REM albă de zăpadă.
Tropăie la intrare cu cizmele scurte în care şi-a vîrît
Cortazar, un Marquez ferfeniţit (Erendira, ediţia cea mare),
Manuscrisul de la Saragosa în legătură ţeapănă de carton stacojiu, vreun
metru de „Romanul secolului XX" şi mult mai lungi şiruri pastelate de
„BPT"-uri şi „Univers"-uri, cărţi lucioase, alb-negre, din „Biblioteca de
artă" (ochesc îndată Înţelepciunea formelor de Sendrail, Arta fantastică de
Brion şi tot soiul de alte pălăvrăgeli despre gotic, manierism, baroc, rococo
şi artă modernă — care ar fi toată de sorginte gotică, manieristă, barocă sau
rococo). Grele, de consistenţa şi aproape de di-mensiunile unor planşete de
desen, albumele de artă curbează un raft întreg, unde zac oblic, lăcuite din
belşug, mirosind a chimicale. Doar unul este întors puţin încoace. Poţi vedea
pe coperta lui un fel de rulotă de lemn, cu uşile date în lături, într-un peisaj
de clădiri roşietice, cu bolţi şi creneluri care se pierd în perspective
nesfîrşite. Cred că e în amurg, dar nu prea tîrziu. Umbra unei fetiţe care se
joacă cu cercul se lungeşte pe macadam. Din celelalte albume vezi doar
cotoarele, cu numele albe, clar tăiate, ale pictorilor: Tintoretto, Guardi Da
Vinci, Degas, Harunobu, Pontormo, Mantegna. Pe alte rafturi — poezie cît
vezi cu ochii: colecţia vărgată şi pestriţă „Cele mai frumoase poezii" (cît i
se potriveşte cafeniul lui Eliot, verdele ţipător poeziei americane, cărămiziul
lui Iannis Ritsos! Nici nu ţi-i poţi inchipui altfel), colecţia „Orfeu" în coperţi
de sugativă, albastre-cenuşii (aici să-l amintim pe bunul Dylan Thomas —
„Şi cum eram tînăr pe sub crengile de măr..."), în fine colecţia pătrăţoasă
dar estetică „Poesis", cu negrul sumbru al lui Wallace Stevens şi verdele
adânc al lui Rimbaud. Un perete de cărţi, pînă în tavan, pe nişte rafturi
aproape invizibile. O învălmăşeală armonioasă, un kosmos. Eşti filozof?
Treci în toga ta crem, cu un dreptunghi azuriu pe cotor, unde îţi este trecut
numele şi ce ai scris. Eşti eseist? Locul tău e acolo, între Petros Haris şi
Camus, şi trebuie să îmbraci straie cernite. Eşti politolog, atomist, biolog cu
ceva idei originale, sociolog, antropolog? La „Idei contemporane". Ai
dreptul să-ţi alegi culoarea, de la galben ca lămîia pînă la violet ca panseaua.
Eşti ceva nedefinit, romancier necunoscut sau prea cunoscut, pedagog?
Volum separat, cu toate avantajele şi dezavantajele. Eşti inginer constructor,
profesor de rezistenţa materialelor, cazangiu, matematician? Regretăm.
Doamna care locuieşte în garsoniera aceasta nu te va cumpăra niciodată.
O garsonieră minusculă, spre marginea Capitalei. Ajungi aici
schimbînd mai multe autobuze şi încîlcindu-te pe străduţe cenuşii. Scara
1 3
pantalonii tricotaţi, strînşi pe picior, îşi scoate mănuşile, apoi haina de
blană, scurtă pînă la şolduri, şi rămîne într-un pulovăr de aceeaşi culoare
cu pantalonii: un cafeniu închis, îşi smulge şi basmaua colorată de la gît,
cu desene turceşti, foarte fine, şi-şi scoate cizmele cu fermoar. Mă uit mai
bine, ca să v-o pot descrie. Pare să aibă vreo treizeci şi cinci de ani. Nu are
o faţă frumoasă, ci mai curînd ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului
de afară, dar altă dată e palidă ca moartea. Iar uneori e roză în obraji ca
fetele de ipsos din vitrine, căci foloseşte un fond de ten neobişnuit, roz-
bonbon, care contrastează cu trăsăturile mai curînd severe ale feţei ei. Şi
acum are ochii încondeiaţi cu prea mult negru şi prelungiţi cu o codiţă
unsuroasă. Gura ar fi frumoasă fără umbra de mustaţă, destul de vizibilă.
