Note de Curs DEG - 2019-20 - S. Sulima PDF

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei: Drept European General

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): impusă
II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină
Nume şi titlul ştiinţific: Lect. dr. Snejana Sulima
III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite
Nu este cazul
IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
1. Obiective:
A. General:
 Asimilarea cunoştinţelor referitoare la dreptul european general.
 Deprinderea cercetării juridice asupra normelor, instituțiilor și politicilor europene
prin metode generale şi specifice (analiză, comentariu de text, demonstraţie).
B. Specifice:
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Explice necesitatea alinierii legislației naționale la normele europene.
 Descrie instituțiile europene comunitare, alte forme de cooperare europeană,
mecanismele de protecție a drepturilor omului la nivel european.
 Utilizeze limbajul propriu dreptului european.
 Analizeze textele de drept european, cauzele din jurisprudență europeană.
2. Competențe:
A. Profesionale:
 Asimilarea unui vocabular specific disciplinei.
 Competențe de interpretare a textelor de drept european.
 Abilitatea de a utiliza în practica profesională cunoștințele legate de dreptul european.
B. Transversale:
 Capacitatea de a identifica legăturile dintre dreptul european și dreptul național.
1
 Capacitatea de a aborda chestiuni complexe care necesită cunoașterea dreptului
european general.
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1 (2 ore):

Tema I – Prezentare generală
1. Originile integrării europene
2. Consiliul Europei
3. Alte organizații europene
3.1. OTAN (NATO)
3.2. OSCE
3.3. OECE
3.4. AELS
4. Evoluția țărilor din Europa de Est
5. Formarea Europei comunitare
5.1.CECO
5.2 CEE și CEEA
Tema II – Apariția și evoluția Uniunii Europene în tratate
1. Premisele apariției Uniunii Europene
a. Actul Unic European
b. Acquis‐ul Schengen
2. Apariția Uniunii Europene
2.1. Tratatul de la Maastricht
3. Evoluția UE prin tratatele de revizuire
3.1.Tratatul de la Amsterdam
3.2. Tratatul de la Nisa
3.3.Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa
3.4.Tratatul de la Lisabona
Tema III – Procesele de lărgire a UE
1. Aderarea la UE
2. Extinderea UE
Tema IV – Cadrul instituțional comunitar
2
1. Parlamentul European
2. Consiliul European
3. Consiliul
4. Comisia Europeană
5. Instituțiile jurisdicționale comunitare
6. Instituții financiare ale UE
7. Organe consultative ale UE
Tema V – Dreptul comunitar
1. Drept primar
2. Drept derivat
Tema VI – Procedurile legislative în UE
1. Procedura legislativă ordinară
2. Procedurile legislative speciale
3. Procedura bugetară
Tema VII – Europa drepturilor omului
1. Drepturile omului la CEDO
2. Drepturile omului în UE
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

O lucrare de verificare semestrială care va cuprinde:
- itemi obiectivi de tip alegere multipla
- itemi semi-obiectivi de tip întrebare structurată
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
- Evaluare finală – examen scris: 70 %

- Evaluare formativă continuă: 30 %
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare
Referinţe principale:
3
Tratate, manuale
Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină. Ediţia a IV‐a. Editura Hamangiu, 2009.
Jean‐Sylvestre Bergé, Sophie Robin‐Olivier, Droit européen : Union européenne, Conseil de
l'Europe, 2e édition, PUF Thémis, Paris, 2011.
Ivan Boev, Droit européen, 3e édition, Bréal, Paris, 2014.
Marianne Dony, Droit de l’Union européenne, 3e édition revue et augmentée, Editions de
l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2010.
J.‐M. Favret, Droit et pratique de l’Union Européenne, 5e édition, Gualino éditeur, Paris,
2005.
Jean‐Claude Gautron, Droit européen, 13e édition, Dalloz, Paris, 2012.
Jean Paul Jacqué, Droit institutionnel de l’Union européenne, 5e édition, Dalloz, Paris, 2009.
François‐Xavier Priollaud, David Siritzky, Le Traité de Lisbonne, Texte et commentaire
article par article des nouveaux traités européens (TUE-TFUE), La documentation
Française, Paris, 2008.
Jean‐François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,
Bucureşti 2009.
Reviste
Revista Română de Drept European
Revue trimestrielle de Droit européen
European Law Review
European Law Journal
Referinţe suplimentare:
Site‐uri relevante
http://europa.eu/index_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/portal/ro
http://www.european‐council.europa.eu/home‐page.aspx?lang=ro
http://www.consilium.europa.eu/homepage.aspx?lang=ro
4
Tema I – Prezentare generală
1.1. Introducere
Ideea europeană s-a dezvoltat în principal în perioada dintre cele două războaie mondiale
cu scopul de a menține pacea în Europa și de a spori influența europeană în lume. Până la și
după constituirea Comunităților Europene în spațiul european au existat și alte organizații de
cooperare (economică, militară sau politică).
În 1948, la Haga este organizat un „Congres european” sub președinția lui Churchill unde
s-a recomandat crearea unei Adunări deliberative europene și a unui Consiliu special
european având sarcina de a pregăti integrarea politică și economică a țărilor europene. Se
preconiza, de asemenea, adoptarea unei Carte a drepturilor Omului, pentru controlul aplicării
căreia trebuia creată o Curte de Justiție. Congresul ajunge la înființarea Consiliului Europei
(CoE) cu sediul permanent la Strasbourg, oraș mult timp disputat între Franța și Germania.
1.2. Competenţe
C1: Identificarea originilor integrării europene.
C2: Explicarea diferenţelor între diverse modalităţi de cooperare în Europa.
C3: Utilizarea instrumentelor oferite de diverse organizaţii europene.
C4: Caracterizarea arhitecturii instituţionale a Consiliului Europei.
1.3. Conţinut
1. Originile integrării europene
În perioada interbelică iniţiativele favorabile unificării se multiplică. Pe când unii

privilegiau ideea de unire culturală, alţii erau interesaţi de unirea economică şi, nu în ultimul
rând, de o unire politică a ţărilor europene. Majoritatea celor care promovau curentul
unificării acestor ţări în anii 1920 se sprijineau pe convingerea că Europa, dincolo de a fi un
spaţiu geografic, reprezintă o civilizaţia europeană, fundament al unităţii europene.
În 1929, Aristide Briand propunea primul proiect european oficial în fața Societății
Națiunilor. Era vorba despre stabilirea unei legături de tip federal între popoarele europene.
Iniţiativele europeniştilor din acea perioadă nu erau uniforme din punct de vedere al metodei
de integrare: în timp ce unii subliniau necesitatea creării umor structuri supranaţionale, alţii
privilegiau ideea unei cooperări interguvernamentale între state.
După al doilea Război Mondial, dificultățile economice și amenințarea unui Război
Rece au constituit liante puternice pentru statele europene. La 19 septembrie 1946 Winston
Churchill pronunța un discurs la Universitatea din Zurich în care invita țările europene să
constituie Statele Unite ale Europei, având ca fundament reconcilierea dintre Franța și
Germania. La 5 iunie 1947, George Marshall, Secretar de stat american în acea perioadă,
propune la Universitatea Harvard un important ajutor economic tuturor țărilor europene
5
slăbite de război – programul de restabilire europeană, planul Marshall. Pentru coordonarea
cheltuielilor de reconstrucție, țările europene s-au regrupat în 1948 într-o nouă organizație de
Cooperare economică europeană unde deciziile erau luate cu unanimitate. Organizația
Europeană de Cooperare Economică este considerată preludiul construcției europene.
2. Consiliul Europei
Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949, prevedea crearea CoE prin regruparea statelor
europene în jurul valorilor democratice pluraliste și a protecției drepturilor omului. CoE
trebuia să contribuie la armonizarea drepturilor naționale prin intermediul unui dialog politic
între liderii statelor membre. Cu acest titlu el favorizează emergența unui drept regional
european fondat pe convenții.
Conform Preambulului Tratatului de constituire membrii săi își declară „atașamentul
la valorile spirituale și morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor lor și stau la
originea principiilor de libertate individuală, libertate politică, preeminența dreptului, pe care
se fondează orice democrație veritabilă”. În câmpul de competenţe sunt incluse următoarele
domenii: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi mai ales domeniul
protecţiei şi dezvoltării drepturilor omului. Domeniul apărării este exclus expres dintre aceste
competenţe (art. 1 d). Prin urmare, condiția primordială pentru admiterea statelor în Consiliul
Europei este acceptarea principiilor statului de drept și a protecției drepturilor omului în
virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa să poată beneficia de aceste drepturi.
Mai mult decât atât, fiecare stat membru trebuie sa se angajeze la colaborarea în mod sincer și
efectiv la realizarea acestui scop. Comitetul de Miniștri poate invita orice stat european care
îndeplinește aceste condiții să devină membru al Consiliului. Statul invitat va deveni membru
efectiv în momentul depunerii, în numele său, la Secretarul general, a unui instrument de
aderare la Statutul organizației. Statele europene pot deveni membri asociați ai organizației de
asemenea la invitația Comitetului Miniștrilor, dacă se consideră capabile să accepte aceleași
principii privind democrația, statul de drept și protecția drepturilor omului. Statul asociat va fi
reprezentat numai în cadrul APCE (art. 5 din Statut).
În prealabil lansării invitației, Comitetul de Miniștri stabilește numărul
reprezentanților statului în APCE a statului în chestiune și contribuția sa financiară
proporțională. Retragerea voluntară a statelor se face printr-o notificare oficială adresată de
asemenea Secretarului general. Aceasta va deveni efectivă la sfârșitul anului financiar în care
s-a făcut notificarea. Dacă un stat membru al Consiliului Europei încalcă în mod grav
prevederile art. 3 din Statutul organizației Comitetul de Miniștri poate cere retragerea acestuia
după suspendarea drepturilor sale de reprezentare (art. 8 din Statut). De asemenea, Comitetul
de Miniștri poate suspenda dreptul de reprezentare a unui stat în Comitet și în APCE pe
perioada în care acesta nu-și îndeplinește obligațiile financiare.
2.1. Reţeaua de organe pe care se bazează CoE

Cele zece state europene care au semnat tratatul de instituire a CoE devenind astfel
state fondatoare ale acestuia au fost: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,
6
Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. În prezent,
organizația regrupează un număr de 47 de state europene care respectă democrația pluralistă,
statul de drept precum și drepturile și libertățile omului. Orice stat care dorește să devină
membru al CoE se angajează să ratifice Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
și să respecte minoritățile naționale de pe teritoriul său. Organele principale ale Consiliului
examinează calitățile statului candidat și pot impune angajamente speciale1.
Potrivit art. 11 din Statutul CoE (în continuare „Statut”) sediul CoE este la Strasbourg,
iar limbile oficiale sunt franceza și engleza (art. 12 din Statut). În conformitate cu art. 10 din
Statut principalele organe ale CoE sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară
Consultativă, organe asistate de Secretariatul CoE.
A. Comitetul de Miniştri (CM)

Comitetul Miniștrilor este organul de decizie al CoE, compus din miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre sau reprezentanţii acestora (art. 14 din Statut) care au reşedinţa
permanentă la Strasbourg. Președinția CM este deținută de unul dintre statele membre, pentru
o perioadă de șase luni. Statele sunt numite la președinție potrivit ordini alfabetice engleze la
începutul fiecărei reuniuni a CM.
CM acționează la recomandarea Adunării Parlamentare sau conform dreptului său de
inițiativă privind realizarea scopului CoE, inclusiv cu privire la „încheierea de convenții și
acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni
specifice” (art. 15, a) din Statut). El poate face recomandări guvernelor statelor membre și,
drept urmare, poate cere acestora să-i aducă la cunoștință măsurile luate cu privire la aceste
recomandări (art. 15, b) din Statut).
Discuțiile purtate în cadrul Comitetului se referă la orice subiect de interes comun
legate de integrarea europeană, protejarea instituțiilor democratice și a statului de drept,
protecția drepturilor omului și orice alte subiecte pertinente a căror soluții cer cooperarea
statelor la nivel european, cu excepția chestiunilor legate de apărare.
Comitetul este un organ dinamic a cărui membri se reunesc o dată pe an la nivel
ministerial și de trei ori pe lună la nivel de delegați. Majoritatea deciziilor necesită pentru a fi
adoptate o majoritate de două treimi din sufragiile exprimate, pe când chestiunile de
procedură se adoptă cu o majoritate simplă.
CM poate adopta rezoluții, în funcție de importanța chestiunilor pe care le abordează,
cu unanimitatea voturilor exprimate, cu o majoritate calificată de două treimi din votul
reprezentanților sau cu votul majorității acestora (art. 20 din Statut).
CM se reunește înainte de deschiderea sesiunilor Adunării Parlamentare sau ori de
câte ori va considera necesar pentru dezbateri care nu sunt publice.
B. Adunarea Parlamentară a CoE (APCE)

Adunarea Consultativă, denumită de la sfârșitul anilor 1970 Adunare Parlamentară a
CoE (APCE), este organul deliberativ al CoE membrii căruia sunt desemnaţi de către
1
De exemplu, Rusiei i-a fost sugerată aplicarea unui moratoriu privind pedeapsa cu moartea, Croația s-a angajat
să respecte acordurile de la Dayton (acorduri încheiate între sârbi, croați și bosniaci la 14 decembrie 1995 care
aveau drept scop încetarea confruntărilor interetnice din Bosnia-Herțegovina); Ucraina a trebuit să-și revizuiască
Constituția (Gautron, 2009: 27).
7
Parlamentele naţionale fiind compusă în prezent din 318 membri şi tot atâția supleanţi.
Cu scopul de a da prioritate perspectivelor europene mai mult decât celor naționale în
cadrul Adunării deputații se organizează în grupuri politice. Aceste grupuri trebuie să se
angajeze la respectarea valorilor promovate de Consiliul Europei. Cel puțin douăzeci de
deputați din cel puțin șase delegații diferite pot forma un grup politic. Membrii Adunării sunt
liberi în a-și alege grupul din care vor face parte în conformitate cu afinitățile lor politice.
Delegațiile parlamentare naționale sunt compuse astfel încât să asigure o reprezentare
echitabilă a partidelor și grupurile politice care există în parlamentele lor. Președintele APCE
împreună cu președinții grupurilor politice formează Comitetul președinților. De-a lungul
timpului grupurile politice formate în cadrul Adunării au avut diferite orientări, de la stânga la
dreapta eșichierului politic, de cele mai multe ori reprezentând alianțe ideologice apropiate:
socialiști, ecologiști, democrați, liberali, conservatori ș.a.
Pe lângă grupurile politice deputații se organizează în cadrul Adunării în comisii de
lucru specializate în funcție de domeniile de competență asumate de Consiliul European.
Astfel, APCE înglobează comisii privind:
• Chestiunile politice și democrația
• Chestiunile juridice și drepturile omului
• Chestiunile sociale, sănătate și dezvoltare durabilă
• Migrația, refugiații și persoanele deplasate
• Cultura, știința, educația și media
• Egalitate și non-discriminare
Alte comisii se preocupă de chestiuni interne care asigură buna funcționare a Consiliului sau a
APCE
• Respectarea obligațiilor și angajamentelor de către statele membre
• Regulamentul, imunități și afaceri instituționale
Sau reprezintă competențele electorale ale Adunării:
• Comisia pentru alegerea judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului.
În interesul bunei desfășurării a activității sale o comisie poate crea una sau mai multe
sub-comisii, determinându-i mandatul și componența la momentul creării. Toate deciziile
luate în sub-comisii vor fi ulterior supuse dezbaterilor în comisia care le-a creat.
APCE se reunește la Strasbourg pentru sesiuni ordinare o dată pe an, iar dezbaterile
sunt în mod normal publice (art. 32-35 din Statut).
Chiar dacă APCE nu are puterea de a adopta acte juridice constrângătoare din punct de
vedere juridic aceasta menține un dialog constant cu guvernele și parlamentele naționale, cu
alte organizații internaționale și cu societatea civilă. Astfel textele adoptate de Adunare au
puterea de a influența legile și practicile în vederea ameliorării vieții europenilor.
Adunarea alege un Secretar General al CoE pentru o perioadă de 5 ani. Acesta este
responsabil de planificarea strategică, de orientarea programului de activităţi şi de bugetul
CoE. El este asistat de in Secretariat cu funcții administrative, care reunește în jur de două mii
de funcționari europeni. Misiunea principală a Secretariatului constă în pregătirea bugetului
organizației precum și alte programe de activitate interguvernamentală. Agenții europeni
provin din cele 47 de state membre și își desfășoară activitatea în principal la Strasbourg, dar
și în alte orașe europene.
8
C. Secretarul General și Secretariatul Consiliului Europei
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei numeşte un Secretar General şi un
Secretar General adjunct la recomandarea CM, pentru un mandate de 5 ani cu posibilitate de
reînnoire. Ceilalţi membri ai Secretariatului sunt numiţi de Secretarul General, cei numiţi nu
pot deţine o funcţie remunerată de un Guvern naţional, să fie membri ai APCE sau ai unui
Parlament naţional.
Secretarul General este responsabil de planificarea strategică, de orientarea
programului de activităţi şi de bugetul CoE. El este asistat de in Secretariat cu funcții
administrative, care reunește în jur de două mii de funcționari europeni. Misiunea principală a
Secretariatului, considerat drept „organul administrativ” al Consiliului2, constă în pregătirea
bugetului organizației precum și alte programe de activitate interguvernamentală. Totodată,
Secretarul General conduce şi reprezintă Organizaţia în relaţiile cu alte entităţi europene sau
non-europene. Agenții europeni provin din cele 47 de state membre și își desfășoară
activitatea în principal la Strasbourg, dar și în alte orașe europene.
D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)

CtEDO este un organ instituit de CoE ca urmare a adoptării Convenției Europene a
Drepturilor Omului și are un rol deosebit de important în arhitectura juridică europeană.
Având ca principală competență interpretarea Convenției această instanță europeană veghează
la respectarea angajamentelor pe care și le-au asumat statele părți prin semnarea acesteia.
Curtea este în prezent un organ judiciar permanent care garantează tuturor persoanelor aflate
sub jurisdicţia sa drepturile înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La nivelul CoE a fost instituită de asemenea funcția de Comisar pentru drepturile

omului titularul căreia are drept misiune promovarea educației şi sensibilizarea privind
drepturile omului precum și respectarea acestora în statele membre.
Pe lângă aceste instituții principale, CoE mai găzduiește câteva organe specializate
precum:
- Congresul puterilor locale şi regionale este un organ consultativ care reprezintă
colectivităţile teritoriale.
- Conferinţa organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale (OING) numără mai
mult de 400 de ONG-uri cu care dialoghează CoE şi cărora acesta le-a acordat statut
consultativ.
- Comisia europeană împotriva rasismului și intoleranței (ECRI) este un mecanism
independent cu rol de observator al situației drepturilor omului. Ea este compusă din experți
care vin din fiecare stat membru. Rolul său este de a combate rasismul, ostilitatea împotriva
străinilor, antisemitismul și intoleranța.
- Comitetul European pentru prevenirea torturii (CPT) este un mecanism non-
judiciar cu caracter preventiv, având menirea de a proteja persoanele private de libertate
împotriva torturii și a altor forme de rele tratamente.
2
Bergé, Jean-Sylvestre, Robin-Olivier, Sophie, Droit européen. Union Européenne, Conseil de l’Europe, 2e
édition mise à jour, Thémis droit PUF, 2011, p. 56.
9
Puterea decizională la nivelul CoE aparține Comitetului de Miniștri. Totuși, statele
membre își păstrează rolul în cadrul organizației având în vedere faptul că deciziile
Comitetului sunt adoptate în mod normal cu unanimitate. Celelalte organe nu dispun decât de
o putere consultativă. Convențiile adoptate de CoE, potrivit statutului acestuia, sunt ulterior
ratificate de statele părți.
2.2. Funcțiile și obiectivele CoE

Deși APCE a încercat să lanseze numeroase inițiative pentru unificarea europeană în
diverse domenii (sănătate publică, transporturi, producție agricolă, cooperare economică etc.)
recomandările evocate nu ajung să mobilizeze statele în chestiune. Astfel, utilitatea CoE este
limitată din cauza modalității de conlucrare prin metoda interguvernamentală care cere
acordul tuturor statelor membre pentru adoptarea unor decizii. Prin urmare, fiecare stat
membru dispune de un drept de veto în caz de opunere.
Activitatea legislativă a CoE este consistentă, el contribuie la elaborarea unor
convenții și tratate prin intermediul unor grupuri de experți care acționează în numele
Comitetului de Miniștri. La nivelul organizației au fost încheiate mai mult de 200 de convenții
în diverse domenii precum: cooperare judiciară, imunitatea de jurisdicție, protecția mediului,
dreptul umanitar, brevete, drepturi civile, responsabilitatea persoanelor, prevenirea
terorismului, tratarea ființelor umane, prevenirea torturii, criminalitatea cibernetică, lupta
împotriva corupției, cooperare culturală. Un alt domeniu care s-a bucurat de o atenție
deosebită din partea CoE este cel al drepturilor sociale așa cum sunt reglementate și protejate
în Carta socială europeană (adoptată în 1961, revizuită în 1996).
CoE are drept obiective de a promova și de a apăra principiile democrației pluraliste, a
preeminenței dreptului și a protecției drepturilor omului. El încearcă să favorizeze
conştientizarea şi punerea în valoare a identităţii culturale europene. Alături de statele
membre și împreună cu ele Consiliul caută soluţii comune la problemele societăţilor europene
precum: discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonajul, terorismul,
traficul de fiinţe umane, crima organizată şi corupţia, criminalitatea cibernetică, violenţa
împotriva femeilor și copiilor. Susținând punerea în aplicare a unor reforme politice,
legislative și constituționale în statele membre CoE sprijină dezvoltarea stabilităţii
democratice în Europa.
Cu toate criticile care i se aduc CoE a contribuit de la înfiinţarea sa la construirea unui
continent unde conflictele sunt reglate prin dialog, injustiţiile sunt reparate prin intermediul
unor norme şi proceduri comune, apte să garanteze drepturile individului.3
2.3. Grupul statelor împotriva corupţiei (GRECO)

