UNIVERSITATE DE ȘTIINȚE AGRICOLE

ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI REGELE

,,MIHAI I AL ROMĂNIEI’’ DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
PROGRAM DE DE STUDII;AGRICULTURA IFR

Materie:FIZIOLOGIE VEGETALA
Referat:REGIMUL DE APA SI NUTRITIA MINERALA A
PLANTELOR

PROFESOR:SUMALAN RADU

ELEV:BIZGAN ALIN
AN II agricultura IFR
 Cuprins:
-Regimul de apa al plantelor

-Circulatia apei in corpul plantei

-Eliminarea apei de catre planta

-Nutritia mineral a plantelor

-Nutritia plantelor autotrofe

-Nutritia plantelor heterotrofe

-Bibliografie
  REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR

Prin regim de apă se înţelege, ansamblul proceselor de absorbţie a apei din solsi din atomsfera,
circulaţie, metabolizare şi eliminare a apei de către plante prinprocesul de transpiratie si gutatie.
Astfel, condiţiile unui regim hidric normal asigură desfăşurarea optimă a proceselor fiziologice.

Apa este cel mai important şi răspândit component al materiei vii. Necesitatea apei pentru plante
este determinată de rolul important al acesteia în desfăşurarea proceselor fiziologice.
În viaţa plantelor, apa indeplineste un rol multiplu si complex. Prin faptul că apa participă la
formarea celulelor si a ţesuturilor, ea are un rol structural insemnat.
Apa asigura transportul unor substanţe la nivelul compartimentelor plantei,transportă seva
brută de la radacini spre frunze si seva elaborată de la frunză spre organele de depozitare.
Apa îndeplineşte multiple roluri în viaţa plantelor, datorită însuşirilor fizice şi chimice:este un
bun solvent al sarurilor minerale,asigura reglajul osmotic şi concură la realizarea şi menţinerea
stării de turgescenţă a celulelor,asigura circuitul sevei brute si a sevei elaborate ,regleaza
temperature corpului plantei si are o mare implicare in procesele de crestere a plantei.
Continutul de apa in plante depinde de specie, tipul organului sau ţesutului, vârsta şi starea de
activitate metabolică. Astfel, conţinutul de apă variază de la 95 –98 % la alge, 90-95 % în
fructele suculente ale plantelor superioare, 70-80 % în frunze, până la 8-12 % la seminţe şi 5-7 %
în cazul muşchilor şi lichenilor.

 Abosrbtia apei:

Procesul de absorbţie a apei are loc la nivelul tuturor organelor plante. Rădăcina este unul dintre
cele trei organe vegetative ale cormofitelor (gr. cormos = trunchi,
tulpina), alături de tulpină si frunze, care îndeplineste două funţtii principale: de fixare a plantei
în
sol si de absorbţie a apei si a sărurilor minerale. Însă rădăcina poate îndeplinii si alte funcţii: de
depozitare a materialului de rezervă, regenerare, înmulţire etc.
Apa este un element tranzitoriu in corpul plantelor,doar 1% din cantitatea de apa absorbita fiind
folosita in fotosinteza si dezvoltarea plantei,restul de 99% este eliminata prin procesul de
transpiratie.

 Transportul apei in corpul plantei:

Apa absorbită de perisorii absorbanţi ai rădăcinii străbate o cale relativ lungă pană la nivelul
frunzelor, nivel la care ea se pierde prin procesul de transpiraţie. Circulaţia apei de la organul de
absorbţie spre cel la al carui nivel se pierde, determină o legatură funcţională stransă între aceste
organe distanţate spaţial.
Pe traseul parcurs, coloana de apă intalneste atat elemente vii(celulele din parenchimul rădăcinii
si frunzei) cat si elemente lipsite de conţinut viu(trahee si traheide), acestea din urmă
constituinduse
]n sistemul lemnos conducător al plantei.
În celulele rădăcinii în sens transversal apa circulă prin difuzie si parţial, datorită unor efecte
osmotice.
Scoarţa rădăcinii serveste ca un rezervor de apă, compensand fluctuaţiile diurne relativ scurte în
aprovizionarea cu apă din sol. Cand ajunge în endoderm, transportul apei este blocat de
elementele
hidrofobe sau de cele lemnoase din pereţii celular. Apa este atunci vehiculată către părţile din
endoderm permeabile pentru apă. În cilindrul central apa trece în vasele conducatoare, de unde
este
urcată spre etajele superiaore ale plantei.
Potenţialul apei din ţesuturile tulpinei este mai scăzut decat cel din rădăcini, iar potenţialul apei
din frunze este mai scăzut decat cel din tulpină. Apa circulă de la un ptential mai mare către un
potenţial mai scăzut.