Cu pomeţii ieşiţi în afară, cu părul scurt şi curbat în dreptul urechilor, cu
gîtul cam ţeapăn, deloc lipsit de un fel de maiestate inutilă, seamănă
cumva cu o figură bizantină dintr-un mozaic dogmatic şi migălos. Nu stă
nicio clipă locului, altfel descrierea mi-ar fi ieşit mai bine. Cred că
esenţialul l-am spus. Acum îşi trage pulovărul peste cap, aşa că-i pot
desluşi mai bine corpul, neobişnuit de frumos, aproape adolescentin. Doar
guşa aproape dublă şi un mic val de grăsime deasupra şoldurilor atentează
la graţia acestui corp. Pentru cine nu caută nod în papură, este numai bun
de ţinut în braţe. La gît poartă un lănţişor cu cruciuliţă, care acum i-a
ajuns la spate, între omoplaţi, iar pe degetele într-adevăr cam uscate şi
pieloase — o mulţime de inele cu peruzea, culoarea ei zodiacală. Acum s-a
aşezat pe cerga lăţoasă şi îşi scoate pantalonii, rămînînd în ciorapi de
culoarea cafelei cu lapte, îşi trage peste cap şi helanca neagră, de sub care
apare o bluză de bumbac. Se ridică şi scotoceşte printr-un dulap minuscul
pe care acum îl observ şi eu. E un prilej să-i admir încă o dată silueta
gracilă, cu nimic mai prejos decît a oricărei puştoaice. Scoate prosopul şi
intră în baie, care are pe uşă o aplică de plastic alb-gălbui înfăţişînd un
copil pe oliţă. Se aude, după un timp, zgomotul duşului, care nu va dura
prea mult, fiindcă bănuiesc că nu e apă caldă, după cum bîrîie şi chicoteşte
Svetlana. Căci o cheamă Svetlana, nume care în primul rînd nu i se
potriveşte deloc şi apoi mai şi sună cam bizar, nu prea comod pentru ce-mi
trebuie mie. I se zice însă Nana, şi cum cei care îi spun astfel fie că nu l-au
citit pe Zola, fie că nu le pasă, totul reintră în normal.
Mă învîrt prin odaie, din ce în ce mai surescitat. Labele, ghearele,
pîntecul meu transparent umplu camera, care sticleşte tot mai stins în
amurgul de iarnă, în baie a încetat de mult duşul, dar ea nu iese. Se aude din
cînd în cînd un zgomot de sticluţă pusă pe etajeră, apoi alte vibraţii mai
 REM
Cortazar, un Marquez ferfeniţit (Erendira, ediţia cea mare),
Manuscrisul de la Saragosa în legătură ţeapănă de carton stacojiu, vreun
metru de „Romanul secolului XX" şi mult mai lungi şiruri pastelate de
„BPT"-uri şi „Univers"-uri, cărţi lucioase, alb-negre, din „Biblioteca de
artă" (ochesc îndată Înţelepciunea formelor de Sendrail, Arta fantastică de
Brion şi tot soiul de alte pălăvrăgeli despre gotic, manierism, baroc, rococo
şi artă modernă — care ar fi toată de sorginte gotică, manieristă, barocă sau
rococo). Grele, de consistenţa şi aproape de di-mensiunile unor planşete de
desen, albumele de artă curbează un raft întreg, unde zac oblic, lăcuite din
belşug, mirosind a chimicale. Doar unul este întors puţin încoace. Poţi vedea
pe coperta lui un fel de rulotă de lemn, cu uşile date în lături, într-un peisaj
de clădiri roşietice, cu bolţi şi creneluri care se pierd în perspective
nesfîrşite. Cred că e în amurg, dar nu prea tîrziu. Umbra unei fetiţe care se
joacă cu cercul se lungeşte pe macadam. Din celelalte albume vezi doar
cotoarele, cu numele albe, clar tăiate, ale pictorilor: Tintoretto, Guardi Da
Vinci, Degas, Harunobu, Pontormo, Mantegna. Pe alte rafturi — poezie cît
vezi cu ochii: colecţia vărgată şi pestriţă „Cele mai frumoase poezii" (cît i
se potriveşte cafeniul lui Eliot, verdele ţipător poeziei americane, cărămiziul
lui Iannis Ritsos! Nici nu ţi-i poţi inchipui altfel), colecţia „Orfeu" în coperţi
de sugativă, albastre-cenuşii (aici să-l amintim pe bunul Dylan Thomas —
„Şi cum eram tînăr pe sub crengile de măr..."), în fine colecţia pătrăţoasă
dar estetică „Poesis", cu negrul sumbru al lui Wallace Stevens şi verdele
adânc al lui Rimbaud. Un perete de cărţi, pînă în tavan, pe nişte rafturi
aproape invizibile. O învălmăşeală armonioasă, un kosmos. Eşti filozof?