GRECO a fost creat de CoE în 1999 cu scopul de a supraveghea respectarea normelor
împotriva corupţiei în statele membre. Obiectivul urmărit de acest grup este ameliorarea
capacităţii membrilor de a combate corupţia, asigurându-se prin intermediul unui proces
dinamic de evaluare şi de presiuni mutuale, că statele respectă normele CoE în materie de
combatere a corupţiei.
3
Cf. Alocuţiunea lui Thomas Hammarberg, fostul Comisar pentru drepturile omului (2006-2012), cu ocazia
celebrării celei de a 60a aniversare a Consiliului Europei, 1 octombrie 2009.
10
GRECO contribuie la identificarea lacunelor în politicile naţionale de luptă împotriva
corupţiei stimulând reformarea legislaţiei, instituţiilor şi practicilor necesare. Este un
organism deschis aderării altor state (în prezent 47state CoE + Belarus şi SUA).
Acesta dispune de mai multe instrumente specializate precum: Convenţia penală privind
corupţia (1999 vig. 2002) + Protocol adiţional; Convenţia civilă privind corupţia (1999 vig.
2003); Principii directoare pentru combaterea corupţiei (1997) şi alte recomandări.
2.4. Comisia de la Veneția

În 1990 cele 18 state membre ale CoE de atunci au creat Comisia Europeană pentru
democrație prin drept (Comisia de la Veneția) în calitate de organ consultativ pe lângă CoE cu
scopul de a ajuta țările din Europa de Est să-și alinieze legislația la exigențele unui stat de
drept democratic. Competența principală a Comisiei de la Veneția este consultanța oferită
statelor cu privire la chestiuni constituționale. Misiunea Comisiei este de a acorda avize
juridice statelor membre și, mai ales, de a ajuta pe cei care doresc să-și conformeze structurile
juridice și instituționale cu normele și experiența internaționale în materia democrației,
drepturilor omului și a preeminenței dreptului. Ea contribuie, de asemenea, la difuzarea și
dezvoltarea unui patrimoniu constituțional comun.
În prezent, Comisia de la Veneția cuprinde 61 de state: cele 47 membre ale CoE plus
alte 14 state (Algeria, Brazilia, Cili, Coreea de Sud, Costa Rica, Israel, Kazahstan,
Kârghâzstan, Kosovo, Maroc, Mexic, Peru, Statele Unite, Tunisia). Ea colaborează strâns cu
Uniunea Europeană și cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).
Membrii provin din statele membre ale Comisiei şi sunt „experţi independenţi
eminenţa cărora emană din experienţa acestora în cadrul instituţiilor democratice sau a
contribuţiei lor la dezvoltarea dreptului şi a ştiinţelor politice” (art. 2 din Statut). De cele mai
multe ori este vorba despre profesori universitari de drept public sau internaţional, despre
judecători ai curţilor supreme sau constituţionale, sau despre membri ai parlamentelor
naţionale. Ei sunt desemnaţi pentru un mandat de 4 ani de către statele membre, dar
acţionează în nume propriu.
Comisia îşi desfăşoară activitatea în trei domenii:
1) Instituţii democratice şi drepturi fundamentale.
2) Justiţie constituţională şi justiţie ordinară.
3) Alegeri, referendumuri şi partide politice.
Secretariatul permanent al Comisiei este situat la Strasbourg (Franţa), la sediul
Consiliului Europei. Sesiunile plenare se ţin de 4 ori pe an, la Veneţia (în martie, iunie,
octombrie şi decembrie).
Comisia poate emite avize juridice pentru proiecte de lege sau pentru legi în vigoare
precum şi studii sau rapoarte privind chestiuni de actualitate. Autorităţile statului în chestiune
pot aduce comentarii la proiectul de aviz. Avizele sunt în general luate în considerare de către
statele membre vizate. Instituţiile internaţionale, societatea civilă şi Media se referă în mod
sistematic la avizele Comisiei. Ea poate fi sesizată de către autorităţile statelor membre
(Parlament, Guvern sau Şeful statului), de către organele CoE (Secretarul General, Comitetul
de Miniştri, APCE sau Congresul PLR), precum şi de alte organizaţii internaționale (UE,
OSCE, ş.a.).
11
1.4. Rezumat
Efectele deosebit de dificile ale conflagraţiilor care au avut loc în spaţiul european în
secolul XX au determinat oamenii politici cu viziune să-şi unească forţele în vederea creării
unor organizaţii de cooperare în Europa în vederea proliferării păcii şi dezvoltării economice a
acestor state.
Prin crearea Consiliului Europei statele membre își declară atașamentul la valorile
spirituale și morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor lor și stau la originea
principiilor de libertate individuală, libertate politică, preeminența dreptului, pe care se
fondează orice democrație veritabilă. Sub egida acestei organizaţii state membre îţi asumă
cooperarea în următoarele domenii: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ
şi mai ales domeniul protecţiei şi dezvoltării drepturilor omului. Principalele organe ale CoE
sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară Consultativă, organe asistate de un
Secretariat (art. 10 din Statutul CoE). Comitetul Miniștrilor este organul de decizie al CoE.
Competențele APCE sunt limitate având în principal caracter consultativ. CtEDO este un
organ instituit de CoE ca urmare a adoptării Convenției Europene a Drepturilor Omului și are
un rol deosebit de important în arhitectura juridică europeană. Activitatea legislativă a CoE
este consistentă, el contribuie la elaborarea unor convenții și tratate prin intermediul unor
grupuri de experți care acționează în numele Comitetului de Miniștri. CoE are drept obiective
de a promova și de a apăra principiile democrației pluraliste, a preeminenței dreptului și a
protecției drepturilor omului. Competența principală a Comisiei de la Veneția este consultanța
oferită statelor cu privire la chestiuni constituționale.
1.5. Test de autoevaluare

Subiecte:
1. Evocaţi originile integrării europene.
2. Numiţi organele CoE şi competenţele acestora.
3. Descrieţi funcţiile şi obiectivele CoE.
4. La ce se referă competența principală a Comisiei de la Veneția?
5. Descrieţi domeniile de activitate ale Comisiei de la Veneţia.
3. Alte organizații europene
3.1. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN - NATO) sau Alianța atlantică
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) a fost instituită prin Tratatul de la
Washington semnat la 4 aprilie 1949. Chiar dacă nu este o organizație specific europeană,
având în vedere prezența unor state din afara continentului (SUA, Canada), această
organizație este inseparabilă de instituțiile europene. Ea vizează, mai înainte de toate, să apere
Europa occidentală și este deschisă pentru adeziune în principal statelor europene. Tratatul de
instituire a fost semnat de 12 state: SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda, Norvegia,
Danemarca, Belgia, Regatul Unit, Franța, Olanda, Luxemburg.
În prezent, OTAN este o alianță militară interguvernamentală cu sediul central la
Bruxelles, care reunește sub umbrela securității 29 de state membre și mai multe țări
partenere.
12
Scopul organizației este apărarea teritoriului țărilor membre și protejarea valorilor
comune. În timp de pace, părțile trebuie să mențină și să crească capacitatea lor individuală și
colectivă de „rezistență” prin cooperare permanentă și să se consulte în caz de amenințare
împotriva integrității, independenței sau securității uneia dintre ele. În caz de atac armat și cu
condiția ca acesta să fie îndreptat contra unui teritoriu al statelor membre, contra forțelor
armate a unui membru staționate pe teritoriul unui alt membru sau stabilite într-o zonă
geografică specificată în tratat, părțile iau „individual și în acord cu alte părți” măsuri de
asistență, inclusiv militară (art. 5 din Tratat). Prin urmare, modalitățile de ripostă la agresiune
sunt decise de statele membre la momentul corespunzător și nu sunt determinate a priori.
Organizația este structurată pe două nivele:
- unul politic – Consiliul Atlanticului de Nord, compus din ambasadorii sau
reprezentanții permanenți, care are competența de a se pronunța cu privire la strategia
alianței;
- celălalt militar – Comitetul militar fiind compus din șefii de stat major ai armatelor.
Alianța dispune de state majore internaționale ierarhizate, dar, totodată, compuse din
ofițeri care rămân sub statut național.
3.2. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Originile OSCE se regăsesc în tendința de „dezgheț” din anii 1970 în relațiile dintre
Occident și Est, atunci când a fost creată Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa,
pentru a servi dialogului și negocierii între cele două blocuri politice europene din acea
perioadă. La 1 august 1975, în cadrul Conferinței se ajunge la semnarea Actului final de la
Helsinki, document care conține un număr de angajamente în plan politic, militar, economic și
cel a drepturilor omului pentru statele semnatare. Actul cuprinde mai multe principii
fundamentale care urmau să guverneze comportamentul statelor în raport cu cetățenii lor, dar
și relațiile dintre statele în cauză.
Până în anul 1990 CSCE a funcționat, în principal, sub forma unor întâlniri și
conferințe având scopul de a dezvolta relațiile dintre state și de a dinamiza implementarea
angajamentelor asumate de acestea.
În 1995 CSCE devine OSCE ca urmare a procesului de instituționalizare prin decizia
șefilor de state sau de guverne reuniți la Budapesta în decembrie 1994.
Funcția principală a OSCE este de a construi un spațiu de securitate comună între
Vancouver și Vladivostok, având la bază diplomația preventivă. Organizația se ocupă de trei
domenii tematice:
i. Securitatea în Europa care se referă la:
 Respectarea drepturilor fundamentale;
 Cooperarea în limitarea armamentului și dezvoltarea încrederii și
securității.
ii. Cooperarea în domeniul economiei, științei și tehnologiei.
iii. Cooperare umanitară și alte forme de cooperare.
Toate cele 57 de state membre au statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens
acționând ca o constrângere politică, dar nu și una juridică. În ciuda titlului organizația
reunește atât state europene cât și state din alte regiuni ale lumii, unele cu statut de
participante, precum fostele state sovietice din Caucaz (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) sau
13
Asia (Uzbekistan, Tadjikistan, Kazahstan, Kirghizia, Turkmenistan) și Mongolia. Altele au
statut de asociat (SUA, Canada, Australia, Japonia, Tailanda, Egipt, Maroc, Jordan, Israel,
Afganistan, Coreea de Sud).
Președinția OSCE este deținută pe durata unui an calendaristic de către un stat
participant, desemnat prin decizia Consiliului de Miniștri. Secretarul general are un mandat de
3 ani. Sediul principal al OSCE este în Austria la Viena.
Activitatea OSCE se încadrează în câteva dimensiuni cu caracter diferit, fiecare dintre
ele integrând mai multe operaţiuni:
1) Dimensiunea politico-militară: controlul armelor; managementul frontierelor;
combaterea terorismului; prevenirea şi rezolvarea conflictelor; reformarea şi
cooperarea sectorul securităţii.
2) Dimensiunea economică şi a mediului: activităţi economice; activităţi legate de
mediu; bună guvernare.
3) Dimensiunea umană: alegeri; drepturile omului; libertatea şi dezvoltarea surselor
de media; drepturile minorităţilor; minoritatea roma şi sinti; supremaţia legii;
toleranţă şi nediscriminare.
4) Dimensiunea transversală: combaterea traficului de persoane; democratizare;
educaţie; egalitatea genurilor; tineret; securitatea cibernetică; migraţia.
OSCE e supusă unor critici numeroase, iar imaginea organizației este asemănată cu
cea a continentului european. Ea nu este adaptată în mod real la prevenirea conflictelor
interne, în planul drepturilor omului este mult mai puțin eficientă decât CoE, iar în planul
securității ea nu dispune de forța necesară pentru a concura cu OTAN.
3.3. Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE)

Creată la 16 aprilie 1948, de către 16 state, Organizația Europeană de Cooperare
Economică este răspunsul european la propunerea americană a secretarului de stat George C.
Marshall. Planul Marshall de reconstrucție europeană a condiționat ajutorul american
impunând organizarea statelor pentru repartizarea acestui ajutor.
La 14 decembrie 1960 este semnată Convenția de la Paris prin care este creată
Organizația de Cooperare și de Dezvoltare Economică (OCDE). Pe plan juridic ea este
continuatoarea OECE, integrând mai multe state (33 în prezent). România nu face parte din
această organizație. La aceeași dată organizația și-a redefinit misiunile:
- La cererea unuia dintre statele membre organizația se poate sesiza privind orice
chestiune legată de economie: coordonarea politicilor economice, ajutarea țărilor în
curs de dezvoltare, eliminarea unor bariere în schimburi etc.
- Ea exercită de asemenea activități specifice în domeniul energiei: reducerea deficitului
energetic al membrilor săi, diversificarea resurselor etc.
3.4. Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS)

Îngrijorat de consecințele creării Comunității Economice Europene (CEE), Regatul
Unit caută să obțină un acord între cele șase state membre CEE și partenerii lor din OECE
pentru a garanta libertatea schimburilor comerciale. Astfel, pornind de la inițiativa Regatului
Unit, la 4 ianuarie 1960, a fost semnată Convenția de la Stockholm pentru crearea Asociației
14
Europene de Liber Schimb (AELS), între: Regatul Unit, Austria, Danemarca, Norvegia,
Portugalia, Suedia și Elveția. Mai târziu aderă și Islanda, Finlanda și Liechtenstein.
Obiectivele AELS erau: creșterea schimburilor între membri săi şi instaurarea unei
zone veritabile de liber schimb prin semnarea acordurilor de suprimare a drepturilor vamale
între ele începând din 1972.
In 1992, țările membre ale Comunităţilor Europene și ale AELS au încheiat la Porto
un tratat de asociere pentru a constitui Spațiul Economic European. Elveția făcea parte din
acord, dar prin referendumul din 1992 cantoanele au refuzat aderarea. Acordul asigură o piață
liberă între cei doi parteneri dacă toate regulile pieții unice sunt aplicate de statele membre
AELS.
În 1995, țările care aderau la UE au părăsit AELS (Austria, Suedia, Finlanda). În
prezent membre ale AELS au rămas: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.
AELS reprezintă în prezent o zonă de liber-schimb, limitată la produsele industriale,
care exclude produsele agricole și produsele mării. Asociația nu reprezintă o uniune vamală,
țările membre rămân suverane asupra deciziilor privind aplicarea drepturilor vamale țărilor
terțe, drepturi care pot fi diferite de la o țară membră la alta.
AELS dispune de un Consiliu format din reprezentanți ai statelor membre, care poate
adopta recomandări și decizii cu unanimitate și de un Secretariat care are localuri la Geneva,
Bruxelles și Luxemburg având sarcini specifice legate de activitatea organizației. Asociația
are și o Curte de justiție cu sediul la Luxembourg (creată în 1994) care are competența de a
controla aplicarea normelor adoptate la nivelul organizației.
4. Evoluția țărilor din Europa de Est
După al doilea război mondial țările din Europa de Est au avut o evoluție diferită față
de țările occidentale. După Conferința de la Ialta din 4-7 februarie 1945 o parte dintre țările
din Europa centrală și orientală ajungeau sub influența URSS. Drept urmare, regimurile
implantate în aceste state cunoșteau monopolul unui singur partid de tip comunist, inspirate în
principal de regimul sovietic.
În 1955 este semnat Pactul de la Varșovia de URSS, Polonia, RDG, Ungaria,
România, Cehoslovacia, Bulgaria și Albania (care s-a retras în 1961). Iugoslavia, China și
Vietnam au avut statutul de observatori în cadrul organizației politico-militare creată prin
acest pact. Organizația pactului de la Varșovia se dorea o reacție la Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord în contextul războiului rece, însă singurele operațiuni militare pe care le-
a desfășurat au fost cele de reprimare a mișcărilor de contestare a regimului din țările
socialiste4.
În plan economic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)5 a fost creat la
inițiativa lui Stalin, în 1949, ca reacție la planul Marshall și răspuns la crearea OECE. CAER
reunea țările socialiste din Est precum și alte țări comuniste (Cuba, Mongolia, Vietnam).
Aceasta nu a dat naștere unei piețe comune ci a fost o uniune economică a țărilor cu economie
4
La 4 noiembrie 1956 are lor înăbușirea unei insurecții îndreptate împotriva regimului comunist din Ungaria
prin intervenția armatei sovietice cu prețul vieții a numeroase victime, iar la 21 august 1968 prin intervenția
trupelor Pactului de la Varșovia sunt reprimate mișcările reformiste din Cehoslovacia.
5
CAEM (fr.) sau Comecon (en.).
15
planificată. Obligația de a utiliza „rubla transferabilă” în cadrul tranzacțiilor între state a făcut
să crească dependența statelor membre față de URSS care își consolida astfel hegemonia în
raport cu țările socialiste.
Căderea Zidului berlinez (1990) în contextul reformelor demarate de Gorbaciov și
apoi dezmembrarea URSS (1991) au determinat țările din Europa de Est să se orientează spre
o economie de piață și să tindă spre alinierea la standardele democrației occidentale. CAER și
Pactul de la Varșovia devin caduce.
Rusia a încercat să compenseze dezmembrarea URSS regrupând în jurul ei fostele
republici sovietice (cu excepția celor baltice) în cadrul Comunității Statelor Independente
(CSI) în decembrie 1991. Fără să dispună de personalitate juridică această organizație este
incapabilă să se afirme în mod real pe plan internațional și funcționează mai degrabă ca un
liant simbolic între Rusia și celelalte foste republici sovietice.
Grupul de la Visegrad a fost constituit în februarie 1991 de către Ungaria, Polonia,
Cehia și Slovacia, la care a aderat și Slovenia, pentru a-și reglementa relațiile între ele, dar și
în perspectiva pregătirii aderării la Uniunea Europeană.
Încă de la începutul anilor 1990 țările din Est încep să-și exprime dorința de a adera și
de a fi integrate în structurile politice, economice și militare occidentale. Consiliul Europei a
încercat să susţină prin eforturi constante democratizarea acestor state. CoE s-a angajat în
consilierea guvernelor nou instalate, la cererea prealabilă a acestora, participând prin experţii
săi la elaborarea unor noi legi democratice sau expertizând noua legislaţie elaborată de experţi
naţionali ai acestor state.
Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării
Convenției Europene a Drepturilor Omului şi a implicat implementarea unui regim
parlamentar pluralist viabil și a condițiilor statului de drept. În acelaşi timp, lărgirea CoE în
beneficiul unor state, incapabile să-şi respecte angajamentele asumate prin această aderare,
marchează scăderea standardelor CoE şi, ca urmare, aduce atingere credibilităţii sistemului
european însuşi.
În același context al schimbărilor, majoritatea statelor postcomuniste aderă la OTAN.
Tot din anii 1990 mai multe programe de ajutor comunitar în diferite domenii erau
destinate să susțină apropierea țărilor din Est de Europa comunitară. Astfel, programul Phare
de care au putut beneficia mai multe țări a fost conceput inițial pentru diverse sectoare
prioritare precum agricultura, restructurarea industrială, energia, mediul, formarea în
domeniul economiei de piață. La mijlocul anilor 1990 programul a fost reorientat spre
obiectivele aderării concentrându-se asupra capacității administrative a candidaților,
finanțarea investițiilor, alinierea normelor. Alte programe de ajutor în vederea integrării
europene au fost Ispa și Sapard. Programul Tacis a avut ca destinatare pentru ajutor comunitar
fostele țări sovietice.
5. Formarea Europei comunitare
În căutarea unor forme de cooperare mai strânsă și paralel cu instituirea și funcționarea

