Ion Minulescu

(1881-1944),
poet, prozator
şi
dramaturg.
Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară
și gimnaziul la Pitești. A dat examenul de bacalaureat în anul 1899 la un pension particular din
București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan apar primele producții
poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub
semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul
pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de
scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune
poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui
pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale
mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor
compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în
acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert
Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-
07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-
se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel
(1909).
În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961),
poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe roșii (1914), Cântări pentru pasărea
albastră (1923), Întregire (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama Vreau să
trăiesc (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică
înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii
războiului, 1916-18 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum
de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920).
Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă
piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).
În 1924 apare romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce
fusese în prealabil publicat în paginile Vieții românești. Se reprezintă Omul care trebuie să moară,
„grotescă tragică în trei acte”, publicată mai târziu, în 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani
mai târziu, în 1930, apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de
nuvele fantastice Cetiți-le noaptea.
În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minulescu.[2]
Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista
celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestirea vorbii. S-a format sub influența
succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și
belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.
Ion Minulescu a murit în data de 11 aprilie 1944, la București, în urma unui atac de cord. Este
înmormântat la Cimitirul Bellu.
Ion Minulescu
De vorbă cu iarna

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...

Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman...

Călătoream spre ţara unde cresc

Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc...

Şi-am coborât în gară, pe peron,

Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,

Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!...
Nu cred că am la îndemână un mai nimerit mod de a întâmpina tipărirea "Romanţelor
pentru mai târziu" ale lui Ion Minulescu, în noua serie a "Bibliotecii pentru toţi", decât prin
aceste stihuri: "Străinule ce baţi la poartă/ De unde vii/ Şi cine eşti?.../ Străinule de lumea
noastră/ Răspunde-ne de unde vii/ Prin care lumi trăind coşmarul nepovestitelor poveşti/ Şi-
n care stea găseşti culoarea decoloratei nebunii?...".

Nu cumva şi în zilele noastre, în care, pentru prea mulţi, arta se confundă cu kitsch-ul, iar
valoarea (în absolut) este uzurpată de valoarea de întrebuinţare, muzicalitatea solemnă, ba
chiar şi "tonul fanfaron şi teatral" (G. Călinescu) pot face ca lirica minulesciană să aibă
soarta prezisă în finalul "Romanţei pentru noul venit": "Dar poarta a rămas închisă la glasul
artei viitoare"? Fireşte cu amendamentul că în loc de "Era prin anul o mie nouă sute opt -
îmi pare" să citim: "Era prin anul două mii nouă - sunt sigur".

Dacă ar fi să dăm "partea leului" devoratorilor de biografii romanţate, Ion Minulescu are
câteva date care l-ar putea face să fie erou al unei cărţi de succes. Viitorul scriitor se naşte
în Bucureşti, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881. Tatăl său, Tudor Minulescu, murise, cu
nici o săptămână în urmă, în timpul petrecerii de revelion, iar mama sa, Alexandrina,
născută Ciucă, rămâne văduvă de foarte tânără. În cei 63 de ani cât i-a fost dat să vieţuias-
că, Ion Minulescu a fost şi adulat şi contestat, aşa după cum îi stă numai bine unui scriitor
"la modă".

Nici moartea sa nu iese din tipare: Minulescu se stinge în urma unui colaps cardiac, răvăşit
fiind de bombardamentele americane asupra Bucureştiului. "Totul - îşi va aminti peste ani
Claudia Millian, soţia poetului - dintr-o hotărâre necunoscută şi peste împotrivirea mea a
trecut totul ca o apă îngheţată." Dar, oricât tâlc ar avea aceste împrejurări, adevăratul Ion
Minuescu trebuie căutat dincolo de ele. Ion Minulescu însuşi şi-a înţeles destinul, ca om şi
ca scriitor, şi l-a rostit fără ocolişuri de prisos: "Nu sunt ce par a fi - / Nu sunt / Nimic din
ceea ce aş fi vrut să fiu!./Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,/ Sau prea curând/ Sau poate
prea târziu.../ M-am resemnat, ca orice bun creştin,/ Şi n-am rămas decât cel... care sunt!"

