Sunteți pe pagina 1din 20

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: DREPT

AN III , GRUPA 2

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE


PENALĂ

MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE


REFERAT REALIZAT LA DISCIPLINA DREPTUL UNIUNII EUROPENE

PROFESOR COORDONATOR: STUDENT:

CONF. DR. PASCARIU LIANA HURGHIȘ IOANA-CĂTĂLINA


CUPRINS

PARTEA I – PREZENTAREA TEORETICĂ

1. INTRODUCERE.................................................................................................................3

2. DE LA ARESTARE LA MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE...........................3

a. Cadrul juridic al extrădării..............................................................................................3

b. Principalele deosebiri între MEA și extrădare.................................................................4

3 . MOTIVE DE NEEXECUTARE.........................................................................................5

a. Motive obligatorii............................................................................................................6

b. Motive facultative............................................................................................................6

4 . PROCEDURA DE EMITERE A MEA................................................................................6

5. EXECUTAREA MEA..........................................................................................................7

PARTEA A II-A – PREZENTAREA SPEȚEI

1. OBIECTUL CAUZEI...........................................................................................................8

2. PĂRȚILE DIN PROCEDURA PRINCIPALĂ....................................................................8

3. INSTANȚA DE TRIMITERE...............................................................................................8

4. LITIGIUL PRINCIPAL........................................................................................................8

5. CONSIDERENTELE CURȚII DE TRIMITERE..................................................................9

6. ÎNTREBĂRILE PRELIMINARE ALE CURȚII DE TRIMITERE....................................10

7. DECIZIA CURȚII...............................................................................................................12

8. MOTIVĂRILE CURȚII.......................................................................................................12

ANEXĂ CAUZA C-241/15.....................................................................................................15

2
Partea I – Prezentare teoretică
I. Introducere
Unul dintre cele mai inovative şi complexe instrumente de cooperare judiciară în
materie penală îl reprezintă mandatul european de arestare, care constituie tema acestui
referat: „Cooperarea judiciară în materie penală – Mandatul european de arestare”.
Mandatul european de arestare (MEA) reprezintă o decizie judiciară emisă de o
autoritate judiciară competentă din unul dintre statele membre UE în scopul derulării
urmăririi penale a unei persoane solicitate sau în scopul executării unei pedepse ori a unei
măsuri de siguranță privative de libertate.
Mecanismul se bazează pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor
judecătorești. Acest principiu presupune că între statele membre se manifestă încrederea
reciprocă, ceea ce înseamnă că satele membre acceptă că sistemele lor juridice sunt capabile
să ofere un grad echivalent de protecţie a drepturilor fundamentale ale propriilor cetăţeni.

II. De la extrădare la mandatul european de arestare


Prin intermediul prezentului capitol intenționez , pe de o parte să prezint principalele
elemente de diferențiere între cele două proceduri, iar pe de altă parte, să evidențiez
principalele caracteristici ale mandatului european de arestare.
Cadrul juridic al extrădării
Pentru început, am ales să analizez cadru în care se derula procedura extrădării până la
instituirea mandatului european de arestare, ca mai apoi să detaliez inovațiile majore aduse
odată cu instaurarea mandatului european de arestare.
Cadrul juridic al extrădării între statele europene este reprezentat de mai multe
convenţii bilaterale şi multilaterale, principala fiind Convenţia europeană privind extrădarea
din 1957 completată de protocoalele adiţionale din 1975 şi 1978. Aceasta a reprezentat o
etapă importantă în cooperarea internaţională în materie penală, însă aplicarea sa era limitată
din motive ce ţineau de existenţa rezervelor statelor semnatare sau de nereglementarea unor
termene în care statul solicitat să fie obligat să se pronunţe cu privire la cererea de extrădare.
Deopotrivă, între statele semnatare existau diferenţe în legătură cu posibilitatea
extrădării propriilor cetăţeni, iar convenţia nu prevedea şi o procedură de urmat în cazul
cererii de extrădare, ceea ce permitea fiecărui stat să aplice propriile reguli, de aici decurgând
şi niveluri diferite de protecţie a persoanelor vizate de procedură.
Mandatul european de arestare înlocuieşte procedura extrădării între statele membre
ale UE. Procesul de trecere de la extrădare la mandatul european de arestare se prezintă ca
fiind unul firesc, determinat de necesitatea găsirii unui echilibru între libertăţile spaţiului
european şi asigurarea siguranţei cetăţenilor acestui spaţiu. Mandatul european de arestare
reprezintă un nou instrument de cooperare judiciară, menit să se suprapună mai bine decât
„bătrâna” extrădare pe specificul relaţiilor între statele membre. De altfel, la nivelul UE a
existat şi există o preocupare permanentă de creare a unor instrumente de cooperare specifice,
care să simplifice şi să eficientizeze lupta împotriva criminalităţii cu caracter transfrontalier.
Principalele deosebiri între MEA și extrădare
1.Natura actului normativ.
Convențiile privind extrădarea prezentau dezavantajul de a nu putea intra în vigoare
decât după ratificarea statelor membre, în timp ce la deciziile cadru era necesară doar
transpunerea în legislația statelor membre. În aceste condiții recurgerea în cazul mandatului
european de arestare la o decizie-cadru și nu la o convenție, apare ca o rezolvare firească.
2.Termene stricte
Țara în care a fost arestată persoana trebuie să ia o decizie definitivă cu privire la
executarea mandatului european de arestare în termen de 60 de zile de la data arestării
persoanei. Dacă persoana consimte la predarea sa, decizia trebuie să fie luată într-un termen
de 10 zile. Persoana căutată trebuie predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între
autoritățile implicate, și cel târziu în termen de 10 zile de la data deciziei finale privind
executarea mandatului european de arestare.
3. Predare cetățenilor.
Prin decizia-cadru privind mandatul european de arestare s-au adus modificări vechilor
reguli ale extrădării cu privire la extrădarea propriilor cetățeni. In mod tradițional, extrădarea
naționalilor a constituit un motiv de refuz în majoritatea cazurilor. Odată cu implementarea
mandatului european de arestare, între statele membre se manifestă încrederea reciprocă, iar o
clauză care ar permite refuzul neextrădării propriilor cetățeni ar fi în contrast cu principiul
recunoașterii reciproce.
Prin urmare, țările nu mai pot refuza să își predea proprii cetățeni, cu excepția cazului
în care preiau obligațiile legate de executarea pedepsei cu închisoarea de către persoana
căutată.
4. Verificarea dublei incriminări nu mai reprezintă o cerință în cazul a 32 de infracțiuni.
Un alt aspect inovator îl reprezintă introducerea unei liste de 32 de infracțiuni care dau
loc la predare „ fără verificare dublei incriminări a faptei”, așa cum reiese din art.3 alin(2) al
Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare.
5. Infracțiunile politice.
În Decizia-cadru nu întâlnim nicio dispoziţie cu privire la infracţiunile politice, fiind
eliminată definitiv imposibilitatea predării pentru astfel de infracţiuni. Astfel, autoritatea de
executare nu poate refuza predarea în baza unui mandat european de arestare pentru o
infracţiune care poate fi încadrată în categoria infracţiunilor politice, în mod firesc neputându-
se concepe ca în sistemele democratice ale statelor membre ale UE anumite fapte să fie astfel
percepute.
Prin urmare, apreciem că extrădarea şi mandatul european de arestare reprezintă
instrumente de cooperare judiciară internaţională în materie penală diferite şi care nu se
confundă şi aceasta în ciuda opţiunii legiuitorului român care a reglementat în Codul penal
sub aceeaşi denumire marginală, respectiv „extrădarea”, ambele instituţii. Deşi ele răspund
aceluiaşi scop – predarea persoanelor vizate de proceduri penale între state –, mecanismele
sunt, în esenţă, suficient de diferite, cu regulile proprii de funcţionare.