Consiliul Europei, statele occidentale se organizează sub forma unor comunități, care au la
bază criterii economice prioritare, dar care nu pot funcționa decât prin căutarea unui consens
și a apropierii politice. Europa comunitară s-a format prin semnarea unor tratate consecutive
16
sau simultane și datorită perseverenței „părinților fondatori” care au văzut în proiectul lor
singura cale de stabilire a păcii și cooperării în spațiul european. În ciuda crizelor pe care le-a
traversat Europa comunitară a reușit să asigure de mai multe decenii echilibrul politic și să
contribuie la prosperitatea economică a țărilor membre.
În contextul începutului anilor 1950, marcat de penuriile caracteristice perioadei de
după război se năștea „Europa celor șase” (5.1). Succesul primei comunități determină statele
fondatoare să-și extindă cooperarea și în alte domenii (5.2).
5.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, propune
crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Istoria va reține această zi ca fiind
data la care a fost lansată construcția comunitară europeană. Inspirat de Jean Monnet, el
enunță ceea ce va deveni „metoda comunitară” și propune punerea în comun a resurselor de
cărbune și oțel ale Franței și Germaniei, într-o organizație deschisă și altor state europene.
Aceste resurse nu sunt alese întâmplător, ele constituind bazele producției industriale, dar și
materiile prime pentru armament. Această inițiativă a constituit, mai întâi de toate, o mână
întinsă Germaniei, plasată astfel pe picior de egalitate cu alte state. Sub învelișul unei
apropieri economice inițiativa vizează un obiectiv eminamente politic, și anume, reconcilierea
și unificarea Europei occidentale. Având în vedere implicarea lor în proiectul comunitar
european oamenii politici francezi Jean Monnet şi Robert Schuman, cancelarul german
Konrad Adenauer, omul politic belgian Paul-Henri Spaak și președintele Consiliului italian
Alcide de Gasperi împreună cu Joseph Bech (Luxemburg), Johan Willem Bezen şi Sicco
Mansholt (Olanda), Walter Hallstein (Germania), Altiero Spinelli (Italia) sunt considerați
„părinții fondatori” ai Europei comunitare.
CECO este instituită prin semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951 de către
șase state: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg (Benelux). La acea dată,
Regatul Unit refuză să adere la Comunitate, recuzând caracterul supranațional a acesteia.
Cele 6 state au dat instituțiilor comune și independente de state toate puterile în
materie de cărbune și oțel pentru o durată limitată la 50 de ani. Tratatul a intrat în vigoare
după ratificarea lui de către statele membre la 23 iulie 1952 și a expirat la 23 iulie 2002.
Planul Schuman modifică astfel în mod fundamental modalitatea de abordare a construcției
europene deoarece evită să adopte o logică politică globală și federalistă pentru care statele
europene nu sunt pregătite. Statele optează pentru o abordare sectorială de natură să creeze o
formă de „federalism funcțional” (Leclerc, 2014). Astfel, competențe atribuite în mod normal
organelor statelor erau transmise unor autorități suprastatale, în anumite sectoare bine
delimitate.
Deciziile în comunitate erau luate de Înalta Autoritate, organ supranațional de
cooperare a căror 9 membri erau desemnați de către guvernele celor șase state. Au fost create
în același cadru o Curte de Justiție, o Adunare parlamentară consultativă, membrii căreia erau
numiți de parlamentele naționale, și un Consiliu special de miniștri. Finanțarea CECO era
independentă de state. Resursele proprii proveneau din prelevarea directă de la întreprinderile
de cărbune și cele siderurgice.
Tratatul CECO avea caracter exhaustiv cuprinzând o reglementare sectorială precisă și
întinsă. Înalta Autoritate, premergătoare a Comisiei, este marea inovație a părinților fondatori.
17
Această instituție era independentă de guvernele naționale, iar deciziile sale erau executorii în
statele membre. Astfel, pentru prima dată, statele acceptau să-și delege puterile unei instituții
supranaționale, pornind de la un tratat care privilegia un model cu dominantă supranațională
(Gautron, 2009). Jean Monnet a fost primul președinte al Înaltei Autorități. Un protocol
anexat Tratatului de la Nisa a reglat ulterior modalitățile de dispariție a CECO și transferul
bunurilor sale, la acea dată, către Comunitatea Europeană.
Metoda comunitară, diferită de practica interguvernamentală, și-a demonstrat foarte
repede eficacitatea. În conformitatea cu Declarația Schuman, Înalta Autoritate supranațională
a devenit instituția centrală a CECO. Ea dispunea de putere decizională autonomă gestionând
piața comună a cărbunelui și oțelului. Această primă comunitate europeană a atins rapid un
triplu obiectiv:
- reconcilierea franco-germană,
- controlul cărbunelui și oțelului în scop pașnic,
- punerea în mișcare a unei integrări europene.
5.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (CEEA)
Experiența reușită a CECO și-a determinat fondatorii să prevadă extinderea cooperării
și la alte sectoare. Astfel, guvernele celor 6 ajung la semnarea concomitentă a două tratate cu
un Preambul comun, la Roma, la 25 martie 1957. Tratatele au întrat în vigoare la 1 ianuarie
1958 pentru o durată nelimitată. Ele prevedeau crearea a două noi comunități:
- Comunitatea Economică Europeană (CEE) care include în metoda comunitară alte
sectoare ale economiei. Obiectivul economic principal era suprimarea frontierelor
pentru mărfuri, servicii, lucrători și capitaluri și crearea unei piețe comune.
- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) care este
transpunerea la energie nucleară a demersului adoptat anterior pentru cărbune și oțel.
Conform Preambulului Tratatului de la Roma obiectivul politic adiacent era de a crea
o „uniune fără încetare mai strânsă între popoare”. Tratatul CEE este un tratat-cadru care,
fără a stabili o reglementare detaliată, se limitează la a fixa cadrul integrării economice,
precum și principiile care vor face să avanseze Comunitatea în viitor. El privilegiază
Consiliul, reprezentant al guvernelor naționale, ca organ de decizie. Interesele Comunităţii
sunt reprezentate de Comisia independentă de guvernele naționale. Ei îi revenea rolul de
gardian al tratatelor, dar și de instituție însărcinată să execute deciziile delegate de Consiliu,
instituție care reprezintă interesele statelor. Prin urmare, observăm instituirea unui model cu
dominantă interguvernamentală (Gautron, 2009). Unanimitatea prin care statua inițial
Consiliul este înlocuită progresiv cu o majoritate calificată în majoritatea domeniilor de
intervenție a Comunității. Adunarea își păstrează rolul consultativ mai ales cu privire la
chestiunile legate de integrare. Chiar dacă Consiliul are obligația formală de a cere avize de la
Adunare, el nu este obligat să le urmeze.
În plan material, tratatul preconizează crearea unei piețe comune având caracteristicile
unei piețe naționale pe întreg teritoriul statelor membre. Piața comună implica crearea unei
uniuni vamale între statele membre, care trebuia realizată pe o perioadă de tranziție de 12 ani
(1958-1969). Stabilirea unei piețe comune implica libera circulație a factorilor de producție:
lucrătorii, bunurile, serviciile și capitalurile. Din perspectiva acestui tratat indivizii erau luați
18
în considerare doar ca factor economic, alături de celelalte elemente, deci un „mijloc” pentru
realizarea pieței comune. Tratatul CEE interzicea majoritatea ajutoarelor de stat și înțelegerile
între întreprinderi care puteau încălca principiul liberei concurențe. Tratatul mai prevedea
apropierea legislațiilor naționale și elaborarea unor politici sectoriale comune în domenii
precum agricultura, transporturile și relațiile comerciale cu țările terțe.
Uniunea vamală cuprindea două elemente esențiale. Pe de o parte, constituirea unei
zone de liber schimb, prin suprimarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative, ceea ce
permitea oricărui produs care se găsea pe teritoriul comunitar de a circula liber. Pe de altă
parte, tariful vamal comun, impus mărfurilor care pătrundeau pe acest teritoriu, este exclus
între statele membre. Cu toate acestea, în realitate, mai persistau unele obstacole în calea
libertății de circulație a mărfurilor prin aplicarea unor taxe și măsuri cu efect echivalent.
Tratatul CEEA preconiza utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice și încerca să
contribuie la creșterea industriei nucleare în țările membre pentru a reduce dependența lor
energetică față de țările terțe.
Adunarea parlamentară a devenit o instituție comună pentru toate cele trei comunități
(CECO, CEE și CEEA). Din 1962 acesta își schimbă denumirea în „Parlament”. Fiecare
dintre structuri avea și instituții proprii. Chiar dacă, la acea vreme, exista sentimentul că
unitatea europeană avansează cu pași mari, pe parcursul deceniului următor construcția
europeană cunoaște unele dificultăți politice.
Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, semnat la 8 aprilie 1965, comitetele executive
ale celor trei Comunități (CECO, CEE, Euratom) se asociază pentru a forma „Comunitățile
europene”. De la intrarea în vigoare a acestui tratat (1 iulie 1967) a existat o singură Comisie
și un singur Consiliu.
Integrarea europeană a cunoscut câteva situații precare, mai ales atunci când statele au
insistat asupra intereselor lor naționale. În ciuda succesului economic de care se bucurase
CEE, Charles de Gaulle dorea reevaluarea rolului Franței în Comunitate, limitând la maxim
puterile sale supranaționale și dezvoltând cooperarea interguvernamentală între statele
membre. În aceeași perioadă, în fața succesului pieței comune, Regatul Unit, care se ținuse la
distanță până atunci, hotărăște să adere la comunități, confruntându-se cu opoziția aceluiași de
Gaulle.
Criza s-a produs la sfârșitul perioadei tranzitorii și în ajunul intrării în vigoare de la 1
ianuarie 1966 a trecerii de la votul cu unanimitate la cel cu majoritate calificată în cadrul
Consiliului. Votul cu majoritate calificată, care avea menirea să aprofundeze integrarea și să
consolideze supranaționalitatea, urma să se aplice, pe lângă alte domenii, și celui al finanțării
politicii agricole comune potrivit unei inițiative a Comisiei. Fiind pe punctul de a fi pus în
minoritate de către partenerii săi și pentru a bloca această inițiativă, în 1965, de Gaulle
suspendă participarea sa la instituțiile comunitare, ceea ce s-a tradus prin „politica scaunului
gol”. Pentru a-și relua locul, Franța cerea un acord politic asupra rolului Comisiei și votului cu
majoritate în Consiliu. Criza ia sfârșit abia în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, care
permitea unui stat membru să-și valorifice un interes național foarte important opunându-se
unei decizii majore a Consiliului. Sub forma unei simple declarații politice, fără a fi vreodată
integrat în tratate, acest compromis reprezintă o lovitură adusă metodei comunitare a lui Jean
Monnet, bazată pe căutarea unui interes general și luarea deciziilor cu majoritate. Demisia lui
de Gaulle din funcțiile sale în 1969 deschide calea spre relansarea construcției comunitare.
19
Următorul președinte francez, George Pompidou, a fost ales în 1969 pe baza unui program
pro-european.
Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970 acordă Parlamentului unele puteri
bugetare, iar cel de la Bruxelles din 22 iulie 1975 îi dă dreptul de a respinge bugetul.
Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970 acordă Parlamentului unele puteri
bugetare, iar cel de la Bruxelles din 22 iulie 1975 îi dă dreptul de a respinge bugetul.
2.4. Rezumat
Funcția principală a OSCE este de a construi un spațiu de securitate comună între
Vancouver și Vladivostok, având la bază diplomația preventivă. În cadrul acestei organizaţii
toate statele membre au statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens acționând ca o
constrângere politică, dar nu și una juridică.
Organizația Europeană de Cooperare Economică este răspunsul european la propunerea
americană a secretarului de stat George C. Marshall. România nu face parte din această
organizaţie.
AELS a fost creată în 1960 de câteva state europene care nu erau membre ale
Comunităţilor Europene. Pe măsură ce unele dintre ele au aderat la CE acestea au ieşit din
AELS.
După al doilea război mondial țările din Europa de Est au avut o evoluție diferită față
de țările occidentale. Organizația pactului de la Varșovia se dorea o reacție la OTAN în
contextul războiului rece, însă singurele operațiuni militare pe care le-a desfășurat au fost cele
de reprimare a mișcărilor de contestare a regimului din țările socialiste. În plan economic,
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat ca reacție la crearea OECE.
Aceasta nu a dat naștere unei piețe comune ci a fost o uniune economică a țărilor cu economie
planificată. Încă de la începutul anilor 1990 țările din Est încep să-și exprime dorința de a
adera și de a fi integrate în structurile politice, economice și militare occidentale. Consiliul
Europei a încercat să susţină prin eforturi constante democratizarea acestor state.
Europa comunitară s-a format prin semnarea unor tratate consecutive sau simultane și
datorită perseverenței „părinților fondatori” care au văzut în proiectul lor singura cale de
stabilire a păcii și cooperării în spațiul european. Cele 6 state fondatoare ale CECO au dat
instituțiilor comune și independente de guvernele lor toate puterile în materie de cărbune și
oțel pentru o durată limitată la 50 de ani. Experiența reușită a CECO și-a determinat fondatorii
să prevadă extinderea cooperării și la alte sectoare. Astfel, guvernele celor 6 ajung la
semnarea concomitentă a două tratate cu un Preambul comun, la Roma (1957). Tratatele
prevedeau crearea a două noi comunități: Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice.
Subiecte:
1. Care a fost scopul creării OTAN?
2. Care este modalitatea de cooperare în cadrul OSCE?
3. Relataţi contextul apariţiei AELS.
4. Descrieţi diferenţele între formele de cooperare a ţărilor occidentale şi a celor din
Europa de Est.
5. Care este inovaţia în materie de cooperare europeană adusă de CECO ?
6. Descrieţi arhitectura instituţională a CEE
20
Tema II – Apariția și evoluția Uniunii Europene în tratate

a. Actul Unic European
b. Acquis‐ul Schengen
3.1. Introducere
Termenul de „Uniune Europeană” apare pentru prima dată la sommet-ul6 de la Paris
din 1972, unde țările membre își puseseră drept obiectiv să transforme ansamblul relațiilor lor
într-o Uniune care trebuia sa apară la sfârșitul lunii decembrie și cu respectarea absolută a
tratatelor deja semnate. Totuși, această declarație de intenție nu a fost urmată imediat de o
realizare concretă.
Construcția comunitară europeană este o organizare de integrare, spre deosebire de
alte organizații internaționale de cooperare interstatală. Integrarea europeană s-a realizat în
principal prin drept. Dreptul comunitar care prevalează asupra dreptului național al statelor
membre beneficiază de garanții jurisdicționale prin puterea de a fi invocat direct de către
particulari prin recurs în fața instanțelor naționale.
3.2. Competenţe
C1: Identificarea originilor Uniunii Europene.
C2: Explicarea necesităţii revizuirii tratatelor fondatoare.
C3: Utilizarea noilor definiţii privind piaţa internă.
C4: Caracterizarea evoluţiei instituţionale a UE după Maastricht.
3.3. Conţinut
Modificarea Tratatelor constitutive ale Comunităților Europene a depins întotdeauna
de statele membre. În anii 1960-1970 au avut loc câteva revizuiri punctuale ale acestor tratate.
Prima revizuire majoră are loc în 1986, prin Actul Unic European care permite relansarea
integrării europene. Aceste modificări se înscriu în premisele apariției UE (1). Următorul
Tratat cel de la Maastricht instituie o Uniune Europeană, la acea dată suprapusă peste
Comunități (2). Toate celelalte tratate revizuiesc tratatele originare, modificând totodată
amenajarea instituțională a UE (3).

Dinamica europeană este relansată în 1986, pe baza Cărții Albe a Comisiei Europene
Delors (președinte) Comunitatea decide crearea unei piețe comune interioare până la 1
ianuarie 1993.
6
Întâlnire la nivel înalt între conducătorii de state.
21
1.1. Acutul Unic European
Factorii care au dat naștere acestui tratat, semnat la 17 și 28 februarie 1986, au avut
origini diverse, care se regăsesc în încercările instituțiilor europene (Consiliul european,
Comisia sau Parlamentul) de a răspunde la dificultățile ce șubrezeau edificiul european. Actul
Unic European a reprezentat prima modificare importantă a tratatului CEE de la Roma. În
prealabil, Consiliul European a adoptat la 19 iunie 1983, la Stuttgart, o declarație solemnă
privind UE. Prin această declarație șefii de state sau de guverne ai statelor membre și-au
reafirmat dorința de a întări și dezvolta cooperarea politică europeană, de a promova o
cooperare mai strânsă în materie culturală, de apropiere în alte domenii ale legislațiilor
statelor membre, de a efectua o analiză comună și acțiuni concerte pentru a face față
problemelor internaționale de ordin public, manifestărilor de violență grave, criminalității
internaționale organizate și, la modul general, delicvenței internaționale. Liderii europeni au
subliniat necesitatea de a ameliora funcționarea instituțiilor și au anunțat că vor decide, într-un
termen de cinci ani, dacă progresele realizate vor trebui încorporate într-un tratat privind UE.
Din partea sa, sub impulsul parlamentarului italian Altiero Spinelli, Parlamentul
European (PE) a adoptat la 14 februarie 1984 un proiect de tratat care instituia o Uniune
Europeană. Pentru a depăși rezistența previzibilă a guvernelor, acest proiect stipula că
Parlamentele naționale vor fi sesizate direct prin tratat pentru ratificarea sa și că aceasta va fi
realizată dacă tratatul va fi aprobat de o majoritate a statelor reprezentând două treimi din
populația comunității.
În sfârșit, Comisia Europeană a publicat, la 14 iunie 1985, Cartea Albă7 privind
reușitele pieței interioare. Aceasta sublinia că tratatul de la Roma a prevăzut stabilirea unei
piețe comune progresiv, în cursul unei perioade de tranziție de 12 ani, dar că, în realitate, nu
exista libertate de schimburi completă și efectivă, numeroase piedici subzistau, traducându-se
prin menținerea de frontiere sub forma lor fizică (control al persoanelor și bunurilor la vămile
interioare), tehnice (diferite reglementări naționale) sau fiscale (menținerea unor taxe
indirecte, foarte diverse, care obligau la formalități transfrontaliere lente și costisitoare).
Comisia propunea un calendar de acțiuni care vizau realizarea unei piețe unice mari înainte de
31 decembrie 1992.
Pornind de la aceste inițiative instituționale Consiliul european reunit la Milano în 28
și 29 iunie 1985 acceptă principiul revizuirii tratatelor. Conferința interguvernamentală care a
ajuns la Actul Unic european a primit un dublu mandat: încheierea, pe de o parte, a unui tratat
în materie de politică externă și securitate comună și, pe de altă parte, a unui act care modifica
tratatul CEE.
În definitiv, ambele texte au fost reunite ajungându-se la titlul de Act Unic European
(AUE). AUE a fost semnat la Luxemburg în data de 17 februarie 1986 de către nouă state
7
Cărțile albe ale Comisiei Europene sunt documente care conțin propuneri de acțiune la nivelul Uniunii
Europene într-un anumit domeniu. În anumite cazuri, acestea continuă demersurile unei Cărți verzi publicate în
vederea lansării unui proces de consultare la nivelul UE. Scopul unei Cărți albe este de a lansa o dezbatere cu
publicul, cu părțile interesate, cu Parlamentul European și cu Consiliul în vederea atingerii unui consens politic.
Cărțile verzi sunt documente publicate de Comisia Europeană pentru a stimula discuțiile cu privire la anumite
subiecte, la nivel european. Acestea invită părțile relevante (organisme sau persoane) să participe la un proces de
consultare și la dezbateri privind baza propunerilor emise. Cărțile verzi se pot afla la originea unor evoluții
legislative care sunt ulterior definite în cărți albe. Cf. Glosarul sintezelor, EUR-Lex (https://eur-
lex.europa.eu/summary/glossary/green_paper.html).
22
membre și la Haga, în 28 februarie 1986 de către Danemarca (în urma votului pozitiv de la
referendumul organizat în acest scop), Italia și Grecia. El a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Obiectivul principal al AUE rămânea totuși desăvârșirea pieței interioare, cel mai
târziu la 31 decembrie 1992, definită ca „spațiu fără frontiere interioare în care libera
circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată” (art. 14 din
AUE). Realizarea pieței interioare trebuia să se facă, în primul rând, prin acte adoptate cu
majoritate calificată de Consiliu (peste 270 de texte, în special directive ale Consiliului) în
domenii precum tariful exterior, libera prestare a serviciilor, transportul aerian și maritim,
libera circulație a capitalurilor și, în al doilea rând, prin armonizarea legislațiilor statelor
membre.
Emergența noțiunii de „piață interioară” în detrimentul celei de „piață comună” trebuia
să inducă, printre altele, asimilarea cu noțiunea de „piață națională” (Boutayeb, 2012) pentru
facilitarea eliminării obstacolelor fizice, fiscale sau tehnice de la frontierele între statele
membre. Actul a mai consacrat noi politici, în principal: coeziunea economică și socială,
cercetarea și dezvoltarea tehnologică și protecția mediului.
În ceea ce privește cooperarea politică, tratatul codifică practicile care s-au dezvoltat
în afara cadrului comunitar în materie de securitate și apărare. AUE specifica posibilitatea
cooperării pe plan politic, economic și al securității, excluzând apărarea.
La nivel instituțional AUE se angaja să recupereze deficitul democratic prin
consolidarea puterii Parlamentului. Acesta primește competența de a se pronunța prin aviz
conform asupra acordurilor de adeziune și de asociere. În același timp, AUE accentuează
asocierea PE la procesul legislativ prin „procedura de cooperare” care crește simplul rol
consultativ atribuit anterior acestuia prin posibilitatea de amendare sau respingere a poziției
Consiliului de miniștri.
Totodată, lărgirea câmpului de aplicare a votului cu majoritate calificată în Consiliu
aduce declinul unanimității, în detrimentul compromisului de la Luxembourg (1966) (vezi
supra) crescând astfel rolul Consiliului în fața instituțiilor naționale și, corelativ, revalorifică
puterea de inițiativă a Comisiei.
AUE pune bazele creării unui Tribunal de primă instanță, introdus efectiv prin decizie
a Consiliului din 24 octombrie 1988, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1989.
1.2. Acquis-ul Schengen

La 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul de la Schengen (Luxemburg) de către Belgia,
Germania, Franța, Luxemburg și Olanda. El avea drept scop diminuarea controalelor
persoanelor la frontierele statelor semnatare. În 1990, aceleași state semnau Convenția de
aplicare a Acordului Shengen care conține reguli administrative și tehnice pentru punerea în
aplicare a acestui acord în acquis-ul comunitar8.
8
Termen utilizat din limba franceză care se referă la corpul cumulativ al reglementărilor comunității europene,
cuprinzând obiectivele sale, regulile substanțiale, politicile și în special legislația primară și cea derivată precum
și hotărârile instanțelor europene – toate parte a ordinii legale a UE. Aceasta include toate tratatele,
regulamentele, directivele instituțiilor europene, precum și hotărârile CJUE. Acest acquis este dinamic, se
dezvoltă constant. Toate statele membre trebuie să se alinieze acquis-ului comunitar. Termenul este cel mai des
utilizat în legătură cu pregătirile statelor candidate pentru aderarea la UE. Ele trebuie să adopte, implementeze și
respecte tot acquis-ul pentru a li se permite aderarea. Ceea ce poate include modificarea legislației interne.
23
Acquis-ul Schengen a fost definit prin decizia Consiliului UE din 20 mai 1999 și
înglobează cele două documente de bază (din 1985 și 1990) și acordurile de adeziune
încheiate cu alte state9 decât semnatarele originale. Acquis-ul Schengen face parte din dreptul
derivat al UE (vezi infra).
În iunie 1988, proiectul uniunii economice și monetare a revenit în atenția europenilor.