Treci în toga ta crem, cu un dreptunghi azuriu pe cotor, unde îţi este trecut
numele şi ce ai scris. Eşti eseist? Locul tău e acolo, între Petros Haris şi
Camus, şi trebuie să îmbraci straie cernite. Eşti politolog, atomist, biolog cu
ceva idei originale, sociolog, antropolog? La „Idei contemporane". Ai
dreptul să-ţi alegi culoarea, de la galben ca lămîia pînă la violet ca panseaua.
Eşti ceva nedefinit, romancier necunoscut sau prea cunoscut, pedagog?
Volum separat, cu toate avantajele şi dezavantajele. Eşti inginer constructor,
profesor de rezistenţa materialelor, cazangiu, matematician? Regretăm.
Doamna care locuieşte în garsoniera aceasta nu te va cumpăra niciodată.
O garsonieră minusculă, spre marginea Capitalei. Ajungi aici
schimbînd mai multe autobuze şi încîlcindu-te pe străduţe cenuşii. Scara
1 3
albă de zăpadă. Tropăie la intrare cu cizmele scurte în care şi-a vîrît
pantalonii tricotaţi, strînşi pe picior, îşi scoate mănuşile, apoi haina de
blană, scurtă pînă la şolduri, şi rămîne într-un pulovăr de aceeaşi culoare
cu pantalonii: un cafeniu închis, îşi smulge şi basmaua colorată de la gît,
cu desene turceşti, foarte fine, şi-şi scoate cizmele cu fermoar. Mă uit mai
bine, ca să v-o pot descrie. Pare să aibă vreo treizeci şi cinci de ani. Nu are
o faţă frumoasă, ci mai curînd ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului
de afară, dar altă dată e palidă ca moartea. Iar uneori e roză în obraji ca
fetele de ipsos din vitrine, căci foloseşte un fond de ten neobişnuit, roz-
bonbon, care contrastează cu trăsăturile mai curînd severe ale feţei ei. Şi
acum are ochii încondeiaţi cu prea mult negru şi prelungiţi cu o codiţă
unsuroasă. Gura ar fi frumoasă fără umbra de mustaţă, destul de vizibilă.
Cu pomeţii ieşiţi în afară, cu părul scurt şi curbat în dreptul urechilor, cu
gîtul cam ţeapăn, deloc lipsit de un fel de maiestate inutilă, seamănă
cumva cu o figură bizantină dintr-un mozaic dogmatic şi migălos. Nu stă
nicio clipă locului, altfel descrierea mi-ar fi ieşit mai bine. Cred că
esenţialul l-am spus. Acum îşi trage pulovărul peste cap, aşa că-i pot
desluşi mai bine corpul, neobişnuit de frumos, aproape adolescentin. Doar
guşa aproape dublă şi un mic val de grăsime deasupra şoldurilor atentează
la graţia acestui corp. Pentru cine nu caută nod în papură, este numai bun
de ţinut în braţe. La gît poartă un lănţişor cu cruciuliţă, care acum i-a
ajuns la spate, între omoplaţi, iar pe degetele într-adevăr cam uscate şi
pieloase — o mulţime de inele cu peruzea, culoarea ei zodiacală. Acum s-a
aşezat pe cerga lăţoasă şi îşi scoate pantalonii, rămînînd în ciorapi de
culoarea cafelei cu lapte, îşi trage peste cap şi helanca neagră, de sub care
apare o bluză de bumbac. Se ridică şi scotoceşte printr-un dulap minuscul
pe care acum îl observ şi eu. E un prilej să-i admir încă o dată silueta
gracilă, cu nimic mai prejos decît a oricărei puştoaice. Scoate prosopul şi
intră în baie, care are pe uşă o aplică de plastic alb-gălbui înfăţişînd un
copil pe oliţă. Se aude, după un timp, zgomotul duşului, care nu va dura
prea mult, fiindcă bănuiesc că nu e apă caldă, după cum bîrîie şi chicoteşte
Svetlana. Căci o cheamă Svetlana, nume care în primul rînd nu i se
potriveşte deloc şi apoi mai şi sună cam bizar, nu prea comod pentru ce-mi
trebuie mie. I se zice însă Nana, şi cum cei care îi spun astfel fie că nu l-au
citit pe Zola, fie că nu le pasă, totul reintră în normal.
Mă învîrt prin odaie, din ce în ce mai surescitat. Labele, ghearele,
pîntecul meu transparent umplu camera, care sticleşte tot mai stins în
amurgul de iarnă, în baie a încetat de mult duşul, dar ea nu iese. Se aude din
cînd în cînd un zgomot de sticluţă pusă pe etajeră, apoi alte vibraţii mai