ALCĂTUIREA MINERALOGICĂ ŞI PETROGRAFICĂ A SCOARŢEI

1.1. Noţiuni despre minerale

Scoarţa (crusta) terestră este sediul celor mai importante procese geologice
determinate de forţe interne şi externe. Scoarţa Pământului poate fi analizată din punct de
vedere chimic, mineralogic şi petrografic.

Din punct de vedere chimic, în alcătuirea scoarţei intră următoarele elemente

chimice: oxigen 46,8 %; siliciu 27,3 %; aluminiu 8,7 %; fier 5,1 %; calciu 3,5 %; sodiu 2,6 %;
potasiu 2,6 %; magneziu 2,1 %; diferenţa de 1,2 % este ocupată de celelalte elemente.

Din punct de vedere mineralogic, elementele chimice din scoarţă apar foarte rar în
stare nativă (Au, Ag, Pt, Hg, Fe, H), de obicei fiind combinate. Principalele minerale existente
în scoarţă în ordinea ponderii acestora: feldspaţi 60 %, piroxeni şi amfiboli 17 %, cuarţ 12 %
şi mice 4 %, diferenţa de 7 % este reprezentată de alte minerale.

Din punct de vedere petrografic, în constituţia scoarţei terestre participă trei categorii
de roci: magmatice, metamorfice şi sedimentare.

Rocile magmatice şi metamorfice alcătuiesc 95 % din volumul scoarţei iar cele

sedimentare numai 5 % însă ca suprafaţă, sedimentarele ocupă cca. 75 % din scoarţă în
timp ce rocile magmatice şi metamorfice numai 25 %.

Elementele din componenţa scoarţei terestre formează diferite combinaţii chimice sub
formă de minerale (peste 3000 după O. Langa) însă mai frecvente sunt cca. 100. Mineralele
sunt substanţe anorganice, solide, omogene din punct de vedere fizico-chimic, cristalizate
sau amorfe, care intră în alcătuirea scoarţei. În categoria mineralelor sunt incluse şi unele
substanţe lichide (mercur) sau gazoase (hidrogen sulfurat, dioxid de carbon etc.), sau unele
substanţe de origine organică (ţiţei, cărbuni, etc.). Mineralele se pot forma din medii lichide
(topituri sau soluţii) prin solidificare, din medii gazoase prin sublimare şi din mase solide prin
recristalizare.

1.1.1. Proprietăţile mineralelor

În vederea recunoaşterii şi caracterizării mineralelor se cercetează proprietăţile

acestora care pot fi morfologice şi fizice.

A. Proprietăţi morfologice
Cele mai multe minerale prezintă forme geometrice bine definite, adică sunt
cristalizate, iar altele nu au formă proprie fiind considerate amorfe, fapt datorat structurii
interne a acestora. În cazul mineralelor cristalizate, particulele constituente prezintă un
aranjament ordonat al acestora în timp ce în cazul mineralelor amorfe, particulele
constituente prezintă un aranjament dezordonat.

Legat de acest aspect, au fost identificate la minerale numeroase forme cristaline

care pot fi grupate în şapte sisteme de cristalizare. În fiecare sistem de cristalizare sunt
cuprinse formele geometrice derivate, după cum urmează:

• sistem cubic (sarea gemă, fluorina, pirita, etc.);

• sistem pătratic (calcopirita, zirconul, rutilul etc.);

• sistem hexagonal (cuarţul, apatita, etc.);

• sistem rombic (aragonit, anhidrit etc.);

• sistem romboedric (calcit, dolomit etc.);

• sistem monoclinic (gips, muscovit, ortoză etc.);

• sistem triclinic (albit, anortit, etc.).

B. Proprietăţi fizice
Acestea ajută la identificarea mineralelor precum şi la stabilirea întrebuinţării
acestora. Dintre acestea, importanţă mai mare au: greutatea specifică, proprietăţile
mecanice şi proprietăţile optice.

● Greutatea specifică, este o constantă fizică foarte importantă care ajută la

identificarea mineralelor grele. Variază în limite foarte largi de la valori mai mici de 1 (petrol),
până la 23 (iridiu-osmiu). Majoritatea însă, au greutatea specifică cuprinsă între 2 şi 4
(silicaţi, carbonaţi etc).

● Proprietăţi mecanice, care se referă la clivaj, spărtură, duritate.

Clivajul, este proprietatea mineralelor cristalizate de a se desface în foiţe, sub

acţiunea unei forţe exterioare, superioară forţei de coeziune. Sub acest aspect, un criteriu îl
constituie unghiul dintre feţele de clivaj. De exemplu, feldspaţii ortoclazi (ortoza), clivează
sub un unghi de 900, în timp ce feldspaţii plagioclazi, clivează sub un unghi diferit de 90 0
(albit, anortit).

Spărtura, este o altă proprietate mecanică ce prezintă anumite aspecte caracteristice,

constituind caracter de recunoaştere. Unele minerale nu clivează ci se sparg după anumite
direcţii:

- concoidală ( suprafeţe curbate), întâlnită la calcedonie, opal, silex;

 - aşchioasă (aspect de aşchii), minerale metalifere: Au, Ag, Cu etc.;

- fibroasă (aspect fibros), în cazul gipsului;

- solzoasă, în cazul agatului.

Duritatea, este dată de rezistenţa opusă de mineral asupra acţiunilor exterioare de

zgâriere, apăsare, roadere etc. În acest sens, au fost grupate o serie de minerale aşezate pe
o scară a durităţii (Mohs) cu valori de la 1 la 10 după cum urmează: Talc, Gips, Calcit,
Fluorină, Apatit, Ortoză, Cuarţ, Topaz, Corindon, Diamant.

● Proprietăţi optice, care se referă la culoarea mineralelor, culoarea urmei lăsată de

mineral, transparenţa şi luciul.

Culoarea mineralelor, este dată de modul în care mineralele transmit sau absorb
lumina naturală. Cele care transmit integral lumina sunt incolore (sare gemă, cuarţ, calcit),
cele care absorb total lumina sunt negre (piroxeni, amfiboli), cele care reflectă lumina sunt
albe, iar cele care o absorb parţial sunt colorate (hematit, limonit etc.). Mineralele de culoare
închisă se numesc melanocrate (piroxeni, amfiboli, olivina etc.) iar cele de culoare deschisă
leucocrate (albit, anortit, muscovit etc.).

Culoarea urmei, se referă la linia trasată cu mineralul respectiv pe o placă de porţelan

sau culoarea pulberii porţelanului. Spre exemplu oxizii de fier (hematitul şi limonitul) prezintă
culori brun gălbui, însă culoarea urmei este roşu-cărămiziu respectiv galben-brun.

Transparenţa, este proprietatea mineralelor de a lăsa sau nu să treacă lumina prin

ele. Există astfel minerale transparente (cristalul de stâncă, topazul) semitransparente
(calcedonie, opal) şi opace (magnetit, pirită).

Luciul, este determinat de puterea de reflecţie a luminii pe suprafaţa cristalelor.

Acesta poate fi metalic (pirită), sticlos (cuarţ, calcit) gras (sare gemă, silex), mătăsos (gips,
azbest etc.).

1.1.2. Clasificarea şi caracterizarea mineralelor

Mineralele se clasifică după compoziţia chimică şi proprietăţile acestora în clase,

subclase şi grupe. În funcţie de aceste criterii se pot diferenţia următoarele clase:

Clasa elementelor native Acestea reprezintă cca. 0,1 % din masa litosferei şi
cuprinde metale (Au, Ag, Fe, Cu, Pt, Hg etc.) ce cristalizează cubic, semimetale (As, St, Bi
etc.) care cristalizează trigonal şi metaloide (carbonul) sub cele două forme: diamant, care
cristalizează cubic şi grafitul care cristalizează trigonal.
 Clasa sulfuri şi sulfosăruri cuprinde un număr mare de minerale (aprox. 13 %) din
totalul mineralelor existente în natură, însă numai 0,4 % din greutatea litosferei (împreună cu
sulfaţii).

Se pot deosebi: sulfuri simple de tipul ZnS (blenda), PbS (galena), bisulfuri de tipul
FeS2 (pirita şi marcasita), sulfosăruri de tipul CuFeS2 (calcopirita). Pe lângă sulfuri pot fi
încadrate aici şi seleniuri, teluriuri, arseniuri etc. Din punct de vedere genetic, majoritatea
mineralelor din această grupă îşi au originea în zăcăminte de natură hidrotermală.

Clasa săruri haloide Cuprinde combinaţii naturale ale halogenilor (cloruri, fluoruri,
bromuri şi ioduri) care intră în alcătuirea litosferei în proporţii de 0,5 %din greutatea acesteia.
Majoritatea mineralelor din această grupă se formează în condiţii exogene, în lagune, prin
procese de precipitare din soluţii suprasaturate.

Cele mai mari colectoare ale clorurilor dizolvate sunt considerate apele mărilor şi
oceanelor. Mineralele reprezentative ale acestei clase sunt: sarea gemă (NaCl), silvina (KCl)
şi fluorina (CaF2).

Clasa oxizi şi hidroxizi Cuprinde compuşi simpli ai metalelor şi metaloidelor cu

oxigenul şi gruparea oxidril (OH). Mineralele din această clasă au o pondere destul de mare
în alcătuirea litosferei, respectiv 17 % din greutatea acesteia.

Dintre acestea, oxizii siliciului reprezintă cca. 12,6 % oxizii şi hidroxizii fierului 3,9 %
iar diferenţa este reprezentată de oxizii de Al, Mn, Ti etc.

Din punct de vedere genetic, oxizii şi hidroxizii se formează în condiţii exogene,

acumulându-se în partea superioară a scoarţei datorită prezenţei oxigenului liber precum şi
apelor de infiltraţie bogate în oxigen. Cea mai mare parte dintre hidroxizi se formează în
bazine acvifere (mlăştinoase, lacustre, marine) cum sunt cei de Fe şi Mn care se
acumulează sub formă de concreţiuni.

Bioxidul de siliciu (SiO2) poate fi cristalizat (cuarţul), fin cristalizat (calcedonie) şi

amorf (silex). Are luciu sticlos, greutate specifică 2,6-2,7 şi duritate 7.

Oxizii şi hidroxizii fierului sunt reprezentaţi de o serie de compuşi hidrataţi (limonit,

limnit) şi nehidrataţi (hematitul).

Oxizii şi hidroxizii manganului sunt reprezentaţi de piroluzită (MnO2), care

cristalizează în sistem rombic, are o culoare cenuşiu-negricioasă cu greutatea specifică 4,9-
5 şi duritatea 2,5

Oxizii şi hidroxizii aluminiului sunt reprezentaţi de corindon (Al2O3), hidrargilit Al(OH)3

şi diaspor Al2O3 H2O
 Clasa săruri oxigenate este clasa cu cea mai mare pondere în alcătuirea litosferei şi
cu cel mai mic număr de minerale. Cuprinde aproape 2/3 din numărul total de minerale şi se
împarte în trei subclase:

- săruri oxigenate cu radicali – RO3;

- săruri oxigenate cu radicali – RO4;
- săruri oxigenate cu radicali – SiO4 (silicaţi).
• Săruri oxigenate cu radicali RO3 este reprezentată la rându-i de trei grupe: nitraţi,
carbonaţi şi boraţi mai importante fiind: nitraţii şi carbonaţii.