Jacque Delors, președinte al Comisiei Europene la acea vreme, a primit sarcina de a studia și
propune etape concrete pentru crearea uniunii economice și monetare. Raportul Delors
propunea un proces în trei etape, dintre care ultimele două presupuneau o nouă revizuire a
Tratatului de la Roma.
În aceeași perioadă căderea zidului Berlinului, prăbușirea regimului comunist și
reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990) au dus la aplicarea unei reforme mai largi. În acest
context, statele membre au decis să-și extindă cooperarea în două domenii de importanță
majoră: politica externă și justiția și afacerile interne.

Uniunea Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht (TM), semnat la 7
februarie 1992 și completat prin 17 protocoale și 33 de declarații anexe. Odată cu nașterea UE
s-a deschis o nouă etapă în procesul de integrare europeană.
La momentul negocierii tratatului structura viitoarei organizații a suscitat numeroase
dezbateri. Statele au căzut de acord să instituționalizeze cooperarea lor în materia politicii
externe, a justiției și afacerilor interne, fără a accepta, în marea lor majoritate, să aplice
domeniilor în cauză „metoda comunitară”, pentru a evita atingerea suveranității lor.
Tratatul de la Maastricht consacră un concept politic nou – Uniunea Europeană.
Aceasta urma să combine comunitățile originare și unele concepte noi într-o arhitectură
organizatorică inedită. Uniunea s-a suprapus pe Comunitățile europene fără a se substitui
acestora. UE nu a fost dotată cu personalitate juridică proprie la acea vreme. Structura noii
organizații se asemăna cu un templu grec constituit dintr-un fronton comun de principii și
instituții pe trei piloni.
Primul pilon cuprindea cele trei comunități europene – CECO, CE (fosta CEE) și
Euratom, al doilea - Politica externă și de securitate comună (PESC), iar al treilea -
Cooperarea în materie de justiție și afaceri interne (JAI).
Diferențele dintre cei trei piloni se regăseau la nivelul competențelor acordate
instituțiilor europene. Primul pilon era dominat de metoda comunitară, care dădea Consiliului
de miniștri și Parlamentului European o putere de decizie în procedura legislativă aplicabilă,
în timp ce Comisia deținea monopolul propunerilor. Această tendință este răsturnată în cadrul
celorlalți doi piloni dominaţi de colaborarea de natură interguvernamentală a statelor. Aici
9
În prezent, țările părți sunt: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania,
Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria. Chiar dacă Andora, Liechtenstein, Monaco, San Marina și Vaticanul nu au
semnat acordul, aceste state nu practică un control la frontierele lor. România, Bulgaria și Croația sunt țări
candidate la aderare la acordurile Schengen.
24
Consiliul de miniștri deținea putere de decizie monopolistă statuând cu unanimitate. Comisia
și PE, ambele instituții cu caracter extra-național, sunt puternic marginalizate. Cadrul
instituțional unic, care trebuia să reprezinte baza templului grec, avea totuși niște limite. De
fapt, al doilea și al treilea piloni împrumutau instituțiile Comunităților, dar funcționau potrivit
unor proceduri diferite, deplasând centrul de gravitate spre Consiliu. Astfel, UE și
Comunitățile Europene, chiar dacă erau fondate de aceleași state membre, implicând aceleași
instituții, coexistau funcționând potrivit unor reguli, proceduri și principii deferite ceea ce
putea genera multiple confuzii.
Prin unificarea procedurilor de aderare și de revizuire, pentru Uniune în ansamblul ei,
autorii tratatului a vrut să sublinieze caracterul indisociabil al acesteia. În raport cu dispozițiile
anterioare noile dispoziții nu conțin modificări de substanță. Obiectul lor esențial era punerea
în evidență a faptului că Uniunea forma un tot și în special că nicio adeziune nu putea fi
efectuată la unul sau altul dintre piloni luați izolat (Dony, 2010).
Prin TM Comunitatea este profund transformată. CEE creată prin TR, „nucleul dur”
al integrării europene, a primit un nume nou: „Comunitate Europeană”, consecință a
adăugării unor numeroase competențe care nu erau economice: cultură, sănătate publică,
educație etc.
A fost introdus conceptul de cetățenie, implicând posibilitatea unui control din partea
Curții de Justiție.
Tratatul subliniază necesitatea convergenței politicilor economice naționale și
consacră principiul stabilirii uniunii economice și monetare preconizându-se adoptarea
monedei unice până, cel târziu, la 1 ianuarie 1999.
Unele reforme instituționale au vizat funcționarea mai eficientă a Comunității prin
extinderea majorității calificate în Consiliu și mai democratic prin consolidarea rolului
Parlamentului European. A fost creat un Comitet al Regiunilor, organ cu rol consultativ al UE
și funcția de Mediator European (ME). ME sau Ombudsmanul European (OE) are competenţa
de a examina plângerile cu privire la administrarea defectuoasă în cadrul instituţiilor şi
organismelor UE. Plângerile pot fi adresate atât de persoane fizice cât şi de persoanele
juridice cu domiciliul sau sediul în UE.
Ratificarea TM a fost laborioasă. Un prim referendum negativ la 2 iunie 1992 în
Danemarca a făcut necesară organizarea unui al doilea referendum la 18 mai 1993. Franța a
obținut o victorie șubredă cu 51, 04 % la referendumul organizat la 20 septembrie 1992.
Regatul Unit, după tergiversări interminabile, a ratificat totuși tratatul la 2 august 1993. În
Germania, a fost introdus un recurs în fața Tribunalului Constituțional, care a pus condiții
precise pentru ratificarea tratatului. Tratatul a intrat, în sfârșit, în vigoare la 1 noiembrie 1993,
cu o întârziere de 10 luni față de calendarul prevăzut.
3.4. Rezumat
Dreptul comunitar care prevalează asupra dreptului național al statelor membre
beneficiază de garanții jurisdicționale prin puterea de a fi invocat direct de către particulari
prin recurs în fața instanțelor naționale. Modificarea Tratatelor constitutive ale Comunităților
Europene ţine de voinţa şi acordul tuturor statelor membre. Factorii care au dat naștere
Actului Unic European (1986) se regăsesc în încercările instituțiilor europene (Consiliul
european, Comisia sau Parlamentul) de a răspunde la dificultățile ce șubrezeau edificiul
25
european. Conferința interguvernamentală care a ajuns la acest tratat de revizuire a primit un
dublu mandat: încheierea, pe de o parte, a unui tratat în materie de politică externă și
securitate comună și, pe de altă parte, a unui act care modifica tratatul CEE. În definitiv,
ambele texte au fost reunite ajungându-se la titlul de Act Unic European (AUE). Emergența
noțiunii de „piață interioară” în detrimentul celei de „piață comună” trebuia să inducă, printre
altele, asimilarea cu noțiunea de „piață națională” pentru facilitarea eliminării obstacolelor
fizice, fiscale sau tehnice de la frontierele între statele membre.
Acordul de la Schengen (Luxemburg) a avut drept scop diminuarea controalelor
persoanelor la frontierele statelor semnatare.
Tratatul de la Maastricht consacră crearea Uniunii Europene care urma să combine
comunitățile originare și unele concepte noi într-o arhitectură organizatorică inedită. Structura
noii organizații se asemăna cu un templu grec constituit dintr-un fronton comun de principii și
instituții pe trei piloni. Prin unificarea procedurilor de aderare și de revizuire, pentru Uniune
în ansamblul ei, autorii tratatului a vrut să sublinieze caracterul indisociabil al acesteia.

Subiecte:
1. Care au fost premizele apariţiei UE?
2. De unde vine denumirea Actului Unic European?
3. Definiţi piaţa internă potrivit AUE.
4. Care este scopul Acordului de la Schengen?
5. Descrieţi structura UE după Maastricht.
26
3. Evoluția UE prin tratatele de revizuire

3.1.Tratatul de la Amsterdam
3.3.Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa
3.4.Tratatul de la Lisabona
4.1. Introducere
Tratatele de revizuire a tratatelor originare după crearea Uniunii Europene au dus la
transformarea structurilor comunitare inițiale. Astăzi, suntem în prezența unei Uniuni
supranaționale cu personalitate juridică proprie care, în sens substanțial, dispune de o cartă
constituțională proprie.
4.2. Competenţe
C1: Identificarea transformărilor Uniunii Europene prin tratatele de revizuire.
C2: Explicarea necesităţii continuării revizuirii tratatelor.
C3: Utilizarea noilor concepte introduse prin tratatele de revizuire.
C4: Caracterizarea arhitecturii instituţionale a UE în vigoare în prezent.
4.3. Conţinut
3.1. Tratatul de la Amsterdam

Originea Tratatului de la Amsterdam (TA) se regăsește în Tratatul de la Maastricht,
autorii căruia au convocat din oficiu, în 1996, o nouă Conferință interguvernamentală la care
urma să se examineze dacă trebuiau revizuite politicile și formele de cooperare pentru a
asigura eficacitatea mecanismelor.
În contextul lărgirii masive spre est a Uniunii Europene, preconizată în anii următori,
TA trebuia să contribuie la reformarea sistemului instituțional în scopul adaptării la această
lărgire. Conferința interguvernamentală, precedată de un raport a unui grup de reflecție, a fost
convocată la Torino, în martie 1996, în vederea revizuirii tratatelor. La deschiderea
conferinței Consiliul European a propus patru obiective pentru negociere: 1) suprimarea
ultimelor piedici în libertatea circulației persoanelor; 2) problematica locurilor de muncă și a
drepturilor cetățenilor; 3) consolidarea rolului Europei pe scena internațională; 4) adaptarea
arhitecturii instituționale a UE în vederea lărgirii.
Tratatul a fost adoptat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare din 1 mai 1999. Fără a
atinge structura UE acest tratat a reorganizat pilonii, operând o „comunitarizare” parțială a
domeniului justiției și afacerilor interne pe segmentul circulației persoanelor și migrația.
Crearea unui spațiu comun al libertății, securității și justiției devine un nou obiectiv al UE.
Tratatul tinde să amelioreze funcționarea politicii exterioare și de securitate comună
creând postul de Înalt reprezentant pentru politică externă și de securitate comună (PESC),
atribuit Secretarului general al Consiliului, precum și o Unitate de planificare și de alertă
rapidă. În ceea ce privește mecanismul cooperării consolidate acesta permitea unui grup de
27
state importante de a adopta diverse măsuri fără a fi împiedicate de alți parteneri și de a
facilita astfel logica integrării. Astfel, mecanismul instituit permitea simultan progresul logicii
comunitare agreat de unele state și concilierea acesteia cu dorința altor state de a acționa cu
prudență în relațiile comunitare.
De asemenea, TA încearcă să întărească mediul democratic, al statului de drept și de
protecție a drepturilor omului la nivelul UE. În contextul aderării masive a unor state din estul
Europei, cu sisteme democratice în tranziție și unde drepturile omului nu se bucurau încă de o
protecție conformă standardelor europene, TA introduce două modificări majore:
- pe de o parte, respectarea drepturilor fundamentale devine condiție imperativă
pentru aderarea noilor state;
- pe de altă parte, conform noului tratat încălcarea gravă și persistentă a acestor
drepturi poate constitui motiv de suspendare potrivit unor condiții precise de
aplicare, îndreptate împotriva statului membru în cauză.
Printre altele, tratatul a căutat să răspundă unor așteptări a cetățenilor prin dispoziții
privind angajarea și sănătatea publică. Astfel, în ceea ce privește dimensiunea socială a UE,
autorii tratatul se ambiționează să creeze o politică comunitară în planul angajării, printr-un
titlu nou referitor la aceasta, care se sprijină pe coordonarea politicilor de angajare a celor
cincisprezece state membre de atunci.

În vederea accelerării procesului de lărgire, Consiliul European de la Köln a hotărât să
convoace o nouă Conferință interguvernamentală în iunie 1999. Drept urmare, la 26 februarie
2001, fost semnat Tratatul de la Nisa (TN).
TN a fost un acord între statele membre, obținut după patru zile de negocieri maraton.
Anterior, tot la Nisa, Consiliul European, Parlamentul, Consiliul și Comisia au semnat și
proclamat, la 7 decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale a UE, fără a se pronunța
asupra forței sale juridice.
Și acest tratat a cunoscut dificultăți de ratificare cu un vot negativ la primul
referendum în Irlanda. O declarație privind lărgirea, anexată tratatului, definește poziția
comună pe care statele membre se angajează să o adopte la conferințele de aderare cu statele
candidate. Această poziție se referă la repartizarea locurilor în Parlament, ponderea voturilor
în Consiliu, componența Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor în
Uniunea cu 27 de membri.
Printre altele, TN clarifică condițiile pentru punerea în aplicare a cooperării
consolidate, care poate fi aplicată în domeniile PESC. Astfel, statele care doresc să stabilească
o cooperare consolidată sunt supuse unor condiții stricte de fond și de procedură. Recurgerea
la acest tip de cooperare trebuie să contribuie la realizarea Uniunii respectând cadrul
instituțional al acesteia și nu poate fi utilizată decât în ultimă instanță, cu respectarea acquis-
ului comunitar. Cooperarea consolidată trebuie să contribuie la procesul de integrare, să nu
afecteze piața interioară și regimul schimburilor comerciale sau coeziunea economică și
socială.
La sfârșitul lunii decembrie în 2001, Consiliul european a adoptat declarația de la
Laeken (Belgia) afirmând necesitatea pentru Uniune de a „deveni mai democratică, mai
transparentă, mai eficace”. În acest scop, declarația de la Laeken a format o convenție în
28
cadrul căreia reprezentanții statelor membre, ai Parlamentului European, ai Parlamentelor
naționale și ai Comisiei au discutat despre viitorul Uniunii aproape 18 luni.
3.3. Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa

Convenția asupra viitorului Europei și-a fixat ca misiune elaborarea unei Constituții.
În tendința de recunoaștere a personalității juridice a Uniunii și dispariției Comunității
membrii convenției au considerat că era oportun să înlocuiască tratatele existente cu un text
unic, care să reunească, în patru părți: principiile fundamentale; Carta drepturilor
fundamentale; politicile și dispozițiile privind funcționarea Uniunii; dispozițiile generale și
finale.
Autorilor li s-a părut firesc să numească noul text „Constituție”. Această abordare a
făcut obiectul unui consens larg în sânul Convenției, considerându-se că tratatele Comunității
Europene, chiar dacă au fost încheiate sub forma unui acord internațional, constituie carta
constituțională a unei comunități de drept. Astfel, adoptarea unei Constituții era resimțită ca
un gest de natură să refondeze construcția europeană pe baze noi. Proiectul Convenției, trimis
președinției italiene din 18 iulie 2003, a fost apoi aprobat de o Conferință
interguvernamentală, care ajungea astfel la semnarea tratatului de stabilire a unei Constituții
pentru Europa, la 29 octombrie 2004.
Membrii Convenției nu au putut anticipa corect consecințele care puteau decurge din
alegerea termenului de „Constituție”. Introducerea acestui termen a făcut un număr de
guverne să ia decizia de a ratifica tratatul printr-un referendum din cauza importanței reformei
operate. Astfel, s-a dovedit periculos împrumutul unui termen din registrul național, departe
de a fi clarificat dezbaterea pentru cetățeni, termenul de „Constituție” i-a destabilizat, în parte,
pentru că documentul în cauză nu semăna cu textele constituționale naționale. În plus, în
ciuda numelui său Constituția nu era o veritabilă refondare ci mai curând o codificare și o
clarificare a celor care existau (Dony, 2010).
Tratatul constituțional a fost respins mai întâi de cetățenii francezi în cadrul
referendumului cu valoare obligatorie organizat la 29 mai 200510. După aproximativ o lună de
la această dată, la 3 iunie 2005, majoritatea cetățenilor olandezi au răspuns nu la referendumul
organizat pentru ratificarea acestuia11. Deși referendumul avea o valoare consultativă, forțele
politice din această țară s-au angajat să respecte dorința cetățenilor lor. Astfel, documentul nu
a mai fost ratificat de Olanda. Abandonarea tratatului constituțional ține cont de respingerea
lui cu o majoritate semnificativă în cele două state fondatoare (Franța și Olanda). În urma
acestor voturi negative, în alte state care au decis ratificarea tratatului prin consultație
populară, se putea observa o ostilitate crescândă la ratificarea acestuia.
3.4. Tratatul de la Lisabona