III. Motive de neexecutare


Analizând principalele elemente de noutate aduse mandatului european de arestare, se
observă cum prin Decizia-cadru s-a înlăturat unii dintre cei mai importanți factori care
împiedicau extrădarea ( extrădarea naționalilor, cerința dublei incriminări , infracțiunile
politice) dar totuși, Decizia –cadru reglementează motive de neexecutare obligatorii
sau facultative
O țară nu poate refuza predarea persoanei căutate decât în cazul în care se aplică unul
dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz:
Motive obligatorii

 persoana a fost deja judecată pentru aceeași infracțiune (ne bis in idem)
 persoana este minoră (nu a atins vârsta răspunderii penale în țara de executare)
 amnistia (țara de executare ar fi putut să urmărească penal persoana în cauză, însă
infracțiunea face obiectul unei amnistii în acea țară).
Motive facultative, de exemplu:

 lipsa dublei incriminări pentru alte infracțiuni decât cele 32 menționate la articolul 2
alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA
 competența teritorială
 proceduri penale pendinte în țara de executare
 termene de prescripție etc
IV.Procedura de emitere a MEA
Analiza procedurii de emiterii a MEA se face prin raportare la prevederile Deciziei-
cadru și, în special celei a Legii nr. 302/2004.
În ceea ce privește emiterea mandatului european de arestare, pentru o facilitare a
procedurilor de căutare a persoanei în cauză s-a propus unificarea competenței în condiţiile
emiterii mandatului european de arestare concomitent cu procedura dării în urmărire
internaţională indiferent de instanţa care a emis mandatul intern de arestare preventivă.
Referitor la procedura emiterii MEA sunt delimitate cele 2 ipoteze de emitere a
mandatului european de arestare: emiterea standard şi emiterea fără controlul dublei
incriminări, fiind prezentate în detaliu condiţiile de ordin substanţial prevăzute în legislaţia
română care sunt mai restrictive decât cele din Decizia cadru care sunt menite să împiedice
numărul de mandate emise de România.
În condiţiile în care România a fost deseori ţinta criticilor cu privire la emiterea de
mandate europene de arestare pentru infracţiuni considerate minore, am considerat util a fi
analizată ideea proporționalității în legătură cu emiterea mandatului european de arestare. În
acest sens, s-au propus măsuri să contrabalanseze ne-emiterea mandatului când se constată că
nu îndeplineşte condiţiile de proporţionalitate.
Consider că aceste măsuri sunt eficiente întrucât este necesar un control profund în cazul
demarării unei astfel de proceduri, ținând cont de costurile ridicate pe care le generează.
Cazurile de retragere a MEA
Legea națională nu prevede o procedură expresă cu privire la modalitatea de retragere
a mandatului european de arestare. Deşi, potrivit principiului simetriei, autoritatea emitentă
poate solicita retragerea printr-o simplă adresă, în practică, de cele mai multe ori, instituţia
operează pe calea contestaţiei de executare prevăzută de codul de procedură penală. (Având în
vedere caracterul particular al acestei forme de cooperare judiciara, consider că ar fi necesar
introducerea unei proceduri exprese prin care poate fi retras mandatul european de arestare
respectiv printr-o încheiere dată în camera de consiliu, atacabilă cu contestaţie de către
procuror.)

