Evoluţia economiei moderne

Evoluţia economiei moderne înscrie între orientările sale fundamentale, dezvoltarea şi

diversificarea serviciilor care se constituie astăzi într-un sector distinct al economiei
caracterizate printr-un dinamism înalt.

            Serviciile îşi pun amprenta asupra modului de valorificare a resurselor umane şi
natural – materiale, având o contribuţie majoră la progresul economic şi social.

            Expansiunea serviciilor, creşterea rolului lor în viaţa societăţii, se manifestă ca

trăsături ale evoluţiei în majoritatea ţărilor lumii, argumentând pentru etapa actuală,
denumirea de „societate a serviciilor”.

            Prezenţa serviciilor în structura tuturor economiilor, rolul lor stimulator,

dezvoltarea aproape fătă limite a unora dintre ele, reclamă cercetarea atentă a acestora,
a legităţilor şi mecanismelor de funcţionare a sectorului terţilor, a impactului asupra
celorlalte sectoare.

            Importanţa cresdândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă şi evoluţia

spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru cunosşteres
acestui sector. Eforturile în această direcţie sunt motivate şi de faptul că teoria
economică a acordat prea puţină importanţă serviciilor. Din această perspectivă de
abordare se poate afirma fără echivoc chiar de o rămânere în urmă a teoriei, a
clarificărilor conceptuale faţă de amploarea practică a serviciilor.

            Astfel serviciile pot fi privite ca „ocupaţia” (îndatoriri) ale unor persoane, ca

„funcţii” sau „munci prestate în folosul cuiva”, ca „organisme” sau subdiviziuni făcând
parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic.

            Sensurile cuvântului şi noţiunii de serviciu au evoluat de-a lungul timpului.

Abordările noastre vor urmări definirea „serviciilor” ca noţiune economică. Majoritatea
definiţiilor scot în evidenţă faptul că serviciile sunt „activităţi al căror rezultat este
nematerial şi deci nu se concretizează într-un produs cu existenţă de sine statătoare”.

            Asociaţia Americană de Marketing definerşte serviciul ca fiind „activitatea oferită

la vânzare care produce avantaje şi satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma
unui bun”.

            O privire de ansamblu asupra acestor definiţii scoate în evidenţă faptul că ele au o
serie de ambiguităţi.

            În realitate există foarte multe servicii care se concretizează în bunuri materiale
cum ar fi: serviciile cinematografice, editoriale, de informatică, alimentaţie publică (ce ar
putea fi analizată ca o etapă suplimentară în procesul de transformare a produselor
agro-alimentare) etc.
            Dacă vorbim de materialitatea sau nematerialitatea serviciului, trebuie să
clarficăm dacă este vorba de activitatea propriu –zisă, de  suporturile sale sau
de rezultate.

            Serviciul ca activitate reprezintă:

 prestarea efectivă şi pune în legătură activitatea prestatorului, mijloacele

materiale ale prestaţiei şi obiectul serviciilor, respectiv realitatea materială sau
socială de transformat sau modificat;
 realizarea serviciilor, determină nevoia de mână de lucru, de capital tehnic
(suportul fizic al producţiei) şi este necesar un beneficiar adică un client.

            Aşadar între procesul de producţie a serviciilor şi cel de fabricare a bunurilor

materiale, există o diferenţă principală şi anume faptul că clientul face parte din sistemul
de producţie.

            Sistemul este numit cu termenul specific de „servucţie”. Schema de mai jos
exprimă relaţiile între parteneri şi factori ce participă la procesul de producţie.

           

            Pornind de la rezultate sau output-ul activităţilor de servicii, din perspectiva

materialităţii, constatăm că serviciile pot îmbrăca forme diverse într-o gamă largă,
pornind de la intangibile pure şi diverse combinaţii de componente intangibile şi
tangibile.

            Astfel toate activităţile pot fi plasate pe o scală cuprinsă între un serviciu pur
(rezultate intangibile) şi un bun pur (nici un serviciu intangibil adăugat bunului tangibil),
arătând existenţa unei continuităţi bunuri –servicii.

            Constatăm că din punct de vedere al marketingului, majoritatea definiţiilor

accentuează asupra utilităţilor, beneficiilor, avantajele respectiv satisfacţiilor pe care
activităţile de servicii le procură consumatorilor.

