurare îl
înlătură de la răspunderea penală.
Tentativa. Tentativa deși posibilă dar nu este pedepsită de lege.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care are loc actul
sexual. Repetarea actului sexual cu aceeași ocazie și fără ca făptuitorul să
depună noi eforturi de convingere constituie infracțiune unică.
Repetarea faptei cu ocazii diferite, dar cu aceeași intenție delictuală
constituie infracțiune unică continuată. Infracțiunea este comisivă și instantanee.
Forme agravate. Infracțiunea are trei forme agravate, prevăzute în alin.2-
4 ale art.220 C.pen.
1. Prima formă agravantă există, potrivit alin. 2, dacă fapta prevăzută în
alin.1 al art.220 a fost săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani.
Este necesar ca făptuitorul să fi știut că victima nu împlinise vârsta de 13
ani. În situația în care vârsta minorului este foarte fragedă și rezultă dintr-o
expertiză medico-legală psihiatrică lipsa posibilității de a-și exprima un
consimțământ valabil pentru întreținerea unui act sexual de orice natură, se va
reține săvârșirea infracțiunii de viol (de ex. fapta unui major care întreține un
raport sexual cu un minor de 6 ani).
Potrivit alin.5 art.220 C.pen. reglementează o cauză de nepedepsire a
făptuitorului care a întreținut un act sexual cu un minor cu vârsta sub 13 ani dacă
diferență de vârstă între victimă și făptuitor nu este mai mare de 3 ani.
2. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis de un major cu un minor cu vârsta între 13 și
18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei
(alin.3 art.220 C.pen.).
Subiectul activ nemijlocit este calificat fiind întotdeauna o persoană
majoră care are autoritate ori influența (de fapt sau de drept) asupra minorului și
care abuzează de acest ascendent pe care îl are asupra minorului sau de
încrederea pe care i-o acordă minorul.
87
87
 Raporturile de autoritate pot îmbracă orice formă (de ex. autoritatea
socială sau religioasă) și oferă posibilitatea unei persoane să controleze, să
sancționeze sau să recompenseze material sau emoțional minorul.
Nu prezintă importanță diferența de vârstă între major și minor, acesta
putând fi mai mică de 3 ani, cauza de nepedepsire prevăzută de alin.5 art.220
C.pen. nefiind aplicabilă în cazul acestei variante agravate.
3. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis asupra unei rude în linie directă, frate sau
soră (alin.4 art.220 C.pen.).
4. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis asupra unei persoane care se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului (lit.b alin.4
art.220 C.pen.)
5. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis în scopul producerii de materiale
pornografice (lit.c alin.4 art.220 C.pen.).
Sancțiunea. În cazul formei tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare
de la unu la 5 ani. În cazul alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea unor drepturi. Pentru faptele prevăzute în alin. 1-3 pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi..
7.3. Coruperea sexuală a minorilor
Definiție. Potrivit alin.1 art.221 C.pen infracțiunea constă în comiterea
unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal,
respectiv actul de penetrare vaginală sau anală împotriva unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să
efectueze un astfel de act.
Constituie variante atenuate ale infracțiunii:
a) comiterea unui act sexual de orice natură de un major în prezența unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani;
b) determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole
sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum
și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este alcătuit din relațiile
sociale referitoare la libertatea sexuală a minorului.
Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde
penal. Subiect activ poate fi și un minor. Pentru a opera cauza de nepedepsire
este necesar ca diferența de vârstă între subiectul activ și cel pasiv să nu
depășească 3 ani.
Participația penală este posibilă sub toate formele: coautoratul, instigarea
sau complicitatea.
88
88
Raporturile de autoritate pot îmbracă orice formă (de ex. autoritatea
socială sau religioasă) și oferă posibilitatea unei persoane să controleze, să
sancționeze sau să recompenseze material sau emoțional minorul.
Nu prezintă importanță diferența de vârstă între major și minor, acesta
putând fi mai mică de 3 ani, cauza de nepedepsire prevăzută de alin.5 art.220
C.pen. nefiind aplicabilă în cazul acestei variante agravate.
3. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis asupra unei rude în linie directă, frate sau
soră (alin.4 art.220 C.pen.).
4. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis asupra unei persoane care se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului (lit.b alin.4
art.220 C.pen.)
5. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de
penetrare vaginală sau anală comis în scopul producerii de materiale
pornografice (lit.c alin.4 art.220 C.pen.).
Sancțiunea. În cazul formei tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare
de la unu la 5 ani. În cazul alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea unor drepturi. Pentru faptele prevăzute în alin. 1-3 pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi..
7.3. Coruperea sexuală a minorilor
Definiție. Potrivit alin.1 art.221 C.pen infracțiunea constă în comiterea
unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal,
respectiv actul de penetrare vaginală sau anală împotriva unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să
efectueze un astfel de act.
Constituie variante atenuate ale infracțiunii:
a) comiterea unui act sexual de orice natură de un major în prezența unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani;
b) determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole
sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum
și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este alcătuit din relațiile
sociale referitoare la libertatea sexuală a minorului.
Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde
penal. Subiect activ poate fi și un minor. Pentru a opera cauza de nepedepsire
este necesar ca diferența de vârstă între subiectul activ și cel pasiv să nu
depășească 3 ani.
Participația penală este posibilă sub toate formele: coautoratul, instigarea
sau complicitatea.
88
88
 Subiect pasiv poate fi minorul indiferent de sex care nu a împlinit vârsta
de 13 ani. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unui concurs de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în comiterea unui act de
natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte
de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel
de act.
Varianta alternativă de comitere a infracțiunii constă în determinarea
minorului să suporte ori să efectueze actul de natură sexuală descris mai sus.
Aceasta înseamnă că, urmare a acțiunii făptuitorului, minorul să se decidă să
efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea
acestuia.
Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracțiunea se
săvârșește în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală).
Este suficient pentru existența infracțiunii determinarea minorului la
săvârșirea actului sexual. Nu interesează dacă actele se comit în public (va fi
concurs de infracțiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular.
Este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis
asupra unui minor când se folosește de corpul minorului pentru realizarea de
acte de natură sexuală, ca de ex. dezvelirea minorului în așa fel încât se văd
organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora.
Determinarea constă în îndemnarea și convingerea unui minor de a suporta
ori de a efectua un act sexual. Dacă minorul a fost constrâns, atunci se va reține
infracțiunea de agresiune sexuală prevăzută în art.219 C.pen. alin.1 și 2 lit.c.
Această determinarea trebuie să aibă efect, adică să ducă la acceptarea de
către minor a ideii de a săvârși fapta și la hotărârea lui de a o săvârși. Este
necesar ca minorul să treacă la efectuarea unui act sexual sau la suportarea
acestuia.
Urmarea imediată constă într-o stare de încălcare a relațiilor sociale care
asigură ocrotirea minorului.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re), astfel că
nu este necesar a se dovedi.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă. Cerința
esențială care însoțește elementul subiectiv al coruperii sexuale a minorilor este
cunoaștere de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 13
ani.
Tentativa. Consumarea. Tentativa nu se pedepsește. Consumarea
infracțiunii are loc în momentul realizării actului sexual. Nu este necesar ca
actul sexual să se finalizeze.
Sancțiunea. Constă în închisoarea de la 1 la 5 ani.
În cazul formei agravate pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7ani și
interzicerea unor drepturi.
89
89
Subiect pasiv poate fi minorul indiferent de sex care nu a împlinit vârsta
de 13 ani. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unui concurs de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în comiterea unui act de
natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte
de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel
de act.
Varianta alternativă de comitere a infracțiunii constă în determinarea
minorului să suporte ori să efectueze actul de natură sexuală descris mai sus.
Aceasta înseamnă că, urmare a acțiunii făptuitorului, minorul să se decidă să
efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea
acestuia.
Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracțiunea se
săvârșește în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală).
Este suficient pentru existența infracțiunii determinarea minorului la
săvârșirea actului sexual. Nu interesează dacă actele se comit în public (va fi
concurs de infracțiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular.
Este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis
asupra unui minor când se folosește de corpul minorului pentru realizarea de
acte de natură sexuală, ca de ex. dezvelirea minorului în așa fel încât se văd
organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora.
Determinarea constă în îndemnarea și convingerea unui minor de a suporta
ori de a efectua un act sexual. Dacă minorul a fost constrâns, atunci se va reține
infracțiunea de agresiune sexuală prevăzută în art.219 C.pen. alin.1 și 2 lit.c.
Această determinarea trebuie să aibă efect, adică să ducă la acceptarea de
către minor a ideii de a săvârși fapta și la hotărârea lui de a o săvârși. Este
necesar ca minorul să treacă la efectuarea unui act sexual sau la suportarea
acestuia.
Urmarea imediată constă într-o stare de încălcare a relațiilor sociale care
asigură ocrotirea minorului.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re), astfel că
nu este necesar a se dovedi.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă. Cerința
esențială care însoțește elementul subiectiv al coruperii sexuale a minorilor este
cunoaștere de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 13
ani.
Tentativa. Consumarea. Tentativa nu se pedepsește. Consumarea
infracțiunii are loc în momentul realizării actului sexual. Nu este necesar ca
actul sexual să se finalizeze.
Sancțiunea. Constă în închisoarea de la 1 la 5 ani.
În cazul formei agravate pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7ani și
interzicerea unor drepturi.
89
89
 Forma agravată. Infracțiunea are forma agravată prevăzută în alin.2 al
art. 221 C.pen. conținând trei elemente circumstanțiale alternative :
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului.
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
90
90
Forma agravată. Infracțiunea are forma agravată prevăzută în alin.2 al
art. 221 C.pen. conținând trei elemente circumstanțiale alternative :
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului.
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
90
90
 CAPITOLUL VIII.
INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE
DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE
Capitolul al IX-lea al actualului Cod penal regrupează infracțiunile ce
aduc atingere domiciliului, vieții private și corespondenței.
În această categorie, pe lângă incriminările tradiționale, au fost consacrate
câteva infracțiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare și să ofere un
răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează
obiectul acestui capitol85.
Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional,
dat fiind că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și
sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de
protecția conferită de art. 8 din Convenție (a se vedea hotărârea Niemietz c.
Germania, din 16 decembrie 1992). Ca urmare, incriminarea menționată se
regăsește în majoritatea legislațiilor (art. 191 C. pen. portughez, art. 203 C. pen
spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez,
§ 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăsește explicit, s-a ajuns la
sancționarea acestei fapte prin interpretarea extensivă a textului referitor la
violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudența Curții de Casație italiene – spre
exemplu, dec. nr. 5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art. 614 C. pen.).
O altă incriminare nouă este violarea secretului vieții private (art. 225),
reglementare necesară pentru a întregi cadrul protecției penale a valorilor
garantate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reglementarea a fost concepută de așa manieră încât să nu pună obstacole în
calea exercitării de către presă a rolului său într-o societate democratică și își
găsește corespondent în majoritatea codurilor penale europene actuale (art. 226-
1 C.pen. francez, art. 197 C.pen. spaniol, art. 192 C.pen. portughez, art. 615bis
C.pen. italian, art. 179bis-179quinuies C.pen. elvețian, cap. 24 secț. 5-8 C.pen.
finlandez etc.).
În fine, infracțiunea de divulgare a secretului profesional a fost
reformulată, ea având pe viitor incidență doar cu privire la elemente de care cel
ținut să păstreze secretul a luat cunoștință cu consimțământul persoanei vizate de
aceste date, fie că i-au fost încredințare nemijlocit (spre exemplu, confesiunea
făcută preotului, datele încredințate avocatului de către client etc.), fie că le-a
constatat în virtutea profesiei sau funcției, cu consimțământul celui în cauză (așa
cum se întâmplă în cazul medicului care efectuează investigații privind starea de
sănătate a pacientului). Divulgarea datelor de altă natură (informații nepublice,
secrete de serviciu etc.) face obiectul unor incriminări distincte, în capitolul
privitor la infracțiunile de serviciu.