Grupa nitraţilor, include săruri ale acidului nitric, având ca reprezentanţi nitratul de
sodiu sau salpetru de Chile (NaNO3) şi nitratul de potasiu sau salpetru de India (KNO3).
Acestea se formează în regiuni calde şi uscate prin descompunerea biochimică a unor
substanţe cu conţinut mare de azot.

Grupa carbonaţilor, cuprinde săruri ale acidului carbonic foarte răspândite în partea
superioară a litosferei (aprox. 7 % din greutatea acesteia). Reprezentanţii acestei grupe sunt
consideraţi carbonatul de calciu CaCO3 şi dolomitul CaMgCO3.

• Săruri oxigenate cu radicali RO4 care include mai multe grupe acestea fiind: fosfaţi,
sulfaţi, cromaţi, molibdaţi etc., mai importante fiind: sulfaţii şi fosfaţii.

Grupa sulfaţilor, este reprezentată de săruri ale acidului sulfuric, frecvent întâlnite în
partea superioară a litosferei. Cele mai reprezentative minerale ale acestei grupe sunt:
sulfatul de calciu sau gips CaSO 4 2H2O şi anhidritul CaSO 4. Gipsul cristalizează în sistem
monoclinic, culoare albă, duritate 2 şi se poate prezenta sub mai multe forme: creastă de
cocoş, lamelar, fibros, compact, coadă de rândunică etc.

Grupa fosfaţilor, cuprinde săruri ale acidului fosforic, mai cunoscuţe fiind apatita şi
vivianitul. Apatita cristalizează hexagonal, întâlnită sub formă de mase granulare compacte
cu aspect pământos. Vivianitul cristalizează în sistem monoclinic, are culoare albă care în
contact cu aerul devine albăstruie.

• Săruri oxigenate cu radicali SiO4 (silicaţi)

Silicaţii sunt cele mai răspândite minerale reprezentând aprox. 75 % din masa
litosferei. Din componenţa acestora fac parte foarte multe elemente, esenţiale fiind: Si, Al, K,
Na, Mg, Ca, Fe, Mn, Ti, Zr etc. Majoritatea silicaţilor prezintă o compoziţie chimică complexă
care nu este pe deplin elucidată. Reţelele silicaţilor sunt constituite din unităţi structurale de
tipul SiO4 (figura 1.1).
 Fig. 1.1 Schema tetraedrului de siliciu

După modul de asociere şi înlănţuire a tetraedrilor în cadrul reţelelor silicaţilor aceştia

se clasifică după cum urmează:

 ● Silicaţi cu structură insulară, formaţi din tetraedri izolaţi (olivina) sau grupe de
tetraedri (granaţii).

 ● Silicaţi cu grupe finite de tetraedri, unde tetraedrii se grupează câte doi (Si2O7), trei
(Si3O9) sau şase (Si6O18).

 ● Silicaţi cu şiruri infinite de tetraedri, în cadrul cărora tetraedrii se înşiruiesc formând

lanţuri simple (piroxeni) sau duble (amfiboli), având în general proprietăţi comune:
cristalizează monoclinic şi rombic, prezintă clivaj fibros, au culori închise, luciu sticlos,
greutate specifică în jur de 3 cu duritate 5-7.

 ● Silicaţi cu strate infinite de tetraedri (structură plană), caz în care înlănţuirea

tetraedrilor se face sub formă de strate.

Aceste planuri alcătuiesc foiţe care pot fi tristratificate sau bistratificate. Foiţele
tristratificate, sunt formate din două planuri de tetraedri, aşezate faţă în faţă fiind legate
printr-un strat de ioni de aluminiu. Foiţele bistratificate, sunt alcătuite dintr-un singur plan de
tetraedri şi un plan de grupe –OH, care la rândul lor sunt legate printr-un strat de ioni de
aluminiu. Cele mai reprezentative grupe ale acestei categorii de silicaţi sunt: grupa talc-
pirofilit, grupa micelor, grupa cloritelor şi grupa mineralelor argiloase.

Grupa talc-pirofilit, este reprezentată de talc, cu formula chimică Si4O10(OH)2Mg3,

întâlnit frecvent în mase compacte şi foarte rar în cristale şi pirofilit cu formula chimică
Si4O10(OH)2Al2.

Grupa micelor, care include minerale aluminosilicatice, reprezentate de mica albă

(muscovit) cu formula chimică (Si3Al)O10 (OH)2Al2K şi mica neagră (biotit) cu formula chimică
(Si3Al)O10 (OH)2(MgFe)3K. Ambele minerale au proprietăţi asemănătoare, diferă prin culoare
fiind mai închisă în cazul biotitului precum şi greutatea specifică şi duritatea ceva mai mare.
Sunt întâlnite frecvent în rocile magmatice şi metamorfice.

Grupa cloritelor, cuprinde un număr mare de minerale cu proprietăţi comune. Se

prezintă sub formă de mase solzoase sau lamelare, cu nuanţă verzuie (chloros-verde),
având ca reprezentant principal antigoritul sau serpentin lamelar, cu formula chimică (Si 4O10)
(OH)8Mg6. Cristalizează rombic, luciu mătăsos, greutate specifică 2,5 cu duritate 6.

Grupa mineralelor argiloase, include o serie de minerale din alcătuirea argilei cu

următoarele proprietăţi: mase fin granulare sau solzoase, culori deschise, unsuroase la
pipăit, friabile, gonflează prin imbibare cu apă, au capacitate mare de reţinere şi schimb
cationic.

În funcţie de structura cristalină şi compoziţia chimică, mineralele argiloase se

clasifică astfel: mice hidratate, montmorillonit-beidellit şi caolinit-halloysit.

- micele hidratate, sunt aluminosilicaţi hidrataţide Al, Mg, Fe, K, Ca, Na, care nu au o
compoziţie chimică constantă; micele hidratate sunt produse ale alterării micelor şi
mineralelor înrudite fiind reprezentate de illit, vermiculit etc.;

- montmorillonit-beidellit, alcătuite din foiţe tristratificate cu distanţa între foiţe mai

mare comparativ cu micele hidratate; au aspect pământos cu nuanţe alb-argintii, uneori
gălbui sau roz, cu capacitate de schimb cationic mare (80-150 me/100 g sol pentru
montmorillonit şi 55-65 me/100 g sol pentru beidellit;

- caolinit-halloysit, prezintă foiţe bistratificate, cu capacitatea de schimb cationic mai

mică (10-15 me/100 g sol); se prezintă sub formă de mase afânate, solzoase sau fin
granulare, alb-gălbui sau verzi, duritatea i cu luciu mat.

 ● Silicaţi cu reţele tridimensionale, caz în care înlănţuirea tetraedrilor se face

tridimensional, în spaţiu, cu formula generală Si4O8. În această categorie de silicaţi, sunt
incluşi: feldspaţii, feldspatoizii şi zeoliţii.

Feldspaţii, pot fi potasici sau ortoclazi care clivează sub un unghi de 90 0 şi

calcosodici sau plagioclazi care clivează sub un unghi diferit de 90 0. Feldspaţii ortoclazi, sunt
reprezentaţi de ortoză cu formula chimică Si 3AlO8K care cristalizează monoclinic, prezintă
culori roz-roşcat, cu luciu sidefos, greutate specifică 2,5 duritate 6-6,5. Feldspaţii plagioclazi,
sunt reprezentaţi de albit cu formula chimică Si 3AlO8Na şi anortit cu formula chimică
Si2Al2O8ca, ambele minerale cristalizând triclinic, de culoare alb-cenuşie.

Feldspatoizii, sunt minerale asemănătoare feldspaţilor cu răspândire mai redusă,

cristalizează cubic şi hexagonal, au culori deschise, duritate 5-6 greutate specifică 2,5. Au ca
reprezentanţi leucitul Si2AlO6K, nefelinul SiAlO4 şi sodalitul (SiO4Al)6Cl2Na8.
 Zeoliţii, sunt minerale secundare rezultate prin alterarea feldspaţilor şi feldspatoizilor.
Sunt în general aluminosilicaţi hidrataţi de Ca, K, Na uneori Ba, Sr şi mai rar Mg şi Mn. Sunt
puţin răspândite şi fac parte din componenţa rocilor magmatice modificate hidrotermal. Ca
reprezentanţi, natrolitul şi chabalitul.

1.2. Noţiuni despre roci (petrografie)

Petrografia se ocupă cu studiul rocilor. Acestea, sunt agregate naturale, care pot fi
monominerale (cuarţ, sare gemă, gips, calcar etc.) sau poliminerale (granit, sienit, bazalt,
micaşist, gnais etc). Numărul rocilor cunoscute până în prezent depăşeşte 700 însă cu
răspândire mai mare sunt cca. 50 Rocile din alcătuirea scoarţei terestre se clasifică după
geneza acestora în trei mari categorii: magmatice, metamorfice şi sedimentare.

Rocile magmatice şi metamorfice s-au format prin procese endogene în interiorul

scoarţei iar cele sedimentare prin procese exogene în condiţii termodinamice de la suprafaţă.
Rocile magmatice participă cu o pondere de 95 % în alcătuirea scoarţei, rocile metamorfice
cu 4 % iar cele sedimentare cu 1 %.

1.2.1. Rocile magmatice (eruptive) - caracterizare

Rocile magmatice s-au format prin consolidarea magmelor (topituri de silicaţi saturate
cu vapori şi gaze) la diferite adâncimi în scoarţă sau la suprafaţa acesteia, precum şi prin
consolidarea lavei vulcanice.

Din punct de vedere fizic, mineralele din componenţa rocilor magmatice se pot
împărţi în minerale care se separă la temperaturi înalte direct din magmă (olivina, piroxenii,
granaţii, biotitul, magnetitul, corindonul etc.) întâlnite adesea în rocile bazice şi minerale
cristalizate la temperaturi mai joase (cuarţ, muscovit, ortoză, albit, anortit, etc.) predominante
în rocile acide.

Din punct de vedere chimic, rocile magmatice au o compoziţie foarte complexă

predominând Si, Al, Fe, Mg, Ca, Na, K şi în proporţii mai reduse Ti, Mn, P, Zr etc. În
componenţa rocilor magmatice participă cu un procent de 40-60 % SiO 2 în funcţie de care
acestea pot fi:

- acide, cu peste 65 % SiO2 (granit, riolit, dacit etc.);

- neutre, cu 65-52 % SiO2 (sienit, diorit, trahit, andezit etc.);
- bazice, cu 52-45 % SiO2 (gabrou, bazalt etc.);
- ultrabazice cu mai puţin de 45 % SiO2.
 Din punct de vedere mineralogic, rocile magmatice sunt alcătuite dintr-un număr
restrâns de minerale, reprezentate în principal de silicaţi (minerale principale). Acestea
constituie aproape întreaga masă a rocii care pot fi: leucocrate (de culoare deschisă) în
compoziţia cărora predomină Si, Al şi melanocrate (de culoare închisă) în compoziţia cărora
predomină Fe şi Mg.