V. Executarea MEA
Abordarea acestui subiect se face prin raportare la prevederile Deciziei-cadru și, în
special , cele ale Legii nr. 302/2004.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii reciproce
a deciziilor judiciare, printr-o procedură de predare a persoanelor, care se doreşte a fi una
foarte eficientă. Totuşi, un mandat european de arestare emis de un stat membru nu este
acceptat şi executat automat în statul membru de executare. Decizia cu privire la executarea
este luată după un control efectuat de autoritatea judiciară de executare, înainte să decidă
arestarea şi predarea persoanei implicate.
În procedura executării mandatului european de arestare, legiuitorul român a ales să
desemneze ca autorităţi implicate curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea. Cele
două autorităţi intervin într-o manieră complementară. Astfel, în timp ce primele sunt
învestite cu luarea deciziei în privinţa predării persoanei solicitate, ultimele primesc mandatul
şi realizează procedurile prealabile pentru sesizarea instanţei în vederea executării.
În procesul de executare a MEA, instanţa de executare se axează pe elementele oferite
chiar de formularul mandatului european de arestare şi va verifica dacă faptele pentru care a
fost emis figurează sau nu în lista celor 32 de infracţiuni.
Partea a II-a - Prezentarea speței
Având în vedere că la partea teoretică a acestui referat am ales să vorbesc despre
mandatul european de arestare, evident, voi continua cu prezentarea unei spețe care surprinde
anumite aspecte despre această modalitate de cooperare judiciară în materie penală. Și anume,
în cauză se aduc în discuție aspecte legate de:
 conținutul și forma mandatului european de arestare
 motivele de refuz facultative sau obligatorii
 deosebirea instituții extrădării de cea a MEA
 principiul care stă la baza MEA
 etc.
1.Obiectul cauzei.
Cauza C-241/15 are ca obiect o cerere de decizie preliminară prin care se dorește
interpretarea art.8 alin(1) lit.(c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, articol ce face referire la
obligația de a include în mandatul european de arestare informații referitoare la existența unui
mandat de arestare.
2. Părțile din procedura principală.
Reclamant: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj
Pârât: Niculaie Aurel Bob-Dogi
3. Instanța de trimitere.
Curtea de Apel Cluj
4. Litigiul principal.
La data de 27 noiembrie 2013, domnul Bob-Dogi, resortisant român, a produs un
accident de circulație pe un drum public din Ungaria întrucât camionul pe care îl conducea
avea o viteză excesivă. În urma accidentului, au fost cauzate fracturi și leziuni multiple
domnului Katona, resortisant maghiar, care conducea o bicicletă cu motor la momentul
producerii accidentului. Astfel că, s-a început urmărirea penală a acestuia pentru fapta
comisă, însă s-a constatat că acesta a părăsit țara.
În aceste condiții, Tribunalul Mateszalkai a emis în data de 23 martie 2015 un mandat
european de arestare împotriva domnului Bob-Dogi. La 30 martie 2015, în Sistemul de
Informații Schengen a fost introdusă o alertă referitoare la mandatul european de arestare
în discuție în litigiul principal.
La 2 aprilie 2015, domnul Bob-Dogi a fost prins în România și după ce a fost reținut a
fost prezentat Curții de Apel Cluj pentru ca instanța să se pronunțe asupra arestării
preventive și asupra predării sale autorităților maghiare.
Instanța a respins propunerea de arestare și a dispus eliberarea imediată a domnului
Bob-Dogi, totuși acesta a fost supus măsurii controlului judiciar pe o durată inițială de
30 de zile care ulterior a fost prelungită.
Întrucât instanțele din România nu sunt unanime în privința cursului care trebuie dat
unui asemenea mandat european de arestare(dacă să respingă sau să accepte această cerere
de executare a MEA), Curtea de Apel Cluj hotărăște să suspende judecarea cauzei și să se
adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene.
5.Considerentele Curții de trimitere
Înainte de a preciza întrebările preliminare ale Curții de trimitere ( Curtea de Apel
Cluj) voi prezenta motivările expuse de aceasta.
În primul rând, Curtea arată că în speța de față, mandatul european de arestare se
bazează pe el însuși și nu pe un mandat de arestare național, distinct și prealabil. Vis-a-vis
de această chestiune, majoritatea instanțelor din România apreciază că ar trebui să se
respingă cererea de executare a mandatului european de arestare, pe motiv că nu se
acoperă lipsa unui mandat de arestare național. Alte instanțe ar admite cererea de
executarea a mandatului european de arestare pe motiv că cerințele legale erau îndeplinite
deoarece autoritățile emitente au arătat expres că mandatul european de arestare emis
constituia și un mandat de arestare național în sensul legislației statului membru emitent.
Din punctul meu de vedere, cererea de executarea a mandatului european de arestare
ar trebui să se respingă, prin urmare achiesez la opinia majoritară a instanțelor din
România. Consider că într-o asemenea situație ar trebui să se distingă condițiile de formă
și de fond, condiții care demonstrează că nu există un mandat de arestare național sau o
decizie executorie cu același efect.
În al doilea rând, instanța de trimitere ale îndoieli cu privire la conformitatea legislației
maghiare cu decizia-cadru. Aceasta arată că, în mandatul european de arestare este
menționat Parchetul de pe lângă Tribunalul din Nyiregyhaza, făcându-se referire totodată
la mandatul european de arestare emis de Judecătoria Mateszalka.
Această dublă trimitere dă naștere unei ambiguități în cadrul mandatului european de
arestare cu privire la autorul deciziei ( este Parchetul de pa lângă Tribunalul din
Nyiregyhaza a cărei decizie a fost pusă în aplicare de Judecătoria Mateszalka sau chiar de
această judecătorie la cererea parchetului?)
Chiar dacă presupunem că decizia a fost luată de judecătorie, consider că art.8 alin(1)
din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că impune ca acest mandat de arestare
european să se bazeze pe un mandat național distinct, care dispune căutarea și arestarea
persoanei urmărite pe teritoriul statului membru emitent.
Nu în ultimul rând, instanța de trimitere consideră că pe lângă motivele de refuz
facultative sau obligatorii prevăzute de decizia-cadru există și alte motive de refuz
implicite. Și anume, atunci când condițiile de formă și de fond ale mandatului european de
arestare nu sunt îndeplinite, în special în lipsa unui mandat de arestare național emis în
statul membru emitent, astfel cum se întâmplă în cauza principală.