85
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
91
91
CAPITOLUL VIII.
INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE
DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE
Capitolul al IX-lea al actualului Cod penal regrupează infracțiunile ce
aduc atingere domiciliului, vieții private și corespondenței.
În această categorie, pe lângă incriminările tradiționale, au fost consacrate
câteva infracțiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare și să ofere un
răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează
obiectul acestui capitol85.
Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional,
dat fiind că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și
sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de
protecția conferită de art. 8 din Convenție (a se vedea hotărârea Niemietz c.
Germania, din 16 decembrie 1992). Ca urmare, incriminarea menționată se
regăsește în majoritatea legislațiilor (art. 191 C. pen. portughez, art. 203 C. pen
spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez,
§ 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăsește explicit, s-a ajuns la
sancționarea acestei fapte prin interpretarea extensivă a textului referitor la
violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudența Curții de Casație italiene – spre
exemplu, dec. nr. 5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art. 614 C. pen.).
O altă incriminare nouă este violarea secretului vieții private (art. 225),
reglementare necesară pentru a întregi cadrul protecției penale a valorilor
garantate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reglementarea a fost concepută de așa manieră încât să nu pună obstacole în
calea exercitării de către presă a rolului său într-o societate democratică și își
găsește corespondent în majoritatea codurilor penale europene actuale (art. 226-
1 C.pen. francez, art. 197 C.pen. spaniol, art. 192 C.pen. portughez, art. 615bis
C.pen. italian, art. 179bis-179quinuies C.pen. elvețian, cap. 24 secț. 5-8 C.pen.
finlandez etc.).
În fine, infracțiunea de divulgare a secretului profesional a fost
reformulată, ea având pe viitor incidență doar cu privire la elemente de care cel
ținut să păstreze secretul a luat cunoștință cu consimțământul persoanei vizate de
aceste date, fie că i-au fost încredințare nemijlocit (spre exemplu, confesiunea
făcută preotului, datele încredințate avocatului de către client etc.), fie că le-a
constatat în virtutea profesiei sau funcției, cu consimțământul celui în cauză (așa
cum se întâmplă în cazul medicului care efectuează investigații privind starea de
sănătate a pacientului). Divulgarea datelor de altă natură (informații nepublice,
secrete de serviciu etc.) face obiectul unor incriminări distincte, în capitolul
privitor la infracțiunile de serviciu.
85
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
91
91
 8.1. Violarea de domiciliu
Definiție. Constituie infracțiune de violare de domiciliu, potrivit art. 224
C.pen. pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință
sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le
folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
A comis aceasta infracțiune numitul V. G. care prin amenințare a pătruns
în locuința vecinului sau H. I., refuzând să părăsească locuința decât după
intervenția organelor de poliție.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale a
căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății
persoanei sub aspectul folosirii locuinței sale în mod liber netulburat fără teama
amestecului unor persoane străine.
Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal. În practica judiciară s-a
hotărât că săvârșește această infracțiune chiar proprietarul care pătrunde în
locuința chiriașului, fără voia acestuia sau persoana care pătrunde pe o porțiune
de teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei vătămate, chiar dacă are
motive să pretindă că acel teren îi aparține atâta vreme cât nu și-a valorificat
dreptul pe calea unei acțiuni în justiție.
Participația penală este posibilă în toate formele.
Subiectul pasiv este persoana care folosește domiciliul violat și care are
dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei
persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul locuinței, nici cu posesorul, ci
este cel care folosește efectiv încăperea.
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea
de pătrundere, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de acestea, fie prin acțiunea de a refuza părăsirea locuinței sau
a celorlalte locuri menționate mai sus, la cererea persoanei care le folosește.
Privitor la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod
efectiv, cu tot corpul în vreunul din locurile menționate în textul de incriminare.
Noțiunea de locuință este folosită în sensul cel mai larg, adică de loc unde
o persoană își petrece viața sa privată, indiferent dacă aceasta este o casă
propriu-zisă sau o construcție (de ex., o magazine, un bordei, un pătul etc.) sau
dacă este numai un adăpost simplu (de ex. o cabană în care locuiesc oamenii pe
timp de vară, un cort turistic).
Prin locuință se înțelege orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic
al uneia sau mai multor persoane.
Pentru existența infracțiunii nu este suficientă simpla destinație de locuință
a unei încăperi, și trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Imobilul gol, nelocuit
sau care nu a fost încă ocupat, deși s-au perfectat formele de repartiție, nu poate
fi susceptibil de violare de domiciliu. Nu constituie locuință, locul în care o
92
92
8.1. Violarea de domiciliu
Definiție. Constituie infracțiune de violare de domiciliu, potrivit art. 224
C.pen. pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință
sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le
folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
A comis aceasta infracțiune numitul V. G. care prin amenințare a pătruns
în locuința vecinului sau H. I., refuzând să părăsească locuința decât după
intervenția organelor de poliție.
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale a
căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății
persoanei sub aspectul folosirii locuinței sale în mod liber netulburat fără teama
amestecului unor persoane străine.
Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal. În practica judiciară s-a
hotărât că săvârșește această infracțiune chiar proprietarul care pătrunde în
locuința chiriașului, fără voia acestuia sau persoana care pătrunde pe o porțiune
de teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei vătămate, chiar dacă are
motive să pretindă că acel teren îi aparține atâta vreme cât nu și-a valorificat
dreptul pe calea unei acțiuni în justiție.
Participația penală este posibilă în toate formele.
Subiectul pasiv este persoana care folosește domiciliul violat și care are
dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei
persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul locuinței, nici cu posesorul, ci
este cel care folosește efectiv încăperea.
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea
de pătrundere, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de acestea, fie prin acțiunea de a refuza părăsirea locuinței sau
a celorlalte locuri menționate mai sus, la cererea persoanei care le folosește.
Privitor la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod
efectiv, cu tot corpul în vreunul din locurile menționate în textul de incriminare.
Noțiunea de locuință este folosită în sensul cel mai larg, adică de loc unde
o persoană își petrece viața sa privată, indiferent dacă aceasta este o casă
propriu-zisă sau o construcție (de ex., o magazine, un bordei, un pătul etc.) sau
dacă este numai un adăpost simplu (de ex. o cabană în care locuiesc oamenii pe
timp de vară, un cort turistic).
Prin locuință se înțelege orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic
al uneia sau mai multor persoane.
Pentru existența infracțiunii nu este suficientă simpla destinație de locuință
a unei încăperi, și trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Imobilul gol, nelocuit
sau care nu a fost încă ocupat, deși s-au perfectat formele de repartiție, nu poate
fi susceptibil de violare de domiciliu. Nu constituie locuință, locul în care o
92
92
persoană locuiește împotriva voinței sale (încăperea în care este ținut un deținut,
camera ocupată de militari în cazărmi).
Nu sunt asimilate locuinței, mijloacele de transport individuale (cu
excepția remorcilor, rulotelor care servesc drept locuință) sau în comun.
În practică s-a reținut ca fiind locuință și o cameră de hotel, motel sau han,
cabina ocupată pe un vapor de croazieră, o cameră într-un sanatoriu, o cameră
închiriată din casa unui proprietar 86etc.
Încăperea este o parte dintr-o construcție destinată să fie folosită drept
locuință și care este utilizată ca atare în mod efectiv.
Prin dependințe se înțeleg locurile, care direct sau indirect sunt în relație
de dependență față de locuință (de ex. bucătăria, cămara).
Prin loc împrejmuit se înțelege, orice loc care este separat printr-o
îngrădire de jur-împrejur, printr-o împrejmuire (gard, perete, sârmă), care
servește unui anumit scop și care ține de locuință sau de dependință.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică fără nici o
justificare legală. De asemenea, trebuie să se facă fără consimțământul persoanei
care folosește locuința.
Până la proba contrară, lipsa consimțământului este prezumată. dacă
pătrunderea fără drept s-a făcut cu scopul săvârșirii unei alte infracțiuni (furt,
tâlhărie, viol), care a fost și comisă va exista un concurs de infracțiuni. În
situația reglementată prin art. 229 alin.1 lit. d Cod penal– furtul săvârșit prin
efracție, escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase,
există o absorbție naturală în sensul că violarea de domiciliu își pierde
autonomia și este absorbită în furt.
Acțiunea care constituie elementul material mai poate consta și într-un
refuz de a părăsi locuința. Aceasta presupune că intrarea în locuință s-a făcut în
mod legal, însă autorul fie direct, fie indirect refuză să o părăsească la cererea
celui care locuiește acolo.
Cele două modalități au caracter alternativ, astfel încât, dacă făptuitorul
după pătrunderea fără drept și fără consimțământ în domiciliu, refuză să-l
părăsească, nu va exista concurs de infracțiuni, ci o unitate naturală de
infracțiune.
Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertății persoanei
privind domiciliul.
Legătura de cauzalitate. De asemenea, pentru existența infracțiunii
trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau cu intenție
indirectă.
Eroarea subiectului activ asupra inexistenței consimțământului persoanei
îndreptățite, înlătură răspunderea penală. Pentru existența infracțiunii, nu
interesează mobilul sau scopul comiterii faptei.
86
C. Bulai, A. Filipaș, C.Mitrache, op.cit., pag.260-261; G. Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag. 84-
85.
93
93
persoană locuiește împotriva voinței sale (încăperea în care este ținut un deținut,
camera ocupată de militari în cazărmi).
Nu sunt asimilate locuinței, mijloacele de transport individuale (cu
excepția remorcilor, rulotelor care servesc drept locuință) sau în comun.
În practică s-a reținut ca fiind locuință și o cameră de hotel, motel sau han,
cabina ocupată pe un vapor de croazieră, o cameră într-un sanatoriu, o cameră
închiriată din casa unui proprietar 86etc.
Încăperea este o parte dintr-o construcție destinată să fie folosită drept
locuință și care este utilizată ca atare în mod efectiv.
Prin dependințe se înțeleg locurile, care direct sau indirect sunt în relație
de dependență față de locuință (de ex. bucătăria, cămara).
Prin loc împrejmuit se înțelege, orice loc care este separat printr-o
îngrădire de jur-împrejur, printr-o împrejmuire (gard, perete, sârmă), care
servește unui anumit scop și care ține de locuință sau de dependință.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică fără nici o
justificare legală. De asemenea, trebuie să se facă fără consimțământul persoanei
care folosește locuința.
Până la proba contrară, lipsa consimțământului este prezumată. dacă
pătrunderea fără drept s-a făcut cu scopul săvârșirii unei alte infracțiuni (furt,
tâlhărie, viol), care a fost și comisă va exista un concurs de infracțiuni. În
situația reglementată prin art. 229 alin.1 lit. d Cod penal– furtul săvârșit prin
efracție, escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase,
există o absorbție naturală în sensul că violarea de domiciliu își pierde
autonomia și este absorbită în furt.
Acțiunea care constituie elementul material mai poate consta și într-un
refuz de a părăsi locuința. Aceasta presupune că intrarea în locuință s-a făcut în
mod legal, însă autorul fie direct, fie indirect refuză să o părăsească la cererea
celui care locuiește acolo.
Cele două modalități au caracter alternativ, astfel încât, dacă făptuitorul
după pătrunderea fără drept și fără consimțământ în domiciliu, refuză să-l
părăsească, nu va exista concurs de infracțiuni, ci o unitate naturală de
infracțiune.
Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertății persoanei
privind domiciliul.
