Leoaica tanara iubirea

Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada anilor ’60-’70, dupa un
deceniu in care literatura, ideologizata politic, fusese practic anulata ca forma de manifestare libera a
spirtului uman.Acum insa, creandu-se o bresa in rigiditatea structurilor comuniste de conducere,
literatura se reintoarce. Este o perioada a redescoperirii sentimentelor si a redescoperirii emotiei
estetice. Poezia redevine lirism pur, dupa ce fusese contaminata maladiv cu un prozaism militant, se
redescopera puterea metaforei, profunzimile fiintei si marile intrebari ale acesteia. Se cultiva ironia,
spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in forma concreta.

Primul volum al lui Nichita Stanescu, „Sensul iubirii”(1960), volum situat sub semnul redescoperirii
lirismului , este o oda adusa unui univers in plina geneza, univers cu care eul liric se identifica pe masura
ce se descopera in el. Daca in acest prim volum dominat de prezenta metaforei, sensul lumii este sensul
iubirii, in al doilea volum, „O viziune a sentimentelor”(1964), care continua linia celui dintai, vizunea
asupra lumii este o viziune a sentimentelor. Poezia este pentru Nichita Stanescu sentiment prin care
lumea se reconfigureaza din temelii, descindere a realitatii in cuvant, realitate secunda, corporala,
creata in interiorul limbajului pornind de la realitate, o desprindere a cuvantului de realitatea pe care o
desemneaza si constructia unei lumi de noi sensuri si de noi realitati.

Poezia „Leoaica tanara,iubirea” face parte din al doilea volum al poetului si acumuleaza o serie de
trasaturi ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund
subiective a eului. Tema iubirii da seama despre intimitatea si profunzimea fiintei. Metafora este
principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trairii interioare. Evolutia sentimentului
este redata ludic, printr-un joc al concretizarii dimensiunii abstract a acestuia, la care contribuie
asocierile neasteptate. Expresia poetica este novatoare si surprinzatoare, contribuind uneori la
ambiguizarea sensurilor.

Titlul poeziei exprimat prin structura apozitiva „leoaica tanara, iubirea” propune o asociere inedita a
acestui sentiment profund uman cu un mamifer puternic, feroce, metafora evidentiind paralelismul
dintre iubire si leoaica. Astfel, asemenea leului, iubirea ramane „regina” sentimentlor umane.

In plan compozitional, poezia este formata din trei strofe inegale ca dimensiune, rima imperfecta si
masura variabila; ca Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtutile ingambamentului-tip de vers care
fluidizeaza temele si motivele, subliniind anumite formule poetice.

Incipitul reia titlul, prima secventa a textului marcand o ruptura, mai intai din punct de vedere formal,
printr-un anunt impetuos, izolat de restul discursului poetic-Leoaica tanara, iubirea/mi-a sarit in fata.
Primul vers, metafora incompleta a iubirii (incompleta pentru ca lipseste doar conjunctia comparatiei,
nu si termenul de comparat), situeaza sentimentele in sfera de semnificatii a simbolului leului, respectiv
putere, forta, agresivitate, dar si eleganta, noblete, simbol care, prin feminizare, capata noi valente.
Imbogatindu-se cu ideea de posesivitate, leoaica, prin partea materna a ei, garanteaza perpetua
regenerarea. Dinamismul celui de-al doilea vers trebuie pus in relatie cu agresivitatea leoaicei, alaturi de
care induce ideea de surpriza naucitoare pe care o produce aparitia sentimentului.

Primele momente ale receptarii sunt asociate cu alte imagini ale agresivitatii, respectiv ale socului
provocat de contact: Ma pandise-n incordare/mai demult/Coltii albi mi i-a infipt in fata/m-a
muscat,leoaica ,azi de fata. Panda, asteptarea camuflata, din perspectiva leoaice-i iubire, presupune
intentie; in asteptarea camuflata, din perspectiva leoaice-i iubire, presupune intentie; in asteptare se
afla si eul poetic, dar asteptarea acestuia este nedeterminata intentional, astfel motivandu-se si surpriza
pe care i-o provoaca aparitia.Panda este deci urmata de seductie. Momentul este marcat in a doua
secventa poetica de dubla transfigurare, a fiintei invadate de sentimente si a lumii, receptata prin prisma
noii identitati a fiintei. In fapt, lumea se recreeaza reinrand momentul genezei: in jurul meu,natura/se
facu un cerc, de-a-durajcan mai- larg, cand mai aproape/ca o strangere de ape. Nu este vorba doar de o
reconfigurare, ci de o reconstructie al carei rezultat este modificarea fundamentala a perceptiei realului.

