Puterea în relațiile internaționale

Necesitatea puterii pe plan internațional își face resimțită importanța încă de la

începutul divizării poparelor în state când monarhia și religia încercau să atragă de partea lor
cât mai mulți simpatizanți, acestea lucrând de cele mai multe ori împreună pentru a ajunge să
stăpânească întreaga planetă.

Astăzi, în țările dezvoltate, atât pe plan intern cât și pe plan extern, lupta pentru putere se
regăsește la nivel politic, militar, economic și social. Statele cu forță economică sau militară
încearcă să se impună pe marea scenă politică a lumii unde toți sunt actori care joacă după
scenariul impus de cei care dețin puterea. Importanța acesteia în relațiile internaționale reiese
și din capacitatea statelor de a ajunge la un consens pașnic atunci când vine vorba de conflicte
între ele.

Am ales tema puterii și a echilibrului de putere pe plan internațional, deoarece, consider

că, puterea unui stat nu trebuie să fie demonstrată prin forță brută, războie și dominare prin
intimidare armată, ci prin capacitatea conducătorilor unui stat sau a unei organizații de a
negocia pacea pentru a-și proteja propriile resurse sau propria populație. Puterea nu rezidă din
învingerea oponentului în lupta corp la corp, ci din talentul de persuasiune prin care îți poți
transforma dușmanul în aliat prin negociere.

Relațiile Internaționale studiază relațiile dintre actorii statali din cadrul sistemului
internațional și interacțiunile lor cu actori non-statali cum sunt organizații
interguvernamentale, organizații nonguvernamentale sau corporații internaționale. Termenul
de relații internaționale se referă la totalitatea interacțiunilor din cadrul sistemului
internațional și la domeniul de studiu care le cercetează.

Într-o ierarhizare de tip didactic poate fi spus că termenul de politica externă care

denumește o parte a activității unui guvern, este parte a politicii internaționale, care, la rândul
ei, e parte a relațiilor internaționale. Prin ”Politica internațională” se înțeleg relațiile dintre
două sau mai multe state.

Cheia sistemului international modern o reprezintă abilitatea unui stat sau a unor
coaliţii să contrabalanseze puterea unui stat în aşa fel încât acesta să nu poată alipi entităţi
statale sau nestatale mai mici şi să creeze un imperiu universal.

Acest sistem al contra balasării puterii a conferit un rol important marilor puteri cu
capacităţi militare puternice, perspective şi interese globale care au interancţionat intens unele
cu altele. Structura reprezintă o balanţă de putere între câteva dintre cele mai importante state
- mult timp în număr de şase - care formau şi rupeau alianţe, purtau războaie şi făceau pace,
nepermiţând ca vreun stat să le cucerească pe celelalte. Astfel, puterea, cu toate elementele
sale constituante este atitudinea pe care o manifestă statele în activităţile lor, în lupta lor

1
pentru hegemonie. Concepul de putere în relaţiile internaţionale a fost definit de mulţi autori,
care au oferit explicaţii asupra idei din anumite perspective, însă, acesta este un amalgam de
elemente care au şi separat o importanţă covârşitoare, dar în manifestarea practică asupra
politicii globale ele au fost recunoscute sub egida puterii.

Aceasta este un concept cheie al politicii. Esența activității/luptei politice este accesul
la putere. Aceasta permite, pe plan intern si extern, transpunerea în practică a propriilor
programe politice, precum și satisfacerea propriilor interese. Celelate categorii ale științelor
politice, precum actorii sau interesele, sunt determinate de raporturile cu și față de conceptul
de putere. Pe plan internațional, puterea reprezintă, în același timp atât un scop în sine, cât și
un mijloc de atingere a altor obiective. Ea este, într-un cuvant, moneda de schimb în politica
internațională.

Există mai multe perspective de abordare a puterii: instituţională, behavioristă,

sociologică etc. Perspectiva instituţională analizează puterea ca putere de stat, realizată cu
ajutorul instituţiilor. Perspectiva behavioristă tratează puterea din punct de vedere al
schimbărilor ce survin în comportamentul subiecţilor. Astfel, puterea este capacitatea unui
individ sau al unui grup de indivizi de a transforma în direcţia dorită comportamentul altor
indivizi.

Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen social, punând accent pe

relaţiile sociale care influenţează luarea deciziilor în cadrul unui grup.