Legătura de cauzalitate. De asemenea, pentru existența infracțiunii
trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau cu intenție
indirectă.
Eroarea subiectului activ asupra inexistenței consimțământului persoanei
îndreptățite, înlătură răspunderea penală. Pentru existența infracțiunii, nu
interesează mobilul sau scopul comiterii faptei.
86
C. Bulai, A. Filipaș, C.Mitrache, op.cit., pag.260-261; G. Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag. 84-
85.
93
93
 Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce
urmarea periculoasă a faptei – starea de încălcare a libertății persoanei – adică
momentul în care făptuitorul pătrunde în domiciliu sau refuză să-l părăsească.
Este o infracțiune instantanee.
Dacă prezența făptuitorului în domiciliul pe care l-a violat se prelungește
în timp este o infracțiune continuă.
Forme agravate
Potrivit art. 224 alin. 2 Cod penal:
A) dacă fapta se săvârșește de o persoană înarmată. Rațiunea agravantei
este aceeași ca și în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal.
B) în timpul nopții. Va exista această agravantă, chiar dacă în momentul
comiterii infracțiunii locuința era luminată artificial; esențial este ca fapta să se
fi săvârșit într-un moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural,
moment care diferă după anotimp, poziția geografică a localității, condițiile
atmosferice.
C) dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase.
Simularea trebuie să se refere numai la acele calități oficiale care conferă
dreptul sau posibilitatea de a pătrunde în locuința unei persoane.
Sancțiunea. În forma simplă, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2
ani. În cazul formelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate ”.
Textul infracțiunii nu a fost modificat cu excepția uneia dintre modalitățile
formei agravate mai exact săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane.
8.2. Violarea sediului profesional
Definiție. Potrivit alin.1 art.225 C.pen. infracțiunea tip constă în
pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană
juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi
la cererea persoanei îndreptățite.
Infracțiunea este prevăzută în art.225 C.pen într-o variantă tip și o variantă
agravată și reprezintă o incriminare identică a infracțiunii de violare de
domiciliu, singurul element de diferențiere fiind sediul profesional.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale privind apărarea
libertății persoanei. Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a avea un
sediu și de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea altora.
Obiectul material este însuși sediul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau
nu vreo stricăciune.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate. Participația penală este
posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana care folosește sediul violat și care are dreptul
să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei persoane. Acesta
94
94
Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește.
Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce
urmarea periculoasă a faptei – starea de încălcare a libertății persoanei – adică
momentul în care făptuitorul pătrunde în domiciliu sau refuză să-l părăsească.
Este o infracțiune instantanee.
Dacă prezența făptuitorului în domiciliul pe care l-a violat se prelungește
în timp este o infracțiune continuă.
Forme agravate
Potrivit art. 224 alin. 2 Cod penal:
A) dacă fapta se săvârșește de o persoană înarmată. Rațiunea agravantei
este aceeași ca și în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal.
B) în timpul nopții. Va exista această agravantă, chiar dacă în momentul
comiterii infracțiunii locuința era luminată artificial; esențial este ca fapta să se
fi săvârșit într-un moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural,
moment care diferă după anotimp, poziția geografică a localității, condițiile
atmosferice.
C) dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase.
Simularea trebuie să se refere numai la acele calități oficiale care conferă
dreptul sau posibilitatea de a pătrunde în locuința unei persoane.
Sancțiunea. În forma simplă, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2
ani. În cazul formelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate ”.
Textul infracțiunii nu a fost modificat cu excepția uneia dintre modalitățile
formei agravate mai exact săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane.
8.2. Violarea sediului profesional
Definiție. Potrivit alin.1 art.225 C.pen. infracțiunea tip constă în
pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană
juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi
la cererea persoanei îndreptățite.
Infracțiunea este prevăzută în art.225 C.pen într-o variantă tip și o variantă
agravată și reprezintă o incriminare identică a infracțiunii de violare de
domiciliu, singurul element de diferențiere fiind sediul profesional.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale privind apărarea
libertății persoanei. Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a avea un
sediu și de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea altora.
Obiectul material este însuși sediul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau
nu vreo stricăciune.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate. Participația penală este
posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana care folosește sediul violat și care are dreptul
să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei persoane. Acesta
94
94
nu se identifică cu proprietarul firmei, ci cel care folosește efectiv sediul (poate
fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care are sediul în respectiva locație).
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea
de pătrundere, fără drept, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau
fizică își desfășoară activitatea profesională, fie refuzul de a le părăsi la cererea
persoanei îndreptățite.
Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spațiu. În
cazul sediului societăților, sediul mai este denumit și sediul social, pentru a
putea fi deosebit de domiciliul asociaților.
Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăților comerciale (și în
general sediile persoanelor juridice) ci și sediile organelor de stat, cum ar fi
sediile autorităților publice centrale și locale (consiliul județean, prefectură,
primărie etc.), instituțiile publice, sediile partidelor politice.
Legiuitorul sancționează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci și în
orice loc în care persoanele fizice sau juridice își desfășoară activitatea,
îmbunătățindu-se astfel considerabil protecția persoanei la locul de muncă.
În această ipoteză singura condiție cerută de lege este ca persoana fizică
sau juridică să își desfășoară drept activitatea în locul în care s-a pătruns fără
drept. Prin locul în care persoana fizică sau juridică își desfășoară activitatea se
înțelege locul în care persoana lucrează efectiv și în mod constant.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv,
fără nici o justificare legală.
Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile arătate. Pătrunderea
poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe față, pe ascuns, în prezența sau în
lipsa victimei.
Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimțământul persoanei interesate.
Urmarea imediată constă în încălcarea libertății persoanei privind
stabilirea și utilizarea corespunzătoare a sediului profesional.
Legătura de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Tentativa. Consumarea. Infracțiunea de violarea a sediului profesional se
consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată.
Forma agravată. Se regăsește în alin.2 al art.225 C.pen. și are trei
modalități alternative de comitere respectiv când fapta este săvârșită de o
persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase.
Sancțiunea. În varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă. În cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
95
95
nu se identifică cu proprietarul firmei, ci cel care folosește efectiv sediul (poate
fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care are sediul în respectiva locație).
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea
de pătrundere, fără drept, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau
fizică își desfășoară activitatea profesională, fie refuzul de a le părăsi la cererea
persoanei îndreptățite.
Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spațiu. În
cazul sediului societăților, sediul mai este denumit și sediul social, pentru a
putea fi deosebit de domiciliul asociaților.
Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăților comerciale (și în
general sediile persoanelor juridice) ci și sediile organelor de stat, cum ar fi
sediile autorităților publice centrale și locale (consiliul județean, prefectură,
primărie etc.), instituțiile publice, sediile partidelor politice.
Legiuitorul sancționează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci și în
orice loc în care persoanele fizice sau juridice își desfășoară activitatea,
îmbunătățindu-se astfel considerabil protecția persoanei la locul de muncă.
În această ipoteză singura condiție cerută de lege este ca persoana fizică
sau juridică să își desfășoară drept activitatea în locul în care s-a pătruns fără
drept. Prin locul în care persoana fizică sau juridică își desfășoară activitatea se
înțelege locul în care persoana lucrează efectiv și în mod constant.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv,
fără nici o justificare legală.
Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile arătate. Pătrunderea
poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe față, pe ascuns, în prezența sau în
lipsa victimei.
Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimțământul persoanei interesate.
Urmarea imediată constă în încălcarea libertății persoanei privind
stabilirea și utilizarea corespunzătoare a sediului profesional.
Legătura de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului și
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Tentativa. Consumarea. Infracțiunea de violarea a sediului profesional se
consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată.
Forma agravată. Se regăsește în alin.2 al art.225 C.pen. și are trei
modalități alternative de comitere respectiv când fapta este săvârșită de o
persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase.
Sancțiunea. În varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă. În cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
95
95
 CAPITOLUL IX.
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Actualul Cod penal reglementează în Titlul II al părții speciale -
Infracțiuni contra patrimoniului - normele de incriminare a faptelor contra
patrimoniului au fost sistematizate în patru capitole, ținând seama de situațiile
de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul
sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt87.
De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația
penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza
crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea
crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.
Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe
categorii este promovată și în codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii
Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea a
III-a – crime și delicte contra bunurilor – cuprinde două titluri, fiecare
structurate pe 4 capitole) sau al codului penal spaniol (Titlul XIII – infracțiuni
contra patrimoniului și ordinii socio-economice – cuprinde nu mai puțin de 14
capitole), dar și al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul
penal german etc.).
Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare
cuprinse în Titlul II din proiect, deopotrivă, indiferent de titular.
Pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra
patrimoniului sunt mult mai reduse decât în Codul penal din 1968, reducere ce a
avut în vedere:
a) pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de
infracțiuni;
b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la
mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de
pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare
a executării sancțiunilor;
c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a
valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;
d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale în anterioare (Codul
penal de la 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la
adoptarea sa în 1968).
În Capitolul I, reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor
următoarelor infracțiuni: furtul, furtul calificat, furtul unui vehicul în scop de
folosință, furtul cu consecințe deosebit de grave, furtul din casă și familie.
Furtul simplu are, în principal, același conținut ca în vechiul Codul penal
Furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o
87
Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.
96
96
CAPITOLUL IX.
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Actualul Cod penal reglementează în Titlul II al părții speciale -
Infracțiuni contra patrimoniului - normele de incriminare a faptelor contra
patrimoniului au fost sistematizate în patru capitole, ținând seama de situațiile
de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul
sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt87.
De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația
penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza
crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea
crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.
Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe
categorii este promovată și în codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii
Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea a
III-a – crime și delicte contra bunurilor – cuprinde două titluri, fiecare
structurate pe 4 capitole) sau al codului penal spaniol (Titlul XIII – infracțiuni
contra patrimoniului și ordinii socio-economice – cuprinde nu mai puțin de 14
capitole), dar și al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul
penal german etc.).
Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare
cuprinse în Titlul II din proiect, deopotrivă, indiferent de titular.
Pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra
patrimoniului sunt mult mai reduse decât în Codul penal din 1968, reducere ce a
avut în vedere:
a) pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de
infracțiuni;
b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la
mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de
pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare
a executării sancțiunilor;
c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a
valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;
d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale în anterioare (Codul
penal de la 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la
adoptarea sa în 1968).
În Capitolul I, reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor
următoarelor infracțiuni: furtul, furtul calificat, furtul unui vehicul în scop de
folosință, furtul cu consecințe deosebit de grave, furtul din casă și familie.
Furtul simplu are, în principal, același conținut ca în vechiul Codul penal
Furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o
87
Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.
96
96
ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt
„folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau
folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”. Această
ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile
controversate încă în practica judiciară și doctrină referitoare la încadrarea
juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de
comunicații. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de
folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate
periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei
persoane care pătrunde în locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la
numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante). Redactarea
textului a fost inspirată de dispozițiile art. 255 - 256 C. pen. spaniol.
Un element nou cuprins în norma de incriminare a furtului este
condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de plângere prealabilă a
persoanei vătămate. S-a avut în vedere multitudinea de furturi cu pericol social
redus, chiar bagatelare, mai ales în mediul rural, dar și faptul că drepturile
patrimoniale sunt drepturi prin excelență disponibile, așa încât este pe deplin
justificată condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale în raport de
opțiunea persoanei vătămate.
La furtul calificat s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de
agravare prevăzute în vechiul Codul penal în vigoare, referitoare la săvârșirea
furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-și exprima voința sau a se apăra, într-un loc public, în
timpul unei calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu
același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravate legale,
ducând la majorarea limitelor de pedeapsă în temeiul art. 78.