6. Întrebările preliminare ale Curții de trimitere


„1) În vederea aplicării articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru, dacă prin
expresia «existența unui mandat de arestare» trebuie să se înțeleagă un mandat de
arestare național […] emis în concordanță cu dispozițiile procesual-penale ale
statului membru emitent, deci distinct de mandatul european de arestare?
2) În ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare, să se răspundă dacă inexistența
unui mandat de arestare național […] poate constitui un motiv de neexecutare implicit a
mandatului european de arestare?”

1- Cu privire la prima întrebare


Prin intermediul primei întrebări, instanța solicită, în esență să se stabilească dacă
articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că prin
mandatul de arestare, a cărui existență trebuie menționată în formular, se înțelege un
mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare și emis în
conformitate cu normele de procedură penală ale statului membru emitent.
Instanța de trimitere adresează această întrebare deoarece se confruntă cu un mandat
european de arestare care cuprinde doar o trimitere la el însuși. Nu există o trimitere la un
mandat de arestare național sau la o decizie executorie cu același efect deoarece, atunci
când autoritățile judiciare maghiare dispun de indicii clare ce le permit să presupună că o
persoană căutată în scopul urmăririi penale se află pe teritoriul unui alt stat membru, emit
direct un mandat european de arestare, întemeindu-se pe articolul 25 din Legea
nr. CLXXX din 2012 privind cooperarea în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene, care prevede că domeniul de aplicare al mandatului european de arestare
cuprinde și teritoriul Ungariei.
În aceste condiții, consider că un sistem precum cel prevăzut de dreptul maghiar nu este
conform cu ceea ce însemnă un mandat european de arestare deoarece în dreptul maghiar
există o asimilare a noțiunii de mandat european de arestare cu cea de mandat de arestare
național. Această asimilare nefiind conformă cu litera și spiritul deciziei-cadru.

2- Cu privire la a doua întrebare


Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se
stabilească dacă lipsa indicării existenței unui mandat de arestare național pe care se
bazează mandatul european de arestare constituie un motiv de neexecutare a acestuia.
Astfel cum am menționat în partea teoretică a acestui referat, decizia-cadru are la baza
principiul recunoașterii reciproce care implică obligația statelor membre de a da curs, în
principiu, unui mandat european de arestare. Așadar, statele nu pot să refuze executarea
unui asemenea mandat decât pentru motivele de neexecutare prevăzute în decizia-cadru.
Totuși, autoritatea judiciară a statului membru de executare căreia i-a fost transmis un
mandat european de arestare poate fi scutită de executarea acestuia și anume în situația în
care nu se respectă cerințele de formă și conținut.
Consider că în cauza relatată nu sunt îndeplinite aceste cerințe întrucât mandatul
european de arestare nu a fost emis pentru executarea unui mandat național de arestare sau
a unei alte decizii judiciare executorii având același efect.
7. Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene
1) Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a
Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de
predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru
2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că
noțiunea „mandat de arestare” care figurează în această dispoziție, trebuie înțeleasă
ca desemnând un mandat de arestare național distinct de mandatul european de
arestare.
2) Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că, atunci
când un mandat european de arestare, care se întemeiază pe existența unui „mandat
de arestare” în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde indicarea existenței unui mandat
de arestare național, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să îi dea curs dacă,
având în vedere informațiile furnizate în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din
Decizia-cadru 2002/584, cu modificările ulterioare, precum și toate celelalte
informații de care dispune, această autoritate constată că mandatul european de
arestare nu este valid întrucât a fost emis fără să fi fost emis în mod efectiv un
mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.

8. Motivările Curții de Justiție a Uniunii Europene


Cu privire la prima întrebare
Noțiunea de mandat de arestare care figurează la art.8 alin(1) lit. (c) trebuie înțeleasă ca
desemnând un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare
deoarece:
a) deși decizia-cadru nu conține o definiție a sintagmei „mandat de arestare” care
figurează la art.8 alin(1) lit.(b) , noțiunea mandat european de arestare este definită la art.1
alin(1) din decizia cadru ca fiind o „decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea
arestării și predării de către un alt stat membru al unei persoane căutate, pentru efectuarea
urmăriri penale sau în scopul efectuării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță
privative de libertate”
b) această noțiune „mandat european de arestare” este cea utilizată în mod sistematic în
titlu, în considerentele și în articolele deciziei-cadru, cu excepția acestui articol, ceea ce
sugerează ca această din urmă dispoziție vizează un alt mandat de arestare decât mandatul
european de arestare prevăzut de toate celelalte dispoziții ale deciziei-cadru, care nu poate
fi așadar decât un mandat de arestare național.
c) această interpretare este confirmată și de modul de redactare a literei (b) din
formularul care figurează în anexa la decizia-cadru, în special de termenii „Decizia pe care
se întemeiază mandatul de arestare”, formular la care face referire expresă articolul 8
alineatul (1) primul paragraf din decizia-cadru și de care trebuie, așadar, să se țină seama
pentru interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din aceasta, având în vedere că
acești termeni confirmă faptul că mandatul european de arestare trebuie să se bazeze pe o
decizie judiciară, ceea ce înseamnă că este vorba despre o decizie distinctă de respectivul
mandat european de arestare.
Cu privire la a doua întrebare
Inexistența unui mandat de arestare național poate constitui un motiv de neexecutare
implicit a mandatului european de arestare deoarece articolul 8 alineatul (1) litera (c) din
decizia-cadru cuprinde o cerință de legalitate a cărei respectare constituie o condiție pentru
validitatea mandatului european de arestare, nerespectarea acestei cerințe trebuie, în
principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestui mandat de
arestare.
În aceste condiții, înainte de a adopta o astfel de decizie trebuie ca autoritate de
executare, în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, să solicite autorității
judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație
suplimentară necesară care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul
european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul
că efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul
european de arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost
menționat.
Dacă această autoritate ajunge la concluzia că mandatul european de arestare, a fost
eliberat fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de
mandatul european de arestare, autoritatea respectivă trebuie să nu dea curs mandatului
european de arestare, pentru motivul că acesta nu îndeplinește cerințele de legalitate
prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din decizia-cadru.
19.12.2020 CURIA - Documents

