Sunteți pe pagina 1din 5

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

PATROLOGIE

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL

AMBIGUA

CAP. 151-180

COORDONATOR ȘTIINTIFIC

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău

STUDENT

Cătălin Marian CHIRIȚĂ

An universitar 2019-2020, sem II


După aproape două mii de ani de la întemeierea ei, Biserica lui Hristos este
la fel de vie, la fel de sublimă şi la fel de măreaţă ca la începuturile sale; aceasta
pentru că fundamentul ei este însăşi Persoana Mântuitorului Hristos, „ piatra cea
din capul unghiului”, precum şi credinţa Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor din
toate locurile şi din toate timpurile, credinţă care s-a transformat de nenumărate ori
în izvor de sânge.
Îndeosebi în primele veacuri creştine, cei care i-au urmat lui Hristos şi
Sfinţilor Apostoli au avut de îndurat ura păgânilor izvorâtă din incapacitatea
acestora de a concepe modul de vieţuire creştină bazată pe iubire, iar mai apoi au
fost nevoiţi să lupte contra ereticilor, care nu au reuşit să pătrundă învăţătura
Mântuitorului Hristos în sublimul ei.
Vremuri deosebit de interesante a trăit Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul
dintre cei mai înfocaţi apologeţi ai dreptei credinţe, care a marcat prin imensitatea
personalităţii sale istoria bisericească, precum şi politica secolului al VII –lea. În
lupta pe care a purtat-o împotriva ereziei, el a angajat imensele sale cunoştinţe şi
eforturile supraomeneşti, opunându-se până şi împăraţilor romani Heraclie şi
Constans II pentru a păstra neatinsă învăţătura dreptei credinţe.
Punctul culminant al mărturisirii Sfântului Maxim este acela în care el
preferă a fi târât pe uliţele cetăţii şi a i se tăia limba şi mâinile decât să se lepede de
dreapta credinţă. Dar nici prin aceasta ereticii nu au reuşit să oprească
propovăduirea Sfântului, pentru că, însăşi această atitudine în faţa prigonitorilor a
fost un izvor nesecat de putere şi îmbărbătare pentru creştinii de atunci şi de astăzi.
Personalitate cu un caracter puternic, cu o inteligenţă sclipitoare, Sfântul
Maxim Mărturisitorul este cunoscut ca şi unul dintre cei mai profunzi Sfinţi
Părinţi, care a pătruns tainele credinţei nu doar sub aspect teoretic ci, mai ales, sub
acela al trăirii personale.
Opera sa, de o vastă întindere din care doar o parte a fost tradusă şi în limba
română, tratează cu o maturitate spirituală deosebită numeroase probleme
dogmatice, apologetice şi mistice, care ocupă un important rol în literatura
patristică.
Model vrednic de urmat pentru creştinii epocii sale, Sfântul Maxim rămâne
un model şi pentru creştinii secolului XXI. Desigur nimeni nu ne mai ameninţă
astăzi cu tortura pentru a ne lepăda de credinţă, nimeni nu ne mai cere să ne vărsăm
sângele pentru Hristos, dar aceeaşi vigilenţă necesară atunci în vremea Sfântului
Maxim este necesară şi astăzi. Aceasta deoarece diavolul este acum poate chiar
mai perfid decât atunci încât de multe ori reuşeşte să-i convingă pe sărmani creştini
să-şi vândă credinţa „pe un blid de linte”. Credinţa pentru care Sfântul Maxim
alături de nenumăraţi sfinţi a suportat chinuri greu de închipuite a devenit astăzi
pentru mulţi un obiect de comerţ. Nu mai ştim să apreciem valorile pe care
Biserica lui Hristos le are şi cărora ne face şi pe noi părtaşi, dacă le cercetăm şi le
preţuim cum se cuvine.
Sfântul Maxim ne cheamă astăzi, ca şi pe contemporanii săi să pătrundem
împreună în aspectul mistic al creştinismului pentru a conştientiza mai profund
comoara pe care acesta o posedă şi nu o ascunde ci ne-o împărtăşeşte în fiecare
Sfântă Liturghie.
Mi-am aplecat atenţia asupra vieţii şi operei Sfântului Maxim pentru a
înţelege focul dragostei pentru Dumnezeu, care-i mistuia inima şi care i-a dat atâta
putere în lupta cu uneltirile vrăjmaşului, căci după cum însuşi spune: „Fericită este
mintea care a trecut peste toate lucrurile şi se desfătează neîncetat de frumuseţea
dumnezeiască”.
“Ambigua” este o scriere deosebit de importantă a Sfântului Maxim care, în