Finalul surprinde imaginea unui „desert in stralucire”. Mana care „aluneca-n nestire” nu mai recunoaste
„spranceana”, „tampla” si „barbia” -elemente ale existentei sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a
spiritualizat, iar „leoaica aramie” face parte acum din fiinta sa. Repetitia din finalul poemului, urmata de
punctele de suspensie „inc-o vreme/si-nc-o vreme” are rolul de a enterniza clipa traita, de a smulge
iubirea de sub impactul timpului.

In concluzie, poezia „Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica neomodernista
specifica primei etape de creatie, caracterizand eul liric vitalist, in care iubirea este sentimentul
dominant revitalizator atat pentru fiinta sa, cat si pentru creatie. Poezia se inscrie in estetica
neomodernista prin tratarea marilor teme(iubire, natura, timp), prin recursul la metafora, prin sugestie,
ambiguitate si prin expresivitatea versurilor.

Testul 12

A.1. Sensul din text al secventei ,,imi intrase în inima’’ este de ,,a patrunde bucuria în suflet.
2. Numele persoanei care constata schimbarea de dispoziție a prințesei este generalul Vladescu. (,,In ziua
aceea, la cina, batranul meu prieten, generalul Vladescu, ma privește și spune: „Ce schimbare minunata
vedem în seara aceasta la prințesa noastra!”).
3. Localitatea unde se gasea granita tarii este Predeal: (,,Am plecat cu Nando* s-o intampinam pe Ducky la
Predeal, unde e frontiera tarii noastre’’).
4. Motivul pentru care printesa se bucura de venirea lui Ducky este pentru dorul aparte, dar si pentru felul
sau autentic, care reusea sa o impresioneze.
5. Ducky are un portret moral impresionant care reiese din felul ei de a se comporta si de a relationa cu cei
din jurul sau. Ea are un fel serios si stapanit, insa putea sa fie si comica daca voia. Era desavarsita in ceea ce
priveste descrierile relatarile pe care le facea. Avea un defect, judeca oamenii într-un mod exigent sau era
geloasa, insa toate acestea ii defineau caracterul puternic.
Basmul particularizează categoria fantasticului sub forma fabulosului şi a miraculosului. Aceasta 
presupune că personajul şi lectorul acceptă existenţa unor alte legi ale  naturii decât cele ale lumii reale,
obiective, prin care supranaturalul poate  fi explicat. Supranaturalul nu provoacă reacţii de uimire sau
teamă. Fabulosul  şi miraculosul propune o lume care îşi află explicaţiile în ea însăşi.
  În „Povestea lui Harap Alb”, basm cult aparţinând lui Ion Creangă, protagonistul trece  printr-o serie de
întâmplări miraculoase. Tema basmului este lupta binelui  împotriva răului, dar şi drumul iniţiatic al
eroului, lucru ce-i dă operei  caracterul de bildungsroman.
  Acţiunea  basmului este simplă, se desfăşoară liniar, prin înlănţuire şi respectă modelul  structural
stereotip: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un  eveniment sau o secvenţă de eveniment care
dereglează situaţia iniţială  (intriga), trecerea probelor (desfăşurarea actiunii), acţiunea reparatorie 
(punctul culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).
  Timpul şi  spaţiul sunt nedeterminate; din punct de vedere spaţial, acţiunea debutează  într-un capăt de
lume şi se sfârşeşte în alt capăt. Acţiunea este relatată de  un narator omniscient, uneori subiectiv, care
alternează naraţiunea la persoana  a III-a cu dialogul.
  Eroul este construit după schema narativă a iniţierii. Aceasta presupune un traseu al devenirii  prin sine
şi se realizează prin actualizarea unor trăsături umane şi  supraumane, prin confruntarea cu un factor
pertubator. Traseul devenirii  coincide cu modificarea statului social al eroului.
  Eroul însumează  o serie de calităţi umane excepţionale, însă nu are calităţi supraumane, e  construit
mai degrabă pe o schemă realistă. Are însă un cal năzdrăvan care  vorbeşte şi poate zbura, este sprijinit
de ajutoare, personaje fabuloase şi  groteşti. Luptă cu forţele răului, în final este ucis, dar este reînviat
cu  ajutorul unor obiecte magicei şi descântece.
  Personajul basmului parcurge un drum al iniţierii, la finalul căruia trebuie să treacă  într-un plan
superior al existenţei.
  Statutul iniţial  al personajului este cel de neiniţiat. El trăieşte într-un orizont al  inocenţei, justificată
prin tinereţea sa: lipsit de experienţa vieţiii. Deşi  are calităţi umane deosebite, aceastea nu sunt
actualizate de la început, ci şi  le descoperă prin intermediul probelor la care este supus. El apare în
scenă  după ce fraţii săi mai mari eşuează în încercarea de a-şi asuma un destin de  excepţie. Niciunul nu
este destul de vrednic pentru a îndeplini destinul de  conducere propus de împăratul Verde, unchiul lor.
Tristeţea şi ruşinea tatălui  provoacă autoanaliza celui mic. Secvenţa conţine o caracterizare directă 
realizată de către narator: „începe a plânge în inima sa lovit fiind în adâncul  sufletului de apăsătoarele
cuvinte ale tatălui său [...] stă el pe gânduri şi  nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine”.
  Prin caracterizare indirectă se realizează apoi portretul spiritual al fiului încă neiniţiat. Acesta  nu se
grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la  problema destoiniciei proprii. Ajutorul
năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne  care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria
personajelor confidente  şi are rol important în iniţierea eroului.
  Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi concentrare  asupra sinelui:
„acum am altele pe capul meu”.
  Insistenţelor  bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de cunoaştere  umană,
pripeală.
  Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept  eu ajutor?”,
nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi  întelepciunea. După insistenţele bătrânei el îi dă
bani: „ţine mătuşă, de la  mine mai puţin şi de la Dumnezeu mult”. Din aceste vorbe – mijloc
de caracterizare  indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este o fiinţă limitată.
  Dovada bunătăţii  va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba  bunătăţii.
Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul  iniţierii fiului este o călătorie în
sinele său. Bătrâna îşi ia în primire  rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage 
atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile  devenirii „ca să vezi cât poate
să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului  existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi
împărat, care  n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”.  A conduce sub
semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin  milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou.
  Inocenţa, lipsa  de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. 
Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de  iniţiator şi de adjutant.
  Apariţia sa  respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos,  apoi, după ce
mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri  supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine
cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea  calului de către erou se poate vedea o probă
pregătitoare, căci iniţial,  feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii  de
viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi  zboară cu el până la lună şi soare,
încât pe acesta îl trec „toate grozile  morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu
rămâne  nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
  În drumul său  eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea  răului. Prima
dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză  oferta de a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul are
altă înfăţişare, nu-l  recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un moment de cumpănă  fiul
de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte  important în iniţierea protagonistului,
el fiind considerat răul necesar.
  Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este  cunoaşterea de
oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi  credulitatea nu sunt defecte, ci doar
caracteristici, de pe urma cărora va avea  de suferit.
  Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl  numeşte pe fiul
craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din  acest moment, el duce un traseu al
umilinţei, în urma căruia va putea culege  roadele.
  Pus în situaţia  de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este  descurajat şi se
autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest  moment îmbărbătându-l. Primeşte, de
asemenea ajutorul Sfintei Duminici care s-a  dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai demult.
  Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică. Harap-Alb 
acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna  îndrumătoare îl învaţă că
suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa  altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a
cunoaşte suferinţa  supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci  lucrurile de-
a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că  ştii ce e necazul.”
  Ultima probă,  aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe care  eroul îl
depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa  furnicilor, crăiasa albinelor,
Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă  şi Gerilă.
  În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de Sfânta 
Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis,  ci deschiderea ochilor către
sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii  încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te
ajută  Harap-Alb.”
  În final, Harap-Alb se întoarce cu fata de împărat. Acum încep să cadă măştile şi se  instaurează ordinea.
Fata divulgă identitatea lui Harap-Alb, care este  recunoscut ca erou. Spânul îi taie capul, dar şi el la
rândul lui este ucis de  calul năzdrăvan. Harap-Alb este reînviat cu ajutorul unor obiecte magice şi se 
trezeşte ca dintr-un somn lung. Este o înviere la o altă identitate, aceea de  împărat iubit. Răsplata
eroului constă în căsătoria cu fata de împărat şi  regatul unchiului său.
  Spre deosebire de basmul popular, unde personajele au  puteri supranaturale, Harap-Alb nu dispune de
asemenea calităţi. El trece probele datorită personajelor  adjuvante. Calitatea sa esenţială este
bunătatea.
  În basm, supranaturalul este o modalitate de a face  naturalul mai uman.
  Harap-Alb este un erou care excelează prin puterile lui umane ci nu cele  supranaturale. El este
asemenea oamenilor, fără dimensiuni fabuloase, misterul  nefăcând parte din structura sa psihologică.
Scriitorul doreşte ilustratea unor  valori etice, prin intermediul unui fantastic umanizat.