Nici alte autoportrete minulesciene nu ne lasă să risipim misterul: Ca, de pildă, aceste
"Rânduri pentru credinţa mea": "Mă-ntreb, ce s-a putut schimba/ În mine/ şi-n credinţa
mea,/ În care ştiu că n-am schimbat nimic,/ Nici chiar mândria mea de ucenic,/ Pe care şi-
azi mi-o mai găsesc/ În cele câteva volume în care n-am scris decât glume,/ De teamă să
nu-mbătrânesc!". Pentru ca, până la urmă, să recunoască: "Căci, dacă lacul şi cu luna/Ră-
mân la fel, întotdeuna,/ La fel, nu ne-am putut schimba/ Nici eu/ Nici ea - credinţa mea!...".

Bănuit cum că ar pune teatralitatea, efectul jocului - noi i-am spune, azi, "imaginea" - pe
primul plan, Ion Minulescu  nu era, câtuşi de puţin, un cabotin mărunt, un vanitos de duzină.
Nu altceva reţinea G. Călinescu la Minulescu, atunci când se ambiţiona să descopere "taina
simbolismului minulescian". În esenţa lui, domnul Minulescu a rămas neschimbat. Poezia
sa se află în faşa simbolismului românesc de dinainte de război. Domnul Minulescu e un
mare sentimental şi la d-sa simbolul e un mod de a ascunde sentimentul care îl ruşinează.
Fiindu-i ruşine de sentimentul său, poetul îl spune în parodie.
SENTIMENTUL CARE ÎL RUŞINEAZĂ
Formidabilă această intuiţie a lui G. Călinescu! Pentru că, dacă încercăm să citim poezia
minulesciană, cu ochii minţii unui om al zilelor noastre, tocmai această "ascundere a
sentimentului, în parodie" este ceea ce ne atrage şi ne vrăjeşte. Mai ales, în poezia de
dragoste, Ion Minulescu face din poză, din ambianţă, din decor, un fel de a se ruşina de
propriile sentimente. Să ne amintim aceste vresuri pe care, cu un prilej anume, mai fiecare
dintre noi le-am recitat:  "Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine,.../ Dar fiindcă azi mi te dai
toată,/Am să te iert - / E vechi păcatul/ Şi nu eşti prima vinovată!...".

După care, urmează desfăşurarea luxuriantă a visului eternului îndrăgostit: "În cinstea ta,/
Cea mai frumoasă din toate fetele cu mint,/ Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de
argint,/ În pat ţi-am presărat garoafe/ Şi maci - / Tot flori însângerate - / Şi cu parfum de
brad pătat-am dantela pernelor curate,/ Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt/
Trei ramuri verzi de lămâiţă/ Şi-un ram uscat de-Eucalipt". Totul culminând cu promisiunea
desfătării îndelung aşteptate şi, tot îndelung, pregătite: "Şi-aşa tăcuţi - / Ca două umbre,
trântiţi pe maldărul de flori - / Să-ncepem slujba-n miez de noapte/ Şi mâine s-o sfârşim în
zori!".

Dar nu doar pentru întâlnirea visată este pregătit poetul. Altă dată, o va petrece pe "cea
care pleacă", cu un ritual la fel de bine pregătit dinainte. Adică, încercând să ascundă:
lacrima în dosul unei îndoieli bine jucate: "Tu crezi c-a fost iubire-adevărată.../ Eu cred c-a
fost o scurtă nebunie.../ Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut să fie/ Noi nu vom şti-o poate
niciodată...". Mereu aşteptând o iubire "care va veni" şi mereu încercând să o uite pe "cea
care va pleca", poetul construieşte un scenariu anume, dând fiecărei noi întâlniri aerul
solemn al clipei unice. în felul ei, "Romanţa fără muzică" este o bijuterie greu de egalat: "în
seara când ne-o întâlni - /Căci va veni şi seara-aceea - / În seara-aceea voi aprinde trei
candelabre de argint/ Şi-ţi voi citi/ Capitole din epopeea/ Amantelor din Siracuza,/ Citera,/
Lesbos/ Şi Corint.../ Şi-n seara când ne-om întâlni/ Te-oi întreba,/ Ca şi pe multele pe care
le-am întrebat-naintea ta:/ -Voieşti sau nu să fii a mea?". Ceea ce este, ceea ce rămâne.