În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două noi
elemente circumstanțiale de agravare și anume săvârșirea furtului prin scoaterea
din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și respectiv prin violarea
de domiciliu. Primul element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea
socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă
sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora
pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de-al doilea element
s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin
pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care
continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se
dea soluții neunitare în practica judiciară.
Dacă furtul unui vehicul în scop de folosință, în Codul penal anterior , era
sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, acum se propune
incriminarea acestuia ca faptă distinctă și sancționarea unui asemenea furt cu o
pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de
pericol social al celor două fapte. Soluții similare regăsim și în alte legislații,
cum este cazul art. 244 C. pen. spaniol, art.208 C. pen. portughez, § 260 C. pen.
norvegian, Cap. 8 secțiunea 7 C. pen. suedez.
97
97
ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt
„folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau
folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”. Această
ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile
controversate încă în practica judiciară și doctrină referitoare la încadrarea
juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de
comunicații. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de
folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate
periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei
persoane care pătrunde în locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la
numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante). Redactarea
textului a fost inspirată de dispozițiile art. 255 - 256 C. pen. spaniol.
Un element nou cuprins în norma de incriminare a furtului este
condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de plângere prealabilă a
persoanei vătămate. S-a avut în vedere multitudinea de furturi cu pericol social
redus, chiar bagatelare, mai ales în mediul rural, dar și faptul că drepturile
patrimoniale sunt drepturi prin excelență disponibile, așa încât este pe deplin
justificată condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale în raport de
opțiunea persoanei vătămate.
La furtul calificat s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de
agravare prevăzute în vechiul Codul penal în vigoare, referitoare la săvârșirea
furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-și exprima voința sau a se apăra, într-un loc public, în
timpul unei calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu
același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravate legale,
ducând la majorarea limitelor de pedeapsă în temeiul art. 78.
În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două noi
elemente circumstanțiale de agravare și anume săvârșirea furtului prin scoaterea
din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și respectiv prin violarea
de domiciliu. Primul element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea
socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă
sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora
pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de-al doilea element
s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin
pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care
continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se
dea soluții neunitare în practica judiciară.
Dacă furtul unui vehicul în scop de folosință, în Codul penal anterior , era
sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, acum se propune
incriminarea acestuia ca faptă distinctă și sancționarea unui asemenea furt cu o
pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de
pericol social al celor două fapte. Soluții similare regăsim și în alte legislații,
cum este cazul art. 244 C. pen. spaniol, art.208 C. pen. portughez, § 260 C. pen.
norvegian, Cap. 8 secțiunea 7 C. pen. suedez.
97
97
 Furtul din casă și familie, prevăzut în proiect, reia într-o formă mai
coerentă dispozițiile privind furtul între soți sau rude apropiate din vechiul
Codul penal.
În Codul penal în vigoare infracțiunile contra patrimoniului sunt grupate în
următoarea ordine: furtul (Capitolul I), tâlhăria și pirateria (Capitolul II),
infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (Capitolul III), fraude
comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice (Capitolul IV),
distrugerea și tulburarea de posesie (Capitolul V).
9.1. Furtul
Definiție. Furtul constă, potrivit art. 228 alin 1 Cod penal, în „luarea unui
bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în
scopul de a și-l însuși pe nedrept”.
Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau
detenția legitimă a altei persoane (alin.2 art.228 C.pen.).
Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și
orice alt fel de energie care are valoare economică ( alin.3 art.228 C.pen.).
De asemenea, constituie furt și fapta care are ca obiect un vehicul,
săvârșită în scopul de al folosi pe nedrept (alin.1 art. 230).
Constituie furt și folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al
altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea,
dacă s-a produs o pagubă (alin.2 art. 230 C.pen.).
Obiect juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunii este format din
relațiile sociale privind patrimoniul, atât privat cât și public.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la
drepturile și interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice, norma
juridică cuprinsă în art. 228 Cod penal, ocrotește posesia sau detenția bunurilor
mobile numai ca situații de fapt, conform cu legea.
Posesia asupra bunurilor mobile fiind exercitată, de regulă, de proprietar,
prin ocrotirea posesiei se realizează și ocrotirea dreptului de proprietate asupra
acestor bunuri.
Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul, poate fi legitimă
sau nelegitimă.
Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar și
împotriva adevăratului proprietar, dacă acesta săvârșește infracțiunea de furt,
întrucât, conform art. 228, alin. 2 Cod penal, „fapta constituie furt chiar dacă
bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii,
acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane”. Posesia și
detenția legitimă sunt ocrotite astfel, chiar împotriva sustragerilor comise de
proprietar.
Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat putând constitui la
rândul său obiectul material al altui furt. În caz contrar s-ar produce prejudicii de
98
98
Furtul din casă și familie, prevăzut în proiect, reia într-o formă mai
coerentă dispozițiile privind furtul între soți sau rude apropiate din vechiul
Codul penal.
În Codul penal în vigoare infracțiunile contra patrimoniului sunt grupate în
următoarea ordine: furtul (Capitolul I), tâlhăria și pirateria (Capitolul II),
infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (Capitolul III), fraude
comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice (Capitolul IV),
distrugerea și tulburarea de posesie (Capitolul V).
9.1. Furtul
Definiție. Furtul constă, potrivit art. 228 alin 1 Cod penal, în „luarea unui
bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în
scopul de a și-l însuși pe nedrept”.
Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau
detenția legitimă a altei persoane (alin.2 art.228 C.pen.).
Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și
orice alt fel de energie care are valoare economică ( alin.3 art.228 C.pen.).
De asemenea, constituie furt și fapta care are ca obiect un vehicul,
săvârșită în scopul de al folosi pe nedrept (alin.1 art. 230).
Constituie furt și folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al
altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea,
dacă s-a produs o pagubă (alin.2 art. 230 C.pen.).
Obiect juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunii este format din
relațiile sociale privind patrimoniul, atât privat cât și public.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la
drepturile și interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice, norma
juridică cuprinsă în art. 228 Cod penal, ocrotește posesia sau detenția bunurilor
mobile numai ca situații de fapt, conform cu legea.
Posesia asupra bunurilor mobile fiind exercitată, de regulă, de proprietar,
prin ocrotirea posesiei se realizează și ocrotirea dreptului de proprietate asupra
acestor bunuri.
Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul, poate fi legitimă
sau nelegitimă.
Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar și
împotriva adevăratului proprietar, dacă acesta săvârșește infracțiunea de furt,
întrucât, conform art. 228, alin. 2 Cod penal, „fapta constituie furt chiar dacă
bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii,
acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane”. Posesia și
detenția legitimă sunt ocrotite astfel, chiar împotriva sustragerilor comise de
proprietar.
Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat putând constitui la
rândul său obiectul material al altui furt. În caz contrar s-ar produce prejudicii de
98
98
ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din
patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.
Obiect material. Obiectul material al infracțiunii este bunul mobil care se
află în posesia sau detenția altuia. Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din
dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el, poate fi deplasat, transportat,
transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea.
Nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii,
divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumabile sau
neconsumabile.
Sunt considerate bunuri mobile și banii, titlurile de credit, precum și orice
alte valori echivalând banii.
Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb
părți din asemenea bunuri, devenite mobile prin detașare pot forma obiect
material al acestei infracțiuni. În cazul în care prin detașarea și însușirea unui
astfel de bun s-a provocat și degradarea imobilului, alături de furt subzistă și
infracțiunea de distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracțiuni
concurente.
Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce
au fost desprinse de sol sau de tulpini.
Este asimilată bunurilor mobile și poate astfel constitui obiect material al
furtului și orice energie care poate fi sustrasă și care poate avea o valoare
economică, cum ar fi de exemplu, energia electrică, termică, hidraulică etc.
Obiect material al furtului poate fi și un vehicul. Într-o asemenea ipostază,
fapta poate fi comisă fie în scopul însușirii pe nedrept, fie în scopul folosirii
temporare pe nedrept.
Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept, nu poate avea ca obiect
material decât un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această
aptitudine nu poate fi luat decât în scopul însușirii pe nedrept.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii de furt în ipoteza
reglementată de art. 228, alin. 1, poate fi orice persoană care îndeplinește
condițiile cerute de lege pentru a răspunde penal. În modalitatea prevăzută de
art. 228, alin. 2, Cod penal, subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care
comite acțiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia
sau deținerea legitimă a altei persoane.
Săvârșește acțiunea de furt proprietarul bunul aflat în gaj la o altă persoană
sau coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia altuia.
În cazul în care potrivit legii (art. 231 Cod penal) furtul se urmărește
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este
circumstanțiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una din următoarele
condiții: membru de familie în raport cu partea vătămată, să fie un minor care
comite fapta în dauna tutorelui, să locuiască împreună cu victima sau să fie
găzduit de aceasta.
Toate aceste calități trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii. În
practica judiciară s-a decis că există furt între soți dacă unul din aceștia a luat
99
99
ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din
patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.
Obiect material. Obiectul material al infracțiunii este bunul mobil care se
află în posesia sau detenția altuia. Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din
dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el, poate fi deplasat, transportat,
transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea.
Nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii,
divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumabile sau
neconsumabile.
Sunt considerate bunuri mobile și banii, titlurile de credit, precum și orice
alte valori echivalând banii.
Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb
părți din asemenea bunuri, devenite mobile prin detașare pot forma obiect
material al acestei infracțiuni. În cazul în care prin detașarea și însușirea unui
astfel de bun s-a provocat și degradarea imobilului, alături de furt subzistă și
infracțiunea de distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracțiuni
concurente.
Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce
au fost desprinse de sol sau de tulpini.
Este asimilată bunurilor mobile și poate astfel constitui obiect material al
furtului și orice energie care poate fi sustrasă și care poate avea o valoare
economică, cum ar fi de exemplu, energia electrică, termică, hidraulică etc.
Obiect material al furtului poate fi și un vehicul. Într-o asemenea ipostază,
fapta poate fi comisă fie în scopul însușirii pe nedrept, fie în scopul folosirii
temporare pe nedrept.
Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept, nu poate avea ca obiect
material decât un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această
aptitudine nu poate fi luat decât în scopul însușirii pe nedrept.
Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii de furt în ipoteza
reglementată de art. 228, alin. 1, poate fi orice persoană care îndeplinește
condițiile cerute de lege pentru a răspunde penal. În modalitatea prevăzută de
art. 228, alin. 2, Cod penal, subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care
comite acțiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia
sau deținerea legitimă a altei persoane.
Săvârșește acțiunea de furt proprietarul bunul aflat în gaj la o altă persoană
sau coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia altuia.
În cazul în care potrivit legii (art. 231 Cod penal) furtul se urmărește
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este
circumstanțiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una din următoarele
condiții: membru de familie în raport cu partea vătămată, să fie un minor care
comite fapta în dauna tutorelui, să locuiască împreună cu victima sau să fie
găzduit de aceasta.
Toate aceste calități trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii. În
practica judiciară s-a decis că există furt între soți dacă unul din aceștia a luat
99
99
din posesia celuilalt, fără consimțământul său, unul sau mai multe bunuri
comune în scopul însușirii pe nedrept, împrejurarea că soții erau despărțiți în
fapt fiind lipsită de relevanță, persoanele arătate în alin.1 art. 177 Cod penal. A
locui împreună înseamnă a folosi aceeași locuință în întregime sau parțial,
permanent sau perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime
stabilitate.
Prin membru de familie în sensul alin.1 art.177 C.pen. se înțelege:
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și
persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;
b) soțul;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau
dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Pentru lămurirea expresiei “cel care locuiește împreună cu persoana
vătămată” se ia în considerare locul de unde bunul a fost sustras.