Compoziţia mineralogică a rocilor magmatice este următoarea: cuarţ 12 %, feldspaţi

60 %, piroxeni şi amfiboli 16,5 % mice 3,8 % şi alte minerale 7,7 %.

Formele de zăcământ ale maselor magmatice

În funcţie de adâncimea de consolidare a magmelor se disting următoarele forme de

zăcământ:

● Abisale – alcătuite din roci consolidate la adâncimi foarte mari în scoarţa terestră,
caracteristice fiind:

Batolitele, mase de roci magmatice intruzive cu dimensiuni mari, având baza lărgită şi
necunoscută, iar partea superioară rotunjită cu aspect de dom. (figura 4.2).

Fig. 1.2 Batolite, lacolite, filoane

Lacolitele, mase de roci magmatice care îşi menţin prin canale, legăturile cu locul de
provenienţă şi care nu pot ajunge la suprafaţă fiind consolidate în interiorul scoarţei terestre,
între stratele sedimentare pe care le-au ridicat la suprafaţă sub formă de boltă.

Filoanele, injectări de masă topită în crăpăturile scoarţei, de forme neregulate şi

grosimi diferite (figura 1.2).
 ● Hipoabisale – formate în urma erupţiilor vulcanice în care masa topită s-a
consolidat la suprafaţa scoarţei terestre.

Structura şi textura rocilor magmatice

Rocile magmatice sunt formate dintr-un agregat de materiale rezultate prin

consolidarea magmei. Din cauza condiţiilor diferite de consolidare a magmei de acelaşi fel
pot da naştere la roci cu caractere diferite în ceea ce priveşte structura şi textura lor.

Textura rocilor magmatice reprezintă modul de aranjare în spaţiu a mineralelor care

alcătuiesc masa rocii respective şi este rezultatul mişcărilor pe care le+au făcut cristalele în
topitură, rezultând distribuţia lor. Rocile magmatice pot prezenta următoarele tipuri de texturi:

a. textură masivă (neorientată), atunci când nu se observă nici o orientare a

cristalelor, cum este cazul la majoritatea rocilor intruzive (granit, granodiorit etc.);

b. textură fluidă (paralelă), atunci când cristalele s-au deplasat în magmă, în direcţia
scurgerii acesteia, cum se observă la unele roco efuzive (bazalt);

c. textură scoriacee (vacuolară), când roca prezintă foarte multe goluri, cu aspect
spongios (piatra ponce).

Structura unei roci eruptive reprezintă modul de asociere al mineralelor ce o

constituie (determinat de forma şi mărimea mineralelor şi de gradul de cristalizare).

• După adâncimea la care a avut loc consolidarea magmelor (gradul de cristalizare),

se deosebesc trei tipuri de structuri (fig. 1.3.).

Fig. 1.3. Tipuri de structură

 a. structură holocristalină (holos – complet, întreg), ai cărei componenţi minerali din
masa rocii, sunt complet cristalizaţi. Este caracteristică rocilor intruzive.

b. structură hypocristalină (hypo – mai puţin), la care masa rocii este formată din
componenţi minerali, cristalizaţi alături de care se găseşte o parte din masa amorfă sub
formă de sticlă. Este caracteristică rocilor efuzive.

c. structură sticloasă (vitroasă), la care o mare parte din masa rocii nu a cristalizat, ci
s-a consolidat sub formă de sticlă.

• După forma mineralelor se pot distinge două tipuri de structuri:

- structură idiomorfă (idios = propriu) la care majoritatea cristalelor au contur propriu,

bine definit şi cristalizează primele în interiorul magmei.

- structură allotriomorfă (allotrios = străin), în care mineralele cristalizează după o

formă oarecare, în funcţie de spaţiul liber pe care îl întâlnesc în timpul creşterii

• După mărimea cristalelor de disting:

- structură grăunţoasă, caracteristică rocilor holocristaline, ia naştere când cristalele

sunt dezvoltate uniform;

- structură porfirică, este caracteristică prin prezenţa unor minerale idiomorfe, de

dimensiuni mai mari, numite fenocristale, întâlnite într-o masă fundamentală formată din
cristale de mici dimensiuni numite microlite;

Descrierea principalelor roci magmatice

Familia granitelor Prin faptul că în alcătuirea lor predomină mineralele leucocrate

acestea au un colorit deschis. Sunt roci acide alcătuite în mare parte din cuarţ, ortoză, albit,
anortit, muscovit, biotit, hornblendă, augit, magnetit etc. În funcţie de alcătuirea mineralogică,
granitele pot prezenta mai multe varietăţi: granit cu muscovit, granit cu biotit, granit cu
ambele mice etc.

Granitele au culori alb-cenuşii, gălbui, verzui, roz-deschis, cu greutatea specifică 2,3-

2,7 şi duritatea 5,5-6,5 Formează masive importante în M. Apuseni, M. Banatului, M.
Retezat, M. Parâng etc.

Familia granodioritelor cuprinde roci asemănătoare celor din familia granitului, având
o nuanţă mai închisă, alcătuite în principal din cuarţ, albit, anortit, şi în mod secundar din
ortoză, biotit, hornblendă, piroxeni etc.
 Granodioritele, au culoare alb-cenuşie cu greutatea specifică 2,3-2,9 şi pot fi întâlnite
în Masivul Vlădeasa, M. Poiana Ruscă, M. Măcin etc.

Familia sienitelor, cuprinde roci cu colorit pestriţ, uneori mai deschis deosebindu-se
de granodiorite prin faptul că nu conţin sau au foarte puţin cuarţ. Conţin în primul rând
ortoză, apoi albit, anortit, hornblendă, augit, apatită etc.

Sienitele au culoare cenuşiu-verzui, cenuşiu-închis, roşietică etc., greutatea specifică

2,9. Au o răspândire mai redusă fiind întâlnite în Dobrogea la Turcoaia, în Banat la Ogradena
etc.

Familia dioritelor, ocupă o poziţie intermediară între celelalte familii. Sunt alcătuite în
proporţii egale din minerale leucocrate şi melanocrate, cum ar fi: albit, anortit, hornblendă cu
sau fără biotit şi augit la care se adaugă oxizi de fier şi cuarţ.

Dioritele sunt de obicei pestriţe cu greutatea specifică 2,6-2,9 şi duritatea 5,5-6,5. Pot
fi întâlnite în masivul Hagieşului din nordul Dobrogei.

Familia gabrourilor, are în general un colorit închis, din componenţa căreia fac parte
minerale precum: anortit, augit, biotit, hornblendă, olivină etc. Rocile din această familie au
culori cenuşiu-închis, verde-negricios având duritatea 6-6,5 şi greutatea specifică medie 2,8
Pot fi întâlnite în Dobrogea (Greci), în sudul Banatului (Iuţi, Cornereva), în M. Parâng, M.
Lotru, în defileul Oltului la Racoş etc.

Familia peridotitelor, cuprinde roci ultrabazice, formate exclusiv din minerale de

culoare închisă, adesea monominerale. Principalul mineral din alcătuirea acestora îl
constituie olivina la care se mai pot adăuga: hornblendă, piroxeni, biotit etc. Această familie
este reprezentată de peridotite, picrite şi augite.

Peridotitele sunt roci granulare alcătuite din olivină, la care se mai poate asocia
hornblendă, cromit, bronzit etc. Au culori negre-verzui cu greutatea specifică 3,5-4 şi
duritatea 6,5-7. Pot fi întâlnite în sud-estul Banatului, în Pod. Mehedinţi, masive din care se
exploatează minereuri de crom, nichel, magnezit etc.

1.2.2. Rocile metamorfice - caracterizare

Acestea s-au format prin metamorfozarea rocilor preexistente (eruptive şi

sedimentare) datorită schimbării în scoarţă a condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism
sub influenţa mişcărilor tectonice sau deplasarea magmei. Agenţii principali ai proceselor
metamorfice sunt temperatura, presiunea litostatică, presiunea orientată (stres) şi fluidele de
natură chimică (vapori şi gaze).
 În funcţie de cauzele determinante metamorfismului, acesta poate fi: de contact şi
regional sau general.

Metamorfismul de contact, poate fi localizat în vecinătatea bazinelor în curs de

consolidare manifestându-se asupra rocilor înconjurătoare la contactul acestora cu magma.
În acest fel sunt transformate calcarele şi dolomitele prin recristalizare în marmore, argilele în
corneene cu biotit, corindon etc.

Metamorfismul regional, are loc în marile zone geosinclinale ale scoarţei, supuse
scufundării, cutării (zone mari, mobile). Astfel de metamorfism se manifestă prin deformarea
mineralelor, dispunerea acestora într-o anumită ordine în masa rocii sau prin recristalizare
totală sau parţială.

În acest sens, scoarţa terestră a fost împărţită în trei zone: epizonă, mezozonă şi
catazonă.

Epizona, reprezintă partea superioară a scoarţei până la adâncimea de 6 km, unde

temperatura este în jur de 2000C, umiditate mare, presiune litostatică redusă iar presiunea
orientată foarte accentuată. În astfel de condiţii rocile magmatice sunt presate, laminate
schimbându-şi parţial compoziţia mineralogică. Rocile caracteristice epizonei sunt: filitele,
şisturile cloritice, sericitice, grafitice, cuarţitele, etc.

Mezozona, se continuă până la adâncimea de 12 km cu temperaturi de până la

4000C, umiditate scăzută, presiune litostatică mijlocie, iar presiunea orientată accentuată. Au
loc recristalizări ale rocilor preexistente rezultând: micaşisturi, gnaisuri, cuarţite, marmore,
amfibolite, etc.

Catazona, ajunge până la 30 km, temperatura este foarte ridicată (400-700 0C),
presiunea litostatică foarte mare, umiditate inexistentă iar presiunea orientată nulă. Rocile
caracteristice sunt: gnaisuri, micaşisturi, marmore etc.

Principalul caracter al rocilor metamorfice este şistuozitatea, exceptând cuarţitele

care prezintă structură masivă.

Descrierea principalelor roci metamorfice

Gnaisurile, sunt constituite îndeosebi din cuarţ, ortoză, albit, anortit, muscovit, biotit,
etc., la care se adaugă amfiboli, granaţi, clorit etc. În ţara noastră, gnaisurile pot fi întâlnite pe
fundamentul cristalin al Carpaţilor. Se aseamănă cu granitul în ce priveşte aspectul, însă
trăsătura principală este şistuozitatea.

Micaşisturile, se formează în aceleaşi zone ca şi gnaisurile, însă în componenţa

acestora sunt incluse cuarţul şi muscovitul, biotitul, granaţii, epidotul, calcitul, etc. Se
deosebesc de gnaisuri prin conţinutul mare în mice (albe şi negre) şi aspectul pronunţat
şistuos. Au greutate specifică variabilă (2,5-4,5) şi duritatea 3-4,5. Pot fi întâlnite în M.
Lotrului, M. Semenic, M. Godeanu, M. Rodnei, M. Gilăului etc.