InfoCuria
Jurisprudență română (ro)

Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Limba documentului : română ECLI:EU:C:2016:385


HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
1 iunie 2016(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia-cadru 2002/584/JAI –
Mandat european de arestare – Articolul 8 alineatul (1) litera (c) – Obligația de a include în mandatul european de
arestare informații referitoare la existența unui «mandat de arestare» – Lipsa unui mandat de arestare național
prealabil și distinct de mandatul european de arestare – Consecință”
În cauza C-241/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj
(România), prin decizia din 22 mai 2015, primită de Curte la 25 mai 2015, în procedura referitoare la executarea
unui mandat european de arestare emis împotriva
Niculaie Aurel Bob-Dogi,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, doamna C. Toader, domnul A. Rosas, doamna A. Prechal
(raportor) și domnul E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 ianuarie 2016,
luând în considerare observațiile prezentate:
pentru guvernul român, de R. Radu, de A. Buzoianu și de R. Mangu, în calitate de agenți;
pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Koós și de M. M. Tátrai, în calitate de agenți;
pentru guvernul austriac, de G. Eberhard, în calitate de agent;
pentru Comisia Europeană, de W. Bogensberger și de I. Rogalski, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 2 martie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia -cadru
2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre (JO L 190, p. 1, rectificare în JO 2006, L 279, p. 30, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO L 81, p. 24) (denumită în
continuare „decizia-cadru”).
Această cerere a fost formulată în cadrul executării în România a unui mandat european de arestare emis la 23
martie 2015 de Mátészalkai járásbíróság (Tribunalul Districtual din Mátészalka, Ungaria) împotriva domnului
Niculaie Aurel Bob-Dogi.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Considerentele (5)-(8) și (10) ale deciziei-cadru au următorul cuprins:
Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la
eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile
judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau
bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea
complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice
care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a
deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive,
într-un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul
dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l -a calificat drept «piatra de
temelie» a cooperării judiciare.
Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană
privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și,
prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate
adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 2 [UE] și la articolul 5
[CE]. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta
decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.
Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente,
ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să
ia decizia de predare a acesteia.

curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=179221&pageIndex=0&doclang=ro&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=474967 1/
Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre
[…]”
Articolul 1 din decizia-cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a
acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a
predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și
în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.
(3) Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor
fundamentale și a principiilor juridice fundamentale astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE].”
Articolele 3, 4 și 4a din decizia-cadru prevăd motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului
european de arestare.
Articolul 8 din decizia-cadru, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede la alineatul
(1):
„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din
anexă:

indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare
executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;

Articolul 15 din decizia-cadru, intitulat „Decizia de predare”, prevede la alineatul (2):