Acel loc trebuie să fi fost în folosința comună a făptuitorului și a celui
păgubit. Această folosință “comună” trebuie să aibă o anumită durată care să
semnifice stabilitatea ei88. Ori de câte ori locuirea împreună are caracter
temporar ( ocuparea aceleași camere de hotel etc.) nu se vor aplica dispozițiile
art. 231 C.pen.
Subiect activ al furtului ce se pedepsește la plângerea prealabilă poate fi și
cel găzduit de către persoana vătămată. Persoana găzduită este aceea care
locuiește vremelnic în locuința persoanei vătămate și cu acordul acesteia din
urmă. Nu se va încadra în situația prevăzută în art.231 C.pen. , persoana aflată în
vizită sau care este adusă de partea vătămată în locuința sa, dar nu cu intenția de
a găzdui. A găzdui în sensul art. 231 Cod penal, înseamnă a oferi adăpostire,
ospitalitate, într-un mod care relevă încrederea persoanei vătămate, în cel căruia
i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar și pentru o durată mai scurtă de timp,
locuința sa.
În situația în care găzduitorul săvârșește furtul în paguba celui pe care îl
găzduiește, dispozițiile art.231 C.pen. nu sunt aplicabile, legea penală fiind de
strictă interpretare.
Art. 231 C.pen. se deosebește de furtul simplu numai prin caracteristicile
subiectului activ și prin modalitatea specifică de punere în mișcare a acțiunii
penale ( plângerea penală).
Fapta de a tăinui, în mod obișnuit bunuri provenind din mai multe furturi
succesive, prin ascunderea și valorificarea repetată a acestora constituie
complicitate și nu tăinuire la furturile săvârșite, deoarece autorii furturilor au
continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral și material al
celui ce le primește și valorifică. Participația penală este posibilă sub toate
formele.
88
Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.8/1971, în C.D. 1971, p.36.
100
100
din posesia celuilalt, fără consimțământul său, unul sau mai multe bunuri
comune în scopul însușirii pe nedrept, împrejurarea că soții erau despărțiți în
fapt fiind lipsită de relevanță, persoanele arătate în alin.1 art. 177 Cod penal. A
locui împreună înseamnă a folosi aceeași locuință în întregime sau parțial,
permanent sau perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime
stabilitate.
Prin membru de familie în sensul alin.1 art.177 C.pen. se înțelege:
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și
persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;
b) soțul;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau
dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Pentru lămurirea expresiei “cel care locuiește împreună cu persoana
vătămată” se ia în considerare locul de unde bunul a fost sustras.
Acel loc trebuie să fi fost în folosința comună a făptuitorului și a celui
păgubit. Această folosință “comună” trebuie să aibă o anumită durată care să
semnifice stabilitatea ei88. Ori de câte ori locuirea împreună are caracter
temporar ( ocuparea aceleași camere de hotel etc.) nu se vor aplica dispozițiile
art. 231 C.pen.
Subiect activ al furtului ce se pedepsește la plângerea prealabilă poate fi și
cel găzduit de către persoana vătămată. Persoana găzduită este aceea care
locuiește vremelnic în locuința persoanei vătămate și cu acordul acesteia din
urmă. Nu se va încadra în situația prevăzută în art.231 C.pen. , persoana aflată în
vizită sau care este adusă de partea vătămată în locuința sa, dar nu cu intenția de
a găzdui. A găzdui în sensul art. 231 Cod penal, înseamnă a oferi adăpostire,
ospitalitate, într-un mod care relevă încrederea persoanei vătămate, în cel căruia
i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar și pentru o durată mai scurtă de timp,
locuința sa.
În situația în care găzduitorul săvârșește furtul în paguba celui pe care îl
găzduiește, dispozițiile art.231 C.pen. nu sunt aplicabile, legea penală fiind de
strictă interpretare.
Art. 231 C.pen. se deosebește de furtul simplu numai prin caracteristicile
subiectului activ și prin modalitatea specifică de punere în mișcare a acțiunii
penale ( plângerea penală).
Fapta de a tăinui, în mod obișnuit bunuri provenind din mai multe furturi
succesive, prin ascunderea și valorificarea repetată a acestora constituie
complicitate și nu tăinuire la furturile săvârșite, deoarece autorii furturilor au
continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral și material al
celui ce le primește și valorifică. Participația penală este posibilă sub toate
formele.
88
Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.8/1971, în C.D. 1971, p.36.
100
100
 Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, ale cărei
interese patrimoniale au fost lezate. Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a
fost identificat subiectul pasiv89.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de luare a
bunului mobil din posesia sau detenția altuia (persoană fizică sau juridică) fără
consimțământul acesteia. Luarea este o formă a sustragerii care constă în
scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau
detenția căreia se află și trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Elementul material – acțiunea de „luare” – deși este o acțiune unică se
realizează prin două acte: 1) deposedarea, ce presupune scoaterea bunului din
sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului și 2) împosedarea, ce
presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Pentru fiecare caz concret este necesară stabilirea dacă a avut loc numai
primul act sau și cel de-al doilea, întrucât în raport cu acestea se poate face
distincția între tentativă și infracțiunea consumată de furt.
În cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept
(art. 231C.pen.), fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că
săvârșind această acțiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmărește
însușirea vehiculului ca entitate materială, ci numai însușirea folosirii lui.
Acest fapt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece
după folosire, vehiculul este redat posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în
scopul folosirii pe nedrept își însușește în momentul abandonării acestuia unele
piese componente, există două infracțiuni de furt săvârșite în momente diferite.
Acela care după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi
pe nedrept călătorește și el cu acel vehicul știind că este furat, devine tăinuitor,
în sensul art. 270 Cod penal. Fapta prevăzută de art. 228 Cod penal poate fi
comisă prin orice mijloace, cu excepția violenței sau amenințării, deoarece într-
un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum și cu excepția altor mijloace
care, potrivit art. 229 Cod penal conferă furtului caracter calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt, trebuie să fie
întrunite trei condiții esențiale și anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se
afle în posesia sau detenția unei alte persoane și acțiunea de sustragere să fi avut
loc fără consimțământul celui deposedat.
Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii
revenindu-i obligația de a dovedi că a avut acordul părții vătămate anterior sau
concomitent săvârșirii faptei.
Consimțământul nu este valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o
persoană aflată într-o stare completă de intoxicație alcoolică.
În cazul infracțiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării
de fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenția altuia și trecut în
stăpânirea făptuitorului.
89
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, București, 2013, p.163.
101
101
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, ale cărei
interese patrimoniale au fost lezate. Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a
fost identificat subiectul pasiv89.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de luare a
bunului mobil din posesia sau detenția altuia (persoană fizică sau juridică) fără
consimțământul acesteia. Luarea este o formă a sustragerii care constă în
scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau
detenția căreia se află și trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Elementul material – acțiunea de „luare” – deși este o acțiune unică se
realizează prin două acte: 1) deposedarea, ce presupune scoaterea bunului din
sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului și 2) împosedarea, ce
presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Pentru fiecare caz concret este necesară stabilirea dacă a avut loc numai
primul act sau și cel de-al doilea, întrucât în raport cu acestea se poate face
distincția între tentativă și infracțiunea consumată de furt.
În cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept
(art. 231C.pen.), fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că
săvârșind această acțiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmărește
însușirea vehiculului ca entitate materială, ci numai însușirea folosirii lui.
Acest fapt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece
după folosire, vehiculul este redat posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în
scopul folosirii pe nedrept își însușește în momentul abandonării acestuia unele
piese componente, există două infracțiuni de furt săvârșite în momente diferite.
Acela care după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi
pe nedrept călătorește și el cu acel vehicul știind că este furat, devine tăinuitor,
în sensul art. 270 Cod penal. Fapta prevăzută de art. 228 Cod penal poate fi
comisă prin orice mijloace, cu excepția violenței sau amenințării, deoarece într-
un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum și cu excepția altor mijloace
care, potrivit art. 229 Cod penal conferă furtului caracter calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt, trebuie să fie
întrunite trei condiții esențiale și anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se
afle în posesia sau detenția unei alte persoane și acțiunea de sustragere să fi avut
loc fără consimțământul celui deposedat.
Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii
revenindu-i obligația de a dovedi că a avut acordul părții vătămate anterior sau
concomitent săvârșirii faptei.
Consimțământul nu este valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o
persoană aflată într-o stare completă de intoxicație alcoolică.
În cazul infracțiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării
de fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenția altuia și trecut în
stăpânirea făptuitorului.
89
Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, București, 2013, p.163.
101
101
 Nu interesează pentru existența infracțiunii situația că cele două momente
– al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului – se suprapun sau
sunt simultane, esențial fiind doar primul moment.
Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage pe nedrept un bun din
posesia sau detenția altuia în scopul însușirii, în cazul abuzului de încredere
făptuitorul își însușește, chiar și temporar, bunul pe care persoana vătămată i l-a
încredințat voluntar, cu un titlu și cu un anumit scop cu obligația de a-l restitui.
Spre deosebire de infracțiunea de furt unde infractorul ia un bun din
posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l
însuși pe nedrept, operând astfel atât o deposedare, cât și o împosedare, în cazul
infracțiunii de înșelăciune persoana vătămată pierde proprietatea, posesia sau
detenția bunului prin transmiterea acestuia către infractor în urma manoperelor
dolosive efectuate de acesta; astfel, persoana vătămată este mai întâi indusă în
eroare, iar apoi efectuează actul de dispoziție cu caracter patrimonial care îi
produce un prejudiciu.
Este produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică bunul din
locul inițial și-l ascunde undeva, chiar în locuința persoanei vătămate, de unde
direct ori prin intermediul altei persoane urmează să-l ia ulterior pentru a intra
efectiv în posesia acestuia.În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă
este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul
unității și ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin) deoarece autorul a
început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum ar fi al său.
Există urmarea imediată și dacă, la timp foarte scurt după însușire
subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras, ori l-a abandonat, dându-și
seama că nu va mai avea nevoie de el.
Între acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate trebuie
să existe legătură de cauzalitate, legătură ce rezultă însăși din materialitatea
faptei.
Latura subiectivă. Infracțiunea de furt se comite cu intenție directă,
deoarece autorul își dă seama că ia bunul din posesia sau detenția altuia, fără
consimțământul acestuia, și vrea să comită fapta punându-l pe posesor sau
detentor în imposibilitatea de a-și exercita drepturile asupra acelui bun și
producându-i în acest mod o pagubă.
În literatura de specialitate se admite că, în mod excepțional, alături de
intenția directă poate exista în cazul furtului și o intenție indirectă, atunci când
bunul ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență, făptuitorul a putut-o
prevedea, acceptând rezultatul eventual al acțiunii sale. De exemplu, luarea unei
haine în care se aflau bani. Pentru existența infracțiunii se mai cere, ca
activitatea infracțională să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.
În situația în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept,
fapta nu constituie infracțiune. În practica judiciară, s-a decis în acest sens, că nu
există intenția de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana
vătămată să-i restituie un lucru reținut pe nedrept, ori dacă, după ce a violat
102
102
Nu interesează pentru existența infracțiunii situația că cele două momente
– al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului – se suprapun sau
sunt simultane, esențial fiind doar primul moment.
Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage pe nedrept un bun din
posesia sau detenția altuia în scopul însușirii, în cazul abuzului de încredere
făptuitorul își însușește, chiar și temporar, bunul pe care persoana vătămată i l-a
încredințat voluntar, cu un titlu și cu un anumit scop cu obligația de a-l restitui.