concepția părintelui Stăniloae, cuprinde întreaga lui teologie ca bază a vieții
spirituale.
Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează tema raţionalităţii lumii create
în “Ambigua”, lucrare consacrată lămuririi unor locuri greu de înţeles din scrierile
Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale Sfântului Dionisie Areopagitul.
În “Ambigua” el polemizează cu ideile eretice ale lui Origen din “ Peri
Arhon”, idei care ameninţau  în veacul al şaptelea creştin să furnizeze temeiul unei
noi erezii, monergismul, care susţinea că în Mântuitorul Hristos nu există nicio
lucrare omenească, a firii Sale omeneşti, mântuirea fiind doar operă divină, iar
omul, un fel de marionetă la dispoziţia şi în dependenţa lui Dumnezeu.
         Aici fundamentează Sfântul Maxim definitiv învăţătura Bisericii contra
origenismului şi realizează o respingere doctrinară a acestuia în chiar “inima” lui. 
În Ambigua 153, 154, 155, Sfântul Maxim vorbeste despre Duminica
Invierii, Duminica in general şi orice sărbătoare, aratand ca inseamnă participarea
celor credincioşi la viaţa duhovnicească făcută accesibilă in Hristos cel inviat, deci
o participare prin anticipare la viaţa veacului viitor. In special se poate spune că
prima Duminică a invierii, ca un inceput al vieţii celei noi, reprezintă curăţirea de
patimi, iar a doua şi cele următoare, participarea la nesfirşitele bunătăţi
dumnezeieşti, deci treptele ulterioare ale urcuşului duhovnicesc. Este redată o nouă
tilcuire a celor două Duminici : a invierii şi a celei sau celor următoare ca două
trepte duhovniceşti. Prima treaptă e invierea cu voia la viaţa in virtute, iar a doua,
deprinderea cu voia in cunoştinţa desăvirşirii, adică in cunoştinţa prin care se
dobindeşte desăvirşirea şi pe care o procură desăvirşirea.
În Ambigua 157, Sfântul Părinte spune că cei care au trăit conform rațiunii
după care au fost creați vor primi veșnica existență bună, iar cei care nu au trăit
conform rațiunii după care au fost creați vor primi veșnica existență nefericită. În
ziua a opta sau ziua neînserată a Împărăției lui Dumnezeu va înceta mișcarea
creației și a făpturilor raționale aflându-și hotarul în Dumnezeu. Mișcarea
cosmosului și a omului își va afla hotarul și sfârșitul în Dumnezeu, când toate se
vor odihni în El. Dar această încetare a mișcării firești nu înseamnă că, odată
îndumnezeit, omul nu va continua să se miște, însuflețit de o mișcare mai presus de
fire, prin energia dumnezeiască. Atunci când vorbește despre această mișcare a
făpturilor din veacul viitor spre Dumnezeu, Sfântul Maxim se folosește de termeni
oximoronici: «odihna pururea mobilă», «stabilitatea mobilă» sau «mișcarea
stabilă». Cosmosul și omul au fost creați pentru a ajunge la stabilitate, pentru a
ajunge la Dumnezeu. Origenismul vorbea despre căderea și ridicarea la nesfârșit a
spiritelor din și în henadă. Sfântul Maxim Mărturisitorul îi opune eterna odihnă
mobilă a făpturilor raționale în dragostea și contemplarea lui Dumnezeu. Sfântul
Maxim arată că Dumnezeu este Sabatul veșnic al făpturilor raționale, de aceea în
viitoarea odihnă fericită, sfinții vor rămâne veșnic necăzuți. Pentru Sfântul Părinte,
respingerea origenismului devine o descriere a urcușului făpturilor raționale și, prin
acestea, a întregii creații la odihna veșnică în Dumnezeu, un urcuș în desăvârșirea
veșnică sau în îndumnezeire. Odihna în Dumnezeu este veșnică, pentru că El, fiind
infinit și personal, bucuria de El nu va produce niciodată în făpturile raționale o
plictiseală sau o săturare, așa cum produce dumnezeirea cea mărginită,
nedesăvârșită și de o fire cu făpturile, a origenismului. Prin odihna din veacul viitor
toate cele create revin la Dumnezeu.
În Ambigua 163, Sfântul Maxim dă un alt inţeles numărul doisprezece
(coşuri) indicand rezervele rămase pe seama oamenilor pentru intreg timpul vieţii
acesteia in care vieţuieşte firea lor in forma actuală. Căci doisprezece e suma dintre
şapte şi cinci, şapte reprezentind timpul (şapte zile), iar cinci, natura aşezată sub
cele cinci simţuri, sau cele patru stihii ale materiei (uscatul, apa, aerul, focul) plus
forma ei.