            O caracteristică principală a serviciilor este aceea că producţia şi consumul sunt

simultane. Deci serviciile sunt privite ca efecte ale muncii sau ale acţiunii unor factori
(condiţii) naturali.

            Ca exemplu putem da definiţia serviciilor din Dicţionarul Academiei de Ştiinţe

Comerciale din Franţa „ ansamblu de avantaje sau satisfacţii procurate, fie direct, fie prin
folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul serviciulu in (ex. alimente
aspiratoare) sau a dreptului de a-l utiliza (ex. calea ferată).

            Referitor la obţinerea unor utilităţi prin folosirea unor bunuri achiziţionate de
beneficiarii serviciilor, trebuie subliniat că bunurile materiale prin intermediul cărora sunt
oferite anumite servicii reprezintă doar suportul acestora, ele fiind de fapt „efectul”
activităţilor” economice specifice (ex. televizorul, avionul, telefonul ş.a.).
            În ceea ce priveşte „serviciile” oferite de natură, acestea trebuie privite ca un aport
deosebit de important al resurselor naturale la realizarea producţiei de servicii, mai ales
în anumite domenii cum ar fi: turismul, ocrotirea sănătăţii ş.a.

            Faţă de elementele deja menţionate, demersul de definire a serviciilor este dificil
şi datorită faptului că acestea se realizează numai în cadrul unor unităţi specializate,
„exteriorizate” de activităţile de producţie propriu-zise, ci şi în interiorul întreprinderilor
producătoare de bunuri materiale. În acestă ordine de idei extinderea activităţilor de
servicii în unităţile industriale şi agricole reprezintă una din trăsăturile specifice ale
„economiei serviciilor” care caracterizează în prezent economia ţărilor dezvoltate. .

            Integrarea din ce în ce mai puternică a funcţiilor de servicii în unităţile economice

indiferent de sector, a şi condus la ideea unei tendinţe de „servicizare” sau „terţiarizare”
a economiei.  Natura social –economică a serviciilor este elementul principal subliniat în
alte definiţii.

În Vocabularul practic al Ştiinţelor sociale din Franţa, sunt considerate servicii „toate
activităţile indirect productive. Ele constituie ceea ce se numeşte sectorul terţiar al
economiei....Principalele ramuri ale serviciilor sunt comerţul, comunicaţiile, transportul” .

Dificultatea de a distinge precis serviciile printr-o caracteristică comună a condus pe

mulţi specislişti la adoptarea unei definiţii negative.

Astfel, serviciile sunt definite ca fiind acele activităţi economice care nu sunt nici
producţie industrială, nici minjerit, nici agricultură.

Alte definiţii negative scot din sfera serviciilor şi construcţiile şi alimentaţia (unele
parţial), iar o definiţie şi mai restrânsă exclude şi distribuirea de apă, gaz, electricitate şi
salubritatea. În acest mod apare diferit şi rolul serviciilor în economie, respectiv
contribuţia lor la crearea P.N.B. sau P.I.B.  în diferite ţări.

O definiţie pertinentă este aceea potrivit căreia  serviciile „reprezintă o activitate umasnă
cu un conţinut specializat având ca rezultat efecte utile, imateriale şi tangibile destinate
satisfacerii unei nevoi sociale”.

Aceste definiţii se referă la servicii în sens larg. Pe lângă acestea există şi definiţii care
oferă o accepţiune mai restrânsă noţiunii de serviciu, privindu-l ca un „element al politicii
de marketing a întreprinderii menit să ofere utilităţi adiţionale produsului sau unităţii de
comercializare”.

Referindu-ne la comerţ deşi prin natura sa se încadrează în totalitate în sfera serviciilor,

în practică prin serviciile comerciale, se înşeleg acele activităţi care însoţesc procesele
de vânzare –cumpărare a mărfurilor (înainte, în timpul şi după vânzare), oferind un plus
de avantaje şi satisfacţii clienţilor şi reprezentând una din cele mai importante strategii
de atragere şi fidelizare a acestora.
Noţiunea de „sector al serviciilor” sau „sector terţiar” are două accepţiuni:

 Pe de o parte, „ansamblul de „meserii” (contabili, sectretare, vânzători etc.) care

se exercită în societăţi de servicii (bănci, companii aeriene...);
 Și pe de altă parte  „ansamblul unităţilor de producţie statistic izolate”, a căror
activitate principală constă în oferirea de servicii. Acest sens corespunde noţiunii
statistice de ramură.