Cuarţitele, se pot forma în toate cele trei zone, au o duritate foarte mare, rezultate
prin metamorfozarea sedimentelor cuarţoase (nisipuri, gresii, conglomerate) etc. Au structură
masivă, sunt divers colorate în funcţie de impurităţi, cu greutatea specifică 2,7 şi duritatea 7.
Au o largă răspândire în C. Meridionali, în Dobrogea la Altân –Tepe, M. Poiana Ruscăi, etc.

Filitele, roci formate în epizonă prin metamorfozarea sedimentelor argiloase. Au o

structură pronunţat şistoasă, alcătuite în principal din: mice şi cuarţ.

1.2.3. Rocile sedimentare – caracterizare

Provin din dezagregarea şi alterarea rocilor magmatice, metamorfice şi unele

sedimentare mai vechi sub acţiunea factorilor externi de natură fizică, chimică sau biologică.
În funcţie de geneza şi granulaţia rocilor, acestea pot fi:

a. detritice, formate prin sedimentarea materialului rezultat în urma proceselor de

dezagregare şi transport; acestea pot fi mobile, atunci când fragmentele minerale apar aşa
cum au rezultat din dezagregare şi consolidare (cimentare).

Principalele roci detritice sunt: conglomerate, gresii, argile, marne, loess, lehm a căror
descriere este prezentată în tabelul 1.1.

b. de precipitare fizico-chimică, includ particule coloidale şi soluţii electrolitice,

condiţionate de compoziţia şi concentraţia apei marine sau lacustre, de caracteristicile
climatului, precum şi de alţi factori de natură fizico-chimică; apa continentală (dulce), prezintă
un conţinut mare de CaCO3 şi cantităţi variabile de SiO2 şi Al 2O3 sub formă de argile; apa
marină (sărată), are un conţinut mai mic de CaCO 3 pentru că acesta este fixat de
organismele marine.; sărurile solubile dizolvate atât în apa continentală cât şi în cea marină,
se pot depune sub formă de sedimente saline, fie prin răcirea soluţiei fie prin evaporarea
acesteia înlesnită de ridicarea temperaturii.

Rocile de precipitare fizico-chimică mai importante sunt: calcar compact, tuf calcaros,
calcar oolitic, creta etc.

c. biogene (organogene), formate prin intermediul vieţuitoarelor animale sau vegetale,

care pot fi la rândul lor: caustobiolite (care ard) şi acaustobiolite (care nu ard).
 Rocile acaustobiolite, se pot clasifica în funcţie de compoziţia chimică şi mineralogică
astfel:

- organogene calcaroase, alcătuite din resturile scheletelor calcaroase ale unor

vieţuitoare, care au trăit în regiunile puţin adânci ale mărilor şi oceanelor;

- organogene silicioase, formate în acelaşi mod ca şi cele calcaroase, numai că

scheletele vieţuitoarelor sunt alcătuite din SiO2.

Rocile caustobiolite, s-au format prin carbonificarea sau bituminizarea unor substanţe
vegetale sau animale. Principalele roci caustobiolite sunt: cărbunii, petrolul, gazele naturale,
asfaltul şi chihlimbarul.

Cărbunii, se formează prin transformarea chimică lentă a substanţelor vegetale în condiţii

de anaerobioză, vegetaţie bogată, climat cald şi umed, precum şi mişcări de coborâre a
scoarţei terestre. Cărbunii pot fi: inferiori, cu un conţinut de sub 75 % carbon (turba, lignitul)
şi superiori, cu un conţinut de peste 75 % carbon (huila şi antracitul).

Petrolul şi gazele, ca şi apele subterane, se deosebesc de rocile obişnuite prin

mobilitatea lor şi prin faptul că ele impregnează rocile sedimentare.

Asfaltul, este o rocă solidă, de culoare neagră, care se zgârie uşor. La încălzire se
înmoaie, iar aprins, arde cu flacără. În ţara noastră, se găseşte la Matiţa (jud. Prahova).

Chihlimbarul, este o rocă sedimentară formată prin fosilizarea unor răşini de pin, în masa
cărora se află prinse resturi de organisme. Este o rocă transparentă sau semitransparentă
de culoare roşie, galbenă sau verzuie. Fragmente de chihlimbar pot fi întâlnite pe Valea
Buzăului, la Sibiciul de Jos.

Clasificarea şi caracterizarea rocilor sedimentare

Denumire mod de formare

Categoria diametrul mobilă consolidată

(mm)

detritice > 200 grohotişuri breccii roci desprinse din versant

 bolovănişuri conglomerate mari
fragmente de roci transportate
200-20 pietre conglomerate mijlocii
ape, depuse şi consolidate
20-2 pietriş conglomerate fine

2-0,2 nisip gr. gresii grosiere rezultă din dezagregarea roci

0,2-0,02 nisip fin gresii fine dure

0,02-0,002 praf loess, lehm particule de praf consolidate

< 0,002 pulberi fine argile, marne particule fine consolidate

depunere de CaCO3 sub formă

calcar
precipitat

de precipitaţie depunere de CaCO3 în izvoa

tuf calcaros
fizico-chimică bicarbonatate

depunere de CaCO3 sub formă

cretă
praf alb în lacuri

consolidarea resturilor organi

calcar organogen
care conţin CaCO3
biogene
depozite de resturi silicioase c
diatomee
conţin urme de vieţuitoare
 CAPITOLUL II

MORFOLOGIA SOLULUI

Profilul de sol este alcătuit dintr-o succesiune de orizonturi (straturi de sol) identificate şi
delimitate prin anumite proprietăţi, mai importante fiind: culoarea, textura, structura,
neoformaţiile etc. Unele dintre aceste proprietăţi sau caracteristici morfologice constituie în
acelaşi timp elemente de alcătuire a solului sau sunt incluse în rândul proprietăţilor fizice.

2.1. Culoarea solului

Culoarea solului este determinată de însăşi compoziţia solului, deoarece componentele

solului prezintă culori diferite pe care le imprimă solului.

De exemplu,

- humusul, imprimă solului nuanţe de la brun-negricioase până la galben, în funcţie de

proporţia acizilor humici componenţi (humici sau fulvici);

- carbonatul de calciu, sărurile solubile, silicea coloidală, imprimă solului nuanţe

albicioase;

- oxizii şi hidroxizii de fier, imprimă nuanţe de la roşcat până la galben pal ;

- oxizii feroşi, dau nuanţe vineţii, albăstrui, verzui, cenuşii.

Prin combinarea acestor compuşi, rezultă diverse nuanţe caracteristice diferitelor

orizonturi pedogenetice, respectiv soluri. Culoarea solului poate fi determinată cu ochiul liber, cu
ajutorul lupei sau pentru a înlătura subiectivismul, se utilizează atlasul Munsell de culori. Acesta,
este compus din mai multe planşe de culori caracterizate în funcţie de trei atribute principale:

- nuanţa, care reprezintă culoarea de bază;

- valoarea, care se referă la strălucire, luminozitate;
- croma sau intensitatea culorii.
De adaugat o poza plansa ex. 10yr4/5.........
 2.2. Textura solului

Solul este alcătuit din trei faze: lichidă (apa cu substanţele dizolvate), solidă (partea
organică şi partea minerală) şi gazoasă (aerul din sol). Partea solidă, se referă la fracţiunea
minerală care provine din roca pe care s-a format solul, adică fracţiuni granulometrice cu
diametrul mai mic de 2 mm (nisip, praf şi argilă) ceea ce constituie pământul fin şi fracţiuni
grosiere cu diametrul mai mare de 2 mm (pietriş, pietre, bolovani etc.), constituind scheletul
solului.

Textura sau alcătuirea granulometrică se defineşte prin conţinutul procentual al

diferitelor fracţiuni (nisip, praf, argilă), ce intră în alcătuirea solului.

2.2.1. Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice

Sistemul român de clasificare a fracţiunilor granulometrice a fost adoptat după

clasificarea elaborată de Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului (SISS), cunoscut sub
numele de sistemul Atterberg, (tabelul 2.1) conform căruia diametrul de 2 mm al particulelor
elementare este considerat limită de separare între pământul fin şi scheletul solului.

Pământul fin, este reprezentat de nisip grosier, nisip fin, praf şi argilă.

Argila, este constituită din particule foarte fine cu Ø < 2 mm reprezentată de silicaţi
secundari de tipul mineralelor argiloase, cu proprietăţi coloidale, capacitate mare de reţinere a
apei, permeabilitate scăzută pentru apă şi aer, plasticitate ridicată şi coeziune mare între
particule.

Praful, este reprezentat de particule fine de silicaţi primari (feldspaţi, hornblendă) şi

particule de cuarţ, cu Ø cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Prin coagularea acestor particule se
formează loess sau lehm, cu caracteristici moderate în ce priveşte permeabilitatea şi coeziunea.
Unele soluri cu conţinut ridicat de praf şi care sunt lucrate intens, pot forma crustă.

Nisipul fin, este constituit din minerale primare nealterate sau cuarţ, cu Ø cuprins între
0,2 şi 0,02 mm. Aceste fracţiuni conferă solului o permeabilitate ridicată, capacitate de reţinere
a apei şi conţinut în elemente nutritive redusă, capacitate de formare a structurii slabă,
ascensiune capilară foarte redusă.