Spre deosebire de infracțiunea de furt unde infractorul ia un bun din
posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l
însuși pe nedrept, operând astfel atât o deposedare, cât și o împosedare, în cazul
infracțiunii de înșelăciune persoana vătămată pierde proprietatea, posesia sau
detenția bunului prin transmiterea acestuia către infractor în urma manoperelor
dolosive efectuate de acesta; astfel, persoana vătămată este mai întâi indusă în
eroare, iar apoi efectuează actul de dispoziție cu caracter patrimonial care îi
produce un prejudiciu.
Este produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică bunul din
locul inițial și-l ascunde undeva, chiar în locuința persoanei vătămate, de unde
direct ori prin intermediul altei persoane urmează să-l ia ulterior pentru a intra
efectiv în posesia acestuia.În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă
este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul
unității și ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin) deoarece autorul a
început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum ar fi al său.
Există urmarea imediată și dacă, la timp foarte scurt după însușire
subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras, ori l-a abandonat, dându-și
seama că nu va mai avea nevoie de el.
Între acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate trebuie
să existe legătură de cauzalitate, legătură ce rezultă însăși din materialitatea
faptei.
Latura subiectivă. Infracțiunea de furt se comite cu intenție directă,
deoarece autorul își dă seama că ia bunul din posesia sau detenția altuia, fără
consimțământul acestuia, și vrea să comită fapta punându-l pe posesor sau
detentor în imposibilitatea de a-și exercita drepturile asupra acelui bun și
producându-i în acest mod o pagubă.
În literatura de specialitate se admite că, în mod excepțional, alături de
intenția directă poate exista în cazul furtului și o intenție indirectă, atunci când
bunul ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență, făptuitorul a putut-o
prevedea, acceptând rezultatul eventual al acțiunii sale. De exemplu, luarea unei
haine în care se aflau bani. Pentru existența infracțiunii se mai cere, ca
activitatea infracțională să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.
În situația în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept,
fapta nu constituie infracțiune. În practica judiciară, s-a decis în acest sens, că nu
există intenția de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana
vătămată să-i restituie un lucru reținut pe nedrept, ori dacă, după ce a violat
102
102
victima, i-a luat ceasul, spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când
ar fi urmat să-i restituie bunul.
În practică pot apărea și situații când bunul a fost luat de făptuitor pentru
compensarea unei pretinse obligații pe care persoana vătămată o avea față de el.
După unele opinii, fapta constituie infracțiune de furt, împrejurarea că
victima avea, la rândul ei, unele obligații față de el, neavând nici o relevanță;
după alții, asemenea faptă nu poate constitui infracțiune de furt în cazul în care
elementul subiectiv – scopul însușirii pe nedrept – nu este satisfăcut.
Considerăm că pentru rezolvarea corectă a acestei probleme, instanța
trebuie de la caz la caz să deosebească între scopul „însușirii” sau „neînsușirii”
pe nedrept a bunului.
Scopul folosirii pe nedrept, prevăzut de lege numai în cazul furtului
săvârșit asupra unui vehicul există atunci când făptuitorul, luând vehiculul fără
consimțământ, din posesia sau detenția altei persoane, urmărește să-și însușească
numai folosința acelui vehicul. Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage
pe nedrept un bun din posesia sau detenția.
Tentativa. Tentativa furtului este pedepsită de lege. Datorită specificului
furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma tentativei perfecte ci numai a
tentativei imperfecte, inclusiv a tentativei relativ improprii prin lipsa obiectului
de la locul unde făptuitorul știa că se află.
Consumarea. Infracțiunea de furt se consumă în momentul când acțiunea
de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se află este
dusă până la capăt, așa încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului
pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând
importanță durata acestei stăpâniri.În doctrina penală au fost emise mai multe
teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt. Legiuitorul
român a adoptat, însă, teoria apropriațiunii, potrivit căreia furtul se consideră
consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia făptuitorului indiferent
de durata acestei posesii. În anumite situații, furtul poate fi o infracțiune
continuă (furtul de curent electric) sau o infracțiune continuată. În asemenea
situații, momentul epuizării este momentul încetării acțiunii de luare (în cazul
formei continue) sau momentul săvârșirii ultimei acțiuni de luare (în cazul
formei continuate).
Sancțiune. Furtul simplu, în formă consumată se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani, indiferent dacă este săvârșit contra patrimoniului privat sau
a celui public.
9.2. Furtul calificat
Noțiune. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 229 Cod
penal, conform căruia, furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele
împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopții;
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
103
103
victima, i-a luat ceasul, spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când
ar fi urmat să-i restituie bunul.
În practică pot apărea și situații când bunul a fost luat de făptuitor pentru
compensarea unei pretinse obligații pe care persoana vătămată o avea față de el.
După unele opinii, fapta constituie infracțiune de furt, împrejurarea că
victima avea, la rândul ei, unele obligații față de el, neavând nici o relevanță;
după alții, asemenea faptă nu poate constitui infracțiune de furt în cazul în care
elementul subiectiv – scopul însușirii pe nedrept – nu este satisfăcut.
Considerăm că pentru rezolvarea corectă a acestei probleme, instanța
trebuie de la caz la caz să deosebească între scopul „însușirii” sau „neînsușirii”
pe nedrept a bunului.
Scopul folosirii pe nedrept, prevăzut de lege numai în cazul furtului
săvârșit asupra unui vehicul există atunci când făptuitorul, luând vehiculul fără
consimțământ, din posesia sau detenția altei persoane, urmărește să-și însușească
numai folosința acelui vehicul. Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage
pe nedrept un bun din posesia sau detenția.
Tentativa. Tentativa furtului este pedepsită de lege. Datorită specificului
furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma tentativei perfecte ci numai a
tentativei imperfecte, inclusiv a tentativei relativ improprii prin lipsa obiectului
de la locul unde făptuitorul știa că se află.
Consumarea. Infracțiunea de furt se consumă în momentul când acțiunea
de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se află este
dusă până la capăt, așa încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului
pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând
importanță durata acestei stăpâniri.În doctrina penală au fost emise mai multe
teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt. Legiuitorul
român a adoptat, însă, teoria apropriațiunii, potrivit căreia furtul se consideră
consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia făptuitorului indiferent
de durata acestei posesii. În anumite situații, furtul poate fi o infracțiune
continuă (furtul de curent electric) sau o infracțiune continuată. În asemenea
situații, momentul epuizării este momentul încetării acțiunii de luare (în cazul
formei continue) sau momentul săvârșirii ultimei acțiuni de luare (în cazul
formei continuate).
Sancțiune. Furtul simplu, în formă consumată se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani, indiferent dacă este săvârșit contra patrimoniului privat sau
a celui public.
9.2. Furtul calificat
Noțiune. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 229 Cod
penal, conform căruia, furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele
împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopții;
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
103
103
 d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Se consideră tot furt calificat (alin. 2 art.229 Cod penal) și furtul privind:
a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
Furtul următoarelor categorii de bunuri potrivit alin. 3 art.229 C.pen.:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigații;
c) componente ale rețelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare ori alarmare sau alertare în
caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și
aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de
transport aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a
persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio
comunicații, precum și componente de comunicații.
a) Săvârșirea furtului într-un mijloc de transport în comun.
Prin „mijloc de transport în comun” se înțelege mijlocul de transport care
are anume această destinație, adică este destinat a transporta mai multe persoane
împreună (tren, autobuz, tramvai, metrou, troleibuz, maxi-taxi, avionul etc.), cât
și acela care fără a avea destinația mai sus arătată este utilizat pentru a transporta
mai multe persoane împreună (remorca unui tractor).
Pericolul sporit al faptei comisă în mijlocul de transport rezultă din
existența unor împrejurări care facilitează comiterea furtului: aglomerația, starea
de oboseală datorată călătoriei, imposibilitatea de a avea bagajele în imediata
apropiere.
Sunt întrunite cerințele pentru a exista această agravantă dacă fapta este
comisă de un călător asupra bunurilor altui călător sau asupra bunurilor
personalului mijlocului de transport sau de personalul mijlocului de transport
asupra bunurilor unui călător.
Nu prezintă importanță dacă în momentul comiterii furtului mijlocul de
transport se afla în mers sau staționa, cum de asemenea, nu are importanță dacă
în momentul săvârșirii faptei în mijlocul de transport se afla numai conducătorul
auto și făptuitorul, pentru că legea nu cere nici o condiție privind numărul
persoanelor.
104
104
d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Se consideră tot furt calificat (alin. 2 art.229 Cod penal) și furtul privind:
a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
Furtul următoarelor categorii de bunuri potrivit alin. 3 art.229 C.pen.:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigații;
c) componente ale rețelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare ori alarmare sau alertare în
caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și
aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de
transport aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a
persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio
comunicații, precum și componente de comunicații.
a) Săvârșirea furtului într-un mijloc de transport în comun.
Prin „mijloc de transport în comun” se înțelege mijlocul de transport care
are anume această destinație, adică este destinat a transporta mai multe persoane
împreună (tren, autobuz, tramvai, metrou, troleibuz, maxi-taxi, avionul etc.), cât
și acela care fără a avea destinația mai sus arătată este utilizat pentru a transporta
mai multe persoane împreună (remorca unui tractor).
Pericolul sporit al faptei comisă în mijlocul de transport rezultă din
existența unor împrejurări care facilitează comiterea furtului: aglomerația, starea
de oboseală datorată călătoriei, imposibilitatea de a avea bagajele în imediata
apropiere.
Sunt întrunite cerințele pentru a exista această agravantă dacă fapta este
comisă de un călător asupra bunurilor altui călător sau asupra bunurilor
personalului mijlocului de transport sau de personalul mijlocului de transport
asupra bunurilor unui călător.
Nu prezintă importanță dacă în momentul comiterii furtului mijlocul de
transport se afla în mers sau staționa, cum de asemenea, nu are importanță dacă
în momentul săvârșirii faptei în mijlocul de transport se afla numai conducătorul
auto și făptuitorul, pentru că legea nu cere nici o condiție privind numărul
persoanelor.
104
104
 Taxiul nu este considerat mijloc de transport în comun întrucât este
destinat transportului unui număr redus de persoane și între care există relații de
încredere.
Este necesar ca fapta să se comită în timpul folosirii mijlocului de
transport în comun, iar nu când acesta se afla în depou sau în garaj.
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în
măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
b) Săvârșirea furtului în timpul nopții.
Prin „timpul nopții” înțelegem intervalul de timp în care întunericul este
efectiv instalat. Stabilirea comiterii faptei pe timpul nopții este o chestiune de
fapt care se apreciază de organele judiciare în funcție de particularitățile vremii,
ale locului unde s-a săvârșit fapta.
Nu interesează criteriul astronomic, nici obiceiul local. Amurgul nu face
parte din noapte, pe când zorile da.
Agravanta operează în mod obiectiv, fiind indiferentă împrejurarea că
făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopții”.
Împrejurarea calificată analizată operează și atunci când numai o parte din
actele de executare a furtului au fost săvârșite în timpul nopții.
c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau
travestită.
Caracterul agravant al faptei este determinat de folosirea de făptuitor a
unui anumit procedeu pentru a nu fi recunoscut.
Persoana mascată este cea care poartă o mască de orice natură pentru a nu-
i fi recunoscută fața.
Persoana deghizată este cea care, fără a purta o mască, își schimbă prin
diverse procedee înfățișarea pentru a nu fi recunoscută (de ex. extensii de păr,
mustață).
Persoana travestită este cea care se prezintă sub înfățișarea unei persoane
de sex opus celui real (de ex. un bărbat travestit într-o femeie).
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în
măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
d) Furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără
drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.