În general, puterea este definită de către reprezentanţi ai şcolilor relaţiilor

internaţionale, politologi sau filosofi în termenii unei relaţii de conducere-supunere.

Robert Dahl defineşte puterea ca „abilitatea de a determina un alt actor să facă ceea
ce altfel nu ar fi făcut”1. În completarea acestei idei, Kenneth Waltz susţine că actorii sunt
puternici în măsura în care îi afectează pe alţii mai mult decât aceştia îi afectează pe ei2.
Aceste definiţii tratează puterea ca influenţă. Altfel spus, dacă actorii îşi impun voinţa sunt
puternici.

În ceea ce priveşte concepţia lui Hans Morgenthau, acesta analizează în cartea sa

„Politica între naţinuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace” puterea politică, având în
vedere diferitele valenţe ale acesteia. Astfel, puterea politică este „o relaţie psihologică între
cei care o exercită şi cei asupra cărora este exercitată” 3. Conform acestei definiţii, puterea
politica conferă celor care fac uz de ea un control asupra minţilor celor asupra cărora este
exercitată. Acest control derivă din anticiparea beneficiilor, din teama de dezavantaje şi
respectul faţă de oamei sau instituţii. Din persepctiva definiţiei propuse de Morgenthau,
putem face următoarele distincţii: între putere şi influenţă, între putere şi forţă, între putere
utilizabilă şi putere inutilizabilă şi între putere legitimă şi nelegitimă.
1
COLDSTEIN, S. Joshua, PEVEHOUSE, C. Jon, Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008
2
WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006
3
MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi,
2007

2
 În primul rând, puterea reprezintă capacitatea de a lua decizii care să determine
anumite rezultate, pe când influenţa implică capacitatea de a afecta într-o mai mare sau mai
mică măsură deciziilor celor care determină rezultatele.

În al doilea rând, forţa este echivalentă la Morgentahu cu violenţa fizică, ceea ce

înlocuieşte relaţia psihologică dintre cele două minţi cu relaţia fizică dintre ele. Astfel, în
timp ce în regimurile politice totalitare puterea a recurs la mijloace de constrângere fizică, în
regimurile politice democratice puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a
participării cetăţenilor la procesul politic. Pe de altă parte, ameniţarea cu forţa, care
presupune acţiuni militare, este „un element intrinsec puterii”4.

În al treilea rând., autorul face distincţie între puterea utilizabilă şi cea inutilizabilă
prin prisma deţinerii şi folosirii armelor nucleare. Din acest punct de vedere, statele care deţin
armament nuclear pot fi considerate mari puteri din punct de vedere militar, însă aceasta nu
presupune şi o creştere a puterii politice. Mai mult, existenţa mai multor state care deţin arme
nucleare contribuie la crearea unei atmosfere internaţionale tensionate. Cu toate acestea,
niciunul dintre state nu va face uz de capabilitaţile sale nucleare, întrucât este conştient că
răspunsul va fi imediat şi la fel distrugător. Astfel, forţa nucleară, din punct de vedere
raţional, este inutilizabilă.

Nu în ultimul rând, Morgenthau distinge între puterea legitimă şi cea nelegitimă.

Puterea legitimă este cea recunoscută şi acceptată de cel asupra căruia este exercitată, pe când
cea nelegitimă este sinonimă cu puterea brută, care nu este justificată nici din punct de vedere
legal, nici moral.

Un alt autor care a definit puterea în termeni de influenţă este Susan Strange.
Conform acesteia, puterea este „capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a
afecta rezultatele prin care preferinţele lor au prioritate asupra preferinţelor altora”5.

Una dintre cele mai cunoscute accepţiuni ale puterii este cea a lui Joseph Nye şi a lui
Robert Keohane, reprezentanţi ai instituţionalismului.. Aceştia disting între soft power şi hard
power, pe care le consideră în mare echivalente cu puterea indirectă, structurală şi puterea
coercitivă, relaţionară.

"Puterea – apreciază brazilianul José Nivaldo Junior- este unica modalitate eficace
cunoscută de societatea omenească aptă să-i asigure perpetuarea şi supravieţuirea. În
societatea concurenţială din ultimele şase milenii, puterea reprezintă încununarea altor două
mari aspiraţii ale fiinţei umane: bogăţia şi prestigiul. Bogăţia, prestigiul şi puterea străbat
timpurile împreună. Unde se află una dintre ele, vor apărea inevitabil şi celelalte două".