Nisipul grosier, predominant din particule de cuarţ cu Ø cuprins între 2 şi 0,2 mm, nu
prezintă capacitate de reţinere a apei, ascensiunea capilară este aproape nulă.
 GRUPE DE CLASE, CLASE ŞI SUBCLASE TEXTURALE
TABELUL 3. 1
Simbol Denumire Argilă Praf Nisip Raport Nf/Ng
hărţi 0,002-0,02 mm
<0,002 mm 2-0,02 mm

g Texturi grosiere ≤12 ≤32 ≥56 oricare

Nisip ≤5 ≤32 ≥63 oricare

Nisip grosier ≤5 ≤32 ≥63 <1

Nisip mijlociu ≤5 ≤32 ≥63 1-20

Nisip fin ≤5 ≤32 ≥63 <20

u Nisip lutos 6-12 ≤32 56-94 oricare

Nisip lutos grosier 6-12 ≤32 56-94 <1

Nisip lutos mijlociu 6-12 ≤32 56-94 1-20

Nisip lutos fin 6-12 ≤32 56-94 <20

m Texturi mijlocii 13-32 ≤32 35-87 oricare

Lut nisipos

≤20 ≤32 48-87 oricare

Lut nisipos grosier 13-20 ≥33 ≤67 oricare

Lut nisipos mijlociu 13-20 ≤32 48-87 <1

Lut nisipos fin 13-20 ≤32 48-87 1-20

Lut nisipos prăfos ≤20 ≤32 48-87 >20

praf ≤20 33-50 30-67 oricare

≥51 ≤49 oricare

l Lut 21-32 ≤79 ≤79 oricare

 Lut nisipo-argilos 21-32 ≤14 54-79 oricare

Lut mediu 21-32 15-32 23-52 oricare

Lut prăfos 21-32 33-79 ≤46 oricare

f Texturi fine ≥33 ≤67 ≤67 oricare

Lut argilos 33-45 ≤67 ≤79 oricare

Argilă nisipoasă 33-45 14 41-67 oricare

Lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52 oricare

Lut argilo-prăfos 33-45 33-67 ≤34 oricare

a Argilă ≥46 ≤54 ≤54 oricare

Argilă lutoasă 46-60 ≤32 8-32 oricare

Argilă prăfoasă 46-60 33-54 ≤21 oricare

Argilă medie 61-70 ≤39 ≤39 oricare

Argilă fină ≥71 ≤29 ≤29 oricare

o Nu este cazulxxx

c Sedimente cu peste 40% CaCO3

p Roci compacte fisurate şi pietrişuri

z Roci compacte dure

- Depozite organice

xxx
se aplică la materialele organice, depozite calcaroase

2.1.2. Clasificarea texturală a solului

Orice tip de sol este constituit din particule de nisip, praf şi argilă, însă proporţia de
participare a acestor fracţiuni depinde atât de compoziţia granulometrică a rocii pe care s-a
format cât şi de condiţiile de solificare. În funcţie de alcătuirea granulometrică, fiecare orizont
pedogenetic poate fi încadrat în grupa de clase texturale, clasa texturală şi subclasa texturală.
 În ţara noastră, a fost oficializată metodologia elaborării studiilor pedologice (I.C.P.A.,
1987), cu ajutorul căreia se poate stabili clasa şi subclasa texturală pentru fiecare orizont de sol.
În baza acesteia, au fost separate 3 grupe de clase texturale, 6 clase şi 23 subclase.

Texturi grosiere (soluri uşoare), cuprinde clasele nisip (N) şi nisip lutos (U). Fiecare
clasă se subdivide în 3 subclase în funcţie de ponderea celor trei fracţiuni granulometrice şi a
raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.

Texturi mijlocii (soluri mijlocii), cuprinde clasele lut nisipos (S) şi lut (L), care se subdivide
în câte cinci subclase texturale.

Texturi fine (soluri grele), cuprinde clasele lut argilos (T) cu trei subclase texturale şi
argilos (A) cu patru subclase texturale.

În cazul solurilor formate pe materiale dure (specifice zonelor montane), pot fi întâlnite
fragmente de roci de dimensiuni diferite, constituind scheletul solului. Odată cu determinarea
granulometriei solului, se apreciază: cantitatea de schelet, natura mineralogică a acestuia şi
proporţia diferitelor categorii de fragmente. Cunoscându-se aceste elemente, se poate calcula
volumul de sol ce poate fi utilizat (explorat) de rădăcinile plantelor cunoscut sub denumirea de
volum edafic util (VEU).

VEU (%) = Adâncimea rocii dure x (100 - % schelet)/150

2.3. Structura solului şi tipuri de structură

Structura solului reprezintă modul de aranjare a particulelor elementare de sol în

formaţiuni mai complexe denumite agregate structurale, de diferite forme şi dimensiuni,
separate prin fisuri, goluri, planuri de desprindere etc.

În funcţie de mărime, formă, caracterele suprafeţelor şi muchiile elementelor structurale

se deosebesc mai multe tipuri de structură (după ICPA, 1987, în colaborare cu SNRSS):

• monogranulară, particulele elementare nu sunt grupate în elemente structurale; grăunţi

minerali nelegaţi – nisip;

• masivă, la care particulele minerale sunt consolidate sau cimentate;

 • glomerulară, unde elementele structurale sunt aproximativ sferice, poroase, specifică
orizontului Am;

• grăunţoasă, cu elementele structurale de formă sferoidal-cuboidă, neporoase;

• poliedrică-angulară, unde elementele structurale sunt dezvoltate pe cele trei axe

rectangulare, feţe netede, muchii ascuţite etc.;

• poliedrică-subangulară, asemănătoare cu cea granulară, dar cu muchiile rotunjite;

• prismatică, cu axul vertical al elementelor mai dezvoltat decât cel orizontal, specifică
orizontului Bt;

• columnoidă, asemănătoare celei prismatice dar cu muchiile rotunjite;

• columnară, asemănătoare celei prismatice dar cu capetele prismelor rotunjite, întâlnită

de regulă în orizontul Btna;

• sfenoidală, specifică orizonturilor vertice, elementele structurale sunt mari înclinate sub
un unghi cuprins între 10-60o faţă de orizontală;

• lamelară sau foioasă, având axul orizontal mai dezvoltat decât cel vertical, specifică
orizonturilor de tip E;

• compusă, unde agregatele mai mari de desfac în agregate mai mici.

CAPITOLUL III
 FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL

3.1 Procese pedogenetice şi orizonturi rezultate

Principalele procese pedogenetice care au dus la formarea solurilor din ţara noastră,
specifice zonei temperate, sunt: bioacumularea, argilizarea, argiloiluvierea, gleizarea şi
stagnogleizarea, podzolirea humico feriiluvială, salinizarea şi alcalizarea precum şi procesele
vertice. Aceste procese se manifestă diferit în funcţie de condiţiile de mediu (rocă, organisme,
climă, relief, ape freatice şi stagnante etc.).

3.1.1. Bioacumularea şi orizonturile rezultate

Bioacumularea, procesul de bază al solificării, prin care se acumulează în sol materie

organică aflată în diferite stadii de descompunere şi în urma căruia se formează orizonturile: A,
O şi T.

Orizontul „A", este un orizont mineral, format la suprafaţa solului care datorită condiţiilor
în care s-a format , se poate diferenţia în: Am, Ao, Au şi Ame.

Orizontul Am (molic), se formează de regulă în zona de stepă, pe seama vegetaţiei de

natură ierboasă, prezintă nuanţe brun-negricioase, structură glomerulară bine dezvoltată,
textură lutoasă, conţinut de materie organică minim 1%, cu grosimea orizontului de cel puţin 25
cm, diagnostic pentru clasa cernisoluri, având un grad de saturaţie în baze (V%) peste 53.

Orizontul Ao (ocric), se formează în zonele de silvostepă, prin intermediul litierei,

prezintă nuanţe mai deschise, brun-gălbui, structură grăunţoasă sau poliedrică, de minim 20 cm
grosime, având textură în general lutoasă, întâlnit la clasa luvisoluri dar nu constituie caracter
diagnostic.

Orizontul Au (umbric), format în zonele de pădure şi pajişti alpine, cu climat rece şi

umed, nuanţe închise, cu grosimea de minim 2,5 cm, structură grăunţoasă slab formată,
diagnostic pentru clasa umbrisoluri, având gradul de saturaţie în baze sub 53 %.
 Orizontul Ame (molic eluvial sau greic), este un suborizont format sub Am, prin levigarea
anumitor compuşi din orizontul superior, este îmbogăţit în particule de cuarţ, mai deschis la
culoare, cu grosimea de 10-15 cm, specific solurilor faeoziomurilor greice (cenuşii).

Orizontul „O", este un orizont organic nehidromorf, format prin acumulare de materie
organică la suprafaţa solului nesaturat sau parţial saturat cu apă. În funcţie de stadiul de
dezvoltare, acest orizont poate fi:

◦ orizont de litieră (Ol), alcătuit din materie organică slab descompusă;

◦ orizont de fermentaţie (Of), alcătuit din materie organică parţial descompusă, la care se
observă natura materialului din care provine;

◦ orizont de humificare (Oh), materie organică total descompusă.

Orizontul „T", este un orizont organic hidromorf sau turbos, format pe seama materiei
organice descompusă în condiţii de mediu saturat cu apă o mare parte din an. În funcţie de
gradul de descompunere, acest orizont poate fi:

◦ fibric, cu materie organică slab descompusă;

◦ hemic, cu materie organică mediu descompusă;

◦ sapric, cu materie organică total descompusă;

3.1.2. Procese de argilizare şi orizonturi rezultate

Argilizarea este un proces de transformare a mineralelor primare în minerale secundare

(argiloase) în urma căruia orizontul subiacent se îmbogăţeşte în argilă „in situ", (pe loc). în
urma acestui proces se formează orizontul B cambic, (lat. cambiare = schimbare) notat cu Bv
(germ. verwitterung = alterare).

Orizontul Bv este relativ sarac în humus, mai roşcat faţă de materialul parental pe care
s-a format, datorită prezenţei oxizilor de fier, rezultaţi din alterarea silicaţilor; prezintă o structură
poliedrică subangulară sau columnoid prismatică, textura în general fină, total levigat de săruri
solubile şi carbonaţi, având o grosime de minim 15 cm, însă, limita de apariţie este la peste 25
cm de la suprafaţă.
 3.1.3. Procese de argiloiluviere şi orizonturi rezultate

Argiloiluvierea este un proces de migrare a argilei, care se produce în două etape:

eluviere (levigarea argilei din partea superioară a profilului de sol) şi iluvierea (depunerea
acesteia în profunzime). Acest proces se desfăşoară în condiţii de climat ceva mai umed cu
media anuală a precipitaţiilor în jur de 550 mm, ceea ce corespunde unui regim hidric periodic
percolativ.

În prima etapă (eluviere), se formează orizontul de tip E, care în funcţie de intensitatea

proceselor de levigare, se pot diferenţia orizontul El (eluvial luvic) şi respectiv Ea (eluvial albic).
Ambele orizonturi au nuanţe deschise, deoarece sunt îmbogăţite în silice şi particule de cuarţ,
sunt slab structurate sau cel mult cu structură lamelară. Aceste orizonturi sunt specifice
luvosolurilor şi planosolurilor.

În a doua etapă (iluviere), se formează orizontul B argic, argiloiluvial sau textural, notat
cu Bt, orizont ce se caracterizează morfologic astfel:

- acumularea argilei şi a oxizilor de fier, care imprimă solului o nuanţă uşor roşcată;
- structură prismatică bine dezvoltată, cu muchiile bine delimitate;
- levigarea sărurilor solubile şi a carbonaţilor;
- grosime de 60-140 cm sau mai mult;
- textură fină sau argiloasă, datorită acumulării acesteia prin iluviere;
- orizont diagnostic pentru clasa luvisoluri.

3.1.4. Procese de chiluviere sau spodosolizare şi orizonturi rezultate.

Acest proces constă în migrarea sescvioxizilor (oxizi de fier si/sau aluminiu) de la

suprafaţa profilului către baza acestuia, uneori şi a fracţiunilor humice solubile sub formă de
chelaţi. Are loc în condiţii de mediu rece şi umed, asociat unei acidifieri permanente a soluţiei
solului (pH <5), predominant în zonele de pădure unde procesele de descompunere se
desfîoară lent, prin intermediul ciupercilor, cu formare de acizi fulvici.

