Alice în țara minunilor

Alice coboară în vizuina iepurașului

Alice stătea pe malul apei impreună cu sora ei. Se plictisea, când deodată țâșni pe lângă ea un
Iepuraș Alb. Îl auzi bombănind că are să întârzie. Apoi îl văzu că se uită la ceasul pe care îl
scosese din buzunarul vestei și alerga și mai grăbit. Atunci o lua și ea la fugă dupa el.
Iepurașul dispăru într-o vizuină și Alice, după el. După o bucată de drum drept, vizuina o luă
brusc la vale, Alice incepu să cadă, ca într-o fântână, dar încet. Căderea dura atât de mult că fetei
îi veni somnul. Când să adoarmă, ateriză pe un maldar de frunze veștede și nu se lovi deloc.
Alice zări Iepurașul Alb și se luă iar după el, dar el dispăru și fată se trezi într-o sală lungă cu uși
de jur împrejur, toate încuiate. Pe o masută de cristal zări o cheiță de aur, dar nu se potrivi la nici
o ușă.
O singură ușiță mică se deschise cu cheița de aur, dar Alicei nu îi încăpea nici capul prin
deschizătura. Se ma uita o dată pe masuța, poate va gasi ceva să o ajute. Găsi o sticluță cu o
etichetă pe care scria: Bea-mă !. Bău întâi puțin și, cum avea gust bun, o bău pe toată. Se pomeni
ca se face din ce in ce ma mică, așa, cam de o palmă înălțime.
Acum ar fi putut să iasă pe ușită, dar o încuiase, iar cheița rămăsese pe masă și nu ma ajungea la
ea. Zări sub masă o cutioară mică de tot. În ea era o prajiturică pe care scria cu stafide mici,
Mănâncă-mă !. Mâncă puțin și nu se întâmplă nimic în acel moment. O mâncă atunci pe toată…

Carroll Lewis

ŞI DACĂ...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna

Mihai Eminescu
 Patria
Mereu îi găsește cusururi
Cînd vorbește de a lui țară ;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare ;
Chiar sincer o compătimește.
Totuși, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubește.

Mai ales cînd timp îndelungat

Departe de patrie și casă
Iubirea adîncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar cînd fiii nerecunoscători

Îi cer iubire și mîngîiere,
Le deschide brațele tuturor
Și la piept îi strînge cu putere.

De-aceea, cu orice cusururi

Ce patriei sale i le află,
Cu orice greșeli, ea de-a pururi
Ii rămîne scumpă și dragă.

Iulia Hașdeu

Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine

Mihai Eminescu.
 CÂNTEC

Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,

Din stejarul Romei, tu mlădiţă ruptă,
Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai.
Dar cumplit tu fosta-i când te-au dus în luptă
Ştefan şi Mihai.

Când ţi-or pune piedici duşmanii să cazi

Spada ta să fi e de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Şi te-ncrede-a pururi că vei fi şi mâine,

Tare, cum eşti azi!Sus ridică fruntea, vrednice popor!

Câţi vorbim o limbă şi purtăm un nume,
Toţi avem o ţintă şi un singur dor –
Mândru să se ’nalţe peste toate-n lume
Steagul tricolor!

George Coşbuc

Amintiri din copilărie

Stau cateodata și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în parțile noastre pe cand
începusem și eu, dragalița-Doamne, a ma ridica baiețaș la casa parinților mei, în satul Humulești,
din targ drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împarțit în trei parți, care se țin tot de una:
Vatra satului, Delenii și Bejenii.

Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fara capatai, ci sat
vechi razașesc, întemeiat în toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul și unul, cu flacai
voinici și fete mandre, care știau a învarti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate
parțile; cu biserica frumoasa și niște preoți și dascali și poporeni ca aceia, de faceau mare cinste
satului lor. Și parintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunatate mai era! Prin
îndemnul sau, ce mai pomi s-au pus în țintirim, care era îngradit cu zaplaz de barne, streșinit cu
șindila, și ce chilie durata s-a facut la poarta bisericii pentru școala; ș-apoi, sa fi vazut pe
neobositul parinte cum umbla prin sat din casa în casa, împreuna cu badița Vasile a Ilioaei,
dascalul bisericii, un holtei zdravan, frumos și voinic, și sfatuia pe oameni sa-și dea copiii la
învațatura. Și unde nu s-au adunat o mulțime de baieți și fete la școala, între care eram și eu, un
baiat prizarit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintai școlarița a fost însași Smarandița
popii, o zgatie de copila agera la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți baieții și din
carte, dar și din nebunii. Însa parintele mai în toata ziua da pe la școala și vedea ce se petrece…
Ion Creangă

CÂNTECUL TRICOLORULUI
Trei culori cunosc pe lume,
Ce le ţin de-un sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume,
Suveniri de-un brav popor
Roşu-i focul ce-mi străbate
Inima-mi plină de dor
Pentru sfânta libertate
Şi al patriei amor
Auriu, ca mândru soare
Fi-va-l nostru viitor,
Pururea-n eterna fl oare
Şi cu luci netrecător.
Iar albastru e credinţa
Pentru naţie, ce-o nutrim,
Credincioşi, fără schimbare,
Pân’la moarte o să fi m.
Pân’pe cer şi cât în lume
Vor fi aste trei culori
Vom avea un falnic nume
Şi un falnic viitor.
Iar când, fraţilor, m-oi duce
De la voi ş-o fi să mor,
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.

Ciprian Porumbescu