Refuzul francezilor și al olandezilor de a aproba Constituția au generat o confuzie
profundă în mediul european. Chiar dacă o declarație atașată Tratatului constituțional
prevedea sesizarea Consiliului European dacă într-un termen de doi ani de la semnarea
tratatului 4/5 dintre state l-ar fi ratificat, dar unul sau mai multe state ar fi întâlnit dificultăți în
10
În defavoarea Tratatul constituțional s-au pronunțat 54% dintre cetățenii cu drept de vot, în situația unei rate de
participare de 69 %.
11
Cu o rată de participare de 60 %, 60 % dintre cetățenii olandezi au respins tratatul constituțional.
29
procedurile ratificării, șefii de state și de guverne nu au putut face mai mult după referendum
decât să cadă de acord asupra necesității unei perioade de reflecție și adaptării calendarului
ratificării în statele membre, lăsând libertatea statelor de a nu se pronunța (Dony, 2012, Boev,
2014). Consecința a fost înghețarea proiectului de adoptare a Constituției pentru Europa.
Germania care ajungea la președinția UE la 1 ianuarie 2007 avea sarcina de explora
căi posibile de renegociere a revizuirii tratatelor. Cu ocazia celei de a cincea aniversări a
semnării tratatelor de la Roma declarația comună de la Berlin a șefilor statelor se limita la
evocarea obiectivul de a „așeza UE pe baze comune reînnoite”, fără nicio menționare a
Constituției.
O noua conferință interguvernamentală din 23 iulie 2007 avea mandatul de a demara
adoptarea unui nou „tratat de revizuire” a tratatelor în vigoare, abandonând astfel proiectul
unei Constituții formale. Acest tratat trebuia, în același timp, să apere principiile stabilite în
Constituție și să se îndepărteze de aceasta la unele puncte deosebit de controversate. Astfel, s-
a găsit compromisul pentru a reconcilia punctele de vedere și preocupările celor 18 țări care
ratificaseră tratatul constituțional, a celor 2 state în care refuzul ratificării a fost majoritar și a
celor 7 state unde procesul de ratificare nici nu se încheiase.
Șefii de state sau de guverne a celor 27, reuniți la Lisabona la 18 octombrie, și-au dat
acordul politic pentru un nou tratat, care a fost semnat la 13 decembrie 2007. El modifica
tratatele UE și CE. Tratatul UE și-a păstrat titlul inițial în timp ce Tratatul CE devine Tratatul
privind funcționarea UE (TFUE).
Acest tratat a luat forma unui „catalog de amendamente la tratatele anterioare” (Dony,
p. 22), greu de înțeles fără o raportare la textele tratatelor. Termenii de „Constituție”, „lege”,
„lege cadru” și „ministru al afacerilor externe” nu mai fac parte din limbajul noului tratat,
precum și referirea la simbolurile Uniunii. Textul Cartei drepturilor fundamentale a fost
retras, în favoarea unei simple menționări în articolul consacrat drepturilor fundamentale (art.
6 TUE). Caracterul interguvernamental al PESC este evidențiat prin menținerea ansamblului
regulilor specifice în noul tratat privind UE. În sfârșit, diferitele articole ale tratatelor,
protocoalelor și declarațiilor care tratează despre competențele Uniunii sunt impregnate de
neîncrederea statelor membre, fiind utilizate formulări negative pentru a califica aceste
competențe12. Chiar dacă Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa a suferit un
eșec din cauza reticențelor exprimate de cetățenii Uniunii, potrivit unor autori (Boev, 2014,
Dony, 2010, Jacqué, 2009, Gautron, 2009) atât tratatul constituțional cât și cel de la Lisabona
se înscriu într-un proces de constituționalizare a Uniunii, care a devenit un proces unic și
exclusiv care a depășit metodele tradiționale de construcție comunitară.
Printre prevederile care modifică arhitectura construcției europene sunt cele care se
referă la abolirea sistemului pe piloni și ștergerea completă a Comunității europene. Uniunea
dispune de un statut care îi permite să-și manifeste personalitatea juridică în mod funcțional.
Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona doar Comunitățile europene
dispuneau de o personalitate juridică (art. 281 TCE, art. 184 TCEEA). Deoarece Uniunea s-a
substituit și a succedat Comunității Europene (art. 1 (3) TUE), de acum încolo ea este cea care
dispune de o personalitate juridică deplină (art. 47 TUE). Această personalitate există pentru a
12
Fie că este vorba despre recunoașterea personalității juridice a Uniunii, despre Carta drepturilor fundamentale
sau despre adeziunea la CEDO, statele au avut grijă să precizeze că acestea „nu modifică competențele Uniunii
așa cum sunt ele definite în tratate”.
30
contribui la realizarea obiectivilor fixate prin tratate. Totuși, aceasta se limitează strict la
competențele Uniunii fără a o autoriza să legifereze și să acționeze dincolo de aceste
competențe atribuite de state în tratate (Declarația nr. 24 anexată TUE și TFUE).
Art. 335 din TFUE precizează că „În fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea
mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne;
Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate
sta în justiție. În acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie”. Astfel, constatăm că UE
dispune de o personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, de un buget
autonom și de un patrimoniu. Chiar dacă Comisia este cea care este abilitată să acționeze în
numele Uniunii, recunoașterea personalității sale juridice interne, diferită de cea a instituțiilor
sale, îi permite să îndeplinească toate actele necesare funcționării sale în fiecare dintre statele
membre : să achiziționeze sau să îndepărteze bunuri, să încheie contracte, să se prezinte în
fața justiției etc.
UE dispune de o personalitate juridică internațională preluată de la Comunitatea
Europeană, chiar dacă tratatele nu fac o precizare în acest sens. CJCE13 a admis că
independent de competențele prevăzute expres în unele dispoziții ale Tratatelor, Comunitatea
Europeană și în prezent Uniunea Europeană, este competentă să încheie acorduri externe în
toate domeniile în care Comunitatea și deci, în prezent, Uniunea dispune de o competență
internă de a realiza un obiectiv determinat de tratate sau dacă adoptarea unui angajament
internațional este necesară la realizarea acestui obiectiv14.
În structura instituțională a Uniunii Europene Parlamentul European este depozitarul
voinței cetățenilor europeni, reprezentanții cărora sunt aleși prin vot universal, direct, secret și
liber, conform principiilor electorale democratice. Tratatul de la Lisabona încearcă să
contribuie la creșterea democrației în UE prin atribuirea unui rol mai important Parlamentului
European, prin consolidarea rolului parlamentelor naționale și a dreptului de inițiativă privată
(art. 10 TUE). Totodată „la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți
ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte,
în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni
consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor” (art. 11 (4)
din TUE).
Prin Tratatul de la Lisabona s-a mai făcut un salt important în domeniul protecției
juridice a drepturilor omului. Cartei drepturilor fundamentale i se recunoaște caracterul de
drept primar, în ciuda clauzelor derogatorii obținute de Regatul Unit și de Polonia15 și mai
târziu de Cehia16.
13
A se vedea în acest sens CJCE, 31 martie 1971, Comisia c/ Consiliu, cauza 22/70.
14
A se vedea în acest sens CJCE, 26 aprilie 1977, avis 1/76, Avis rendu en vertu de l’article 288, paragraphe 1,
alinéa 2, du Traité CEE « Projet d’accord relatif à l’institution d’un Fonds européen d’immobilisation de la
navigation intérieure », Rec. P. 741 ; 19 martie 1993, avis 2/91, Avis rendu en vertu de l’article 228, paragraph 1,
alinéa 2, du Traité CEE « Convention n° 170 de l’organisation internationale du travail concernant la sécurité
dans l’utilisation des produits chimique au travail », Rec. P. I-1061.
15
Protocolul (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în
Regatul Unit, anexat Tratatului de la Lisabona, reprezintă materializarea derogării opt-out acordată unei țări care
nu dorește să se alieze altor state membre într-un anumit domeniu de cooperare comunitară, împiedicând astfel
un blocaj general. Pentru a obține această clauză fiecare stat a prezentat argumente care demonstrează că
aplicarea Cartei ar fi avut influențe nefaste asupra ordinii lor juridice. În speță, Regatul Unit susținea că atingerea
31
Extinderea domeniilor în care adoptarea deciziilor la nivelul Consiliului se realizează
prin vot cu majoritate calificată aduce un plus de dinamism mecanismului european. De
asemenea, introducerea unei președinții stabile pentru Consiliul European aduce mai multă
eficacitate acestui mecanism.
Crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de
securitate, având rolul de a conduce politica externă a Uniunii Europene trebuia să determine
un plus de coerență acțiunii externe a acesteia. Tratatului de la Lisabona reunește acțiunile în
domeniul politicii externe atribuindu-le unei persoane, funcții care erau anterior exercitate de
doi demnitari europeni diferiți: Înaltul reprezentant pentru PESC și Comisarul însărcinat cu
relații externe.
Ca și în cazul tratatelor precedente, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare cu
dificultate. Art. 6 din tratat fixa o dată precisă pentru intrarea sa în vigoare pe 1 ianuarie 2009,
în ideea că „toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau, în caz contrar, în prima zi a
lunii următoare după depunerea instrumentului de ratificare a statului semnatar care va
proceda ultimul la această formalitate”. În alți termeni, T Lisabona nu conținea nicio
dispoziție care să prevadă soluții posibile în caz de neratificare de către unul sau mai multe
state membre. Având în vedere eșecul suportat în ratificarea tratatului constituțional,
majoritatea statelor au prevăzut că vor ratifica Tratatul de la Lisabona pe cale parlamentară.
Totuși, în timpul referendumului de ratificare pe care autoritățile irlandeze l-au
organizat în iunie 2008, îngrijorarea numeroșilor comentatori care se exprimaseră în ajun se
concretiza în cele 53,4 % a irlandezilor care au spus nu tratatului de la Lisabona. Principalele
motive ale acelui vot negativ au fost lipsa de informare și de înțelegere a tratatului și a mizelor
sale, precum și unele temeri privind protecția identității irlandeze, protejarea neutralității
Irlandei, protecția regimului fiscal național sau pierderea „comisarului irlandez”, având în
vedere preconizata modificare a componenței Comisiei Europene.
Consiliul European a fost nevoit să consacre trei reuniuni găsirii unei soluții pentru
stimularea intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. La 19-20 iunie 2008, Consiliul a
exclus implicit renegocierea tratatului, deja ratificat de parlamentarii a 19 state membre. La
12-13 decembrie 2008, el s-a angajat să ia măsuri pentru a permite Comisiei să continue
includerea unui național din fiecare stat membru. Apoi, la 17-18 iunie 2009, aceste preocupări
au făcut obiectul unei „decizii a șefilor de stat sau de guvern a celor 27 state membre ale UE,
reunite în Consiliul european”, a căror dispoziții trebuiau enunțate într-un protocol la
încheierea celui mai apropiat tratat de adeziune. Garanțiile astfel date irlandezilor au permis
organizarea unui nou referendum, ca și în 2002. Acest referendum a avut loc la 2 octombrie
2009 și, de această dată, 67% dintre irlandezi au răspuns pozitiv pentru ratificarea tratatului.
Totuși, la acel moment, mai persistau dubii cu privire la intrarea în vigoare a acestuia din
cauza reticențelor președintelui eurosceptic ceh, Vaclav Klaus. Acesta din urmă a cerut
obținerea acelorași clauze derogatorii ca și cele acordate Poloniei și Regatului Unit în ceea ce
privește Carta drepturilor fundamentale, doleanţă satisfăcută la Consiliul European din 29-30
ar fi fost adusă drepturilor sociale așa cum sunt ele protejate în această țară, iar Polonia a făcut referire la
protejarea vieții private și de familie precum și a căsătoriei.
16
Vezi Declarația Republicii Cehe cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată
Tratatului de la Lisabona.
32
octombrie 2009. Republica Cehă a depus instrumentul său de ratificare la 13 noiembrie 2009
și TL a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.
4.4. Rezumat
În contextul lărgirii masive spre est a Uniunii Europene, preconizată în anii următori,
TA trebuia să contribuie la reformarea sistemului instituțional în scopul adaptării la această
lărgire. Fără a atinge structura UE tratatul a reorganizat pilonii, operând o „comunitarizare”
parțială a domeniului justiției și afacerilor interne pe segmentul circulației persoanelor și
migrația. Crearea unui spațiu comun al libertății, securității și justiției devine un nou obiectiv
al UE. Tratatul tinde să amelioreze funcționarea politicii exterioare și de securitate comună
creând postul de Înalt reprezentant pentru politică externă și de securitate comună (PESC) şi
prin intermediul mecanismului cooperării consolidate permite unui grup de state importante
de a adopta diverse măsuri fără a fi împiedicate de alți parteneri și facilitând astfel logica
integrării.
TN a fost un acord între statele membre, obținut după patru zile de negocieri maraton.
Anterior, tot la Nisa, Consiliul European, Parlamentul, Consiliul și Comisia au semnat și
proclamat, la 7 decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale a UE, fără a se pronunța
asupra forței sale juridice.
Proiectul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost urmarea unui consens
larg în sânul unei Convenții, considerându-se că tratatele Comunității Europene, chiar dacă au
fost încheiate sub forma unui acord internațional, constituie carta constituțională a unei
comunități de drept. Astfel, adoptarea unei Constituții era resimțită ca un gest de natură să
refondeze construcția europeană pe baze noi. Cu toate acestea, incapacitatea autorilor de a
anticipa diferitele sensibilităţi din ţările membre şi insuficienţa promovării necesităţii acestor
reforme a dus la eşecul proiectului constituţional.
Prevederile TL modifică arhitectura construcției europene prin abolirea sistemului pe
piloni și ștergerea completă a Comunității europene. Astăzi Uniunea dispune de un statut care
îi permite să-și manifeste personalitatea juridică în mod funcțional. Aceasta s-a substituit și a
succedat Comunității Europene şi de acum încolo ea este cea care dispune de o personalitate
juridică deplină care contribuie la realizarea obiectivelor sale fixate prin tratate.

Subiecte:
1. Care au fost inovaţiile aduse prin Tratatul de la Amsterdam?
2. De ce a fost nevoie de o nouă revizuire la Nisa?
3. Care au fost motivele eşecului proiectului Constituţiei europene?
4. Descrieţi reformele introduse în cadrul UE prin Tratatul de la Lisabona.
33
Tema III – Procesele de lărgire a UE
1. Aderarea la UE
2. Extinderea UE
5.1. Introducere
Membrii originari ai UE sunt cele 6 țări semnatare ale Tratatelor de la Paris (1951)
Roma (1957): RFG, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Toți ceilalți membri actuali
au fost admiși în urma unor negocieri. Aderarea noilor membri s-a făcut conform prevederilor
din tratate la care, începând cu anul 1993 s-au adăugat „Criteriile de la Copenhaga”.
5.2. Competenţe
C1: Identificarea condițiilor de aderare la UE care reies din TUE.
C2: Explicarea necesităţii respectării „Criteriilor de la Copenhaga”.
C3: Utilizarea mijloacelor disponibile pentru a constata gradul de pregătire a statelor de a
adera la UE.
C4: Caracterizarea componenței actuale a UE.
5.3. Conţinut
1. Aderarea la UE
1.1. Condițiile de admitere

Se ține cont de condițiile fixate prin Tratat, dar și de cele definite de Consiliul European
de la Copenhaga (iunie 1993), cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”.
A. Condițiile definite prin TUE

Cf. art. 49 din TUE : „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și
care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.”
Astfel, această dispoziție fixează trei condiții:
1. Calitatea de stat în sensul dreptului internațional.
2. Caracterul european din punct de vedere geografic nu are limite precise. Identitatea
europeană este, mai ales, una istorică și culturală. Fiind imposibilă fixarea unor limite
clare ale Europei, aprecierea este una în esență politică. Singura apreciere a acestei
condiții făcută până în prezent a privit Marocul, a cărui candidatură a fost respinsă
pentru acest motiv în 1987.
Turcia a fost recunoscută drept candidată, chiar dacă nu are decât o mică parte a
teritoriului în Europa. Cât despre Cipru nicio contestație nu a fost ridicată a propos de
caracterul sau european, în ciuda situației sale geografice.
3. Respectarea valorilor vizate la art. 2 TUE și angajamentul de a le promova. Până la
TA, nicio dispoziție nu subordona expres acceptabilitatea unei candidaturi caracterului
democratic al unui stat care o depune. TL adaugă la simpla respectare a valorilor
prevăzută de TA ideea unei atitudini pozitive precum și promovarea valorilor.
34
Includerea printre valori a respectării și promovării drepturilor persoanelor aparținând
minorităților naționale are o importanță deosebită.
Cf. art. 2 din TUE (Valorile UE) „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării
demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori
sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
B. Criteriile de la Copenhaga
La Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, a fost emis principiul conform
căruia țările din Europa Centrală și Orientală ar putea adera la Uniune din momentul când vor
fi în măsură „să îndeplinească obligațiile care decurg din aceasta, îndeplinind condițiile
economice și politice cerute”. Pentru aceasta, țara candidată trebuie să respecte:
1. Un criteriu politic: instituții stabile care să garanteze democrația, întâietatea dreptului,
drepturile omului, respectarea și protejarea minorităților;
2. Un criteriu economic: o economie de piață viabilă precum și capacitatea de a face față
presiunii concurențiale și forțelor de piață în interiorul Uniunii;
3. Acquis-ul comunitar: capacitatea de a asuma obligațiile de aderare, în special prin
subscrierea la obiectivele de uniune politică, economică și monetară.
Aceste criterii de aderare au fost confirmate prin Consiliul european de la Madrid, din
decembrie 1995, care a adăugat și necesitatea unei „adaptări a structurilor administrative a
țărilor candidate pentru a crea condițiile unei integrări progresive și armonioase”.
4. Mai puțin remarcată la început, o a patra condiție a fost evocată la Consiliul European
de la Copenhaga: „capacitatea Uniunii de a asimila noi membri menținând elanul
integrării europene”. A priori nu este vorba de un criteriu, aplicabil țărilor candidate,
ci de o condiție de succes al lărgirii și de aprofundare a procesului integrării europene
precum și responsabilitatea unei ameliorări a acestei „capacități de integrare” care
incumbă Uniunii și nu țărilor candidate.
1.2. Procedura de aderare

În termenii art. 49 din TUE, orice țară europeană care dorește să adere la Uniune
adresează candidatura sa Consiliului. Acesta se pronunță cu unanimitate asupra cererii, după
ce a consultat Comisia și după aprobarea Parlamentului European (PE) care se pronunță cu
majoritatea membrilor. Condițiile de aderare și adaptările tratatelor pe care le antrenează
aderările fac obiectul unui acord între statele membre și țara candidat. Acest acord, sau tratat
de aderare este supus ratificării tuturor statelor contractante. O inovație introdusă prin TL este
obligația de a informa despre cererea de aderare nu doar PE, ci și Parlamentele naționale.
În practică, procedura aderării se derulează în mai multe etape:
1) După introducerea cererii de aderare, prima etapă este recunoașterea statutului de stat
candidat. Aceasta va declanșa „strategia de preaderare” și, în special, accesul statului
în cauză la ajutorul de preaderare, care constituie o susținere în vederea îndeplinirii
criteriilor de aderare.
2) După care urmează deschiderea propriu-zisă a negocierilor de aderare, care presupune
minimum ca țara candidată să respecte criteriile politice (respectarea democrației și a
35
drepturilor omului). Obiectul esențial al negocierilor este reluarea acquis-ului
comunitar care cuprinde 35 de capitole, printre care: libera circulație a mărfurilor;
libera circulație a lucrătorilor; drept de stabilire și de liberă prestare a serviciilor, libera
circulație a capitalurilor, piețe publice, dreptul societăților, dreptul proprietății
intelectuale, politica concurenței, ș. a.
3) Comisia stabilește un „raport de monitorizare (screening)” pe fiecare capitol al acquis-
ului și pentru fiecare țară, care servește ca bază pentru deschiderea procesului de
negociere. Negociatorii supun Consiliului un proiect de poziție comună. Consiliul
adoptă o poziție comună care autorizează deschiderea capitolelor. Negocierile au
atunci loc la nivel de miniștri sau de reprezentanți permanenți ai statelor membre și de
ambasadori sau negociatori principali ai țărilor candidate;
4) Comisia ține regulat informați Consiliul și PE despre stadiul pregătirii țărilor
candidate la aderare datorită „rapoartelor de urmărire”. Rapoartele servesc de
asemenea pentru ghidarea țărilor candidate în efortul lor de pregătire.
5) Atunci când negocierile sunt încheiate pe toate capitolele, rezultatele sunt încorporate
într-un proiect de tratat de aderare, care trebuie să fie aprobat de Consiliu și de țările
aderatoare. Acest proiect de tratat este apoi supus Comisiei pentru aviz și PE pentru
aprobare.
6) După semnarea de către toate părțile, tratatul de aderare este supus statelor membre și
fiecărui stat aderator în cauză pentru ratificare.
7) După finalizarea procesului de ratificare, tratatul intră în vigoare și candidatul devine
stat membru al UE.
1.3. Retragerea voluntară din UE

O inovație majoră a Tratatului constituțional a fost inclusă și în TL. Până atunci
retragerea voluntară din Uniune nu era expres prevăzută, chiar dacă aceasta era posibilă din
punct de vedere juridic și net preferabilă din punct de vedere politic menținerii forțate în
Uniune a unui stat care nu mai împărtășea idealurile sale.
În urma modificării TUE art. 50 prevede în al. 1 că „Orice stat membru poate hotărî,
în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”. Decizia de
retragere este unilaterală: ea este luată de statul membru în cauză „conform regulilor sale
constituționale și este adusă la cunoștință Consiliului european. După care se deschid
negocierile în vederea unui acord între UE și statul care a decis să se retragă. Acordul este
încheiat în numele Uniunii de Consiliu, care statuează cu majoritate calificată, după aprobarea
PE.
În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat
un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații
cu Uniunea.
În statul în cauză tratatele încetează să se aplice de la data intrării în vigoare a
acordului de retragere sau, dacă nu există un astfel de acord, după doi ani de la notificare
făcută cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză,
hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
În sfârșit, se prevede că dacă statul care s-a retras din Uniune cere să adere din nou,
cererea sa este supusă procedurii prevăzută la art. 49 TUE.
36
2. Extinderea UE
2.1. De la 6 la 9
Inițial, Regatul Unit (RU) a refuzat să participe la crearea CECO. Motivul englezilor a
fost refuzul de a depăși cadrul unei cooperări interguvernamentale. Totuși ostilitatea RU s-a
estompat rapid în fața unor rezultate și perspective de creștere economică a CEE. În 1961, RU
a cerut aderarea sa, urmat de Irlanda, Danemarca și Norvegia.
În ianuarie 1963, generalul de Gaulle a rupt unilateral negocierile, opunând veto-ul său
candidaturii britanice și propunând o simplă asociere. Regatul Unit a decis atunci să-și retragă
candidatura, precum și ceilalți candidați.
În 1967, o a doua candidatură a acelorași state s-a lovit de același veto, de Gaulle
afirmând că lărgirea comunității i-ar schimba profund natura. Cererile de aderare nu au fost
totuși retrase, ele au rămas pe ordinea de zi a Consiliului. Plecarea lui de Gaulle și alegerea lui
Pompidou în 1969 au permis o relaxare a poziției Franței.
Negocierile cu țările candidate au dus la semnarea actelor de aderare la 22 ianuarie
1972. Aderarea a devenit efectivă după ratificare începând cu 1 ianuarie 1973. Referendumul
organizat de Norvegia a dat totuși 54% de răspunsuri negative la ratificarea tratatului de
aderare.
2.2. Europa celor 12

După lărgirea spre nord, la scurt timp s-a ivit inițiativa unei lărgiri spre sud. Grecia,
Spania, Portugalia rămăseseră în afara Comunității din cauza regimurilor lor dictatoriale.
După căderea dictaturilor în aceste țări, unul dintre primele gesturi a noilor guverne
democratice a fost formularea unei cereri de aderare, în 1975 de către Grecia, în 1977 de către
Spania și Portugalia.
Cei nouă se confruntau cu o dilemă: din punct de vedere politic noile democrații
trebuiau susținute și ajutate, însă din punct de vedere economic problemele acestora erau
numeroase.
Grecia a fost cea care a beneficiat prima de un acord pentru aderare care a fost semnat
la 28 mai 1979, la Atena și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. Dosarele Spaniei și
Portugaliei au necesitat mai mult timp, din cauza opoziției Regatului Unit. Totuși, negocierile
au fost reluate în iunie 1984, iar aderarea acestor două țări a devenit efectivă la 1 ianuarie
1986.
2.3. Europa celor 15