Ca şi procesul anterior, chiluvierea are loc în două faze (etape):

 În prima etapă, are loc levigarea sescvioxizilor de fier şi aluminiu cu formarea orizontului
Ea (eluvial albic sau spodic), îmbogăţit rezidual în silice coloidală şi cuarţ cu nuanţă cenuşiu-
deschis.

În a doua etapă, se acumulează sescvioxizii de fier şi aluminiu şi uneori acizi humici,

formîndu-se orizontul B humico-feriiluvial sau spodic, notat Bhs cu nuanţe brun negricioase sau
se pot acumula sescvioxizi în detrimentul acizilor humici formându-se orizont B feriiluvial, notat
Bs.

De regulă, pe profilul de sol se pot individualiza orizonturile Ea şi Bhs, unde procesele

de chiluviere sunt mai intense sau se formează orizontul Bs în absenţa orizontului Ea.

3.1.5. Procese de gleizare şi stagnogleizare şi orizonturi rezultate

Aceste procese se formează datorită procesului prelungit de umiditate, pe de o parte

datorat apelor freatice situate aproape de suprafaţa solului (gleizare) şi pe de altă parte a apelor
pluviale şi irigaţii (stagnogleizare) care se acumulează şi stagnează la suprafaţa solului.

În ambele cazuri, are loc reducerea compuşilor de fier şi mangan, mobilizarea acestora
în pereţii porilor de-a lungul fisurilor sau pe urmele de rădăcini (biogoluri), pe feţele sau în
interiorul agregatelor structurale.

Procesele de gleizare determină formarea unui orizont specific numit orizont gleic notat
cu G, care în funcţie de intensitatea acestuia poate fi: gleic de reducere (Gr) sau gleicde
oxidoreducere (Go).

Orizontul Gr se formează în condiţii prelungite de anaerobioză, prezintă nuanţe verzui,

vineţii, albăstrui sau cenuşii, nestructurat.

Orizontul Go, se formează în condiţii alternante de anaerobioză, de regulă deasupra

orizontului Gr, având un fond marmorat (pete brun-gălbui pe fond vineţiu).

Procesele de stagnogleizare se formează datorită stagnării apei la suprafaţa solului în

condiţii de drenaj defectuos, prezenţa unui substrat greu permeabil şi precipiaţii de regulă peste
600 mm.
 În astfel de condiţii, se formează orizontul stagnogleic notat W (în condiţii de
anaerobioză) şi stagnogleizat otat w (în condiţii alternante de anaerobioză). Deoarece se
formează la suprafaţă unde predomină procesele de bioacumulare, aceste orizonturi se
grefează pe orizonturile de bază (A, B), având nuanţe cenuşiu-închis, brun-cenuşiu etc.

Atât orizonturile de gleizare cât şi cele de stagnogleizare sunt specifice clasei hidrisoluri
precum şi subtipurilor gleic şi stagnic ale altor tipuri de sol.

3.1.6. Procese de salinizare, sodizare şi orizonturile rezultate

Ambele procese se formează în condiţii de mediu secetos şi uscat, cu apa freatică

aproape de suprafaţă şi mineralizată (îmbogăţită în săruri).

Salinizarea, reprezintă procesul de îmbogăţitire a solului în săruri solubile iar sodizarea

(alcalizarea) îmbogăţirea complexului coloidal în ioni de sodiu. Pe lângă cele menţionate
salinizarea poate fi determinată şi de prezenţa materialului salifer bogat în săruri (marne
salifere). În urma acestor procese se pot forma următoarele orizonturi:

- orizont salic (sa), cu acumulare de săruri solubile de peste 1,00-1,15 %;

- orizont salinizat sau hiposalic (sc), unde conţinutul în săruri solubile este cuprins între
0,1-1,0 % şi 0,15-1,5 %.

- orizont natric (na), având un conţinut de peste 15 % sodiu în complex;

- orizont alcalizat sau hiponatric (ac), având între 5 şi 15 % sodiu în complex.

Toate aceste orizonturi descrise, se grefează pe alte orizonturi de bază (Ao, Am, Btna)
fiind specifice clasei salsodisoluri, care încadrează cele două tipuri de sol: solonceac şi soloneţ.

În teren, aceste soluri pot fi identificate prin lipsa totală a vegetaţiei, din acest motiv fiind
cunoscute sub numele de chelituri, sau prezenţa vegetaţiei specifice adaptată la astfel de
condiţii: Salicornia herbaceea, Salsola soda, Suaeda maritima, Arthemisia salina, Statice
gmelini etc.

3.1.7. Procese de migrare a carbonaţilor şi orizonturi rezultate

 Pe profilul de sol pe lângă sărurile solubile şi componenţii coloidali sunt translocaţi şi
depuşi în profunzime şi carbonaţii de calciu, proces cunoscut sub numele de carbonatoiluviere.
Se formează de regulă la baza profilului de sol, pe seama materialului parental de tip C unde se
acumulează carbonat de calciu în proporţie de peste 12 % pe o grosime de minim 20 cm, care
se numeşte orizont carbonatoacumulativ, calcic sau calxic, notat Cca.

3.1.8. Procese vertice şi orizonturi rezultate

Aceste procese se formează în zone unde materialul parental este reprezentat de argile
gonflante (care îşi măresc volumul prin umezire) cu un conţinut de peste 30 %, (frecvent peste
50 %).

Pe astfel de soluri (terenuri), în perioadele secetoase, apar crăpături la suprafaţă de

minim 1 cm pe adâncime de cel puţin 50 cm, iar în perioadele umede, agregatele structurale îşi
măresc volumul, alunecă unele peste altele formându-se aşa numit-ul relief de gilgai sau
coşcove.

În urma acestor fenomene sau procese vertice (lat. verto = întoarcere) se formează
orizontul vertic, notat cu y care are peste 30 % argilă gonflantă şi orizontul pelic, notat cu z,
având peste 45 % argilă predominant nesmectitică.
 CAPITOLUL IV

DETERMINAREA ÎNSUŞIRILOR FIZICE

4.1. Determinarea umidităţii solului

În mod convenţional, umiditatea reprezintă cantitatea de apă care poate fi îndepărtată

din sol prin uscare în etuvă la temperatura de 105 0C, exprimată în grame şi raportată la 100 g
sol uscat.

Principiul de determinare este ca proba de sol să fie uscată la etuvă până la o masă
constantă şi determinarea prin cântărire a cantităţii de apă pierdută.

Mod de lucru:

- cu ajutorul sondei tub, se recoltează proba de sol pe adâncimea interesată;

- circa 30 g sol din probă se introduce într-o fiolă de alumniu, în prealabil tarată şi
numerotată;

- se cântăreşte fiola cu sol umed;

- se scoate capacul şi se pune sub fiolă, apoi se introduce la etuvă la 105 0C, timp de 8
ore până când masa fiolei rămâne constantă;

- se scoate fiola, se pune capacul şi se introduce în exicator;

- se recântăreşte fiola cu sol uscat.

 b−c
U (%) = c−a

unde: U – umiditatea (%)

a – tara fiolei

b – fiola cu sol umed

c – fiola cu sol uscat

4.2. Determinatea densităţii aparente, porozităţii totale şi gradului de tasare

Densitatea solului, reprezintă masa unităţii de volum a părţii solide a solului şi se

determină cu relaţia:

D = M/Vs (g/cm3)

Valoarea densităţii solului, depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia chimică a

componentelor solului şi structura mineralelor componente. Aceste componente au densităţi
diferite cuprinse între 0,8-0,9 cm3 la materia organică proaspătă; 1,2-1,8 g/cm3 la materia
organică humificată şi peste 2,0 g/cmc în cazul componentelor minerale: 2,5-2,8 g/cm 3 la cuarţ;
3,4-5,2 g/cm3 la limonit, hematit; 2,7-3,1 g/cm3 la muscovit şi biotit etc.

Densitatea aparentă, reprezintă masa unităţii de volum a solului în aşezare naturală şi

se determină cu relaţia:

Da = M/Vt (Vs+Vp) g/cm3)

Valorile densităţii aparente depind de starea de afânare sau tasare a solului, de natura
solului, de adâncime etc. Aceste valori variază între 1-2 g/cm 3, însă de regulă, sunt cuprinse
între 1,0 şi 1,6 g/cm 3. Starea de aşezarea a solului influenţează capacitatea de reţinere a apei,
permeabilitatea pentru apă şi aer, rezistenţa mecanică opusă de sol la efectuarea lucrărilor
agricole şi pătrunderea rădăcinilor.

Porozitatea totală a solului, este o însuşire fizică ce exprimă proporţia porilor din sol
ocupaţi cu apă şi aer. Se determină cu ajutorul formulei:
 PT = (1-Da/D) 100 (%)

Valorile porozităţii totale depind în special de textura şi structura solului. Astfel,

porozitatea totală creşte de la soluri nisipoase către argiloase şi de la soluri nestructurate către
soluri structurate.

Condiţii optime de porozitate se realizează la soluri cu textură mijlocie şi cu structură

glomerulară, porozitatea totală având valori de 50-60 %.

Gradul de tasare, este o altă însuşire a solului care se corelează cu valorile densităţii
aparente şi porozităţii totale, astfel:

Interpretarea gradului de tasare

Tabelul 4.1

Simbol T1 T2 T3 T4 T5 T6

Denumire Foarte Afânat Netasat Slab tasat Moderat Puternic

afânat tasat tasat

Limite -18 -18…-11 -10…0 1…10 11…18 18

Gradul de tasare (GT %) se calculează cu formulele:

PMN - PT

GT =  x 100

PMN

PMN = 45 + 0,163A

în care: PMN - porozitatea minimă necesară (%);

PT - porozitatea totală (%);

 A - conţinutul în argilă (%)

4.3. Determinarea indicilor hidrofizici (CH, CO, CC, CAU, CT)

Indicii hidrofizici reprezintă anumite valori ale umidităţii solului exprimată în % sau valori
pF, unde se petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei
pentru plante. Principalii indici hidrofizici sunt:

● coeficientul de higroscopicitate (CH) – cantitatea maximă de apă pe care o probă de

sol uscată la aer o poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este pusă într-o atmosferă
saturată cu vapori (94,3 % la 250C).; valoarea acestuia depinde de textură, conţinutul de humus,
săruri şi de natura cationilor din sol; obişnuit aceste valori sunt de 1 % pentru soluri nisipoase, 8
% pentru soluri lutoase şi 14 % pentru soluri argiloase;

● coeficientul de ofilire (CO) – limita minimă de apă din sol la care plantele se ofilesc
ireversibil; depinde de aceeaşi factori ca şi CH fiind de 2 % pentru soluri nisipoase, 12 % pentru
lutoase şi 24 % pentru argiloase;

CO = CH x 1,5

● capacitatea pentru apă în câmp (CC) – cantitatea maximă de apă pe care solul o
poate reţine în spaţiile capilare o perioadă mai îndelungată şi pe care o poate pune la dispoziţia
plantelor în mod treptat; valorile acesteia depind de structură şi textură, fiind la solul nisipos de
6 % la solul lutos de 32 % şi la solul argilos de 42 %;

CC = CH x 2,73

● echivalentul umidităţii (EU) – cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol

saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe centrifuge de 1000 ori forţa
gravitaţională;

● capacitatea pentru apă capilară – cantitatea maximă de apă pe care o are solul atunci
când toţi porii capilari sunt plini cu apă; se realizează numai deasupra pânzei de apă freatică;

● capacitatea de apă utilă (CAU) – reprezintă diferenţa dintre umiditatea solului

corespunzătoare capacităţii pentru apă în camp (CC) şi umiditatea corespunzătoare
coeficientului de ofilire (CO);
 CAU = CC -CO

● capacitatea totală pentru apă (CT) – cantitatea maximă de apă pe care o conţine solul
atunci când toţi porii (capilari şi necapilari) sunt plini cu apă; corespunde unui pF – 0

PT
CT (%)=
DA

în care: CT – capacitatea totală pentru apă (% g/g);

PT – porozitatea totală (%);

DA – densitatea aparentă (g/cm3);

4.4. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului

Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale solului sunt: consistenţa, plasticitatea,

adezivitatea şi variaţia de volum.