 Absorbţia radiculară a apei are loc prin două mecanisme:

- Absorbţia pasivă ce constă în pătrunderea moleculelor de apă la nivelul perilor absorbanţi pe
cale osmotică, datorită forţei de sucţiune. (forţa de sucţiune (S), reprezintă rezultanta tuturor
forţelor osmotice şi de presiune ce interacţionează într-un anumit moment în celulă)
Absorbţia pasivă are loc fără consum de energie metabolică şi poate asigura un grad normal de
hidratare a organelor plantei în condiţiile unui regim hidric echilibrat.
- Absorbţia activă a apei se realizează cu consum de energie metabolică, şi determină
pătrunderea apei în celule împotriva gradientului de concentraţie. Prin urmare, absorbţia apei are
loc şi în cazul deficitului de apă din mediul extern, sau în cazul în care soluţia solului are o
concentraţie osmotică mai mare decât sucul vacuolar al perilor radiculari.
Cele două tipuri de absorbţie a apei se găsesc într-o strânsă corelaţie şi se completează reciproc,
în cazul în care absorbţia pasivă atinge parametrii ridicaţi, absorbţia activă se diminuează şi
invers.
 Circulaţia apei în corpul plantelor

Circulaţia apei în plante se realizează pe căi specifice, existând în principal două căi şi anume;
circulaţia de la celulă la celulă şi circulaţia prin vasele conducătoare lemnoase (xilem).
1. Circulaţia de la celulă la celulă:
Rădăcină: de la epidermă (păr absorbant) spre parenchimul cortical al scoarţei (exoderm) prin
mezoderm, endoderm, periciclu până în parenchimul cilindrului central în vasul conducător,la
randul ei aceasta circulatie de la celula la celula se realizeaza pe doua cai si anume:
-calea apoplastica,reprezintă calea de minimă rezistenţă, în care apa circulă prin capilarele dintre
microfibrilele celulozice din peretele secundar al fiecărei celule, până la celulele endodermului,
-calea simplastică, reprezintă calea de circulaţie prin interiorul celulelor şi are două variante;
prin citoplasmă şi prin vacuolă.
 2. Circulaţia apei prin vasele conducătoare lemnoase (trahei şi
traheide):
are loc între celulele rădăcinii şi celulele parenchimatice asimilatoare ale limbului foliar.
Circulaţia apei prin vasele lemnoase se realizează cu viteze mult mai mari comparativ cu
circulaţia de la celulă la celulă. Vasele asigură o circulaţie ascendentă a apei, permiţând, datorită
punctuaţiunilor şi o circulaţie în sens lateral prin parenchimul razelor medulare spre toate
ţesuturile tulpinii.

 Eliminarea apei de către plante:

Deşi apa reprezintă compusul de bază al materiei vii vegetale şi animale, plantele superioare nu
reţin decât o cantitate redusă din apa absorbită, restul fiind eliminat în atmosferă. Eliminarea apei
are loc la nivelul tuturor organelor aeriene, mai ales al frunzelor, prin două procese distincte:
transpiraţia şi gutaţia.
-Transpiraţia reprezintă pierderea apei sub formă de vapori din ţesuturile vegetale. Procesul de
transpiraţie este asociat şi unui proces de difuziune, determinat prin deficitul de saturaţie cu
vapori de apă al atmosferei. Cea mai mare parte a apei eliminată prin transpiraţie se realizează la
nivelul aparatului foliar, prin limbul frunzelor.
Procesul de transpiratie este influentat de mai multi factori :
-temperatura
-lumina
-curentii de aer
-umiditatea atmosferica
-gradul de aprovizionare cu apa al solului
-Gutatia reprezinta procesul fiziologic de eliminare a apei sub formă lichidă, prin picături pe
marginea limbului frunzei. Gutaţia poate fi considerat ca un proces rezultat în urma ruperii
echilibrului între rata absorbţiei apei şi cea a eliminării acesteia prin transpiraţie. Astfel,
absorbţia apei de către sistemul radicular este mult mai intensă decât transpiraţia, astfel că apa
este împinsă cu forţe puternice prin vasele lemnoase spre organele aeriene, fiind eliminată prin
structuri anatomice specializate denumite hidatode
Gutaţia are loc îndeosebi noaptea spre dimineaţă, primăvara şi vara, când după o zi călduroasă
urmează o noapte rece. Aceste condiţii menţin în cursul nopţii un nivel ridicat de absorbţie a apei
prin rădăcini, datorită temperaturii ridicate a solului, în timp ce intensitatea transpiraţiei este mult
diminuată datorită închiderii stomatelor. Gutaţia este un proces benefic deoarece asigură
eliminarea excesului de apă care ar inunda spaţiile aerifere intercelulare şi ar deregla
metabolismul,aceasta intervine asemeni unei supape de siguranţă prin care se evită asfixierea
celulelor, în contextul spaţiilor intercelulare inundate cu apă si intoxicarea celulelor, ca urmare a
excesului de săruri.

 NUTRITIA MINERALA A PLANTELOR

Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substanţe

nutritive.
Acest proces are loc la plantele talofite, prin toată suprafaţa talului, iar la plantele cormofite, doar
prin sistemul radicular şi prin frunze. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice
(adică minerale) sau organice. Plantele verzi absorb în mod predominant substanţele minerale
din care prin asimilaţie clorofiliană sunt sintetizate substanţele organice. Lor li se alătură şi
bacteriile chemoautotrofe lipsite de pigmenţi asimilatori dar capabile să sintetizeze substanţe
organice din cele anorganice. Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de
pigmenţii asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale şi de
aceea ele utilizează substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. Aceste plante se numesc
heterotrofe.

1).Nutriţia plantelor autotrofe:

principalele elemente minerale preluate de către plantele superioare

sunt:fosfor(P),potasiu(K),sulf(S),calciu(Ca),magneziua(Mg),fier(Fe),clor(Cl),mangan(Mn),bor(B
),zinc(Zn),cupru(Cu),molibden(Mo) iar cele neminerale
sunt:carbon(C),oxygen(O)hydrogen(H),azot(N).
-Absorbţia elementelor minerale se realizează pe două căi şi anume; prin absorbţie pasivă (fără
consum de energie) şi absorbţie activă (cu consum energetic).
- Absorbţia pasivă se bazează pe procesele de difuziune, adsorbţie, solubilitate şi schimb de
ioni.
- Difuziunea se realizezează prin mobilizarea ionilor disociaţi
- Absorbţia reprezintă fixarea ionilor la suprafaţa membranelor plasmatice, proces ce depinde
de concentraţia soluţiei.
- Schimbul de ioni este legat de procesul respirator în urma căruia se eliberează dioxid de
carbon (CO2)
-Absorbţia activă (transportul activ al ionilor) este un tip de transport ce are loc cu consum de
energie. Sunt cunoscute două tipuri de bază în absorbţia activă şi anume;
-absorbţia activă primară - ce presupune participarea directă a adenozintrifosfatului (ATP) ca
o componentă de stocare a energiei prezentă în toate celulele.
- absorbţia activă secundară- nu are loc cu implicarea directă a ATP – ului. Transportorii sau
vectorii pot fi proteine membranale, peptide, aminoacizi, fosfatide, citocromi şi esteri fosfatici ai
glucidelor
Plantele prezintă capacitatea de a prelua o parte din elementele minerale necesare şi prin
organele aeriene sub formă de soluţii. Mecanismele absorbţiei extraradiculare sunt identice cu
cele ale absorbţiei radiculare. Utilizarea acestui sistem de nutriţie prezintă avantajul absorbţiei
rapide a elementelor, împiedicând în acelaşi timp şi pierderea unei părţi din elemente prin spălare
(levigare) la nivelul solului. Efectele maxime se obţin prin utilizarea metodei în fenofazele de
înflorit şi formarea fructelor.
Nutriţia minerală a plantelor are loc pe parcursul întregii perioade de vegetaţie dar cu intensitate
diferită. Astfel, fiecare specie vegetală prezintă un moment critic şi un consum maxim al nutriţiei
minerale.
-Momentul critic: apare de obicei în primele faze ale ciclului biologic când lipsa sau insuficienţa
unor elemente minerale are acţiune extrem de nefavorabilă asupra creşterii şi dezvoltării
ulterioare.
- Consumul maxim: reprezintă intervalul în care plantele preiau din mediu cantitatea cea mai
mare dintr-un anumit ion mineral.
 Principalii factori care condiţionează ritmul de absorbţie a mineralelor sunt, specia, vârsta
plantelor, concentraţia soluţiei solului, valenţa ionilor, antagonismul ionic şi selectivitatea
membranelor plasmatice. –Specia: dintre speciile cultivate, cele din familia leguminoase au o
mare capacitate de absorbţie a ionilor bivalenţi (Ca++; Mg++), iar cele din familia graminee a
ionilor monovalenţi (K+;Na+), acest fapt datorându-se capacităţii mari de schimb ionic.
- Vârsta plantelor.:etapa creşterii vegetative este întotdeauna însoţită de intensificarea absorbţiei
şi acumulării ionilor. Reducerea ritmului de creştere este direct corelată cu scăderea intensităţii
de absorbţie a ionilor.
-Concentraţia soluţiei solului: plantele au capacitatea de absorbi mai mulţi ioni atunci când
concentraţia soluţiei solului este mai redusă. În soluri cu soluţii de concentraţie mică, majoritatea
ionilor sunt fixaţi pe micelele coloidale având loc un schimb direct. De aceea aplicarea unor doze
de îngrăşăminte chimice reduse dar fracţionat pe parcursul perioadei de vegetaţie prezintă
eficacitate, comparativ cu aplicarea îngrăşămintelor masiv, nefracţionat
-. Valenţa ionilor: membranele plasmatice sunt în general mai uşor de penetrat de către ionii cu
valenţă redusă. Ţinând cont de acest fapt, ordinea intensităţii absorbţiei este următoarea;
NH4+/K+/Na+/Ca++/Mg++/Al+++/Fe+++ (cationi) şi NO3-/Cl-/SO4--/PO4--- (anioni).
- Antagonismul ionic: dacă doi sau mai mulţi ioni din mediu au aceeaşi sarcină electrică se
observă un efect de antagonism ce explică pătrunderea diferenţiată a ionilor datorită concurenţei
dintre ei pentru compuşii transportori din membranele plasmatice.
- Selectivitatea membranelor: membranele plasmatice (plasmalema şi tonoplastul), prezintă
selectivitate faţă de ionii minerali, funcţie de necesităţile celulei. Selectivitatea plasmatică pentru
ionii minerali creşte până la faza de maturitate a plantelor.
Este cunoscut faptul că elementele minerale au un rol multiplu şi complex în creşterea şi
dezvoltarea plantelor. Ele influenţează activitatea enzimatică, menţin integritatea sistemului de
endomembrane celular, reglează presiunea osmotică şi menţin echilibrul acido – bazic,
influenţează gradul de hidratare al coloizilor plasmatici şi reacţia sucului vacuolar, reacţionează
cu compuşii organici formând numeroase substanţe complexe. Elementele minerale acţionează
cu maximum de eficienţă doar la concentraţii optime, excesul sau insuficienţa determină
importante dereglări metabolice ce produc boli de nutriţie (fiziologice) denumite fiziopati.