Elementele puterii6

4
Ibidem
5
STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997
6
Dicţionar Reader, Part 4, The Instrumental Framework: The Tools of Power in International Politics, cap. 5,
Power

3
 Fiind un concept complex, care cuprinde atât elemente cantitative şi calitative, in
definirea puterii au fost luate în considerare diverse surse ale puterii, care pot fi considerate şi
elemente constitutive ale acesteia.

Cel mai important constituent este populaţia. Aceasta constituie o componentă

semnificativă a puterii atât din punct de vedere cantitativ, cît mai ales sub aspect calitativ.
Astfel, o populaţie numeroasă nu presupune automat o creştere a puterii statului respectiv în
relaţiile sale cu celelalte state. Pe de altă parte, o populaţie redusă numeric, dar pregătită şi cu
un grad ridicat de educaţie, poate conferi statului său o poziţie politcă avantajoasă în relaţiile
de putere de la nivel global. Mai mult, o populaţie instruită presupune şi o societate civilă ce
poate avea un cuvânt greu de spus în problemele de drept internaţional.

Al doilea component al puterii este geografia. Aceasta influenţează puterea statului

prin suprafaţă, poziţie, ieşire sau nu la mare, şi climă. Suprafaţa unui stat joacă un rol
determinant în relaţiile internaţionale, în special în caz de război. Astfel, o suprafaţa mare
reprezintă un impediment pentru atacator, care are nevoie de mai multe resure pentru a cuceri
întregul stat. Pe de altă parte, suprafaţa geografică şi clima pot impiedica statul respectiv să-şi
valorifice resurele naturale. O altă problemă pe care o presupune poziţia geografică este
accesul la mare sau căi maritime navigabile. Astfel, un stat continental este nevoit deseori să
adopte politica regiunii din care face parte, sau a vecinilor săi pentru a-şi potenţa în acest fel
puterea regională. Pe de altă parte, un stat insular riscă să fie izolat de către celelalte puteri
sau stabileşte mai greu relaţii cu statele continentale.

Resursele naturale reprezintă al treilea element constitutiv al puterii. Acestea sunt

importante din patru puncte de vedere.

Capabilităţile industriale sunt relevante din punct de vedere al puterii statelor în

special în perioade de război, când statul cu industria cea mai dezvoltată reuşeşte să reziste
atacurilor. Dar şi pe timp de pace, statele industriale dezvoltate se impun pe scena
internaţională printr-un nivel de trai ridicat care întăreşte legătura dintre populaţie şi
conducere, asigurându-i acesteia puterea legitimă de a reprezenta interesele naţionale.

Pe de altă parte, existenţa capabilităţilor industriale poate face statele cu resurse

puţine dependente de import, ceea ce poate dezechilibra economia acestora.

Capabilitatea militară este considerată de unii analişti singura componentă viabilă a

puterii, fiind uşor de contabilizat. În plus, nu doar cantitativ capabilitatea militară
influenţează puterea unui stat, dar şi sub aspect calitativ. Pe timp de război performanţa
militară este direct proporţională cu şansele de victorie, iar pe timp de pace reprezintă o
garanţie impotriva izbucnirii unui conflict armat.

Capabilitatea militară a Statelor Unite, aspectul cel mai puţin rafinat, dar cel mai
evident al puterii sale, îi conferă acesteia statutul de mare putere militară. Posesia de arme
nucleare, precum şi de arme convenţionale a făcut din Statele Unite întotdeuna un adversar de
temut.

4
 Mai mult, cheltuielile militare ale statului reprezintă „aproximativ jumătate din
cheltuielile militare ale tuturor statelor lumii.”

Voinţa este o componentă esenţială a puterii. Aceasta stă la baza tuturor celorlalte
componente, întrucât ea conferă statului impulsul necesar de a se folosi de resursele şi
capabilităţile sale pentru a-şi apăra propriile interese. Este important ca voinţa să fie constant
prezentă pentru a asigura o continuitate în raporturile de putere dintre state.

Strategia reprezintă de asemenea un element important în ecuaţia puterii. Modalitatea

prin care statul îşi urmăreşte interesele poate contribui la potenţarea puterii politice a statului
respectiv, sau dimpotrivă la reducerea acesteia.