„În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent
sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații
suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea
acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.”
Dreptul românesc
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală din 28 iunie 2004, în versiunea
în vigoare la data faptelor în discuție în litigiul principal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai
2011), urmărește transpunerea, printre altele, a deciziei-cadru.
Dreptul maghiar
Articolul 25 din az Európai Unió tagállamival folytatott bűnügyi együttműködésről szóló 2012. évi CLXXX. törvény
(Legea nr. CLXXX din 2012 privind cooperarea în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene)
(Magyar Közlöny 2012/160) prevede:
„(1) În cazul în care este necesar să se declanșeze o procedură penală împotriva suspectului, instanța emite
imediat un mandat european de arestare în vederea arestării sale în orice stat membru al Uniunii Europene și a
predării acestuia, cu condiția ca gravitatea infracțiunii să o justifice […]
[…]
(7) Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare cuprinde și teritoriul Ungariei.”
Litigiul principal çi întrebările preliminare
La 23 martie 2015, Mátészalkai járásbíróság (Tribunalul Districtual din Mátészalka) a emis un mandat european de
arestare împotriva domnului Bob-Dogi, resortisant român, în cadrul urmăririi penale începute împotriva acestuia
pentru fapte care au avut loc în Ungaria la 27 noiembrie 2013 și care pot fi calificate drept „vătămări corporale
grave”.
Aceste fapte privesc un accident de circulație care s-a produs pe un drum public, de care domnul Bob-Dogi ar fi
răspunzător ca urmare a vitezei excesive a camionului pe care îl conducea, și care a cauzat fracturi și leziuni
multiple domnului Katona, resortisant maghiar, care conducea o bicicletă cu motor la momentul producerii
accidentului.
La 30 martie 2015, în Sistemul de Informații Schengen a fost introdusă o alertă referitoare la mandatul european
de arestare în discuție în litigiul principal.
La 2 aprilie 2015, domnul Bob-Dogi a fost prins în România și, după ce a fost reținut, a fost prezentat Curții de
Apel Cluj (România) pentru ca această instanță să se pronunțe asupra arestării sale preventive și asupra predării
sale autorităților judiciare maghiare.
Această instanță a respins, printr-o ordonanță din aceeași zi, propunerea de arestare preventivă a domnului
Bob-Dogi care îi fusese adresată de Ministerul Public și a dispus eliberarea imediată a persoanei în cauză, aceasta
făcând însă obiectul măsurii controlului judiciar pe o durată inițială de 30 de zile care ulterior a fost prelungită.
Instanța de trimitere arată că, la litera (b) din mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal,
intitulată „Decizia pe care se întemeiază mandatul de arestare”, este menționat „Parchetul de pe lângă Nyíregyházi
járásbíróság [(Tribunalul Districtual din Nyíregyháza, Ungaria)], K.11884/2013/4”, iar la litera (b) punctul 1 din
acest mandat de arestare, care prevede indicarea mandatului de arestare sau a deciziei judiciare cu același efect,
se face referire la „mandatul european de arestare nr. 1.B.256/2014/19-II emis de Mátészalkai járásbíróság
[(Tribunalul Districtual din Mátészalka)], al cărui domeniu de aplicare include și teritoriul Ungariei, deci constituie
totodată și un mandat de arestare național”.
Această instanță subliniază, în plus, că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un mandat
european de arestare se bazează pe el însuși, iar nu pe un mandat de arestare național, distinct și prealabil,
instanțele din România nu sunt unanime în privința cursului care trebuie dat unui astfel de mandat european de
arestare.
Potrivit opiniei majoritare, într-o asemenea situație ar trebui să se distingă condițiile de formă, precum și condițiile
de fond și să se respingă cererea de executare a mandatului european de arestare pentru motivul că acesta nu
acoperă lipsa unui mandat de arestare național sau a unei decizii judecătorești executorii.
Alte instanțe ar fi admis totuși cererea de executare a mandatului european de arestare pentru motivul că
cerințele legale erau îndeplinite, deoarece autoritățile judiciare emitente au arătat expres că mandatul european de
arestare emis constituia și un mandat de arestare național în sensul legislației statului membru emitent.
În această privință, instanța de trimitere consideră că, în cadrul procedurii de executare a mandatului european de
arestare, decizia care trebuie recunoscută de autoritatea judiciară de executare trebuie să fie o decizie judiciară
națională emisă de autoritatea competentă în conformitate cu normele de procedură penală ale statului membru
emitent al mandatului european de arestare.
Această instanță consideră că există diferențe fundamentale între un mandat european de arestare și un mandat
de arestare național. Astfel, printre altele, un mandat european de arestare este emis în scopul arestării și predării
unei persoane, inculpată sau condamnată, care se află pe teritoriul statului membru de executare, în timp ce
mandatul de arestare național este emis în vederea arestării unei persoane care se află pe teritoriul statului
membru emitent.
În plus, potrivit instanței menționate, emiterea mandatului european de arestare este întemeiată pe un mandat de
arestare sau pe o decizie privind executarea unei pedepse, în timp ce mandatul de arestare național este emis pe
baza unor condiții și situații expres reglementate de procedura penală a statului membru emitent.
Instanța de trimitere apreciază că, în lipsa unui mandat de arestare național, o persoană nu poate fi arestată și
ținută în detenție și că nu se poate admite ca mandatul european de arestare să se „convertească” în mandat de
arestare național după predarea persoanei solicitate. Această interpretare ar fi, pe de altă parte, contrară
drepturilor fundamentale garantate de dreptul Uniunii.
Această instanță concluzionează că mandatul european de arestare trebuie să aibă la bază un mandat de arestare
național emis în concordanță cu dispozițiile procesual penale ale statului membru emitent, deci distinct de
mandatul european de arestare.
În sfârșit, instanța de trimitere consideră că, pe lângă motivele de refuz facultative sau obligatorii prevăzute de
decizia-cadru, practica judiciară demonstrează că există și alte motive de refuz, implicite. Aceasta ar fi situația,
printre altele, atunci când condițiile de fond sau de formă ale mandatului european de arestare nu sunt îndeplinite,
în special în lipsa unui mandat de arestare național emis în statul membru emitent, astfel cum se întâmplă în cauza
principală.
În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele
întrebări preliminare:
În vederea aplicării articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru prin expresia «existența unui mandat de
arestare» trebuie să se înțeleagă un mandat de arestare național emis în concordanță cu dispozițiile
procesual-penale ale statului membru emitent, deci distinct de mandatul european de arestare?
În ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare, inexistența unui mandat de arestare național poate constitui
un motiv de neexecutare implicit a mandatului european de arestare?”
Procedura în fața Curții
Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din
Regulamentul de procedură al Curții.
În susținerea cererii sale, această instanță a susținut în special că domnul Bob-Dogi nu era încarcerat la acel
moment, ci făcea obiectul unei măsuri de control judiciar care constituia în același timp o măsură de restrângere a
libertății individuale.
La 4 iunie 2015, Curtea, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, a decis că nu
era necesar să se dea curs acestei cereri.
Printr-o decizie din 30 iunie 2015, președintele Curții a decis soluționarea cauzei cu prioritate, în aplicarea
articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că prin noțiunea „mandat de arestare” care
figurează în această dispoziție trebuie să se înțeleagă un mandat de arestare național distinct de mandatul
european de arestare.
Cu titlu introductiv, trebuie amintit că decizia-cadru, astfel cum reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) și (2),
precum și din considerentele (5) și (7) ale acesteia, are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare
întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 cu un sistem de predare între
autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a
urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce (Hotărârea din 5 aprilie 2016,
Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 75, precum și jurisprudența citată).
Decizia-cadru vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem, simplificat și mai eficient, de predare a
persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară
în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și
justiție, întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (Hotărârea din 5
aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 76, precum și
jurisprudența citată).
Principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare se bazează, la
rândul său, pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt
în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii,
în special în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și
Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 77, precum și jurisprudența citată).
În sfârșit, trebuie amintit că respectarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se impune, astfel cum
reiese din articolul 51 alineatul (1) din aceasta, statelor membre și, în consecință, instanțelor acestora atunci când
pun în aplicare dreptul Uniunii, cum se întâmplă atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară
de executare aplică dispozițiile naționale adoptate în executarea deciziei-cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 84).
Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru, a cărui interpretare face obiectul prezentei cereri de decizie
preliminară, prevede că mandatul european de arestare conține informații, prezentate în conformitate cu formularul
din anexă, referitoare la existența „unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii
judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2” din decizia-cadru. Aceste
informații trebuie să fie menționate la litera (b) din formular, care figurează în anexa la decizia-cadru, intitulată
„Decizia pe care se întemeiază mandatul de arestare”, care prevede la punctul 1 că trebuie indicat
„mandatul de arestare sau decizia judiciară cu același efect”.
Reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care
există indicii potrivit cărora o persoană căutată se afla deja în afara teritoriului Ungariei la momentul emiterii
mandatului european de arestare, în acest stat membru se aplică o procedură numită „simplificată”.
Această practică constă în a permite ca un mandat european de arestare să fie emis în mod direct, fără să fi fost
emis în prealabil un mandat de arestare național.
În acest caz, în mandatul european de arestare se indică, la litera (b) punctul 1 din formularul care figurează în
anexa la decizia-cadru, mandatul european de arestare în cauză, această indicare fiind însoțită, dacă este cazul, de
mențiunea că domeniul de aplicare al acestui mandat se extinde și la teritoriul Ungariei și că mandatul european de
arestare constituie, așadar, și un mandat de arestare național.
Reiese, pe de altă parte, din dosarul aflat la dispoziția Curții că această practică se întemeiază, potrivit dreptului
maghiar, pe articolul 25 alineatul (7) din Legea nr. CLXXX. din 2012 privind cooperarea în materie penală între
statele membre ale Uniunii Europene, potrivit căruia mandatul european de arestare este valabil și pe teritoriul
Ungariei.
În consecință, se pune întrebarea dacă această practică, astfel cum este aplicată în cauza principală, este
conformă cu litera și cu spiritul deciziei-cadru și în special cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) din aceasta.
În această privință, este necesar să se constate că, deși decizia-cadru nu conține o definiție a sintagmei „mandat
de arestare” care figurează la articolul 8 alineatul (1) litera (c), noțiunea „mandat european de arestare” este
definită, la articolul 1 alineatul (1) din decizia-cadru, ca fiind o „decizie judiciară emisă de un stat membru în
vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate”.
Această noțiune, „mandat european de arestare”, este cea utilizată în mod sistematic în titlul, în considerentele și
în articolele deciziei-cadru, cu excepția acestui articol 8 alineatul (1) litera (c), ceea ce sugerează că această din
urmă dispoziție vizează un alt mandat de arestare decât mandatul european de arestare prevăzut de toate celelalte
dispoziții ale deciziei-cadru, care nu poate fi, așadar, decât un mandat de arestare național.
Această interpretare este confirmată și de modul de redactare a literei (b) din formularul care figurează în anexa
la decizia-cadru, în special de termenii „Decizia pe care se întemeiază mandatul de arestare”, formular la care face
referire expresă articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din decizia-cadru și de care trebuie, așadar, să se țină
seama pentru interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din aceasta, având în vedere că acești termeni
confirmă faptul că mandatul european de arestare trebuie să se bazeze pe o decizie judiciară, ceea ce înseamnă că
este vorba despre o decizie distinctă de respectivul mandat european de arestare.
Pe de altă parte, în timp ce practica procedurii numite „simplificată” este concepută de autoritățile judiciare
maghiare ca reprezentând o excepție care se aplică doar în ipoteza în care există indicii din care reiese că la
momentul emiterii mandatului european de arestare persoana căutată se afla deja în afara teritoriului Ungariei,
modul de redactare a articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru nu conține nicio indicație potrivit căreia
cerința prevăzută în această dispoziție ar admite o excepție care să vizeze în mod special această ipoteză.
Aceste diferite elemente de natură textuală confirmă că noțiunea „mandat de arestare” care figurează la articolul 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru desemnează doar mandatul de arestare național, acesta trebuind să fie
înțeles ca fiind decizia judiciară pe care se grefează mandatul european de arestare.
În schimb, trebuie înlăturată interpretarea contrară, potrivit căreia noțiunea menționată ar trebui înțeleasă ca
având un caracter generic, cuprinzând orice tip de mandat de arestare, inclusiv mandatul european de arestare,
întrucât aceasta presupune că ar fi suficient ca mandatul european de arestare să se limiteze la a efectua o simplă
„autoreferire”, astfel încât, în fond, s-ar putea întemeia pe sine însuși, dat fiind și faptul că această interpretare
este de natură să priveze condiția impusă la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia -cadru de orice efect
propriu și, așadar, de utilitate.
De aici rezultă de asemenea că termenii „sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect”, care
figurează la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru, nu pot fi înțeleși ca o referire la decizia de emitere a
mandatului de european de arestare.
În plus, interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru potrivit căreia mandatul european de
arestare trebuie să se întemeieze în mod necesar pe o decizie judiciară națională distinctă de acest mandat, care,
eventual, ia forma unui mandat de arestare național, decurge nu numai din formularea acestei dispoziții, ci și din
contextul său și din obiectivele urmărite de decizia-cadru, de care, potrivit jurisprudenței Curții, trebuie să se țină
seama în vederea interpretării (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan,
C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 35 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia -cadru, exactitatea
acestei interpretări este confirmată, după cum a arătat avocatul general la punctul 49 din concluzii, de geneza
acestei dispoziții, având în vedere că, în redactarea sa inițială, ea prevedea că mandatul european de arestare
trebuie să conțină informații referitoare la „faptul că există sau nu o hotărâre definitivă sau orice altă decizie
judiciară executorie”.
Astfel, faptul că, în redactarea sa definitivă, această dispoziție nu mai cuprinde elemente cu caracter facultativ
confirmă interpretarea ei potrivit căreia mandatul european de arestare trebuie, în orice situație, să se întemeieze
pe una dintre deciziile judiciare naționale prevăzute de dispoziția menționată, dacă este cazul, pe decizia de
emitere a unui mandat de arestare național.
În sfârșit, în ceea ce privește obiectivele urmărite de decizia-cadru, trebuie să se constate că emiterea unui
mandat european de arestare potrivit procedurii denumite „simplificată” și, în consecință, fără să fi fost emisă în
prealabil o decizie judiciară națională, precum un mandat național de arestare, care să constituie temeiul său poate