Această agravantă operează numai atunci când făptuitorul a folosit efectiv
pentru comiterea furtului unul din modurile arătate în text. Nu este suficient
numai să se fi găsit asupra făptuitorului mijlocul (spre exemplu funia, scara,
cheia mincinoasă) cu ajutorul cărora putea pătrunde într-o locuință, dar pe care
nu le-a folosit ci este necesar să se stabilească faptul că făptuitorul a folosit
aceste mijloace pentru comiterea faptei. Dacă fapta rămâne în faza de tentativă,
pentru a opera agravanta trebuie să se facă dovada că făptuitorul în activitatea
infracțională desfășurată până în momentul întreruperii ei s-a folosit de unul din
mijloacele sau modurile prevăzute în text.
Efracția presupune înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv
ce se interpune între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras (de pildă,
105
105
Taxiul nu este considerat mijloc de transport în comun întrucât este
destinat transportului unui număr redus de persoane și între care există relații de
încredere.
Este necesar ca fapta să se comită în timpul folosirii mijlocului de
transport în comun, iar nu când acesta se afla în depou sau în garaj.
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în
măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
b) Săvârșirea furtului în timpul nopții.
Prin „timpul nopții” înțelegem intervalul de timp în care întunericul este
efectiv instalat. Stabilirea comiterii faptei pe timpul nopții este o chestiune de
fapt care se apreciază de organele judiciare în funcție de particularitățile vremii,
ale locului unde s-a săvârșit fapta.
Nu interesează criteriul astronomic, nici obiceiul local. Amurgul nu face
parte din noapte, pe când zorile da.
Agravanta operează în mod obiectiv, fiind indiferentă împrejurarea că
făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopții”.
Împrejurarea calificată analizată operează și atunci când numai o parte din
actele de executare a furtului au fost săvârșite în timpul nopții.
c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau
travestită.
Caracterul agravant al faptei este determinat de folosirea de făptuitor a
unui anumit procedeu pentru a nu fi recunoscut.
Persoana mascată este cea care poartă o mască de orice natură pentru a nu-
i fi recunoscută fața.
Persoana deghizată este cea care, fără a purta o mască, își schimbă prin
diverse procedee înfățișarea pentru a nu fi recunoscută (de ex. extensii de păr,
mustață).
Persoana travestită este cea care se prezintă sub înfățișarea unei persoane
de sex opus celui real (de ex. un bărbat travestit într-o femeie).
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în
măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
d) Furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără
drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.
Această agravantă operează numai atunci când făptuitorul a folosit efectiv
pentru comiterea furtului unul din modurile arătate în text. Nu este suficient
numai să se fi găsit asupra făptuitorului mijlocul (spre exemplu funia, scara,
cheia mincinoasă) cu ajutorul cărora putea pătrunde într-o locuință, dar pe care
nu le-a folosit ci este necesar să se stabilească faptul că făptuitorul a folosit
aceste mijloace pentru comiterea faptei. Dacă fapta rămâne în faza de tentativă,
pentru a opera agravanta trebuie să se facă dovada că făptuitorul în activitatea
infracțională desfășurată până în momentul întreruperii ei s-a folosit de unul din
mijloacele sau modurile prevăzute în text.
Efracția presupune înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv
ce se interpune între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras (de pildă,
105
105
ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere care sunt destinate să
asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Există efracție atunci când,
spre exemplu, făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică, demontează orice
dispozitiv de închidere ori sparge geamul unei uși.
Nu pot fi considerate închizători acele dispozitive care permit deschiderea
fără nici un efort, fără a fi necesară folosirea forței sau vreun instrument.
Degradarea obiectelor care-l împiedică pe făptuitor să comită furtul nu
este o cerință esențială a infracțiunii, deși de regulă ea se produce.
Fapta este comisă prin efracție și atunci când făptuitorul apasă cu putere
geamul lateral al unui autoturism sau demontează o fereastră a unui imobil.
Distrugerea, ca rezultat al efracției se absoarbe în infracțiunea de furt prin
efracție.
Prin escaladare înțelegem trecerea peste un obstacol care-l separă pe autor
de bunul mobil vizat. Escaladarea, ca mijloc de depășire a obstacolului
presupune urcarea și trecerea pe deasupra îngrădirii pentru a se ajunge la locul
unde se găsește obiectul material, folosindu-se de regulă de funii, scări, prăjini,
stive de lemne etc. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala
escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor, pentru a-și asigura
scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru
calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuințarea în mod
fraudulos de către făptuitor, chiar a cheii pe care o utiliza în mod obișnuit la
deschidere cel îndreptăți s-o folosească.
Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de
deschidere a sistemelor de închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uși,
portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt dotate casele de bani sau
gențile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele.
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în
măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
e) Furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă
ori de supraveghere
Făptuitorul trebuie să procedeze în scopul facilitării comiterii furtului la
scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau de supraveghere (
monitorizare) video pe care persoana vătămată l-a montat pentru protecția
bunurilor (de ex. prin tăierea curentului electric care alimenta și sistemul de
alarmă sau supraveghere video și anihilarea acumulatorilor, prin obturarea
imaginii captate de camerele de supraveghere video, prin blocarea soneriei ori a
semnalelor luminoase ale sistemului de alarmă etc.).
Potrivit art. 28 alin.5 din Legea nr. 333/200390 privind paza obiectivelor,
bunurilor, valorilor și protecția persoanelor prin sistem de alarmare împotriva
efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus
din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și
90
Legea nr. 333/2003 publicată în M.Of. nr.525 din 22 iulie 2003.
106
106
ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere care sunt destinate să
asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Există efracție atunci când,
spre exemplu, făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică, demontează orice
dispozitiv de închidere ori sparge geamul unei uși.
Nu pot fi considerate închizători acele dispozitive care permit deschiderea
fără nici un efort, fără a fi necesară folosirea forței sau vreun instrument.
Degradarea obiectelor care-l împiedică pe făptuitor să comită furtul nu
este o cerință esențială a infracțiunii, deși de regulă ea se produce.
Fapta este comisă prin efracție și atunci când făptuitorul apasă cu putere
geamul lateral al unui autoturism sau demontează o fereastră a unui imobil.
Distrugerea, ca rezultat al efracției se absoarbe în infracțiunea de furt prin
efracție.
Prin escaladare înțelegem trecerea peste un obstacol care-l separă pe autor
de bunul mobil vizat. Escaladarea, ca mijloc de depășire a obstacolului
presupune urcarea și trecerea pe deasupra îngrădirii pentru a se ajunge la locul
unde se găsește obiectul material, folosindu-se de regulă de funii, scări, prăjini,
stive de lemne etc. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala
escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor, pentru a-și asigura
scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru
calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuințarea în mod
fraudulos de către făptuitor, chiar a cheii pe care o utiliza în mod obișnuit la
deschidere cel îndreptăți s-o folosească.
Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de
deschidere a sistemelor de închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uși,
portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt dotate casele de bani sau
gențile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele.
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în
măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
e) Furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă
ori de supraveghere
Făptuitorul trebuie să procedeze în scopul facilitării comiterii furtului la
scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau de supraveghere (
monitorizare) video pe care persoana vătămată l-a montat pentru protecția
bunurilor (de ex. prin tăierea curentului electric care alimenta și sistemul de
alarmă sau supraveghere video și anihilarea acumulatorilor, prin obturarea
imaginii captate de camerele de supraveghere video, prin blocarea soneriei ori a
semnalelor luminoase ale sistemului de alarmă etc.).
Potrivit art. 28 alin.5 din Legea nr. 333/200390 privind paza obiectivelor,
bunurilor, valorilor și protecția persoanelor prin sistem de alarmare împotriva
efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus
din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și
90
Legea nr. 333/2003 publicată în M.Of. nr.525 din 22 iulie 2003.
106
106
pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități
de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de
siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit.
Pentru existența acestei agravante este necesar ca sistemul de alarmă ori
de supraveghere să se afle în funcțiune în momentul comiterii furtului. În caz
contrar, se va reține infracțiunea de furt simplu sau furt calificat, cu excepția
acestei agravante dacă sunt îndeplinite condițiile legale91.
II.A. Furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural (alin.2
lit.a art.229 C.pen.).
Obiect material al infracțiunii trebuie să fie un bun care face parte din
patrimoniul cultural (bunuri cu semnificație istorică și documentară, bunuri cu
valoare artistică, etnologică, științifică, tehnică).
B. Furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediul profesional
(alin.2 lit.b art.229 C.pen.).
În cazul acestei forme agravate furtul absoarbe violarea de domiciliu
(art.224 C.pen.) sau violarea sediului profesional (art.225 C.pen.).
Este necesar ca furtul să fie săvârșit prin violarea de domiciliu sau a
sediului profesional.
În situația în care furtul a fost comis atât prin efracție, escaladare, cât și
prin violarea domiciliului sau a sediului profesional vor fi reținute ambele
elemente circumstanțiale agravate.
C. Furtul săvârșit de o persoană care are asupra sa o armă (alin.2 lit.c
art.229 C.pen.).
Existența acestei agravante presupune ca făptuitorul să aibă asupra sa o
armă în momentul săvârșirii furtului.
Noțiunea de armă are doar înțelesul arătat în art. 179 alin. 1 Cod penal –
instrumente, piese, dispozitive, astfel declarate prin dispozițiile legii. Nu intră în
sfera noțiunii de armă care prin dispozițiile alin. 2 art. 179 se asimilează armelor
întrucât asimilarea operează numai dacă astfel de obiecte au și fost întrebuințate
în cursul activității infracționale. Nu este necesar ca arma să să fie vizibilă,
putând să fie și ascunsă. Dacă făptuitorul care are asupra sa arma nu posedă
permis legal pentru a purta arma, el va răspunde pentru concurs de infracțiuni
(furt calificat și nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 342 Cod
penal).Dacă numai unul dintre făptuitori avea asupra sa arma iar ceilalți
participanți cunoșteau această împrejurare, circumstanța agravantă va opera și
față de participanți.
III.A. Furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină,
motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,
cisterne, ori vagoane- cisterne ( alin.3 lit.a art.229C.pen.).
Deși efectuarea de săpături precum și deținerea unor astfel de instrumente,
constituie acte de pregătire în vederea săvârșirii furtului, totuși legiuitorul a
înțeles să le asimileze tentativei pedepsibile.
91
A. Boroi, Drept penal.Partea specială. Conform Noului Cod penal, p.177.
107
107
pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități
de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de
siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit.
Pentru existența acestei agravante este necesar ca sistemul de alarmă ori
de supraveghere să se afle în funcțiune în momentul comiterii furtului. În caz
contrar, se va reține infracțiunea de furt simplu sau furt calificat, cu excepția
acestei agravante dacă sunt îndeplinite condițiile legale91.
II.A. Furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural (alin.2
lit.a art.229 C.pen.).
Obiect material al infracțiunii trebuie să fie un bun care face parte din
patrimoniul cultural (bunuri cu semnificație istorică și documentară, bunuri cu
valoare artistică, etnologică, științifică, tehnică).
B. Furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediul profesional
(alin.2 lit.b art.229 C.pen.).
În cazul acestei forme agravate furtul absoarbe violarea de domiciliu
(art.224 C.pen.) sau violarea sediului profesional (art.225 C.pen.).
Este necesar ca furtul să fie săvârșit prin violarea de domiciliu sau a
sediului profesional.
În situația în care furtul a fost comis atât prin efracție, escaladare, cât și
prin violarea domiciliului sau a sediului profesional vor fi reținute ambele
elemente circumstanțiale agravate.
C. Furtul săvârșit de o persoană care are asupra sa o armă (alin.2 lit.c
art.229 C.pen.).
Existența acestei agravante presupune ca făptuitorul să aibă asupra sa o
armă în momentul săvârșirii furtului.