Cât priveşte locul lui Ion Minulescu în universul literar românesc, un răspuns, cuprinzător şi 
sugestiv, l-a dat, cred, Matei Călinescu: "În istoria literaturii române, Minulescu rămâne în
primul rând ca poet. Apărut în momentul paroxistic al semănătorismului agrest, autorul
«Romanţelor» îşi găseşte o sursă de inspiraţie în lumea civilizaţiei citadine, aducând prin
poezia sa mărturia unei sensibilităţi noi în literatura noastră. Lăsând la o parte ceea ce ţine
de o originalitate căutată şi de o afectare a comportamentului zis, printr-un cuvânt care-şi
păstrează sensul francez «artist», sensibilitatea minulesciană e, într-un context literar
dominat de «dezrădăcinaţi» convenţionali, vie şi plină de vioiciune, cu secrete, dar bogate
resurse de optimism, inteligenţa artisitcă a poetului e mobilă şi diversă, receptivă şi cercetă-
toare. Toţi aceşti factori fac parte din sinteza lirico-umoristică pe care Minulescu o
realizează cu atât farmec contagios în versurile sale". Nu văd ce ar mai fi de adăugat.
CRIZANTEMELE, ÎNTRE LUCHIAN ŞI MINULESCU
Considerând arta ca reflexie a trăirilor personale, Ştefan Luchian a făcut din pictură oglinda
stărilor sale sufleteşti. Urmărindu-i firul vieţii, marcată adesea de suferinţă şi boală, suntem
puşi faţă-n faţă cu o personalitate remarcabilă, un adevărat luptător a cărui existenţă se
amestecă, până la confuzie, cu arta sa. Un bărbat frumos, cu aer de dandy şi încărcătura
pozitivă a unei copilării liniştite, petrecute în peisajele pline de farmec ale ştefăneştiului,
Luchian a fost unul dintre cei mai în vogă artişti fin de siècle XIX. Cu atitudinea sa curajoasă
şi protestatară, s-a plasat în fruntea artiştilor care au sincronizat arta românească cu
modernitatea europeană, devenind personalitatea care domină indiscutabil pictura la
graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Studiile la München şi Paris i-au deschis
gustul pentru simbolism şi Art Nouveau, îndepărtându-l de influenţa covâşitoare a
maestrului generaţiei sale, Nicolae Grigorescu.

Lorica cu crizanteme se înscrie în linia lucrărilor cu tematică simbolistă realizate de Luchian

în ultimii ani ai vieţii, când boala îl izolase în atelier. Lorica pentru care a pozat din nou un
model familiar lui Luchian, nepoata sa Laura Cocea, este surprinsă într-o atitudine pasivă,
vrăjită parcă de buchetul de crizanteme pe care îl fixează meditativ. Motivele majore ale
simbolismului: melancolia şi florile creează o punte de legătură între lirica lui Ion Minulescu
şi plastica lui Ştefan Luchian. Contemporani, ambii artişti au fost marcaţi de mediul parizian,
unde simbolismul era în mare vogă. Deşi Ştefan Luchian nu s-a numărat printre artiştii
apropiaţi cercului lui Minulescu, plastica sa ilustrează perfect versurile literatului ambii
raporându-se la aceleaşi simboluri ale efemerului existenţei umane din care creează lumi
multicolore. Ştefan Luchian (1868-1916) "Lorica cu crizanteme", 1912 ; ulei pe pânză, 60 x
76,5 cm; MNAR, Galeria de Artă Românească Modernă (sala 3). (Valentina Iancu)