Managementul este de asemenea un constitutent determinant al puterii, întrucât

asigură buna desfăşurare a relaţiilor atât pe plan intern, între conducere şi popor, sau între
indivizi între ei, cât şi pe plan extern, între state, sau între state şi actorii non-statali. Pentru a
putea îndeplini toate aceste funcţii, managementul trebuie să fie eficient şi consecvent.

Diplomaţia, altă componentă a puterii, vine în completarea elementului anterior,

asigurând relaţii constante şi în bune condiţii între state, dar şi între state şi actorii non-statali.

Diplomaţia şi managementul au reprezentat dintotdeauna un punct forte pentru Statele

Unite. Prin intermediul diplomaţilor bine pregătiţi au reuşit să-şi impună punctul de vedere în
cadrul conferinţelor internaţionale de-a lungul timpului.

Organizarea internă a statului poate potenţa puterea unui stat atunci când aceasta este
făcută conform principiilor democratice şi a respectării drepturilor omului. Pe de altă parte,
conflictele interne, crizele democratice pot afecta statutul unei ţări în relaţiile internaţionale.
Organizarea internă este importantă şi pentru actorii non-statali, cărora le asigură credibilitate
în raporturile de putere de pe scena politică internaţională.

Ultima dintre componentele puterii este percepţia, modul în care este privit un actor
în relaţiile sale cu alţi actori. Acesta poate fi fals perceput ca un actor puternic, când în
realitate nu are resursele necesare pentru a fi o mare putere. Aceasta componentă a puterii
este strâns legată de managementul eficient şi de diplomaţia îndemânatică a actorilor.

Puterea hard și putearea soft7

Un aspect important al politicii este politica externă, respectiv totalitatea metodelor şi

mijloacelor pe care leutilizează un stat în vederea atingerii anumitor scopuri pe plan
internaţional. Dar, atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, obiectivele puterii sunt dirijate şi
atinse printr-o politică a puterii. Actorii implicaţi în întreaga activiate a scenei internaţionale
aplică puterea în relaţiile cu ceilalţi în două feluri: "Primul este utilizarea puterii în mod direct
pentru a impune schimbarea comportamentului competitorului. Ceea ce înseamnă utilizarea
7
Drept internațional public – suport de curs

5
forţei militare, în principal, pentru a impune voinţa proprie asupra inamicului/competitorului.
Cea de-a doua modalitate de aplicare a puterii este cea indirectă sau cooptivă (a doua faţă a
puterii), care utilizează atracţia culturală şi instituţională a unui actor asupra celorlalţi, în
scopul schimbării comportamentului acestora din urmă.”

Raportându-ne la distincţia făcută de Joseph Nye şi Robert Keohane între soft power
şi hard power, putem obeserva că elementele constitutive ale puterii enumerate mai sus pot
genera, în mare parte, o putere de tip hard. De aici deducem că soft power are resure
distincte, şi anume: cultura, politicile interne şi externe ale actorilor, valorile morale şi
politice promovate de actori. Cultura reprezintă setul de valori şi practici care conferă o
însemnătate societăţii. Joseph Nye distinge între „high culture” ( literatura, arta) şi „popular
culture” ( divertisment, industria cinematografică).8

Politicile interne şi externe ale actorilor pot potenţa puterea de tip soft a actorilor.
Acestea sunt într-o strânsă relaţie de interdependenţă cu valorile politice şi morale pe care le
promovează actorii. Astfel, toleranţa rasială sau religioasă are un impact pozitiv asupra
celorlalţi actori din sistemul internaţional în comparaţie cu discriminările şi atitudinile
xenofobe. De asemenea, promovarea unei politici de toleranţă la nivel global îi poate aduce
unui actor numeroşi aliaţi, ceea ce îi catalizează capacitatea de influenţă asupra deciziilor
luate la nivel global.

Totodată, Joseph Nye consideră că puterea este dată de informaţie, iar tehnologia
actuală permite transmiterea informaţiilor extrem de rapid, oricând şi oriunde pe glob. Şi,
totuşi, acesta se limitează în a asemăna puterea cu vremea spunând că cu toţii depindem de
ea, cu toţii dorim să ne raportăm la ea, dar nu mulţi înţeleg ce presupune acest fenomen al
puterii. ,,Puterea este greu de definit, de măsurat.” Accentul se pune, însă, pe distincţia dintre
puterea soft şi puterea hard. Aşadar, puterea hard acţioneză prin forţa militară, alături de cea
economică, pentru a-i detrmina pe ceilalţi să-şi modifice poziţia. Puterea hard se bazează fie
pe ameninţări, fie pe stimulente, însă rezultatele dorite se pot realiza şi fără sistemul de
ameninţări şi recompense.