La sfârșitul anilor 1980 s-a născut ideea creării unui Spațiu economic european (SEE)
pentru a organiza raporturile între CEE și țările AELS. Negocierile începute în 1989 au dus la
12 iunie 1992 la semnarea Tratatului de la Porto, ratificările s-au făcut fără dificultate, mai
puțin în Elveția, din cauza voturilor negative la referendumul organizat în 1992.
Dar foarte repede, SEE și-a pierdut sensul, deoarece în paralel, cvasi-totalitatea
statelor membre AELS și-au depus candidatura pentru Comunitate: Austria (1989), Suedia
(1991), Finlanda, Elveția și Norvegia (1992). Candidatura Elveției a fost înghețată în urma
respingerii de către propriii cetățeni de la referendumul pentru SEE.
37
După semnarea T Maastricht cei 12 au anunțat că negocierile de aderare vor continua
după intrarea în vigoare a tratatului. Actele de aderare au fost semnate la Corfu la 25 iunie
1994. Ca și data trecută norvegienii au respins aderarea. Noua lărgire a intrat în vigoare pentru
celelalte state la 1 ianuarie 1995.
2.4. De la 15 la 27
După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și Orientală: Ungaria,
Polonia (1994), România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania și Bulgaria (1995), Republica
Cehă (1996) și-au depus candidaturile pentru aderare.
Candidaturile Ciprului și Maltei (1990) au fost înghețate din 1996 până în 1998.
În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a recunoscut dreptul de aderare
celor 10 state din Europa Centrală și Orientală precum și Ciprului și Maltei din momentul
când vor îndeplini criteriile necesare (de la Copenhaga, vezi supra).
La Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997), procesul de negociere a
aderării a fost lansat în doi timpi. La 30 martie 1998, negocierile au început cu 6 state din
„primul val” (Cipru Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovenia). Celelalte țări din Europa de
est (Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovenia) și Malta au putut participa la acest val
din februarie 2000, când s-a considerat că reformele lor progresau suficient de rapid.
La Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002, un acord a fost găsit
pentru aderarea a 10 noi membri: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia, Slovenia. Tratatul a fost semnat la Atena la 18 aprilie 2003, iar aderarea a
devenit efectivă de la 1 mai 2004.
Pentru România și Bulgaria procesul a fost ceva mai lung. Tratatul de adeziune a fost
semnat la 25 aprilie 2005, intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007.
2.5. Aderarea Croației

Croația și-a depus candidatura în 2003, fiindu-i oficial recunoscută în iunie 2004.
Negocierile au început în octombrie 2005, paralele cu cele angajate pentru Turcia în urma
insistențelor Austriei. Chestiunea frontalieră între Slovenia și Croația a întârziat mult timp
aceste negocieri. Încheierea unui acord de arbitraj între cele două părți a fost posibilă la 4
noiembrie 2009. Un grup de lucru având sarcina de a redacta tratatul de aderare cu Republica
Croată și-a început lucrările în decembrie 2009.
După 10 ani de la începerea procesului de aderare Croația a putut deveni cel de-al 28-
lea stat al UE începând de la 1 iulie 2013.
5.4. Rezumat
Membrii originari ai UE sunt cele 6 țări semnatare ale Tratatelor fondatoare: RFG,
Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Toți ceilalți membri actuali au fost admiși în
urma unor negocieri. În prezent, condiţiile de admitere a noilor membri sunt reglementate în
art. 49 TUE, dar și de „Criteriile de la Copenhaga”. Orice stat european care respectă valorile
prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru
al Uniunii (art. 49 TUE).
La Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, a fost emis principiul conform
căruia țările din Europa Centrală și Orientală ar putea adera la Uniune din momentul când vor
38
fi în măsură „să îndeplinească obligațiile care decurg din aceasta, îndeplinind condițiile
economice și politice cerute”.
În termenii art. 49 din TUE, orice țară europeană care dorește să adere la Uniune
adresează candidatura sa Consiliului. Acesta se pronunță cu unanimitate asupra cererii, după
ce a consultat Comisia și după aprobarea Parlamentului European (PE) care se pronunță cu
majoritatea membrilor. Condițiile de aderare și adaptările tratatelor pe care le antrenează
aderările fac obiectul unui acord între statele membre și țara candidat. Acest acord, sau tratat
de aderare este supus ratificării tuturor statelor contractante. Astfel, UE a cunoscut mai multe
valuri de extindere ajungând de la cei 6 membri fondatori la 28 de state-membre în prezent.
În prezent, orice stat membru UE poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituționale, să se retragă din Uniune (art. 50 TUE).

Subiecte:
1. Unde sunt prevăzute în tratate și care sunt condițiile de admitere în UE?
2. Descrieți „Criteriile de la Copenhaga”.
3. Cum s-a făcut extinderea CE de la 6 la 9 membri?
4. Descrieți al doilea val de extindere ala CE.
5. Cum s-a ajuns la Europa celor 15?
6. Descrieți valul de extindere a UE care a inclus cele mai multe state.
7. Care este statul care a aderat ultimul la UE și în ce condiții?
39
Tema IV – Cadrul instituțional comunitar
6.1. Introducere
Uniunea Europeană constituie o „nouă ordine juridică de drept internațional” (CJCE, 5
februarie 1963, Van Gend en Loos c/ Administrația fiscală Olandeză). Tratatele comunitare
au instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele au limitat, în domenii din ce în ce
mai extinse, drepturile lor suverane și a căror subiecți sunt atât statele membre, cât și
cetățenii lor. Caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituită sunt, în
special, întâietatea sa în raport cu dreptul statelor membre precum și efectul direct al unor
dispoziții aplicabile resortisanților lor (CJCE, 15 iulie 1964, Costa c. Enel).
6.2. Competenţe
C1: Identificarea diferențelor între principiile care stau la baza constituirii unui stat și cele
pe care se fondează organizarea instituțională a UE.
C2: Explicarea structurii instituționale a UE.
C3: Utilizarea instrumentelor disponibile pentru creșterea democrației în Europa.
C4: Caracterizarea structurii Parlamentului European.
C5: Identificarea atribuțiilor Parlamentului European.
6.3. Conţinut
Organizarea UE se deosebeşte de cea a unui stat care are la bază principiul separaţiei
puterilor. În cadrul Uniunii:
 Puterea legislativă este exercitată de Consiliu şi PE şi în unele situaţii de Consiliu, dar
cu participarea Comisiei.
 Puterea executivă – titularul variază după caz:
- Puterea de a executa legile aparţine statelor, dar poate fi delegată de legislator,
Consiliu+PE sau Consiliu singur, către Comisie.
- În cadrul PESC puterea executivă este deţinută de Consiliu care o poate delega
Înaltului reprezentant.
 Puterea judecătorească aparţine CJUE.
Repartizarea pe verticală a puterilor în cadru UE, între Comunitate şi statele membre,
implică asocierea statelor la puterea legislativă în procedura de transpunere a directivelor.
Totodată, statele au sarcina de a executa normele europene.
Instanţele jurisdicţionale naţionale controlează punerea în aplicare a dreptului Uniunii.
Judecătorul naţional este judecătorul de drept comun în materia dreptului UE exercitând
această misiune prin cooperare cu CJUE.
I – Principii structurale
Organizarea instituţională a UE se fondează de câteva principii puse în lumină de către
Curtea de Justiţie a UE în jurisprudenţa sa (Jacqué, 2015).
40
A. Principiul echilibrului instituţional se referă la repartizarea puterilor între diferite
instituţii fără a fi vorba despre pondere echivalentă între aceste instituţii. În
conformitate cu acest principiu fiecare instituţie acţionează în limita atribuţiilor
conferite prin Tratate. În acest context CJUE supraveghează respectarea limitelor
competenţelor atribuite fiecărei instituţii de către acestea. Scopul acestui control este,
printre altele, de a proteja interesele particularilor în cadrul procesului decizional al
UE.
B. Principiul autonomiei instituțiilor dă drept acestora să-şi organizeze liber modalităţile
de funcţionare. Drept urmare, fiecare instituţie îşi adoptă propriul regulament interior.
Limitele puterii de autoorganizare internă sunt impuse de tratate şi au fost precizate de
CJUE în jurisprudenţa sa. Autoorganizarea nu poate aduce atingere echilibrului
instituţional sau repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre.
C. Principiul cooperării loaiale între instituţii impune acestora să ia toate măsurile
necesare în conformitate cu competenţele lor pentru a asigura buna funcţionare a
procedurilor prevăzute de Tratate (art. 13(2) TUE și art. 249 al TFUE). Modalități:
schimburi de scrisori între Consiliu şi Comisie; acorduri interinstituţionale; declaraţii
comune celor trei instituţii. Totodată, principiul „cooperării loiale” cuprins în art. 4 din
TUE se referă la relaţiile între UE şi statele membre. În conformitate cu acesta statele
membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a obligaţiilor
care le revin în temeiul Tratatului şi să nu întreprindă nicio acţiune care ar putea dăuna
bunei funcţionări a UE. În cadrul cooperării loiale între statele membre şi instituţiile
UE statele sunt invitate să sprijine acţiunile UE şi să nu împiedice buna lor
funcţionare, de exemplu:
• prin sancţionarea încălcării dreptului UE la fel de riguros ca în cazul încălcării
dreptului naţional;
• prin colaborarea cu Comisia în cadrul procedurilor care au ca obiect verificarea
respectării dreptului UE;
• prin repararea daunelor provocate de încălcarea dreptului UE;
• prin cooperarea cu Comisia, în caz de inacţiune din partea Consiliului, astfel încât UE
să poată face faţă responsabilităţilor sale.
II – Organizarea şi competenţele instituţiilor UE

Conform art. 13 (1) din TUE: „Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a
continuității politicilor și a acțiunilor sale”.
UE are în prezent următoarele instituţii:
1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul;
4. Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea Europeană de Conturi.
41
Inițial, sistemul instituțional comunitar cuprindea doar patru instituții. Curtea de
Conturi a primit această calificare prin Tratatul de la Maastricht (TM). Pentru Banca centrală
europeană și pentru Consiliul European este vorba despre o inovație a Tratatului de la
Lisabona. Calitatea de instituție dată prin tratate relevă importanța politică atașată organului
care beneficiază de acest statut. TUE, în versiunea sa modificată prin TL, cuprinde 6 articole
(14-19) care fixează regulile esențiale aplicabile instituțiilor europene, respectiv:
- Parlamentului european (PE) (art. 14),
- Consiliului european (art. 15),
- Consiliului (art. 16),
- Comisiei (art. 17),
- Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate (art. 18),
- CJUE (art. 19).
Ele sunt completate prin dispozițiile din TFUE, precum și prin alte protocoale și
declarații. Dispozițiile privind Banca centrală europeană și Curtea de conturi figurează doar în
TFUE, completate pentru Banca centrală europeană cu Protocolul privind statutul Sistemului
european al băncilor centrale și al Băncii centrale europene.
1. Parlamentul European (PE)
PE, numit la început Adunare, este instituția care permite cetățenilor UE să participe la
funcționarea acesteia. El este depozitarul democrației la nivelul UE și este compus din
„reprezentanții cetățenilor Uniunii” (art. 14 TUE).
A. Structură
a. Alegerea deputaților europeni
La început PE era o emanație a Parlamentelor naționale, care desemnau reprezentanții
lor în Adunare. Cu toate acestea, o alegere prin sufragiu universal direct era preconizată încă
de la origine, adunarea fiind invitată să elaboreze un proiect în acest sens. Abia în anii 1970
au fost învinse ultimele opoziții ale statelor cu privire la alegerea directă a deputaților
europeni. Astfel Actul din 20 septembrie 1976 instituia alegerea membrilor PE prin vot
universal direct. Primele alegeri prin sufragiu universal au avut loc în 1979.
Alegerile au loc la fiecare 5 ani și se derulează la data și orele fixate de fiecare stat
membru, care se situează pentru toate statele în aceeași perioadă, începând cu joi dimineață și
terminându-se în duminica imediat următoare. Ultimele alegeri au avut loc în mai 2014.
Pe parcursul încheierii a noi tratate nu s-a ajuns la o procedură uniformă în ceea ce
privește modalitatea alegerilor. În prezent, art. 223 TFUE prevede că procedura electorală va
fi „conformă principiilor comune ansamblului statelor membre”.
Decizia 2002/772 (vig. din 1 aprilie 2004) fixează unele principii comune, printre
care:
- Membrii Parlamentului european sunt aleși prin scrutin de listă sau vot unic
transferabil, de tip proporțional;
- Alegerea se derulează prin sufragiu universal, liber și secret;
42
- În funcție de specificul lor național, statele membre pot constitui circumscripții pentru
alegerea în PE sau să prevadă alte subdiviziuni electorale, fără să aducă atingere
caracterului proporțional al modului de scrutin.
- Statele membre pot prevedea fixarea unui prag minim pentru atribuirea locurilor.
Acest prag nu poate depăși la nivel național mai mult de 5% din sufragiile exprimate.
- Fiecare stat membru poate fixa un plafon pentru cheltuielile candidaților privind
campania electorală.
Vârsta electorală este de 18 ani în toate statele membre, în afară de Austria unde e de
16 ani. Vârsta eligibilității variază de la 18 la 23 de ani (Regatul Unit) sau 25 (Italia).
b. Numărul deputaților europeni

De la bun început, determinarea numărului de parlamentari și repartizarea mandatelor
între statele membre au ridicat probleme delicate. Trebuia respectată o anumită
proporționalitate între numărul de locuri și populația fiecărui stat, dar cu dublă limită:
- numărul total al membrilor Parlamentului nu trebuia să compromită buna funcționare a
instituției;
- trebuia asigurată o reprezentare rezonabilă a diferitelor curente politice în micile state
membre.
Pe parcursul lărgirilor succesive și în urma reunificării germane numărul deputaților n-
a încetat să crească: de la 142 în Europa celor 6 a ajuns șa 614 în Europa celor 15.
În perspectiva lărgirilor care se profilau la acel moment, art. 189 (2) din TCE, introdus
prin Tratatul de la Amsterdam, a limitat numărul de membri în PE la un maxim de 700
deputați. Tratatul de la Nisa a ridicat plafonul la 732, limită modificată ulterior ajungând în
legislatura 2004-2009 la 785 deputați. După aderarea României și Bulgariei la UE, prin actul
de adeziune a acestora Uniunea a fixat, pornind de la legislatura 2009-2014, numărul
parlamentarilor la 736. După intrarea Croației în PE erau 766 de deputați. În prezent PE
reunește 751 de deputați având următoarea repartizare: Germania 92, Franța 74, Regatul
Unit, Italia 73, Spania 54, Polonia 51, România 32, Olanda 25, Belgia, Grecia, Portugalia,
Cehia, Ungaria 21, Suedia 20, Austria, Bulgaria 17, Slovacia, Danemarca, Finlanda 13,
Irlanda, Lituania, Croația 11, Letonia, Slovenia 8, Luxemburg, Cipru, Estonia, Malta 6.
B. Statutul membrilor PE
Statutul membrilor PE a fost mult timp reglementat parțial de dreptul Uniunii, parțial
de cel național, prin urmare, el depindea în parte de originea națională a deputatului. Tratatul
de la Amsterdam a permis remedierea acestei situații, dând PE puterea de a fixa statutul și
condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după avizul Comisiei și cu
aprobarea Consiliului care statua cu unanimitate. Tratatul de la Nisa a substituit unanimitatea
cu majoritate calificată (cu excepția statutului fiscal). După negocieri foarte dificile între
Consiliu și PE, acesta din urmă a adoptat la 28 septembrie 2005 o decizie privind statutul
deputaților PE, care a intrat în vigoare în prima zi a legislaturii 2009-2014.
a. Independența deputaților
Mai multe elemente asigură independența deputaților. Ei votează personal și liber de
orice constrângere prin urmare mandatul imperativ este interzis. Orice acord privind o demisie
43
înaintea expirării mandatului sau la finele legislaturii, precum și acordurile privitoare la
modalitățile de exercitare a mandatului, sunt nule și neavenite.
Regimul incompatibilităților este, parțial determinat de Actul privind alegerea
Parlamentului prin sufragiu universal, iar parțial lăsat în competența națională.
Incompatibilitățile stabilite la nivelul Uniunii vizează interzicerea cumulului între mandatul
parlamentar și participarea la o altă instituție sau organ al Uniunii. O altă incompatibilitate se
referă la calitatea de membru al unui Guvern din statele membre.
Actul în versiunea sa din 1976, autoriza expres cumulul între mandat european și
mandat național, cu toate acestea mai multe legislații naționale (Franța, Belgia) interzic acest
cumul. Odată cu revizuirea Actului în 2002 a fost instaurată, începând cu legislatura din 2009,
o incompatibilitate între cele două mandate.
Nicio incompatibilitate nu există între mandatul de parlamentar și o activitate privată,
dar Parlamentul ține un registru public în care deputații trebuie să menționeze orice activitate
profesională și orice funcție remunerată, el a instituit de asemenea un sistem de declarație a
intereselor financiare a membrilor, în fine, deputaților li se interzice primirea unor donații sau
liberalități.
Parlamentarii europeni beneficiază de o libertate completă de circulație pentru a se
deplasa la locul de lucru al Adunării, dar această libertate nu acoperă alte deplasări în
exercițiul mandatului. Ei nu pot fi urmăriți pentru voturile și opiniile emise în exercițiul
funcțiilor parlamentare. Ei sunt protejați contra eventualelor urmăriri judiciare în timpul
duratei mandatului lor, cu excepția flagrantului delict sau ridicarea imunității de către
Parlament.
b. Statutul financiar al deputaților

Până la legislatura 2009-2014, statutul financiar (remunerații și alte indemnizații) ținea
de competența statelor membre, cu consecința unor disparități importante. Pentru a șterge
acest inconvenient PE a pus în aplicare un sistem de indemnizații accesorii menite să acopere
diverse cheltuieli legate de exercițiul mandatului parlamentar și să asigure o protecție socială
parlamentarului și familiei sale.
Această situație a fost modificată printr-o decizie privind statutul deputatului.
Deputații au drept la o indemnizație potrivită care le asigură independența, la o pensie în caz
de invaliditate în cursul mandatului, precum și la o indemnizație tranzitorie la finele
mandatului lor. Foștii deputați vor beneficia, la vârsta de 63 ani împliniți de o pensie de
vechime. La care se adaugă drepturile la pensie garantate pentru soțul/soția și copii
deputatului, o rambursare a cheltuielilor de boală, cheltuieli legate de sarcină sau de nașterea
unui copil, o acoperire de asigurare pentru riscurile legate de exercitarea mandatului, o
rambursare a cheltuielilor apărute în cadrul exercitării mandatului (cheltuieli de călătorie,
indemnizații de subzistență, indemnizații pentru cheltuieli generale). În fine, deputații dispun
de asistența colaboratorilor personali pe care îi pot alege liber.
Cf. regimului fiscal al deputaților se prevede că, în principiu, indemnizația,
indemnizația tranzitorie și pensia sunt supuse impozitului comunitar, fără prejudicierea
posibilității pentru state de a supune această indemnizație dispozițiilor dreptului fiscal
național, cu condiția de a evita orice dublă impozitare.
44
c. Alte drepturi recunoscute deputaților
Se referă la:
- Dreptul de a prezenta, în cadrul dreptului de inițiativă a Parlamentului, o propunere de
act comunitar;
- Dreptul de a consulta toate dosarele deținute de Parlament;
- Documentele Parlamentului sunt traduse în toate limbile oficiale;
- Intervențiile orale sunt traduse simultan în toate limbile oficiale (24 de limbi).
C. Organizarea și funcționarea
Cf. art. 232 din TFUE PE „își adoptă regulamentul interior cu majoritatea membrilor
care îl compun”.
a. Structuri
Actorii cei mai importanți din PE sunt grupurile politice care există de la constituirea
primei adunări cf. T CECO. Atunci parlamentarii au refuzat să se organizeze pe bază
națională și au optat pentru o structură fondată pe repartiția în familii politice.
Art. 30 (1) din Regulamentul interior dispune că „deputații se pot organiza în grupuri
potrivit afinităților politice”, formulă care exclude constituirea unor grupuri strict tehnice. Un
deputat nu poate aparține decât unui singur grup. Un grup compus din deputați lipsiți de
afinități politice între ei nu poate îndeplini funcțiile atribuite unui grup politic în lucrările PE.
Cf. art. 30 (2), din Regulamentul interior al PE „orice grup politic este compus din
deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim de deputați necesar
pentru a constitui un grup politic este fixat la 25”.
Constituirea unui grup politic trebuie declarată președintelui PE, cu mențiunea
denumirii grupului precum și a numelui membrilor săi. În prezent în PE sunt șapte grupuri
politice:
- Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat);
- Grupul Alianței progresiste a Socialiștilor și Democraților din PE;
- Grupul Renew Europe;
- Grupul Verzilor/Alianța liberă europeană;
- Grupul Identitate și Democrație;
- Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni;
- Grupul confederal al Stângii unitare europene/ Stânga verde nordică
Grupurile dispun de servicii administrative și de un secretariat. Ele au un rol esențial