Dar conform Ambigua 165, numărul doisprezece este şi un simbol al
intregului urcuş duhovnicesc, care trece prin treapta filosofiei practice sau morale
(făptuitoare) şi prin treapta filosofiei naturale, sau prin contemplarea raţiunilor
lucrurilor, ca să ajungă la treapta teologiei mistice sau a cunoaşterii tainice a lui
Dumnezeu. Căci prima e repartizată in cele patru virtuţi generale (inţelepciunea,
cumpătarea, bărbăţia, dreptatea), a doua se foloseşte de cele cinci simţuri, a treia
constă in cunoaşterea tainică a Sfintei Treimi.
Sfintul Maxim repetă continuu că urcuşul duhovnicesc al omului spre
Dumnezeu nu se poate realiza ocolind faptele in favoarea semenilor săi şi
cunoaşterea sensurilor lucrurilor sau ale lumii, tn urcuşul său duhovnicesc omul işi
extinde şi imprimă in lume influenţa sa şi chipul său prin faptele sale bune şi adună
cosmosul in sine prin cunoaştere. Urcuşul duhovnicesc al fiecăruia are o anvergură
cosmică, nu e o cărare ingustă prin interiorul omului separat de lume. Desigur că
omul nu e obligat să slujească tuturor semenilor din lume şi să cunoască raţiunile
intregului cosmos. Dar din contribuţia tuturor se implineşte intrucitva aceasta. EI e
obligat apoi să slujească celor cu care locul şi timpul său il aduc in contact şi să
cunoască sensurile lucrurilor din jurul său, ajutat de alţii şi ajutind pe alţii.
In alt sens numărul doisprezece imbrăţişează lumea prezentă şi cea viitoare,
prin faptul că intruneşte numărul patru al elementelor lumii prezente şi numărul opt
al lumii viitoare care e dincolo de timpul cel inşeptit.
În Ambigua 170, Sfintul Maxim mai vede simbolizat in numărul doisprezece
Sfinta Treime şi lucrarea Ei creatoare şi proniatoare. Căci Sfinta Treime
reprezentată prin numărul trei e implicată in lucrarea creatoare şi proniatoare.
Numărul şase este simbolul lucrării creatoare şi proniatoare dumnezeieşti,
reflectată in creaţiune ca opera Ei. Căci şi lucrarea creatoare şi proniatoare este
singura desăvirşită in cadrul unităţii dumnezeieşti extinse in decadă. Pe de altă
parte, ea ţine intr-o unitate părţile extreme şi inegale ale creaţiunii. Unitatea in care
ţine, spre care conduce lucrarea dumnezeiască părţile extreme şi inegale ale
umanităţii se vede in faptul că creează pe bărbat şi femeie ca părţi inegale in
unitatea chipului şi le conduce spre unitatea in Hristos. Unitatea nu anulează
diferenţele şi diferenţele nu anulează unitatea.
În Ambigua 172 si 173 cele trei zile sint cele trei etape ale urcuşului duhovnicesc.
In urcuşul acesta se stăruieşte in preajma lui Dumnezeu-Cuvintul, Care invaţă.
Căci cei ce urcă prin ele statornic aud in fiecare clipă in sufletul lor cuvintul lui
Dumnezeu şi-l implinesc. Dar la deplina inţelegere a sensurilor invăţăturilor date
de Dumnezeu şi la deplina sesizare a prezenţei Lui, ajung abia la sfirşitul celor trei
etape, adică a implinirii cu fapta a legii morale sau a poruncilor lui Dumnezeu, a
contemplării raţiunilor naturale ale făpturilor, ca cuvinte ale lui Dumnezeu, şi a
străbaterii la Dumnezeu insuşi. Cele şapte piini simbolizează această hrană
duhovnicească desăvirşită, dată la sfirşitul ostenelilor celor ce şi-au inmiit in fiinţa
lor, pină au adus la desăvirşire, cele patru virtuţi generale. Aceştia au ajuns
totodată la sesizarea inţelesurilor celor mai tainice ale Scripturii. Căci după Sfintul
Maxim, ca şi după sfinţii părinţi in general, inţelegerea adevărată a Scripturii nu
depinde numai de o pregătire istorico-filologică, ci şi de o maturizare
duhovnicească.
Cele trei zile pot simboliza nu numai cele trei etape ale urcuşului
duhovnicesc, ci şi cele trei forme in oare ni se comunică raţiunile dumnezeieşti:
legea naturii, legea Scripturii şi legea vieţii duhovniceşti. Ultima insă nu e decit
adaptarea mai inaltă a vieţii noastre, la legea naturii şi la legea Scripturii. in felul
acesta, cele trei legi sint unite cu etapele vieţii duhovniceşti. Iar intre legea naturii
şi legea Scripturii există o legătură. Legea Scripturii face mai clară legea naturii şi
amindouă sint făcute deplin clare de viaţa duhovnicească.

S-ar putea să vă placă și