Spre exemplu, o ţară admirată de celelalte, constituie un exemplu, şi astfel, dacă

doreşte să realizeze anumite scopuri prin influenţarea celorlalte state, o poate face fără
greutaţi. Deci, statul respectiv va stabili agenda obiectivelor şi le va atrage pe celelalte, fără
constrângeri, să-l urmeze. Ceea ce demonstrează că puterea soft îi determină pe ceilalţi să
împărtăşească ideile celorlaţi fără a interveni coerciţia. Puterea soft este superioară celei hard
şi din perspectiva liderilor.

Diferenaţa dintre puterea soft şi puterea hard se reduce la varietatea mijloacelor prin
care se pot atingeobiectivele urmărite, astfel, există patru cazuri: primul este acela în care A îl
poate determina pe B să facă ceea ce vrea A, prin ordine şi ameninţari cu sancţiuni; a doua
situaţie este aceea în care A îl poate determina pe B să facă ce vrea A prin stimulente şi
recompense;a treia situaţie este aceea în care A îl poate determina pe B să facă ceea ce vrea A
prin stabilirea unei agende prin care dorinţele lui B să pară de nerezolvat; iar cea de-a patra
8
NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in wolrd politics, Public Affairs, New York, 2004

6
situaţie este aceea când A îl poate determina pe B să facă ceea ce vrea A prin respect şi simţul
datoriei. Astfel, dacă puterea hard foloseşte ameninţări şi recompense, puterea soft nu
foloseşte nici forţă, nici bani, ci face apel la simţul datoriei, pentru a determina cooperarea.

Cel de-al doilea gânditor care a făcut referiri la conceptul de putere şi la componentele
acesteia este Hans Morgenthau, care prin prisma gândirii realiste, a definit puterea ca fiind,
pe de o parte , o forţă psihică, iar pe de altă parte un concept bazat pe ce include dimensiunea
militară, dimensiunea economică şi psihologia socială.9 Însă concepţia sa despre putere se
construieşte preponderent pe ideea de forţă şi capacitatea unui actor de a-şi impune dominaţia
asupra unui altor actor, indiferent dacă se face prin coerciţie sau influenţă. Astfel,
Morgenthau a afirmat că puterea este o relaţie psihologică, între cei care o exercită şi peste
cei care se exercită. Cei care exercită puterea influenţează deciziile celor care au mai puţină
putere. Asemenea altor autori a vazut puterea prin prisma elementelor constituante ale puterii,
şi astfel a definit puterea şi prin intermediul interesului naţional, interesul naţional este orice
acţiune sau politică care a maximizat puterea unui stat. Puterea este un mijloc, dar şi un
sfârşit.

Aşadar, Hans Morgenthau, a trasat patru distincţii despre rolul puterii în afacerile
internaţionale. Prima este argumentată prin distincţia dintre putere şi influenţă, care deşi ar
părea sinonime, nu sunt, deoarece puterea este abilitate de a determina efectele, iar influenţa
este abilitatea de a afecta deciziile acelora care pot să determine efectele. A doua distincţie
este raportul dintre putere şi forţă, violenţa fizică care elimină implicaţiile psihologice ale
puterii, un actor puternic foloseşte forţa ca o ameninţare şi nu ca o realitate, în acest caz,
armata este cel mai important factor material pentru puterea politică a unei naţiuni. A treia
distincţie se face între puterea utilizabilă şi puterea neutilizabilă, armele nucleare pot fi
utlizabile sau neutilizabile pentru creşterea potenţialului unei puteri naţionale, existenţa unei
puteri contextuale. A patra distincţie este între puterea morală, legitimă, şi puterea imorala,
sau ilegitimă. Ideologiile politice sfârşesc acţiunile naţionale legitime, dar această legitimare
face posibilă angajarea puterilor.

Hans Morgenthau a accentuat că puterea permite unui actor să forţeze alt actor să
acţioneze cum doreşte primul şi să prevină alţi actori din forţarea primului actor să acţioneze
aşa cum doresc ei.