Noțiunea de armă are doar înțelesul arătat în art. 179 alin. 1 Cod penal –
instrumente, piese, dispozitive, astfel declarate prin dispozițiile legii. Nu intră în
sfera noțiunii de armă care prin dispozițiile alin. 2 art. 179 se asimilează armelor
întrucât asimilarea operează numai dacă astfel de obiecte au și fost întrebuințate
în cursul activității infracționale. Nu este necesar ca arma să să fie vizibilă,
putând să fie și ascunsă. Dacă făptuitorul care are asupra sa arma nu posedă
permis legal pentru a purta arma, el va răspunde pentru concurs de infracțiuni
(furt calificat și nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 342 Cod
penal).Dacă numai unul dintre făptuitori avea asupra sa arma iar ceilalți
participanți cunoșteau această împrejurare, circumstanța agravantă va opera și
față de participanți.
III.A. Furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină,
motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,
cisterne, ori vagoane- cisterne ( alin.3 lit.a art.229C.pen.).
Deși efectuarea de săpături precum și deținerea unor astfel de instrumente,
constituie acte de pregătire în vederea săvârșirii furtului, totuși legiuitorul a
înțeles să le asimileze tentativei pedepsibile.
91
A. Boroi, Drept penal.Partea specială. Conform Noului Cod penal, p.177.
107
107
 B. Furtul privind componente ale sistemului de irigații (alin.3 lit.b
art.229 C.pen.).
Pentru existența acestei agravante este necesar ca infractorul să cunoască
că bunurile sustrase fac parte din sistemul de irigare.
Din această categorie de bunuri fac parte: conductele, hidranții, conductele
subterane pentru transport și distribuție, stațiile de pompare, stațiile de punere
sub presiune a apei cu dotările aferente etc.
C. Furtul privind componente ale rețelelor electrice (alin.3 lit.c
art.229 C.pen.).
Din această categorie de bunuri fac parte: rețelele de transport și
distribuție, conductorii, stâlpii, transformatoarele, stațiile cu componentele
aferente etc.
În practica judiciară s-a reținut existența agravantei în situația în care
inculpații au sustras cabluri electrice de pe stâlpii de susținere92.
Sancțiune. Furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 1 Cod penal pedeapsa
este închisoare de la 1 la 5 ani; furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 2 Cod
penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani; furtul calificat prevăzut în art.
229 alin. 3 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
92
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.1889/2004, în RDP nr.2/2005, p.146.
108
108
B. Furtul privind componente ale sistemului de irigații (alin.3 lit.b
art.229 C.pen.).
Pentru existența acestei agravante este necesar ca infractorul să cunoască
că bunurile sustrase fac parte din sistemul de irigare.
Din această categorie de bunuri fac parte: conductele, hidranții, conductele
subterane pentru transport și distribuție, stațiile de pompare, stațiile de punere
sub presiune a apei cu dotările aferente etc.
C. Furtul privind componente ale rețelelor electrice (alin.3 lit.c
art.229 C.pen.).
Din această categorie de bunuri fac parte: rețelele de transport și
distribuție, conductorii, stâlpii, transformatoarele, stațiile cu componentele
aferente etc.
În practica judiciară s-a reținut existența agravantei în situația în care
inculpații au sustras cabluri electrice de pe stâlpii de susținere92.
Sancțiune. Furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 1 Cod penal pedeapsa
este închisoare de la 1 la 5 ani; furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 2 Cod
penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani; furtul calificat prevăzut în art.
229 alin. 3 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
92
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.1889/2004, în RDP nr.2/2005, p.146.
108
108
 BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE
1. Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de
Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea
denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în
forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie
2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a
Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru
confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie
2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. Constituția
României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării
Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare
în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
2. Codul penal, publicat în Buletinul Oficial, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968,
cu modificările și completările ulterioare.
3. Codul de procedură penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26
aprilie 1973, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78
din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare.
4. Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea și completarea
Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
289 din 14 noiembrie 1996, modificată și completată ulterior.
5. Legea nr. 333 din 8 iulie 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor,
valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 525 din 22 iulie 2003, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2014.
6. Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor și al munițiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie
2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din
17 noiembrie 2011, modificată și completată ulterior.
7. Legea nr. 289 din 11 octombrie 2005 privind unele măsuri pentru
prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul
transportului pe calea ferată, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005, modificată și completată ulterior.
8. Legea nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie
2004, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18
septembrie 2006, modificată și completată ulterior.
109
109
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE
1. Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de
Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea
denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în
forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie
2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a
Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru
confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie
2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. Constituția
României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării
Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare
în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
2. Codul penal, publicat în Buletinul Oficial, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968,
cu modificările și completările ulterioare.
3. Codul de procedură penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26
aprilie 1973, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78
din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare.
4. Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea și completarea
Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
289 din 14 noiembrie 1996, modificată și completată ulterior.
5. Legea nr. 333 din 8 iulie 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor,
valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 525 din 22 iulie 2003, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2014.
6. Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor și al munițiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie
2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din
17 noiembrie 2011, modificată și completată ulterior.
7. Legea nr. 289 din 11 octombrie 2005 privind unele măsuri pentru
prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul
transportului pe calea ferată, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005, modificată și completată ulterior.
8. Legea nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie
2004, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18
septembrie 2006, modificată și completată ulterior.
109
109
9. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009,
modificată și completată ulterior.
10. Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.
11. Legea nr. 27 din 16 martie 2012 pentru modificarea și completarea
Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie
2012.
12. Hotărârea Guvernului nr. 1010 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea
normelor metodologice și a documentelor prevăzute la Art. 69 din Legea
nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția
persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722
din 10 august 2004.
13. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1435/2006 pentru
aprobarea Normelor metodologice de avizare și autorizare privind
securitatea la incendiu și protecția civilă, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 814 din 03 octombrie 2006.
14. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 163 din 28 februarie
2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva
incendiilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din
29 martie 2007.
II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE
1. George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol.
II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
2. George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Ed.
Academiei Române, 1992
3. Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii,
Revista Dreptul nr.7/1998.
4. Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL,
București, 1977.
5. Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateuț, Tiberiu Medeanu,
Constantin Butiuc, Nircea Bădilă, Radu Bodea, Petre Dungan, Valentin
Mirișan, Ramiro Mancaș, Cristian Miheș, Codul penal comentat, vol. II,
partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008.
6. Costică Bulai, Avram Filipaș, Bogdan Nicoale Bulai, Constantin Mitrache,
Cristian Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul
de licență 2008-2009 cu ultimele modificări ale Codului penal, Editura
Trei, București, 2009
7. V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu
referiri la Noul Cod penal. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
8. C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005.
110
110
9. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009,
modificată și completată ulterior.
10. Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.
11. Legea nr. 27 din 16 martie 2012 pentru modificarea și completarea
Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie
2012.
12. Hotărârea Guvernului nr. 1010 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea
normelor metodologice și a documentelor prevăzute la Art. 69 din Legea
nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția
persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722
din 10 august 2004.
13. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1435/2006 pentru
aprobarea Normelor metodologice de avizare și autorizare privind
securitatea la incendiu și protecția civilă, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 814 din 03 octombrie 2006.
14. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 163 din 28 februarie
2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva
incendiilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din
29 martie 2007.
II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE
1. George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol.
II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
2. George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Ed.
Academiei Române, 1992
3. Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii,
Revista Dreptul nr.7/1998.
4. Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL,
București, 1977.
5. Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateuț, Tiberiu Medeanu,
Constantin Butiuc, Nircea Bădilă, Radu Bodea, Petre Dungan, Valentin
Mirișan, Ramiro Mancaș, Cristian Miheș, Codul penal comentat, vol. II,
partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008.
6. Costică Bulai, Avram Filipaș, Bogdan Nicoale Bulai, Constantin Mitrache,
Cristian Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul
de licență 2008-2009 cu ultimele modificări ale Codului penal, Editura
Trei, București, 2009
7. V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu
referiri la Noul Cod penal. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
8. C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005.
110
110
9. V. Dobrinoiu, Drept penal.Partea Specială, Teorie și Practică Judiciară,
vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București;.
10. V.Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea Specială, Teorie și Practică
Judiciară, vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București;
11. G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed.
C.H.Beck, București, 2009.
12. C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu,
N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul
studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002,
13. V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș,
C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed.
Universul Juridic,București, 2012,.
14. Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai,
Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicațiile teoretice ale Codului penal
român. Volumul III. Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003.
15. Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca, Manual de drept penal.
Partea specială, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010
16. Nadia-Elena Dodescu, Pantelimon Boștină, Drept penal. Partea specială,
Editura Arves, Craiova, 2013.
17. Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, Ed.. C.H. Beck, București, 2013.
18. Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008)
http://www.scj.ro, www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a
penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu III.
19. M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale
și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, 2009.
20. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială,
Editura All Beck, București, 2002.
21. O. Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de
Editură și Presă “ Șansa”, 2001,București.
22. Valerică Lazăr, Drept Penal - partea specială, Ed. Lumina Lex, București,
2007.
23. Gheorghiță Mateuț – Drept Penal Special- vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999.
24. Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept Penal - partea specială, Ed.
Continent XXI, 1996.
25. Gheorghiță Mateuț, Drept penal special - sinteză de teorie și practică
judiciară, Ed.Lumina Lex, 1999.
26. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1977.
27. Mircea Tutunaru, Drept constituțional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
2012
28. F. Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea
nr.27/2012, în Caiete de Drept penal nr.1 / 2012.
111
111
9. V. Dobrinoiu, Drept penal.Partea Specială, Teorie și Practică Judiciară,
vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București;.
10. V.Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea Specială, Teorie și Practică
Judiciară, vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București;
11. G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed.
C.H.Beck, București, 2009.
12. C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu,
N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul
studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002,
13. V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș,
C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed.
Universul Juridic,București, 2012,.
14. Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai,
Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicațiile teoretice ale Codului penal
român. Volumul III. Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003.
15. Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca, Manual de drept penal.
Partea specială, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010
16. Nadia-Elena Dodescu, Pantelimon Boștină, Drept penal. Partea specială,
Editura Arves, Craiova, 2013.
17. Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, Ed.. C.H. Beck, București, 2013.
18. Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008)
http://www.scj.ro, www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a
penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu III.
19. M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale
și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, 2009.
20. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială,
Editura All Beck, București, 2002.
21. O. Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de
Editură și Presă “ Șansa”, 2001,București.
22. Valerică Lazăr, Drept Penal - partea specială, Ed. Lumina Lex, București,
2007.
23. Gheorghiță Mateuț – Drept Penal Special- vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999.
24. Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept Penal - partea specială, Ed.
Continent XXI, 1996.
25. Gheorghiță Mateuț, Drept penal special - sinteză de teorie și practică
judiciară, Ed.Lumina Lex, 1999.
26. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1977.
27. Mircea Tutunaru, Drept constituțional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
2012
28. F. Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea
nr.27/2012, în Caiete de Drept penal nr.1 / 2012.
111
111
29. Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și
Pedagogică, Bucuresti, 1976.
30. Mihai Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 2, ed.
C.H.Beck, București, 2011.
31. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 4,
Ed. C.H. Beck, București, 2014.
32. Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.
29. Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și
Pedagogică, Bucuresti, 1976.
30. Mihai Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 2, ed.
C.H.Beck, București, 2011.
31. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 4,
Ed. C.H. Beck, București, 2014.
32. Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http:
//www.just.ro.

112
112 112
112
 Pre-press & printing Pre-press & printing

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L. S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L.
Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20 Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20
Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343 Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343
E-mail: prodcom@intergorj.ro E-mail: prodcom@intergorj.ro