Consistenţa, reprezintă gradul de tărie, de soliditate a unui corp, de rezistenţa acestuia

la deformare, sfărâmare etc. Se manifestă prin rezistenţa pe care o opune la diferite solicitări
mecanice (penetrare, compresiune, forfecare etc.). Valorile acestei însuşiri, variază de la un sol
la altul, în funcţie de textură, structură, conţinut în humus, de natura cationilor adsorbiţi, de
starea de afânare sau tasare etc.

Plasticitatea, se referă la proprietatea materialelor de a se modela uşor prin apăsare şi

de a nu mai reveni la forma iniţială. Solurile, prezintă plasticitate cu excepţia celor cu textură
grosieră (nisipoase). Plasticitatea nu se manifestă la soluri prea umede sau prea uscate ci
numai la un anumit interval de umiditate. Limitele extreme creează probleme atât pentru
efectuarea lucrărilor mecanice cât şi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Adezivitatea, reprezintă proprietatea solului de a adera la uneltele (manuale sau

mecanice) cu care se lucrează. Valorile adezivităţii se corelează cu indicii hidrofizici în sensul că
acestea cresc odată cu creşterea conţinutului de apă din sol (de la coeficientul de
higroscopicitate până la capacitatea totală). Este influenţată de textură, structură, conţinut de
humus, natura cationilor adsorbiţi de complexul coloidal.
 Variaţia de volum a solului, este o proprietate caracteristică a solurilor care constă în
faptul că prin îmbibare cu apă solul îşi măreşte volumul (gonflare) iar prin uscare revine la cel
iniţial (contracţie).

Gonflarea este influenţată în mare măsură şi de natura cationilor care saturează

complexul argilohumic. Aşadar, ionii de sodiu determină o gonflare mai puternică comparativ cu
cei de calciu.

Fenomenul de gonflare-contracţie provoacă mari probleme privind dezrădăcinarea

plantelor în special la sfârşitul iernii fiind influenţat de umiditate şi de îngheţ-dezgheţ.
 CAPITOLUL V

DETERMINAREA ÎNSUŞIRILOR CHIMICE

5.1. Determinarea humusului

Metoda se bazează pe oxidarea carbonului din substanţele organice existente în sol cu
ajutorul dicromatului de potasiu în mediu de acid sulfuric.

2K2Cr2O7 + 8H2SO4 + 3C = 2K2SO4 + 2Cr2(SO4)3 + 3CO2 + 8H2O

Este o metodă indirectă de apreciere a cantităţii de humus deoarece se cunoaşte

conţinutul în carbon care se multiplică cu ajutorul unui factor determinat experimental. Se
foloseşte o cantitate în exces de dicromat de potasiu în mediu de acid, exces ce se determină
exact cu ajutorul sării Mohr, în prezenţa unui indicator redox.

K2Cr2O7 + 6FeSO4 + 7H2SO4 = K2SO4 + Cr2(SO4)3 + 3Fe2(SO4)3 + 7H2O

 Cantitatea de substanţă organică se calculează din cantitatea de dicromat de potasiu
folosit pentru oxidare.

Mod de lucru:

- se cântăreşte 0,1 g sol care se introduce într-un vas conic de 100 ml;
- dintr-o biuretă se adaugă 10 ml dicromat de potasiu în acid sulfuric de conc. 0,4 n;
- balonul se acoperă cu o pâlnie având rol de refrigerent, apoi se fierbe sub nişă
aprox. 5 min.;
- se răceşte şi se trece cantitativ conţinutul balonului prin spălări repetate cu apă
distilată folosind cca. 150 ml într-un alt vas de 500 ml;
- se adaugă 15-20 picături difenilamină iar conţinutul vasului capătă o nuanţă negru-
violet;
- se titrează excesul de dicromat de potasiu cu sare Mohr 0,2 n până ce conţinutul
virează de la albastru-volet la verde;
- se notează cantitatea de sare Mohr folosită la titrare
Pentru a determina cantitatea de sare Mohr ce corespunde la 10 ml dicromat de potasiu
în mediu de acid sulfuric, în paralel se execută o probă martor (fără sol).

( a−b )⋅0 , 0012

x 100
C (%) = m

Humus (%) = C% x 1,724

unde:

a – conţinutul în ml de sare Mohr, folosită la titrarea probei martor;

b - conţinutul în ml de sare Mohr, folosită la titrarea probei luată în lucru;

100 – factor ptr. raportare procentuală;

0,0012 – cantitatea de carbon din humus, oxidată de 1 ml de acid cromic;

m – g sol luat în analiză;

1,724 – factor de multiplicare.

 Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de textura solului conform tabelului …

Clase de conţinut de materie organică

Tabelul ….

Limite (%) pentru diferite clase texturale

Denumire
lut-nisipos lut lut-argilos argilos

Extrem de mic < 0,5 < 0,6 < 0,8 ≤1

Foarte mic 0,6 – 1,1 0,7 – 1,3 0,9 – 1,5 1,1 – 2,0

Mic 1,2 – 2,2 1,4 – 3,0 1,6 – 3,5 2,1 – 5,0

Mijlociu 2,3 - 5,5 3,1 – 6,5 3,6 – 8,0 5,1 – 10,0

Mare 5,6 – 8,5 6,6 – 10,5 8,1 – 12,5 10, 1 – 16,0

Foarte mare 8,6 – 11,9 10,6 – 13,9 12,6 – 16,7 16, 1 – 21,0

Extrem de mare 12,0 – 24,0 14,0 – 26,5 16,8 – 30,0 21,1 – 35,0

5.2 Determinarea reacţiei solului (pH-ul)

Reacţia solului este însuşirea acestuia de a disocia ioni de hidrogen (H +) sau hidroxil
(OH-) când vine în contact cu apa. Cunoaşterea acestei însuşiri are o mare importanţă în
caracterizarea solurilor şi pentru practica agricolă, influenţează activitatea microorganismelor
din sol, influenţează atât vegetaţia spontană cât şi cea cultivată, creşte presiunea osmotică
influenţând concentraţia soluţiei solului, alegerea sortimentului de culturi prin cerinţele fiecărei
plante.

Pentru exprimarea acidităţii sau alcalinităţii se foloseşte noţiunea de pH., introdusă de

suedezul Sorensen (1909). pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al ionilor de hidrogen
dintr-o soluţie: pH = -lg aH+, unde a – concentraţia ionilor de H.

Mod de lucru:

- se cântăresc 10g sol care se introduce într-un vas conic de 150 ml;
- se adauga 25 ml apă distilată astfel încât raportul sa fie 1:2,5
- se agită 10-15 min.;
- se filtrează într-un vas conic de 100 ml;
- se extrag 10 ml filtrat care se introduc într-o eprubetă având acelaşi diametruca şi
scara de pH;
- se adaugă 0,6 ml indicator Aleamovski şi se omogenizează soluţia;
- se compară culoarea soluţiei cu scara de pH.

Interpretarea este conformă cu datele prezentate în tabelul …..

Limite Denumire

< 3,5 Extrem de acidă

3,6 – 4,3 Foarte puternic acidă

4,4 – 5,0 Puternic acidă

5,1 – 5,8 Moderat acidă

5,9 – 6,8 Slab acidă

6,9 – 7,2 Neutră

7,3 – 8,4 Slab alcalină

8,5 – 9,0 Moderat alcalină

9,1 – 9,4 Puternic alcalină

9,5 – 10,0 Foarte puternic alcalină

> 10,1 Extrem de alcalină

 5.3. Determinarea sărurilor solubile

Principalele săruri solubile prezente în unele soluri, uneori toxice pentru plante chiar şi în
cantităţi reduse, sunt reprezentate de cloruri (Cl -), sulfaţi (SO4) şi carbonaţi (CO3) ai metalelor
alcaline, în special sodiu.

Mod de lucru:

- într-un vas conic de 250-300 cm3 se introduc 10 g sol peste care se adauga 50 cm 3 apă
distilată cu ajutorul unui cilindru gradat;

- se agită conţinutul circa 10 minute, după care se filtrează într-un alt vas de 200 cm 3 folosind o
pâlnie cu filtru;

- din extractul apos se extrag câte 2 cm 3 care se introduc în trei eprubete în vederea efectuării
reacţiilor chimice de identificare a sărurilor solubile;

- în prima eprubetă se introduc 1-2 picături fenolftaleină care în prezenţa Na 2CO3, extractul
virează spre roşu intens (reacţie puternic alcalină);

- în a doua eprubetă se adaugă 3-5 picături clorură de bariu 10 % care în prezenţa sulfaţilor
precipită ionii SO4 sub formă de BaSO4 un precpitat alb-sidefos, conform reacţiei:

Na2SO4 + BaCl2 = BaSO4 + 2NaCl

- în a treia eprubetă se adaugă 3-5 picături azotat de argint care în prezenţa clorurii precipită
ionii de Cl- sub formă de AgCl, un precipitat alb-lăptos, conform reacţiei:

NaCl + AgNO3 = AgCl + NaNO3

 CAPITOLUL VI

6. CARTAREA ŞI BONITAREA TERENURILOR

6.1 . Cartarea solurilor

Cartarea solurilor, este o operaţie complexă de examinare sistematică, descriere şi
clasificare a profilelor de sol, precum şi delimitarea unităţilor cartografice dintr-un anumit areal.
Unitatea cartografică de sol este o suprafaţă de teren omogenă, reprezentată de acelaşi tip,
subtip, variantă de sol, formată în aceleaşi condiţii de mediu (rocă, relief, climă, vegetaţie etc.).

În ţara noastră, cercetările pedologice sunt concretizate pe hărţi la diferite scări (mică,
mijlocie, mare şi foarte mare). În 1964 respectiv 1970 a fost elaborată prima hartă pedologică a
României, de către Institutul de Studii Pedologice, la scara 1:1000 000 (scară mică).
 Operaţiunea de cartare se desfăşoară pe parcursul a mai multor faze şi anume: de
pregătire, de teren, de laborator şi de birou.