Analizând aceste componente ale puterii, le putem clasifica în două categorii, şi

anume elemente cantitative şi elemente calitative. Pe baza acestei distincţii, Ray S. Cline
propune o formulă cu ajutorul căreia putem măsura puterea percepută a unui actor. Astfel, s-
a născut: Pp=(C+E+M)(S+W),10 unde, Pp este puterea percepută, C este masa critică a
populaţiei, adică populaţia şi teritoriul, E este capacitatea economică, M este capacitatea
militară, S este scopul strategic, iar W este voinţa de a urma strategia naţională. Astfel,
primele trei elemente sunt cuantificabile, pe cand celelalte două sunt cuantificabile subiectiv.
Ultimele două elemente sunt intangibile, greu de măsurat. Aşadar, după cum reiese şi din
formula lui Cline, puterea unui actor este rezultatul unei sume de elemente cantitative şi
9
Hans Morgenthau, Politica între naţiuni.Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom,Iaşi, 2006
10
NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in wolrd politics, Public Affairs, New York, 2004

7
calitative, care influenţează modul în care este perceput acesta în relaţiile internaţionale de
putere.

Natura puterii

Puterea este rezultatul raporturilor distincte care se stabilesc între membrii unei
colectivităţi, în cazul de faţă, pe scena internaţională, între actorii internaţionali, statali sau
non-statali.

Având in vedere faptul că puterea este analizată în raporturile dintre actori, aceasta
capătă un aspect relaţionar. Astfel, „ un stat poate avea putere numai raportându-se la alte
state”. Aspectul relaţionar al puterii este completat de cel contextual. Conform acestuia, un
stat considerat puternic în comparaţie cu alte state se poate confrunta cu situaţii în care nu
este capabil să influenţeze sau să forţeze un alt stat să urmeze politicile impuse de el.

Caracterul contextual al puterii este relevant nu doar în relaţiile dintre state, ci şi în

raporturile dintre alţi actori internaţionali, cum ar fi organizaţiile internaţionale şi corporaţiile
trans-naţionale. Astfel, unele organizaţii internaţionale pot influenţa deciziile unor alţi actori
internaţionali doar în anumite domenii şi în anumite situaţii, care sunt de competenţa sa.

Echilibrul puterii

Echilibrul Puterii este o modalitate de menținere a stabilității într-un sistem compus

din mai multe unități autonome. Desigur, rămâne problema "autorității" care asigură
repartizarea echilibrată a puterii în cadrul sistemului compus din unități/entități autonome. De
regulă, această autoritate a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul
respectiv, asigurau conducerea sistemului ori prin deciziile pe care le impuneau altora, ori
prin propria lor acțiune.

Premisele asigurării stabilității pe această cale sunt, în esență, două:

- că toate unitățile/entitățile sunt necesare sistemului;

- și că, dacă nu se intervine, una din unități/entități va căuta să le "înghită" pe celelalte

"Since the goal is stability and the preservation of all the elements of thesystem, the
equilibrium must aim at preventing any element from gainingascendancy over the
others" (Morgenthau, 189)

Pe plan intern, echilibrul este menținut prin intermediul separației puterilor, în virtutea
căruia, pe de o parte, nici una dintre puteri nu o deține în totalitate, ceea ce presupune cu
necesitate colaborarea lor în exercitarea actului de conducere, iar, pe de alta, că se pot
controla reciproc.

In ce privește tipurile de acțiune, în linii generale acestea sunt doua:

8
 - opoziția directă, în care două puteri se confruntă reciproc;
- competiția, care presupune existența unui obiect al acesteia, de regulă o terță parte.

In decursul istoriei, s-au conturat o serie de metode practice de menținere a echilibrului și

asigurare, pe această cale, a stabilității în cadrul sistemului:

- metoda ”DIVIDE ET IMPERA” (latină: „dezbină și stăpânește”), prin intermediul

căreia se crea un conflict, manevrându-se astfel încat ambele părți să caute sprijin
("cine isi cauta un protector, gaseste un stapan") de la cel care l-a provocat;

- metoda ”COMPENSAȚIILOR”, în virtutea căreia fie se atribuiau teritorii, fie bani; în

ce privește teritoriile, practica înregistrează fie posesiunea nemijlocită, fie cea
mediată, prin intermediul includerii în sfera proprie de influență;

- metoda echilibrului prin intermediul ”ARMAMENTELOR”, cu corolarul ei CURSA

INARMĂRILOR;