în organizarea lucrărilor adunării, prin intermediul conferinței președinților. Timpul pentru
luări de cuvânt este repartizat între grupuri, proporțional cu numărul de deputați pe care îl
conțin.
Parlamentarii pot să nu dorească aderarea la un grup politic determinat: ei sunt atunci
desemnați ca neafiliați și dispun de un secretariat. În PE actual sunt 18 deputați neafiliați.
Adunarea alege un președinte pentru o perioadă de 2 ani și jumătate, adică jumătate
dintr-o legislatură, fiind reeligibil. Președintele trebuie să fie prezentat de un grup politic sau
de 40 de deputați cel puțin. Președintele dirijează lucrările Parlamentului reprezentându-l în
relațiile cu alte instituții precum și cu exteriorul. În prezent președintele PE este David Maria
45
Sassoli ales în această funcție din 3 iulie 2019, membru al grupului Alianței progresiste a
socialiștilor și democraților din PE.
„Conferința președinților” (C.p.) reunește în jurul președintelui PE președinții
grupurilor politice. Un deputat neafiliat de asemenea face parte din conferință fără a dispune
de drept de vot. C.p. statuează asupra organizării lucrărilor PE și asupra chestiunilor aferente
programărilor legislative. Este de asemenea competentă în chestiunile aferente relațiilor cu
alte organe sau instituții ale UE precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre.
Adunarea mai alege 14 vice-președinți care formează împreună cu președintele și cu 5
quaestori biroul. Biroul PE reglează toate chestiunile privind organizarea administrativă și
financiară a PE și conducerea ședințelor.
b. Comisiile parlamentare
Deputații se reunesc în 22 de comisii permanente a căror misiune principală este de a
dezbate propunerile de legislație nouă transmise de Comisia Europeană și de a stabili
rapoartele de inițiativă. Pentru orice propunere legislativă sau inițiativă, este desemnat un
raportor potrivit unui acord între grupurile politice care compun Parlamentul. Raportul său
este discutat, amendat și votat în comisia parlamentară după care este transmis adunării
plenare.
Pe lângă aceste comisii permanente, PE poate crea comisii speciale temporare care
tratează probleme specifice. Pot fi stabilite și comisiile temporare de anchetă în caz de
infracțiuni contra dreptului comunitar.
Comisii permanente: Afaceri externe (AFET); Drepturile omului (DROI); Securitate și
apărare (SEDE); Dezvoltare (DEVE), Comerț internațional (INTA); Budget (BUDG); Control
bugetar (CONT); Afaceri economice și monetare (ECON); Ocuparea forței de muncă și
afaceri sociale (EMPL); Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI); Industrie,
cercetare și energie (ITRE); Piață internă și protecția consumatorilor (IMCO); Transport și
turism (TRAN); Dezvoltare regională (REGI); Agricultură și dezvoltare rurală (AGRI);
Pescuit (AGRI); Cultură și educație (CULT); Afaceri juridice (JURI); Libertăți civile, justiție
și afaceri interne (LIBE); Afaceri constituționale (AFCO); Drepturile femeii și egalitatea de
gen (FEMM); Petiții (PETI).
c. Organizarea lucrărilor
Legislatura coincide cu durata mandatului deputaților de 5 ani. Sesiunea parlamentară
corespunde unei perioade de un an. Perioada de sesiune este reuniunea care se ține, de regulă,
în fiecare lună de Parlament. Ea se descompune în ședințe. PE se reunește de plin drept a doua
marți din martie a fiecărui an și decide suveran despre durata întreruperii sesiunilor.
Președintele poate convoca cu titlu excepțional Parlamentul, la cererea majorității membrilor
componenți, a Comisiei sau a Consiliului, după consultarea conferinței președinților. Pe lângă
aceasta, președintele are posibilitatea, cu acordul conferinței președinților, să convoace
Parlamentul cu titlu excepțional în caz de urgență.
În virtutea art. 231 TFUE „Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel,
Parlamentul European hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate. Cvorumul se stabilește
prin regulamentul de procedură”. Cvorumul este fixat de regulamentul interior. Art. 155 din
Regulamentul interior dispune că acest cvorum este atins dacă cel puțin o treime dintre
46
membrii Parlamentului este prezentă. Existența cvorumului nu este verificată sistematic, ci
doar dacă cel puțin 40 de deputați i-o cer președintelui.
Printre majoritățile specifice cerute, cea mai frecventă este atunci când Parlamentul
trebuie să statueze cu „majoritatea membrilor componenți”. Se votează în mod normal prin
ridicarea mâinii. Dacă președintele consideră că rezultatul este îndoielnic, el cere un vot
electronic și în caz de pană a celui din urmă se procedează la votul prin ședere și ridicare.
Potrivit protocolului privind fixarea sediilor instituțiilor, anexat la TA:
o PE își are sediul la Strasbourg, unde se țin cele 12 perioade de sesiune plenară lunară,
inclusiv sesiunile budgetare.
o Perioadele de sesiuni plenare adiționale se țin la Bruxelles.
o Comisiile PE au sediul la Bruxelles.
o Secretariatul general al PE și serviciile sale rămân instalate la Luxemburg.
D. Atribuții
Tratatul CEE, în redactarea sa inițială, nu acorda PE decât un rol foarte modest, care
se traducea doar printr-o putere consultativă și un drept de cenzură cu privire la Comisie.
Parlamentul și-a consolidat puterea pornind de la controlul bugetului Comunității. Începând
din 1970 puterea bugetară s-a împărțit între PE și Consiliul.
PE a obținut o parte a puterii legislative prin procedura de cooperare, apoi prin
procedura de codecizie, care i-a permis, pentru prima dată, să participe la procesul legislativ
alături de Consiliu într-o serie de materii. În prezent, aceasta este procedura legislativă
ordinară. PE și-a extins de asemenea influența în domeniul relațiilor externe, unde trebuie să
aprobe un număr în creștere de acorduri internaționale încheiate de UE. În sfârșit, el a
dobândit un rol cheie în desemnarea Comisiei și a președintelui său. Art. 14 (1) din TUE
modificat rezumă astfel competențele PE: „Parlamentul European exercită, împreună cu
Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și
consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege
președintele Comisiei”.
6.4. Rezumat
Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale,
urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor
membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și a
acțiunilor sale (art. 13 TUE).
PE este depozitarul democrației la nivelul UE și este compus din „reprezentanții
cetățenilor Uniunii. Mai multe elemente asigură independența deputaților. Ei votează personal
și liber de orice constrângere prin urmare mandatul imperativ este interzis. Orice acord
privind o demisie înaintea expirării mandatului sau la finele legislaturii, precum și acordurile
privitoare la modalitățile de exercitare a mandatului, sunt nule și neavenite. Regulamentul
interior dispune că deputații se pot organiza în grupuri potrivit afinităților politice (art. 30(1)),
în prezent în număr de șapte. Totodată, deputații se reunesc în peste 20 de comisii (22 în
prezent) a căror misiune principală este de a dezbate propunerile de legislație nouă transmise
de Comisia Europeană și de a stabili rapoartele de inițiativă.
47
Potrivit art. 14 (1) din TUE PE are următoarele competențe: exercită, împreună cu
Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară; exercită funcții de control politic și consultative, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate; alege președintele Comisiei.

Subiecte:
1. Numiți principiile care stau la baza UE.
2. Cum a evoluat arhitectura instituțională a UE?
3. Descrieți structura PE.
4. Descrieți prerogativele deputaților europeni.
5. Numiți atribuțiile PE.
48
3. Consiliul
7.1. Introducere
Practica conferințelor europene la vârf începe în 1961. Primele reuniuni au avut drept
scop consolidarea uniunii politice. Actul unic european (AUE) (1986) a consacrat existența
Consiliului European care, până atunci, se baza pe o simplă rezoluție a șefilor de stat și de
guvern. Tratatul de la Maastricht (1992) a adăugat, în termeni foarte generali, câteva indicații
privind misiunile sale. Tratatul de la Lisabona (2009) ridică Consiliul European la rang de
instituție, parte integrantă a cadrului instituțional al Uniunii și, în același timp, extinde
semnificativ competențele sale și îl dotează cu o președinție stabilă.
Consiliul constituie locul de confruntare a statelor membre UE pentru găsirea unor
compromisuri. Tratatele utilizează termenul de „Consiliu”. După intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht acesta a decis să se numească „Consiliul Uniunii Europene”.
Constituția europeană prevedea revenirea la denumirea de „Consiliu de miniștri”, pentru a se
evita confuzia între acesta și Cns. Eur. Acest titlu a fost abandonat prin Tratatul de la
Lisabona, reluându-se titlul de „Consiliu”.
7.2. Competenţe
C1: Identificarea rolului Consiliului European în structura instituţională a UE.
C2: Explicarea necesităţii unei preşedinţii stabile a Consiliului European
C3: Caracterizarea componenței actuale a Consiliului.
C5: Analizarea ponderii Consiliului în structura actuală a UE.
7.3. Conţinut
A. Componența Consiliului European

Potrivit art. 15 (2) din TUE Consiliul European este „compus din șefii de stat sau de
Guvern ai statelor membre, precum și președintele său și Președintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European”. Cipru, Franța și Lituania sunt reprezentați în Consiliu de către
Președinții lor. România este și ea reprezentată de cele mai multe ori de Președinte.
Până la intrarea în vigoare a TL, membrii Consiliului European (Cns. Eur.) erau
asistați de către miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei.
TL înlocuiește miniștrii naționali ai afacerilor externe cu Înaltul reprezentant pentru afaceri
externe și politică de securitate (ÎR) al Uniunii, fapt aparent puțin apreciat de unele dintre
statele membre. Această evoluție este totuși una logică în măsura în care relațiile între statele
membre ale Uniunii nu mai pot fi considerate „afaceri externe”.
49
TL permite de asemenea membrilor Cns. Eur., atunci când ordinea de zi o cere, să
„decidă să fie asistați de un ministru și, în ceea ce privește președintele Comisiei, de un
membru al Comisiei” (art. 15 (3) TUE). Această practică se instaurase mai demult în anumite
domenii: astfel, miniștri afacerilor economice și de finanțe sunt de mult timp invitați să
participe la sesiunile Cns. Eur. atunci când acesta din urmă examinează chestiuni privind
uniunea economică și monetara.
B. Organizare și funcționare
a. Președinția
În sistemul anterior Tratatului de la Lisabona, președinția Cns. Eur. era „exercitată de
către șeful de stat sau de guvern care asigura președinția Consiliului”. Această formulă avea
avantajul de a asigura coerența între lucrările Consiliului și cele ale Cns. Eur., dar
inconvenientul de a deranja stabilitatea și continuitatea lucrărilor Cns. Eur.
În termenii art. 15 (5) din TUE modificat „Consiliul European își alege președintele
cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European
poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură”.
În ceea ce privește funcțiile președintelui Cns. Eur., art. 15 (6) din TUE distinge două
mari categorii de misiuni:
1) Cele legate de viața internă a Uniunii:
- (a) Prezidează și impulsionează lucrările Cns. Eur.
- (b) Asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Cns. Eur., în cooperare cu
președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale (CAG);
- (c) acționează pentru facilitarea coeziunii și consensului în cadrul Cns. Eur.
- (d) prezintă PE un raport după fiecare reuniune a Cns. Eur.
2) Cele care se referă la acțiuni îndreptate spre exterior: art. 15(6) al. 2 dispune că
președintele Cns. Eur. asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea
externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună,
fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politică de securitate.
Al. 3 interzice președintelui Cns. Eur. să exercite un mandat național pentru a-i lăsa
timpul necesar exercitării funcțiilor la nivel european. În ceea ce privește raporturile între
funcțiile cheie, președintele Cns. Eur. și președintele Comisiei, Regulamentul interior al Cns.
Eur. se limitează să prevadă în această privință că președintele Cns. Eur. stabilește o
cooperare strânsă și o coordonare cu președinția Consiliului și cu președintele Comisiei, mai
ales prin întâlniri regulate.
b. Reuniunile
Inițial, reuniunile Cns. Eur. aveau un caracter informal, Tratatul de la Lisabona
formalizează organizarea acestor reuniuni. În același timp, calitatea de instituție a Cns. Eur.
impune adoptarea unui regulament interior (art. 235 TFUE). Acesta a fost adoptat la 1
decembrie 2009. TL a încredințat de asemenea Consiliului Afacerilor Generale (CAG)
(formațiune a Consiliului UE) misiunea de a asigura pregătirea și urmărirea reuniunilor Cns.
50
Eur. împreună cu președintele Cns. Eur. și Comisia (art. 16 (6), al. 2 TUE). Cns. Eur. este
asistat de secretariatul general al Consiliului (art. 235 TFUE).
Tratatul de la Lisabona prevede explicit convocarea a două reuniuni pe semestru (art.
15 (3) TUE) și consacră posibilitatea pentru președinte de a convoca o reuniune extraordinară
a Cns. Eur. dacă situația o cere. Reuniunile se derulează pe durata a maximum două zile, doar
dacă nu se decide altfel de către Cns. Eur. sau CAG, la inițiativa președintelui Cns. Eur.
Tratatul de la Lisabona confirmă posibilitatea de a invita președintele PE pentru a fi audiat de
Cns. Eur. (art. 235 TFUE). Reuniunile nu sunt publice.
Potrivit art. 15 din TUE Cns. Eur. statuează prin consens cu excepția cazurilor în care
tratatele dispun altfel. Astfel tratatele prevăd mai multe ipoteze în care Cns. Eur. trebuie să
voteze:
Cu unanimitate:
- Constatare a unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii (art. 7 TUE)
- Decizia care fixează componența PE (art. 14 TUE)
- Componența Comisiei Eur. (art. 17 TUE)
- Decizia privind interesele și obiectivele strategice ale Uniunii (art. 22 TUE)
- Deciziile prevăzute la art. 31 (1) TUE
- Instaurarea unei apărări comune (art. 42 TUE)
- Procedurile militare (art. 45 TUE)
- Extinderea misiunilor Parchetului european (art. 88 TUE).
Cu majoritate calificată:
- Alegerea președintelui lui (art. 15 TUE)
- Prezentarea președintelui Comisiei Eur. și nominalizarea Comisiei Eur. (art. 17 TUE)
- Numirea Înaltului reprezentant (art. 18 TUE)
- Stabilirea listei formațiilor Consiliului și a sistemului de prezidare a Consiliului (art.
236 TFUE)
- În situațiile prevăzute de art. 31 (2)
Cu majoritate simplă:
- Convocarea unei convenții pentru revizuirea tratatelor (art. 48 TUE)
- Chestiuni de procedură și adoptarea regulamentului său interior (art. 325 TFUE)
- Numirea membrilor directoratului Băncii centrale europene (art. 283 TFUE).
Președintele Cns. Eur. și președintele Comisiei nu iau parte la vot și nici ÎR, care nu
este propriu-zis membru al Cns. Eur. chiar dacă participă la lucrările acestuia.
C. Atribuțiile
TL lărgește atribuțiile Cns. Eur.
a. Impuls și orientare
Potrivit art. 15 TUE „Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu
exercită funcții legislative”. Ceea ce confirmă misiunea pe care o are în practică de la crearea
sa. Acesta s-a afirmat rapid ca un organ motor în construcția europeană.
Dosare importante în care s-a pronunțat Cns. Eur.:
- crearea Sistemului monetar european,
- reforma politicii agricole comune,
51
- punerea în aplicare a spațiului de libertate, securitate și justiție,
- primul pas spre apărarea europeană,
- lărgirile succesive,
- realizarea AUE, a Tratatului UE,
- adoptarea Tratatului constituțional, până la negarea acestuia de către cetățenii francezi
și cei olandezi.
De asemenea, Cns. Eur. are competențe în domeniul unor politici precum: PESC (art.
26 TUE) spațiul de libertate, securitate și justiție (art. 68 TFUE), coordonarea politicilor
economice (121 TFUE) și angajare (148 TFUE).
b. Arbitraj
Practica a dat rapid Cns. Eur. misiunea de deblocare a situațiilor de criză și găsirea
unor soluții în caz de dezacord între statele membre privind dosare dificile pentru care nu s-au
găsit soluții la nivelul Consiliului. Autoritatea membrilor care îl compun permite procedarea
la arbitrajul necesar. Cu cât arbitrajul este mai precis cu atât este mai mica marja de manevră
a instituțiilor în momentul punerii în aplicare a acestuia.
Tratatul de la Lisabona atribuie explicit Cns. Eur. misiuni specifice de arbitraj în caz
de opoziție a unui stat membru la adoptarea unei legislații a Uniunii. Obiectivul este, în toate
cauzele, de a proteja, unele interese fundamentale ale statelor.
c. Recunoașterea puterii de decizie în favoarea Cns. Eur.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cns. Eur. nu putea adopta decât
decizii cu caracter politic care erau apoi traduse în decizii juridice de către instanțele
competente în acest scop, cu o marjă de manevră mai mică sau mai mare, după caz, și nu
decizii cu caracter juridic.
Tratatul de la Lisabona schimbă situația, chiar dacă Cns. Eur. „nu exercită funcții
legislative” (art. 15 (1) TUE), totuși acesta are competența de a adopta decizii juridice
importante pentru funcționarea Uniunii. Printre altele: decizii privind alegerea președintelui
Cns. Eur., lista formațiunilor Consiliului, etc.
3. Consiliul
Consiliul (Cons.) este instituția reprezentativă a statelor membre care se confruntă în