2)Nutriţia plantelor heterotrofe

Nu toate plantele sunt fotoautotrofe, câteva, pierzându-şi pe parcursul evoluţiei capacitatea

de a-şi produce singure hrana prin fotosinteză. Unele specii sunt parazite, obţinându-şi hrana
direct din organele vii ale altor plante.
Dintre cele mai cunoscute specii parazite sunt vâscul (Phoradenderon flavescens) şi cuscuta
(Cuscuta salina). Vâscul prezintă aparat foliar, fiind capabil de a realiza fotosinteza, dar
parazitează alte specii de plante (în special arbori) asigurându-şi necesarul de apă şi elemente
minerale. O altă categorie de heterotrofe ce cuprinde peste 450 de specii vegetale sunt
plantele carnivore. Aceste plante s-au adaptat pentru a-şi completa necesarul de azot şi fosfor
prin capturarea şi digestia insectelor şi animalelor mici. Cele mai cunoscute specii de plante
carnivore aparţin genurilor Dionaea, Drosera şi Sarracenia.
Toate aceste specii de plante carnivore sunt capabile să realizeze fotosinteza, dar prin digestia
insectelor au un surplus exterior, în special de azot, dar şi alte elemente implicate în sinteza
proteinelor, a pigmenţilor clorofilieni, şi a altor compuşi pe bază de azot.
 Habitatele diferă în funcţie de compoziţia solului, în special conţinutul în elemente minerale.
Unele soluri sunt sărace în elemente minerale esenţiale, în timp ce altele conţin elemente
minerale în exces, încât pot deveni toxice pentru majoritatea speciilor, dar unele specii sunt
adaptate pentru a vieţui în asemenea tipuri de sol.

Pentru a înțelege mai bine rolul fertilizării să analizăm fiecare element în parte: azotul, are un
rol important în dezvoltarea frunzelor și rădăcinilor, este esențial pentru toate fazele de
dezvoltare a plantelor; fosforul, furnizează energia necesară reacțiilor biochimice ale
plantelor; potasiul stimulează sinteza proteinelor, reglează transpirația plantelor, influențează
producerea substanțelor parfumate, a culorilor florilor, contribuie la formarea țesuturilor
lemnoase la arbori. Calciul, stimulează creșterea vegetației, întărește rezistența mecanică a
țesuturilor, influențează dezvoltarea structurală a plantei. Magneziu, are un rol important în
fotosinteză, ajută la sintetizarea proteinelor și activează enzimele. Lipsa azotului determină
creșterea dificilă a rădăcinilor, frunzele se îngălbenesc, planta are un aspect ofilit, face puține
flori și îi cad fructele. Lipsa azotului are efecte negative la dezvoltarea tuturor plantelor.
Lipsa fosforului are ca efect colorarea frunzelor în verde albastru, țesuturi lemnoase puțin
dezvoltate, piticirea plantelor, maturarea târzie a fructelor, flori mici și slab colorate. Lipsa
potasiului provoacă slaba dezvoltare a frunzelor tinere, încetinește creșterea tulpinii și
determină o producție mică de flori. Lipsa calciului determină o slabă dezvoltare a frunzelor
tinere și a rădăcinilor. Lipsa magneziului duce la îngălbenirea și căderea frunzelor vechi, flori
mici și lipsite de culoare. De foarte multe când se observă aceste simptome se încearcă
aplicarea de tratamente fitosanitare pentru însănătoșirea plantei, corectarea deficitului de
substanțe nutritive este ignorat. Înainte de a trece la aplicarea de tratamente trebuie să fim
siguri ca disconfortul plantei nu este cauzat de lipsa unor elemente nutritive.

Cunoasterea rolului elementelor nutritive in viata plantelor determina masurile agrochimice

care se aplica .si duc la productii vegetale superioare din punct de vedere calitativ si
cantitativ.

Bibliografie:
www.cyd.ro
Curs fiziologia plantelor-Radu Sumalan
www.google.ro