- metoda ”ALIANTELOR”, care au fost, în ansamblu, de două tipuri: împotriva

dominației mondiale și împotriva altei alianțe. In acest din urma caz, al existenței unei
alianțe îndreptate împotriva altei alianțe, practica politică a înregistrat și existenta unui
balansor al puterii, respectiv al unei puteri care veghea asupra menținerii echilibrului
dintre ele, urmand sa se alature aceleia dintre alianțe care părea să piarda teren.
Istoric, în Europa, acest rol l-a jucat Marea Britanie, care, pentru a se proteja, a
vegheat cca. doua secole ca Europa să nu ajungă să fie dominată de o singură putere,
pentru a preveni astfel apariția unui pericol direct la adresa securității sale fizice. Iată
pentru ce Marea Britanie s-a aliat cu Prusia - si alte puteri - împotriva Franței lui
Napoleon, dar și cu Franța împotriva Germaniei în cele două războaie mondiale; de
aici și celebra fraza: "Anglia nu are dușmani sau prieteni permanenți, ci doar interese
permanente!"

Unul din marii teoreticieni ai echilibrului puterii a fost Morton Kaplan, reprezentant
de seamă al școlii behavoriste. El a identificat existența a 6 tipuri de sisteme
internaționale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. In cadrul fiecarui tip, el a identificat 5
seturi de variabile:

1. reguli esentiale;
2. reguli de transformare;
3. variabile de clasificare a actorilor;
4. variabile de capabilitate;
5. variabile informationale.

Transformările recente din cadrul sistemului internațional pun în lumina împletirea

unor tendințe ce indică spre lumea de mâine și tendințele ce indică recursul la practicile
clasice ale "politicii puterii". In acest sens, și conceptul de "echilibru al puterii" cunoaște atât

9
o diminuare de utilitate determinată de întărirea consensului și cooperării, cât și o revigorare,
ținând seama de competiția multipolară derivată din apariția unor noi centre de putere.

Balanța de putere

Balanţa de putere este un alt concept fundamental ale relaţiilor internaţionale,

presupunând contrabalansarea puterii unui stat sau unui grup de state de către alt stat sau grup
de state, astfel încât să se asigure stabilitatea sistemului internaţional. Teoria balanţei de
putere susţine că o astfel de contrabalansare are loc în mod periodic, tocmai pentru a menţine
stabilitatea sistemului.

Hans Morgenthau propune două modele ale balanţei de putere: modelul opoziţiei
directe, model al „rivalităţii directe între naţiunea care inteţionează să-şi instituie puterea
asupra celeilalte şi a doua, care refuză să se supună” 11 şi modelul competiţiei, model care, „pe
lângă crearea unei stabilităţi şi a unei securităţi precare în relaţiile dintre A şi B, consistă în
protejarea independendenţei lui C faţă de primele două. Independenţa lui C depinde numai de
relaţiile de putere dintre A şi B” 12.

Aşadar, balanţa de putere presupune formarea unor coaliţii între mai multe state
menite să păstreze echilibrul puterii în relaţiile internaţionale.

Scopul puterii

Putem defini scopul puterii ca fiind modalitatea prin care suveranitatea politică se
exprimă în raport cu alte suveranităţi sau gradul de libertate pe care un actor suveran îl are în
sistemul internaţional. Morgenthau definea relaţiile între state având ca principiu de
structurare „interesul definit ca putere”13. Centralitatea interesului în concepţia lui
Morgenthau este esenţială pentru a înţelege în mod coerent relaţiile între state. Pe de o parte,
actorul statal individual este supus unei competiţii generate de existenţa altor actori în sistem,
pe de altă parte, simpla lui prezenţă în sistem este generatoare de reacţie din partea celorlalţi
actori în sistem, ceea ce face ca raportarea actorului să se facă egocentric. Egocentrismul a
statului, ca actor al sistemului internaţional, este rezultatul sistemului coroborat cu presiunea
internă generată de nevoia de performanţă a guvernului, indusă de politica internă . În fapt, pe
planul politicii internaţionale, performanţa minimală ce se cere unui stat este supravieţuirea în
sistem. Aceasta nu face în ca în mod imediat sistemul să tindă să elimine actorii mai slabi şi
11
MORGENTHAU, Hans,
12
Ibidem
13
HANS J. MORGENTHAU, op. cit

10
nici să determine în mod automat şi absolut tendinţa actorilor de a-i elimina pe ceilalţi actori,
dar nici nu dă vreo asigurare că nimeni, niciodată nu va încerca să facă acest lucru. În acest
context, singurul interes fundamental al actorului statal individual pe plan internaţional este
acumularea de „putere” – adică de singurul element care îi poate asigura, într-o ultima ratio,
supravieţuirea. Acumularea de putere este singurul vector pe care interesul – fie el de
supravieţuire, fie de cucerire – se poate exprima, iar acumularea de putere maximă înseamnă
performanţă maximă în sistemul internaţional.

