Sunteți pe pagina 1din 3

Tema Nr.

Eseu

1. Relația dintre Teoria generală a dreptului și disciplinele juridice de ramură:


Teoria generală a dreptului este o disciplină de sinteză, care oferă o viziune de
ansamblu asupra dreptului și care are scopul de a generaliza și de a abstractiza. În cadrul
acestei discipline se formează constantele dreptului sau pilonii dreptului (dreptul ca
știință), aici se formulează noțiunile, conceptele, principiile și categoriile fundamentale ale
dreptului.
Disciplinele de ramură au rolul de a aprofunda studiul relațiilor sociale de care se
ocupă fiecare. Relația dintre Teoria generală a dreptului si disciplinele de ramură constă în
faptul că Teoria generală a dreptului oferă genul proxim, iar disciplinele de ramură oferă
diferența specifică.
Teoria generală a statului și dreptului reprezintă știința juridică dedicată descifrării
aspectelor de generalitate și esențialitate a statului și dreptului ca fenomene sociale.
Științele juridice de ramură, pe de altă parte, sunt științe juridice care analizează normele
juridice și raporturile de drept aferente, după criteriul obiectului de reglementare. Toate
aceste științe juridice, ca parte a științelor sociale, sunt științe dedicate studiului existenței,
făcând parte din efortul uriaș depus de către oameni în dorința lor de cunoaștere riguroasă,
prin abstractizare și generalizare a legilor care guvernează societatea, în evouția sa. Teoria
generală a dreptului investighează problematica generală a dreptului, fiind astfel o
disciplină științifică distinctă de teoria generală a statului, împreună cu care într-un mod
intercondițional se ocupa de studiul categoriilor de stat și de drept, atât din punct de vedere
genetic cât și din punct de vedere structural și funcțional.
Teoria generală a dreptului studiază dintr-o perspectivă maximă de generalitate
fenomenul dreptului. Științele juridice de ramură studiază în mod aplicat, specific, anumite
aspecte rezultate din fenomenalitatea dreptului. Teoria generală a dreptului, din perspectiva
maxima de generalitate a studierii fenomenului dreptului, surprinde apariția, dezvoltarea și
transformarea dreptului, a normelor și raporturilor juridice, problematica elaborării,
sistematizării, interpretării și aplicării dreptului, sistemului dreptului și diviziunilor sale,
respectarea normelor de drept și răspunderea juridică. Din acest punct de vedere, Teoria
generală a dreptului investighează dintr-o perspectivă complementară perspectivei
științelor juridice de ramură, care studiază fenomenul dreptului în mod concret, specializat
și aplicat. Științele juridice de ramură aduc, din cercetarea proprie, date concrete care
transformă demersul de generalizare al teoriei generale a dreptului, fără ca aceasta să
devină o speculație sterilă, o pură generalizare teoretică. Totodată, teoria generală a
dreptului conferă științelor juridice de ramură premisa general-teoretică a înțelegerii
fenomenului juridic, perspectiva general sintetică.

2. Relația dintre drept și morală


Relația dintre drept și morală se identifică și se diferențiază totodată. Ceea ce apropie
dreptul de morală este aceea că urmăresc același scop și anume aflarea adevărului și
realizarea binelui. La prima vedere cele două noțiuni, drept si morală, se propie sub raport
formal. Atât normele juridice cât și cele morale au o ipoteză (se referă la o anumită
categorie de oameni), dispoziție (impun o anumită conduită) și sancțiune (în drept cu efecte
imediate).
Dreptul este o “morală legiferată”. Există o noțiune între drept și morală și anume
dreptatea. Ea este un liant între cele două.
Între drept și morală există o corelație organică deoarece principiile morale ale binelui,
dreptății, justiției și adevărului sunt apărate și promovate de drept. Dar, fiecare dintre cele
două categorii, respective dreptul și morala, își păstrează identitatea.

3. Compară interpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă


Interpretarea se prezintă, în funcție de subiectul care o realizează, ca interpretare
oficială sau neoficială.
Interpretare oficială (obligatorie) este acea formă de interpretare înfăptuită de un organ
sau autoritate de stat potrivit competenței sale, fiind folosită în aplicarea normei.
Interpretarea oficioasă este o modalitate de interpretare neoficială a dreptului, deși nu
are efecte obligatorii, rezultă totuși din opiniile unor conducători ai organelor de autoritate
publică, ale funcționarilor și deputaților sau ale altor persoane oficiale.
Interpretarea oficială reprezintă determinarea interesului unei norme juridice de către
autoritatea emitentă a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus în situația de
a constata că legea pe care a adoptat-o se aplică neuniform, dând naștere unei diversități de
soluții juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le acceptă. În astfel de cazuri,
el poate interveni, printr-o lege de interpretare, pentru a oblige pe toți destinatarii legii să o
aplice în același mod. Spre deosebire de interpretarea oficială, cea oficioasă reprezintă
părerea oficialității, fără a fi recunoscut expres ca atare.