să contravină principiilor recunoașterii și încrederii reciproce pe care se bazează sistemul mandatului european de
arestare.
Astfel, principiile menționate pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în discuție a fost emis în
conformitate cu cerințele minime de care depinde validitatea sa, printre care se numără cea prevăzută la articolul 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru.
Or, în prezența unui mandat european de arestare emis în cadrul unei proceduri denumite „simplificată”, precum
cel în discuție în litigiul principal, care se întemeiază pe existența unui mandat de arestare în sensul articolului 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru fără ca mandatul european de arestare să menționeze existența unui
mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare nu este
în măsură să verifice dacă mandatul european de arestare în discuție respectă cerința prevăzută la articolul 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru.
În plus, respectarea cerinței prevăzute la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru are o importanță
deosebită întrucât presupune că, atunci când mandatul european este emis în vederea arestării și predării de către
un alt stat membru a unei persoane căutate pentru efectuarea urmăririi penale, această persoană a beneficiat deja,
într-o primă etapă a procedurii, de garanțiile procedurale și de drepturile fundamentale a căror protecție trebuie să
fie asigurată de autoritatea judiciară a statului membru emitent potrivit dreptului național aplicabil, în special în
vederea adoptării unui mandat de arestare național.
Sistemul mandatului european de arestare cuprinde, așadar, în temeiul cerinței prevăzute la articolul 8 alineatul
(1) litera (c) din decizia-cadru, o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor
fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută
la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat de arestare național, se
adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de
arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare
naționale.
Or, această protecție judiciară care cuprinde două niveluri lipsește, în principiu, într-o situație precum cea în
discuție în litigiul principal, în care se aplică o procedură de emitere a mandatului european de arestare denumită
„simplificată”, dat fiind că aceasta presupune că, anterior emiterii unui mandat european de arestare, nicio decizie,
cum ar fi cea de emitere a unui mandat de arestare național, pe care să se grefeze mandatul european de arestare
nu a fost luată de o autoritate judiciară națională.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că noțiunea „mandat de arestare” care
figurează în această dispoziție trebuie înțeleasă ca desemnând un mandat de arestare național distinct de mandatul
european de arestare.
Cu privire la a doua întrebare
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 8
alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că, atunci când un mandat european de
arestare, care se întemeiază pe existența unui „mandat de arestare” în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde
mențiunea existenței unui mandat de arestare național, autoritatea judiciară de executare poate refuza să îi dea
curs.
În această privință, trebuie amintit că, în domeniul reglementat de decizia-cadru, principiul recunoașterii reciproce,
care constituie, după cum reiese în special din cuprinsul considerentului (6) al acestei decizii -cadru, „piatra de
temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia -cadru,
în conformitate cu care statele membre sunt în principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare
(Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 79).
Rezultă că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza să execute un asemenea mandat decât în cazurile,
enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie, prevăzute la articolul 3 din decizia-cadru, sau de
neexecutare facultativă, prevăzute la articolele 4 și 4a din această decizie-cadru. În plus, executarea mandatului
european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ prevăzute la articolul 5 din
decizia-cadru (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198,
punctul 80).
Trebuie să se constate că lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare
național nu figurează printre motivele de neexecutare enumerate la articolele 3, 4 și 4a din decizia-cadru și nici nu
intră în sfera de aplicare a articolului 5 din aceasta.
Cu toate acestea, astfel cum a arătat și avocatul general la punctul 107 din concluzii, deși aceste dispoziții ale
deciziei-cadru nu lasă loc niciunui alt motiv de neexecutare decât cele enumerate în cuprinsul lor, nu este mai puțin
adevărat că dispozițiile menționate pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplinește
cerințele de legalitate ale mandatului respectiv prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din decizia-cadru.
Or, din moment ce articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru cuprinde o cerință de legalitate a cărei
respectare constituie o condiție pentru validitatea mandatului european de arestare, nerespectarea acestei cerințe
trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestui mandat de arestare.
În aceste condiții, înainte de a adopta o astfel de decizie, care, prin natura sa, trebuie să rămână excepțională în
cadrul aplicării sistemului de predare instituit de decizia-cadru, sistem care se bazează pe principiile recunoașterii și
încrederii reciproce, trebuie ca această autoritate, în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din decizia -cadru, să
solicite autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație suplimentară
necesară care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unui
mandat de arestare național se explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil
și distinct de mandatul european de arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost
menționat.
Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, precum și
toate celelalte informații de care dispune autoritatea judiciară de executare, această autoritate ajunge la concluzia
că mandatul european de arestare, cu toate că se bazează pe existența unui „mandat de arestare” în sensul
articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru, a fost eliberat fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de
arestare național distinct de mandatul european de arestare, autoritatea respectivă trebuie să nu dea curs
mandatului european de arestare, pentru motivul că acesta nu îndeplinește cerințele de legalitate prevăzute la
articolul 8 alineatul (1) din decizia-cadru.
Din considerațiile care precedă rezultă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 8 alineatul (1)
litera (c) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că, atunci când un mandat european de arestare, care se
întemeiază pe existența unui „mandat de arestare” în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde indicarea existenței unui
mandat de arestare național, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să îi dea curs dacă, având în vedere
informațiile furnizate în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, precum și toate celelalte informații
de care dispune, această autoritate constată că mandatul european de arestare nu este valid întrucât a fost emis
fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de
trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate
pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare çi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat
în sensul că noțiunea „mandat de arestare” care figurează în această dispoziție, trebuie înțeleasă ca
desemnând un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.
Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin
Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că, atunci când un mandat european de arestare,
care se întemeiază pe existența unui „mandat de arestare” în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde
indicarea existenței unui mandat de arestare național, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să
îi dea curs dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din
Decizia-cadru 2002/584, cu modificările ulterioare, precum çi toate celelalte informații de care dispune,
această autoritate constată că mandatul european de arestare nu este valid întrucât a fost emis fără să
fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.
Semnături

* Limba de procedură: româna.