Spuneam că scopul puterii în mediul internaţional este interesul, şi defineam interesul

ca maximizarea gradului de libertate pe care unul dintre actorii din sistem îl obţine faţă de
restul actorilor din sistem. Această operaţiune de maximizare a gradului de libertate are ca
scop minimal asigurarea supravieţuirii şi ca scop maximal, îndepărtarea oricărei ameninţări la
adresa actorului politic sau a libertăţii sale de acţiune. Interesele de alt tip se subordonează în
mod necesar interesului politic, când acesta este minimal, dar capătă şi ele un grad de
libertate mai mare faţă de interesul politic, atunci când acesta tinde spre maximalizare. De
aceea nu există întodeauna o uniformitate a gradului în care primează interesul politic în
detrimentul sau în relaţie cu alte interese, dar din momentul în care este primejduită existenţa
actorului politic, toate celelalte interese interne, inclusiv cele care ţin de imperative absolute,
trebuie să se subordoneze interesului de supravieţuire.14

Concluzii

Puterea este, fără îndoială, conceptul cheie al relaţiilor internaţionale, indiferent de

perspectiva din care sunt acestea analizate. În politica internaţională, puterea este percepută
atât ca scop, cât şi ca mijloc de atingere a obiectivelor naţionale.

În primul rând, puterea este o relaţie de conducere-supunere, implicând o relaţie

psihologică între doi subiecţi, dintre care unul are capacitatea de a obţine din partea celuilalt
ceva ce acesta nu ar fi făcut fără intervenţia primului subiect.

14
HENRY PELLING, Winston Churchill, Woodswords, 1999

11
 În al doilea rând, în vederea definirii puterii trebuie făcute patru distincţii esenţiale,
conform viziunii lui Hans Morgenthau. Astfel, trebuie să distingem între putere şi influenţă,
între putere şi forţă, între putere utlizabilă şi putere inutilizabilă şi între putere legitimă şi
putere nelegitimă.

De asemenea, pentru o definire completă a termenului de putere trebuie luate în calcul şi

componentele sale, atât cele calitative, cât şi cele cantitative: geografia, resursele naturale,
capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, calitatea guvernării, calitatea
diplomaţiei, voinţa, strategi şi percepţia. Puterea în teoriile relaţiilor internaţionale este
analizată îndeosebi sub aspectul său politic, acesta referindu-se la relaţiile de organizare şi
conducere a societăţii, atât cea naţională, cât şi cea internaţională. Dacă pentru realişti puterea
este scopul final al oricărui actor de pe scena internaţională, liberalişti au o perspectivă
idealistă asupra puterii, privind relaţiile de putere prin prisma obţinerii unui echilibru şi a
menţinerii securităţii internaţionale.

Luând toate acestea în considerare, putem concluziona că puterea reprezintă un

concept esenţial al teoriilor relaţiilor internaţionale, fără de care nu putem analiza şi explica
viaţa politică şi evenimentele de pe scena internaţională, exemplul Statelor Unite fiind cel
mai ilustrativ din acest punct de vedere, întrucât sunt considerate singura mare putere din
sistemul politic internaţional.

Bibliografie
1. Teoria relațiilor internaționale – suport de curs
2. C. Jon - Relaţii internaţionale
3. WALTZ, Kenneth - Teoria politicii internaţionale
4. MORGENTHAU, Hans - Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru
pace
5. STRANGE, Susan - State şi pieţe
6. Drept international public – Suport de curs
7. Istoria constructiei europene – Suport de curs

12
8. https://ro.scribd.com/doc/58827528/puterea-in-rela%C8%9Biile-interna
%C8%9Bionale
9. https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/38104/ssoar-annunivbuch-
2002-petre-Teoria_realista_si_puterile_medii.pdf?
sequence=1&isAllowed=y&lnkname=ssoar-annunivbuch-2002-petre-
Teoria_realista_si_puterile_medii.pdf
10. https://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/sesiune_2011_vol1.pdf

13