Faza de pregătire, se referă la aspectele ştiinţifice şi tehnico-organizatorice, de care

depinde randamentul pedologului (specialistului) în teren. Se stabileşte tematica de lucru, se
consultă materialele documentare (hărţi, aerofotograme etc.), se pregătesc materialele şi
instrumentele de lucru (trusă pedologică, aparat foto, ruletă, lupă, eclimetru, curbimetru, busolă,
mijloc de transport etc.).

Faza de teren, cuprinde totalitatea operaţiunilor ce se execută în teren, începând cu

recunoaşterea terenului şi stabilirea itinerariului de lucru, amplasarea profilelor de sol,
cercetarea în detaliu a solurilor şi condiţiilor naturale de formare a acestora (delimitarea
unităţilor de sol, recoltarea de probe etc).

Faza de laborator şi birou, este cea mai laborioasă deoarece se execută analizele
tuturor probelor de sol recoltate, se definitivează hărţile de soluri şi altele ajutătoare (harta
reliefului, hidrologică, litologică, pedoameliorativă etc.), în vederea întocmirii raportului sau
memoriului pedologic.

Importanţa cartării solului

Studiile de sol constituie o necesitate a cunoaşterii şi recomandării anumitor probleme

de exploatare a solurilor în vederea recomandării acestora pentru cele mai propice folosinţe şi
pentru menţinerea sau chiar îmbunătăţirea fertilităţii solului, mai importante fiind:

- elaborarea de hărţi care să cuprindă identificarea tipurilor, subtipurilor, varietăţilor,

familiilor şi variantelor de sol;

- obţinerea de cartograme privind unele însuşiri ale solurilor precum şi a indicatorilor

tehnologici (cerinţe de ameliorare);

- obţinerea de cartograme privind notele de bonitare şi clasele de fertilitate;

- conservarea şi utilizarea raţională a fondului funciar;

- valorificarea terenurilor nisipoase, a solurilor acide sau alcaline, a solurilor cu exces de

umiditate etc.;

- proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

 - aplicarea corectă a lucrărilor agrotehnice, aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor;

- alcătuirea planurilor pe culturi, a cheltuielilor şi veniturilor, a necesarului de materiale

etc.

6.2. Bonitarea terenurilor

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere

aprofundată a condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului de
favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură, prin intermediul unui sistem de
indici tehnici şi note de bonitare (Teaci şi colab, 1985).

Deoarece capacitatea de producţie a terenurilor este determinată atât de factorii naturali

cât şi de factorul antropic prin lucrări ameliorative, este necesar a se realiza bonitarea
terenurilor atât pentru condiţii naturale cât şi pentru condiţii de amenajare şi ameliorare a
acestora (potenţare).

În acest scop, se utilizează metodologia elaborării studiilor pedologice, vol. 2 (ICPA,

1987).

Pentru obţinerea notei de bonitare, din multitudinea condiţiilor de mediu ce

caracterizează fiecare unitate de teren ecologic omogenă (TEO) delimitată prin studiul
pedologic, s-au ales numai cele considerate mai importante şi anume:

- temperatura medie anuală – valori corectate, ind. 3 C;

- precipitaţii medii anuale – valori corectate, ind. 4 C;
- gleizarea, ind. 14;
- stagnogleizarea, ind. 15;
- salinizarea şi/sau alcalizarea, ind 16/17;
- textura în Ap sau în primii 20 cm, ind. 23 A;
- volumul edafic, ind 133;
- poluarea ind. 29;
- panta, ind. 33;
- alunecări, ind. 38;
- adâncimea apei freatice, ind. 39;
 - inundabilitatea, ind. 40;
- excesul de umiditate de suprafaţă, ind. 181;
- porozitatea totală, ind 44;
- conţinutul în CaCO3 total pe 0-50 cm, ind. 61;
- reacţia în Ap sau în primii 20 cm, ind. 63;
- gradul de saturaţie în baze în Ap sau în primii 20 cm, ind. 69;
- rezerva de humus în stratul 0-50 cm, ind 144.
Fiecare dintre indicatorii menţionaţi, participă la stabilirea notei de bonitare printr-un
coeficient de bonitare ce variază între 0 şi 1 (însuşire nefavorabilă sau optimă pentru exigenţele
folosinţei sau plantei luată în considerare).

Nota de bonitare pe folosinţe şi culturi se obţine înmulţind cu 100 produsul coeficienţilor

celor 17 indicatori luaţi în considerare la stabilirea notei de bonitare, care variază între 0 şi 100.

Nota de bonitare pentru arabil se calculează ca medie aritmetică a notelor pentru culturi
agricole care prezintă cea mai mare favorabiliate, în unitatea de teren considerată.

6.2.1. Bonitarea terenurilor amenajate şi ameliorate

Prin amenajarea şi folosirea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii

ameliorative, unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate. Astfel, se
impune reducerea sau anularea penalizării introduse prin coeficienţii de bonitare, operaţiune
numită potenţarea notelor de bonitare.

Potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai însuşirilor ameliorabile prin

lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri funciare. Practic, potenţarea notelor de bonitare se
face prin înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a notelor obţinute la bonitarea naturală.
Potenţarea se face numai pentru acele lucrări care au un efect de durată şi care modifică
substanţial starea generală de productivitate a terenului şi anume:

- Lucrări de îmbunătăţiri funciare (ind. 271) – îndiguire, desecare, drenaj de adâncime,

irigaţie, combaterea salinităţii şi alcalinităţii, prevenirea şi combaterea eroziunii şi terasarea
terenurilor în pantă;

- Lucrări agropedoameliorative (ind. 272) – amendarea calcică şi gipsică, afânarea

adâncă, fertilizare ameliorativă, combaterea poluării, etc.
 Potenţarea notelor de bonitare se poate realiza în diferite ipoteze:

- pentru lucrări ameliorative existente;

- pentru lucrări ameliorative prevăzute pentru a se realiza la nivelul unui an anume;
- pentru ipoteza executării tuturor lucrărilor ameliorative necesare pe teritoriul
respectiv.
Nota de bonitare medie pe ţară este de 45 pentru terenuri arabile, 28-31 pentru pajişti şi
20-35 pentru vii şi pomi (Teaci, 1980).

Prin aplicarea măsurilor de ameliorare a solurilor şi de amenajare a teritoriului, nota de

bonitare poate creşte în medie până la 78 pentru terenuri arabile, la 42-49 pentru pajişti şi la 36-
51 pentru plantaţii pomi-viticole (deci cu aprox. 50-70 %).

Notele de bonitare pot fi folosite cu o anumită aproximaţie pentru estimarea recoltelor ce

s-ar putea obţine pe un anumit teren. Astfel, se înmulţeşte nota de bonitare cu echivalentul de
recoltă/ha, într-o perioadă de vegetaţie pentru un punct de bonitare. Pentru o tehnologie medie
se foloseşte în prezent, de exemplu la grâu, 40 kg/ha pentru un punct, revenind în cazul unui
teren cu nota 60 pentru grâu la 2400 kg/ha. Acest echivalent variază cu planta şi tehnologia
aplicată.

De fapt, productivitatea unui teren pentru o anumită plantă este dată de relaţia:

Yp = NpBpMp

unde: Np – nota de bonitare pentru planta considerată;

Bp – potenţialul biologic al plantei;

Mp - coeficient supra- sau subunitar care reflectă munca omului.

În ce priveşte relaţia, se face excepţie în cazul calamităţilor naturale (inundaţii, brume,

grindină etc.).

O deficienţă principală a metodologiei de evaluare a capacităţii de producţie a

(agro)ecosistemelor este neincluderea printre criteriile de evaluare şi a criteriului de calitate a
recoltei sau fitomasei produse, aspect ce capătă importanţă din ce în ce mai mare datorită
efectelor poluării chimice.
 6.2.2. Bonitarea cadastrală a terenurilor agricole

Bonitarea cadastrală a terenurilor agricole reprezintă o evaluare calitativă a terenurilor

folosite în producţia agricolă, ţinând seama de principalele însuşiri ale lor determinate de
condiţiile de sol, hidrologie, litologie şi relief.

În clasificarea terenurilor agricole din punct de vedere al bonitării cadastrale se folosesc

următoarele unităţi sistematice: clasa, subclasa şi grupa.

Clasa de teren se referă la calitatea terenului, exprimând sintetic potenţialul de producţie

al terenului ca rezultat al interacţiunii factorilor de mediu şi activitatea omului. Terenurile se
grupează în şase clase de calitate notate de la I la VI.

Subclasa de teren este o subdiviziune în cadrul clasei în raport cu natura factorilor sau a
proceselor de degradare. Se notează cu litere mari care se alătură cifrei romane care defineşte
clasa. De exemplu:

W – exces de umiditate stagnantă;

Q – exces de umiditate freatică;

H – inundabilitate;

S – salinizare şi/sau alcalizare;

A – aciditate;

E – eroziune în suprafaţă;

R – eroziune în adâncime,

F – alunecări sau prăbuşiri;

N – terenuri nisipoase;

V – terenuri cu soluri scheletice şi/sau stâncării;

G – terenuri poluate sau degradate prin excavare.

Grupa de teren este dată de mărimea pantei terenului de la P 0 pentru pante sub 5%
până la P6 pentru pante peste 35%. În cazul terenurilor folosite cu plante multianuale (pajişti,
plantaţii pomi-viticole) se estimează şi clasa de producţie a acestora în trei categorii: A, B şi C.
 De asemenea, prezenţa amenajărilor de îmbunătăţiri funciare se notează unde este
cazul, prin litere mari I - irigaţii; D - desecare şi/sau îndiguire şi C – amenajări antierozionale.

Repartizarea terenurilor agricole pe clase de pretabilitate

pentru diferite folosinţe în ţara noastră.

MODUL DE FOLOSINŢĂ
CLASA DE
Arabil Păşuni şi fâneţe Vii şi livezi Total
PRETABILITATE
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %

I Foarte bună 357 3.8 55 1.1 2 0.3 414 2.8

II Bună 3368 35.9 222 4.5 78 14.8 3665 24.7

III Mijlocie 2373 25.3 604 12.2 115 21.8 3092 20.8

IV Salbă 1726 18.4 1772 35.8 120 24.7 3628 24.4

V Foarte slabă 1557 16.6 2296 46.4 202 38.4 4055 27.3

Total 9381 100 4949 100 527 100 14857 100

Bonitarea cadastrală se deosebeşte de bonitarea propriu-zisă (ecologică) printr-o serie

de caracteristici şi anume:

- se referă întotdeauna la o parcelă de teren (cadastrală);

- ţine seama de factorul sau factorii limitativi pentru producţia agricolă;

- criteriul climatic nu este luat în considerare în mod direct, ci prin intermediul solului;

- nu este diferenţiată pe culturi, ci reprezintă o evaluare generală din punct de vedere

agricol;

- ţine seama de investiţiile realizate pe parcelă şi de acumulările calitative determinate

de tehnologia agricolă aplicată.