Conservatorismul tradițional

În ziua de azi, sunt numiți conservatori tradiționali cei ce se mențin aproape de ceea ce
a însemnat conservatorism clasic sau cultural, mai exact urmașii lui Edmund Burke care nu
concep altfel societatea, decât ca „o pânză delicată, în care viețile individuale sunt
întrețesute.” Burke avea convingerea că societatea trebuie să promoveze libertatea dar aceasta
să fie una ordonată. Societatea trebuie să fie formată din oameni angajați în relații
interdependente și reciproce, deoarece fiecare individ are rolul său de când se naște, pe tot
parcursul vieții și până la moarte, adică un statut și o miză. Ceea ce rezultă este faptul că:
scopul activității politice „este să păstreze fabrica socială”, mai exact activitățile vitale ale
indivizilor trebuie duse la bun sfârșit din generație în generație. Este nevoie de atenție și
respect permanent pentru a putea menține această întreprindere. Așadar „politica nu e nimic
mai mult decât a participa la aramjamentele societății tale” după cum afirma Michael
Oakeshott, un filosof conservator.
Conservatorii tradiționali consideră asemenea lui Burke, că proprietatea privată este
mai mult decât esențială pentru stabilitatea socială, dar nu pun semnul egalității între aceasta
și capitalism. George Will era de părere că defapt capitalismul este un „solvent” care dizolvă
acea pânză a relațiilor tradiționale. De aceea guvernul trebuie să se asigure că economia
concurențială a capitalismului este menținută în anumite limite, ceea ce face un dezacord între
conservatorii tradiționali și cei individualiști.
Conservatorismul individualist
În secolul al 19-lea în Statele Unite, oamenii de afaceri, industriașii și alții care erau
adepții concepției primilor liberali au ajuns să fie numiți conservatori, această tendință
extinzându-se. Însă pentru conservatorii individualiști societatea nu este ca o țesătură delicată,
ci mai mult ca o piață cu o concurență extraordinară. Aici este preferat tipul individului „călit”
care accede prin eforturi proprii iar libertatea este văzută ca o concurență a oamenilor, unul cu
celălalt, în spațiul economic al pieței libere. Exemple concrete de conservatori individualiști
sunt: fostul senator Barry Goldwater sau Ronald Reagan (în SUA) și Margaret Thatcher (în
Marea Britanie) care alături de restul consideră că problemele sociale sunt simple, la fel și
rezolvarea lor. Ei sunt de părere că majoritatea problemelor apar din cauză că gurvernământul
se amestecă înactivitățile pieței libere, însă au și o rezolvare, anume să scape de gurvern ( se
dorea reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru asistența socială, piața să aibă „mână
liberă” în chestiunile economice). Conservatorii tradiționali ai contestat și criticat reducerea
cheltuielilor pentru educație, sănătate și asistență socială deoarece nu avea să aducă beneficii
civismului și stabilității corpului social. Thatcher i-a considerat pe aceștia „plângăcioși” și
afirma că piața liberă trebuie lăsată să lucreze și toți vor profita la un moment dat de acest
lucru. Acestea fiind spuse, tensiunea dintre individualiști și tradiționaliști a continuat să existe,
doar uneori fiind ținută sub control de către dorința comună de a avea o armată împotiva
comunismului.
Neoconservatorismul
Ocupă o poziție intermediară între conservatorismul tradițional și cel individualist,
conturându-și pozițiile pe baza ideii unui grup de oameni de știință și figuri proeminente
(precum sociologii Daniel Bell, Nathan Glazer, politologul Jeanne Kirkpatrick și un alt
sociolog Daniel Moynihan). Asemenea conservatorilor tradiționali, privesc capitalismul cu
admirație și suspiciune dar conștientizează meritele lui ca sistem economic capabil să producă
multă avuție și de asemenea rupturile sociale generate de o economie de piață lăsată liberă (ca
de exemplu șomajul). Capitalismul abordează câteva „contradicții culturale” prin care își
subminează propriile fundamente intelectuale și morale, afirma Daniel Bell. Ca atare
capitalismul presupune faptul de a economisi și investi în prezent pentru a obține mai mult în
viitor, dar creează și o anume abundență care îi face pe oameni să creadă că nu mai există
limite iar ca rezultat capitalismul devine propriul inamic, într-un anume sens. Însă această
atitudine acoperă mai multe domenii și este destul de periculoasă. Atitudinea capitalismului
contemporan are consecințe sociale și politice cu potențial dezastruos, acest fapt fiind valabil
mai ales în democrațiile moderne (unde fiecare grup de interes solicită o parte tot mai mare
din veniturile publice). Neoconservatorii se implică și în problemele interne, de exemplu ei
sprijină programele de asistență socială plătite de guvern în ideea în care acestea îi vor face pe
oameni să devină independenți. De altfel sunt la fel de interesați de implicațiile politice ale
problemelor artistice, literare, educaționale- în general culturale. Pe de altă parte, aceștia
consideră uneori că o „cultură adversă” (ca cea intelectualilor de stânga, a feministelor și a
altora nemulțumiți) alcătuiește o amenințare mai mare la adresa valorilor și modului nostru de
viață, decât orice amenințări realea sau imaginare la adresa pieței libere. Astfel că lupta
politică pe care o au în vedere „adevărații” conservatori trebuie să fie, în opinia lor, o luptă
culturală și intelectuală împotriva acestei „culturi adverse”. Drept rezultat reiese că la fel ca
alți conservatori culturali, neoconservatorii concep politica și cultura ca 2 fețe ale aceleiași
monede.
Dreapta Religioasă
După cel de-al doilea Război Mondial, pastori protestanți conduceau campanii
împotriva „comunismului ateist, fără Dumnezeu” care mai târziu s-au transformat în mișcarea
Dreapta Religioasă. În Statele Unite se petreceau revolte, aveau loc crime, existau datorii mari
ale asigurărilor sociale, consumul de droguri era crescut și legalizarea avortului constituiau o
decădere ceea ce a adus cu sine mișcarea în scopul de a readuce țara pe calea sa tradițională.
Se dorea o întoarcere la moralitate în guvern și în societate. Liderii acestei mișcări au fost
adesea pastori ai bisericii evanghelice precum Jerry Falwell, Pat Robertson și Jimmy
Swaggart. Dreapta Religioasă susține că e democratică și că societatea trebuie să urmeze calea
majorității drepte sau „morale” a creștinilor. Susține intervenția guvernului în activitățile
omului și dorește ca acesta să interzică avorturile, să se stabilească un timp pentru rugăciune
în școlile publice etc- în aceste domenii Dreapta Religioasă ar extinde cosiderabil puterile
guvernului.
Concluzie