acest cadru pentru găsirea unor soluţii prin compromisuri.
A. Componență
a. Membri
Până la Tratatul de la Maastricht se prevedea: „Consiliul este format din reprezentanții
statelor membre. Fiecare Guvern deleagă unul dintre membrii săi…”. Necesitatea de a ține
cont de situația statelor cu entități federale (Germania, Austria, Belgia, Spania, Italia, Regatul
Unit) a dus la o nouă formulă, care a fost reluată în art. 16 (2) TUE modificat: „Consiliul este
compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”.
52
b. Formațiuni
Chiar dacă există un singur Cons., componența sa nu este nici stabilă nici fixă. Ea
variază în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, fiind compusă din mai multe „formațiuni” ale
Cons. Pe plan juridic, această situație nu pune în discuție unicitatea Cons.
Pentru o organizare mai eficientă Cons. se reuneşte, în funcţie de subiectele dezbătute,
în diferite configurații, la care participă miniştri din statele membre şi comisarii europeni
responsabili de domeniile respective.
- În anii 1990 existau 22 de formaţiuni.
- Apoi, în iunie 2000 numărul acestora a fost redus la 16.
- După o reducere drastică în iunie 2002, Cons. număra doar 9 formațiuni.
- Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona există 10 formațiuni ale
Cons.
TL prevede explicit: „Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni” (art. 16
(6) TUE).
El rămâne un organism unic, astfel că o decizie adoptată de oricare dintre formațiuni,
este o decizie a Cons. fără a se preciza numele formațiunii.
Sediul Consiliului se află la Bruxelles, unde acesta se reuneşte de mai multe ori pe
lună. În aprilie, iunie şi octombrie el se reunește la Luxemburg.
Formațiunile Cons. sunt:
- Afaceri generale (și relații externe, anterior)
- Afaceri externe
- Afaceri economice și financiare
- Justiție și afaceri interne (JAI)
- Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori
- Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)
- Transporturi, telecomunicații și energie
- Agricultură și pescuit
- Mediu
- Educație, tineret, cultură și sport
Unele dintre aceste formațiuni se reunesc cu titlu episodic. Cele mai importante sunt
convocate lunar.
a) Consiliul afacerilor generale (CAG)
CAG asigură coerența lucrărilor deferitor formațiuni ale Cons., pregătește reuniunile
Cns. Eur. și le supraveghează în legăturile cu președintele Cns. Eur. și Comisia. În cadrul
sesiunilor sale CAG examinează dosarele referitoare la:
- Diferite politici ale Uniunii
- Negocierile legate de extinderile UE
- Perspectiva bugetară
- Chestiuni instituționale și administrative
CAG coordonează lucrările în diferite domenii legate de politicile care țin de
competența altor formațiuni ale Cons. El examinează dosarele încredințate de Cns. Eur.
b) Consiliul afacerilor externe (CAE)
53
CAE elaborează acțiunea externă a Uniunii potrivit liniilor strategice fixate de Cns.
Eur. și asigură coerența acțiunii exterioare a Uniunii.
Împreună cu Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate (în
continuare ÎR) Cons. asigură unitatea, coerența și eficacitatea în acțiunea externă a UE.
Domenii:
 politica externă și de securitate comună (PESC)
 politica de securitate și apărare comună (PSAC) componentă a PESC
 cooperarea pentru dezvoltare și ajutor umanitar
 politica comercială comună
Prin acțiunile sale legate de politica externă UE urmărește să contribuie la: pace și
securitate; dezvoltarea durabilă; solidaritate și respect reciproc între popoare; comerț liber și
echitabil; eradicarea sărăciei; protecția drepturilor omului, în special a drepturilor copilului;
respectarea strictă a dreptului internațional.
ÎR prezidează reuniunile CAE, sprijinit de Serviciul European de acțiune externă
(SEAE) și de Secretariatul General al Cons. (SGC).
În funcție de ordinea de zi Consiliul reunește:
- miniștrii afacerilor externe
- miniștrii apărării (PSAC)
- miniștrii dezvoltării (cooperarea pentru dezvoltare)
- miniștrii comerțului (politica comercială comună)
c) Consiliul afacerilor economice și financiare (ECOFIN)
Este compus din miniștrii economiei și finanțelor din statele membre precum și
miniștrii competenți în materie de buget atunci când pe ordinea de zi sunt înscrise chestiuni
legate de buget. ECOFIN se reunește o dată pe lună. El prepară și decide, împreună cu PE,
bugetul UE.
Competențe:
- Coordonarea politicii economice
- Supravegherea economică
- Controlul politicii bugetare
- Controlul finanțelor publice a statelor membre
- Chestiuni juridice, practice și internaționale legate de euro
- Chestiuni referitoare la piețele financiare, la mișcarea capitalurilor
- Relațiile economice cu țările terțe
d) Consiliul Justiție și afaceri interne (CJAI)
CJAI întrunește o dată la două luni miniştrii de justiţie şi miniştrii de interne pentru a
discuta despre dezvoltarea şi punerea în aplicare a acţiunilor de cooperare, precum şi a
politicilor comune din acest domeniu. Cons. îşi exercită astfel funcţia de colegiuitor al UE,
adoptând în prezent directive şi regulamente în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Reuniunile Cons. sunt pregătite de grupuri de lucru şi de comitete:
- CATS (cooperarea judiciară şi poliţienească),
- Comitetul strategic pentru imigraţie, frontiere şi azil,
- COSI (Comitetul permanent pentru securitate internă)
- Grupul de lucru pentru chestiuni de drept civil.
54
Politicile aferente spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sunt puse în aplicare de
către statele membre şi de către instituţiile UE. Ele sunt sprijinite de organe specializate, în
special:
- Frontex,
- Europol
- Eurojust
- Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene
- Biroul European de Sprijin pentru Azil,
- Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie
- Colegiul European de Poliţie.
e) Consiliul pentru ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și
consumatori (EPSCO)
Reunește miniștrii muncii și protecției sociale și pe cei ai protecției consumatorilor,
sănătății și egalității șanselor cam de 4 ori pe an.
În aceste domenii Cons. decide de cele mai multe ori cu majoritate calificată, în
codecizie cu PE. În domeniul securității sociale Cons. decide cu unanimitate.
Totuși, politicile ocupării forței de muncă și protecției sociale țin de responsabilitatea
statelor, iar contribuția Uniunii se limitează la stabilirea unor obiective comune pentru toate
statele membre, analiza măsurilor luate la nivel național, adoptarea unor recomandări adresate
statelor membre.
f) Consiliul „Competitivitate” (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)
A fost instituit în 2002, din fuziunea a trei formațiuni anterioare:
- Consiliul „Piața internă”
- Consiliul „Industrie”
- Consiliul „Cercetare”
În funcție de chestiunile înscrise pe ordinea de zi, acesta reunește miniștrii competenți
din statele membre de 5 - 6 ori pe an.
De la crearea sa, Consiliul are grija de a consolida competitivitatea și creșterea
economică în Europa.
g) Consiliul Transporturi, telecomunicații și energie (TTE)
Din 2002 aceste trei politici sunt preocuparea unei singure formațiuni care se reunește
cam o dată la fiecare două luni. Componența variază, ca și în alte cazuri, în funcție de
chestiunile de pe ordinea de zi.
În aceste domenii obiectivele UE constau în crearea unor sisteme moderne și eficiente
care să fie viabile la nivel economic, social și din perspectiva mediului.
h) Consiliul Agricultură și pescuit (AGRIFISH)
Are drept obiectiv reglementarea activităților care țin de producția alimentară în UE.
Reunește miniștri competenți din statele membre în vederea negocierii și adoptării legislației
respective. La reuniunile lunare participă și un membru al Comisiei Europene sau chiar
Comisarul pentru agricultură și dezvoltare rurală sau cel pentru afaceri maritime și pescuit.
i) Consiliul pentru Mediu
Reunește miniștrii pentru mediu cam de 4 ori pe an. Ei decid cu majoritate calificată în
codecizie cu PE.
55
În acest domeniu Comunitatea are drept misiune promovarea unei dezvoltări
armonioase, echilibrate și durabile a activităților economice care respectă în special asigurarea
unui nivel ridicat a calității mediului.
Ținând cont de diversitatea situațiilor în diferite regiuni ale Comunității, politica
comunitară de mediu se bazează pe principiile de precauție și acțiune preventivă, de corectare
a atingerilor mediului și pe principiul poluatorului-plătitor.
j) Consiliul Educație, tineret, cultură și sport
Reunește miniștrii competenți din țările membre cam de 3 - 4 ori pe an. El hotărăște
mai ales cu majoritate calificată, cu excepția domeniului culturii unde se cere unanimitate, în
codecizie cu PE.
Misiunea acestui Consiliu este de a contribui la dezvoltarea unei educații de calitate,
punerea în aplicare a unei politici de formare profesională și diseminare a culturilor statelor
membre. În același timp Cons. va ține cont de respectarea deplină a responsabilității statelor
membre pentru definirea conținutului învățământului și formării profesionale, precum și
diversitatea culturală în dimensiunile naționale și regionale.
Deciziile Cons. sunt pregătite de o structură formată din peste 150 de grupuri de lucru
şi comitete la care participă delegaţi din statele membre. După ce soluţionează chestiuni de
natură tehnică aceștia transmit dosarul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper),
alcătuit din ambasadorii statelor membre pe lângă Uniunea Europeană.
a. Președinția
De la origine, președinția Cons. este încredințată fiecărui stat membru pentru o
perioadă de 6 luni. În prezent, el este prezidat prin rotație de cele 28 de state membre ale
Uniunii, fiecare dispunând de o perioadă de șase luni. În cursul semestrului respectiv,
președinția conduce reuniunile la toate nivelurile, propune orientări în politicile UE,
elaborează compromisurile necesare adoptării de decizii de către Consiliu, reprezintă
Consiliul în relațiile cu celelalte instituții ale UE.
Pentru a favoriza continuitatea lucrărilor Consiliului, președințiile semestriale
cooperează îndeaproape în grupuri de trei. Acest trio de președinții elaborează un program
comun al activităților Consiliului pentru o perioadă de 18 luni.
Troica actuală pentru perioada ianuarie 2019 – iunie 2020 la preşedinţia Consiliului
este formată din:
România: ianuarie – iunie 2019
Finlanda: iulie – decembrie 2019
Croația: ianuarie – iunie 2020
O singură formațiune a Consiliului nu este prezidată de președinția semestrială:
Consiliul Afaceri Externe, care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este
prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
b. Desfășurarea reuniunilor
Stabilirea ordinii de zi provizorii incumbă președinției care o adresează altor membri
ai Cons. precum și Comisiei (Cms.) cel puțin cu 14 zile înainte de începutul sesiunii.
56
Delegațiile altor state membre au posibilitatea, ca și Cms., de a cere înscrierea unei chestiuni
pe ordinea de zi, respectând condiția de a adresa întrebarea cu cel puțin 16 zile înainte de
deschiderea sesiunii.
La începutul sesiunii Cons. hotărăște ordinea de zi definitivă. Cms. este invitată să
participe la sesiunile Cons. (dacă acesta nu decide altfel), precum și Banca Centrală
Europeană, atunci când aceasta își exercită dreptul de inițiativă.
c. Secretariatul general
Cons. este asistat de un secretariat general, plasat sub responsabilitatea unui secretar
general. Secretarul general este numit de Cons., care statuează cu majoritate calificată. El are
misiunea de a asigura buna derulare, continuitatea și coordonarea lucrărilor Consiliului. Tot el
stabilește procesul-verbal al fiecărei sesiuni a Cons., care este semnat după aprobare de
președintele în exercițiu precum și de secretarul general. De asemenea, el asigură secretariatul
Cns. Eur. ceea ce confirmă explicit art. 235 din TFUE.
d. Coreper
Cf. art. 240 din TFUE :
„(1) Un comitet constituit din reprezentanții permanenți ai guvernelor statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului și de executarea mandatelor care îi sunt
încredințate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile
prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului.
(2) Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general
numit de Consiliu.
Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în privința organizării Secretariatului General.
(3) Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum și în privința
adoptării regulamentului său de procedură.”
Tipuri de reuniuni:
• Coreper 2 – reunește reprezentanții permanenți pentru a trata dosare cu caracter
politic.
• Coreper 1 – reunește adjuncții reprezentanților permanenți, pentru dosare mai
tehnice.
În termenii deciziei Cns. Eur. din 1 decembrie 2009 privind exercitarea președinției
Cons., președinția Coreper este asigurată de un reprezentant a statului membru care asigură
președinția Consiliului Afacerilor Generale.
Toate punctele înscrise pe ordinea de zi ale Cons. trebuie examinate obligatoriu în
prealabil de Coreper, cu excepția cazurilor de urgență. Coreper poate crea grupuri de lucru
pentru a sigura pregătirea lucrărilor Cons.
În practică, ordinea de zi a unui Cons. este divizată în două părți.
• Partea A conține punctele pentru care reprezentanții permanenți au constatat
reunirea majorității necesare pentru adoptarea textului care nu mai pune probleme
tehnice sau politice.
• Partea B conține textele în care dificultățile tehnice sau politice pot fi tranșate doar
de Cons. Dacă se ajunge la o înțelegere se va vota, în caz contrar textul este
retrimis Coreper pentru a se relua discuțiile.
57
Coreper este deci un mecanism central, a cărui utilitate a fost în permanență
demonstrată în practică și care a permis consolidarea capacității normative a Uniunii. În jur de
75-80 % din textele sunt adoptate în partea A a Cons., fără votul miniștrilor.
C. Regulile de vot
Cons. adoptă deciziile prin votul miniştrilor din statele membre. În marea majoritate a
cazurilor, Cons. adoptă decizii pe baza unei propuneri a Comisiei Europene şi în colaborare
cu Parlamentul European.
a. Modalități de vot
Există trei tipuri de vot, în funcţie de dispoziţiile din tratat cu privire la subiectul
abordat.
 Majoritate simplă (pentru decizii de procedură)
În termenii art. 238 (1) din TFUE: „În cazul deliberărilor pentru care este necesară
majoritatea simplă, Consiliul hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun”.
Odată cu lărgirile succesive, această modalitate de vot, care era considerată regulă de
drept comun în T de la Roma, a pierdut progresiv teren. Ea se aplică în principal pentru
chestiuni de procedură și pentru adoptarea regulamentului interior al Cons. (art. 240 (3)
TFUE).
În prezent majoritatea simplă va reuni cel puțin 15 state dintre cele 28.
 Majoritate calificată (un sistem de vot ponderat bazat pe numărul de locuitori ai
statelor membre, utilizat pentru adoptarea a numeroase decizii privind piaţa internă,
afacerile economice şi comerţul)
Cf. art. 16 (3) din TUE Cons. „ hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care
tratatele dispun altfel”.
 Unanimitate (pentru politica externă și de apărare (PESC), cooperarea judiciară şi
poliţienească (JAI) şi impozitare).
Unanimitatea dă un drept de veto fiecărui stat membru și se subînțelege că „abținerile
membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru
care este necesară unanimitatea” (art. 238 (4) TFUE).
b. Calcului majorității calificate

Când a fost negociat T Roma, ponderea voturilor membrilor Cons. nu a fost calculată
obiectiv, în funcție de populația și/sau de ponderea economică a statelor, ci a reflectat un
echilibru politic funcțional stabilit după lungi negocieri.
Ponderea reținută atunci a dat: a) 1 vot pentru Luxemburg; b) 2 pentru Belgia și
Olanda; c) 4 pentru Germania, Franța și Italia. Rezulta un total de 17 voturi.
Statele au fost divizate, ținând cont de populațiile lor, în trei categorii: mari, mijlocii și
mici. Majoritatea calificată a fost fixată la 12 voturi, adică 70,59% din totalul lor. Atât
voturile atribuite statelor cât și pragul majorității calificate au fost negociate apoi hotărâte
ținându-se cont de alianțele necesare pentru a forma o majoritate calificată, dar și de posibile
minorități de blocaj. Minoritatea de blocaj nu putea fi deținută nici de cele trei state Benelux,
nici de un stat mare de unul singur, fie cu ajutorul Luxemburgului singur. În schimb, ea putea
rezulta din asocierea a două state mari sau din asocierea între un stat mare și unul mijlociu. În
58
sfârșit, la origine, majoritatea calificată nu implica o majoritate numerică, dar, în cazuri
excepționale când Cons. nu statua la propunerea Cms, cei doisprezece trebuiau să reprezinte
patru state din șase.
Acest sistem a fost transpus fără dificultate la prima lărgire. Abia odată cu a doua și a
treia lărgire, au apărut dificultăți în extrapolarea acestor reguli la situațiile noi.
În prezent, cf. art. 16 (4) din TUE: „începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea
calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin
65 % din populația Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în
caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238
alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.
Pentru a evita posibilitatea de blocaj care conferă uşor statelor mari pragul de 35 % s-a
prevăzut ca o minoritate de blocaj să fie compusă din cel puțin 4 state. Trei state mari nu ar
putea deci bloca adoptarea unui text chiar dacă ar reuni mai mult de 35 % din populație. Ceea
ce înseamnă că atunci când trei state care ar reprezenta mai mult din 35 % din populație se
opun deciziei vor trebui să ralieze la cauza lor încă un stat, chiar și mic, pentru a constitui o
minoritate de blocaj.
Principiul unei majorități consolidate atunci când Cons. nu se pronunță asupra unei
propuneri a Comisiei este menținut: ea trebuie să fie egală cu cel puțin 72% din membrii
Cons., reprezentând statele membre care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.
Ponderea voturilor (numărul de voturi pentru fiecare stat membru) în prezent:
Germania, Franța, Italia, Regatul Unit – 29; Spania, Polonia – 27; România – 14; Olanda –
13; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia – 12; Bulgaria, Austria, Suedia – 10;
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda, Croația – 7; Cipru, Estonia, Letonia,
Luxemburg, Slovenia - 4; Malta – 3; în total 352 voturi.
În concluzie majoritatea calificată necesită:
 55% în Consiliu = 260 voturi
 majoritatea statelor membre = 15 state
 65% din populație.
Cf. Declarației nr. 7 atașată TL statele membre ar putea solicita aplicarea
„Compromisului de la Ioannina”. Această dispoziţie permite unui grup de state membre să-şi
exprime opoziţia faţă de un text, chiar dacă acest grup nu este suficient de numeros pentru a
constitui o minoritate de blocare. În acest caz, acest grup trebuie să notifice Consiliul cu
privire la opoziţia sa faţă de adoptarea actului. Consiliul trebuie apoi să facă tot ceea ce-i stă
în putinţă pentru a găsi o soluţie satisfăcătoare, care să răspundă la preocupările ridicate de
statele membre. Mai mult, aceste deliberări ale Consiliului trebuie să aibă loc într-un interval
de timp rezonabil şi nu trebuie să prejudicieze limitele de timp stabilite de dreptul Uniunii (3
luni). Astfel, „Compromisul de la Ioannina” rămâne, mai presus de orice, un compromis
politic care transpune voinţa Consiliului de a găsi un acord satisfăcător pentru cât mai multe
state membre în chestiunile importante.
59
D. Atribuții
Inițial, Cons. era investit cu esențialul puterii de decizie, afirmație nuanțată progresiv,
ținând cont de urcarea puterilor altor instituții, mai ales a PE.
Art. 16 (1) din TUE definește astfel competențele Cons.: „Consiliul exercită,
împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții
de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.”
Pe lângă acestea, în materia relațiilor externe, Cons. dispune singur de puterea de a
încheia acorduri în numele Uniunii. UE deține competența exclusivă de a încheia acorduri
internaționale în anumite domenii17. În domeniile în care UE a adoptat norme comune
specifice (e. g. vămile) statele membre nu mai pot să semneze, cu țări din afara UE, acorduri
care afectează aceste norme. UE deține competența exclusivă și în aceste cazuri și acționează
în numele tuturor statelor membre. De asemenea, UE poate semna acorduri internaționale în
domenii în care competența este partajată cu statele membre, cum ar fi afacerile externe.
Procedura de negociere și de adoptare a acordurilor internaționale este reglementată de
art. 207 și art. 218 din TFUE. Pe tot parcursul procedurii, în majoritatea cazurilor, Consiliul
adoptă aceste decizii cu majoritate calificată.
7.4. Rezumat
Consiliul European este compus din șefii de stat sau de Guvern ai statelor membre,
precum și președintele său și Președintele Comisiei (art. 15 (2) TUE). Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului
European. Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi
definește orientările și prioritățile politice generale. Această instituţie nu exercită funcții
legislative.
Consiliul este o instituție reprezentativă a statelor membre. Chiar dacă există un singur
Cons., componența sa nu este nici stabilă, nici fixă. Ea variază în funcție de ordinea de zi a
lucrărilor, fiind compusă din mai multe „formațiuni” ale Cons. Pe plan juridic, această situație
nu pune în discuție unicitatea Cons. Deciziile Cons. sunt pregătite de o structură formată din
peste 150 de grupuri de lucru şi comitete la care participă delegaţi din statele membre. După
ce soluţionează chestiuni de natură tehnică aceștia transmit dosarul Comitetului
Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper), alcătuit din ambasadorii statelor membre pe lângă
Uniunea Europeană. Pentru a favoriza continuitatea lucrărilor Consiliului, președințiile
semestriale cooperează îndeaproape în grupuri de trei. Acest trio de președinții elaborează un
program comun al activităților Consiliului pentru o perioadă de 18 luni. Coreper este deci un
mecanism central, a cărui utilitate a fost în permanență demonstrată în practică și care a
permis consolidarea capacității normative a Uniunii. În jur de 75-80 % din textele sunt
adoptate în partea A a Cons., fără votul miniștrilor.

Subiecte:
1. Descrieţi rolul Consiliului European în cadrul UE.
17
De exemplu, în cazul în care acordul ar afecta normele comune ale UE sau în cazul în care acesta este necesar
pentru a permite UE să își exercite competențele interne.
60
2. La ce se referă misiunea de arbitraj a Consiliului European?
3. Descrieţi componenţa Consiliului.
4. Care sunt funcţiile Coreper?
5. Evocaţi regulile formării majorităţii calificate în Consiliu.
6. Descrieţi atribuţiile Consiliului.
61
4. Comisia Europeană
8.1. Introducere
Comisia (Cms.) este instituția care reprezintă, exprimă şi promovează interesul general
al Uniunii Europene în conformitate cu art. 17 din TUE. Președintele, Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei. sunt
supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.
Președintele Cms. are misiunea de a dinamiza UE și de a orienta ceilalți membri ai Comisiei.
8.2. Competenţe
C1: Identificarea rolului Comisiei Europene în cadrul UE.
C2: Explicarea modalităţii de funcţionare a Comisiei Europene.
C3: Caracterizarea componenței actuale a Comisiei.
C5: Analizarea prerogativelor preşedinţiei Comisiei Europene.
8.3. Conţinut
A. Componență
a. Numărul membrilor Comisiei Europene
Inițial, Cms. era compusă din cel puțin un resortisant al fiecărui stat membru, dar nu
mai mult de 2 membri care să aibă naționalitatea aceluiași stat (art. 157 din TCEE, devenit art.
213 din TCE). Consiliul putea modifica cu unanimitate numărul membrilor Cms.
Cu fiecare lărgire, componența Cms. a fost modificată prin actul adeziunii. După aderarea
Austriei, Finlandei și Suediei (1995) Comisia a înglobat 20 de membri, cinci state mai mari –
Germania, Spania, Franța, Regatul Unit și Italia – dispuneau de câte doi membri în Cms. și
alte 10 de câte unul singur.
În perspectiva următoarei lărgiri, chestiunea numărului membrilor Cms. a fost în
centrul unor discuții aprinse. T Amsterdam nu a putut găsi soluții la această problemă. Un
Protocol atașat T Nisa a prevăzut că, în momentul intrării sale în funcțiune, Cms. următoare
nu va cuprinde decât un singur comisar de fiecare stat membru și așa până la momentul când
Uniunea va număra 27 de membri. Tot aici s-a prevăzut că, pornind de la prima Cms. care va
fi numită după ce Uniunea va cuprinde 27 de state membre, numărul membrilor Cms. va fi
inferior numărului statelor membre, membrii fiind aleși pe baza unei rotații egalitare.
Numărul precis de membri și ordinea rotației trebuiau fixate de Cons., cu unanimitate, după
semnarea tratatului de adeziune a celui de-al 27 membru. În acest sens, urma să se țină cont,
pe de o parte, de necesitatea ca toate statele membre să fie tratate pe picior de egalitate și, pe
de lată parte, ca fiecare colegiu să reflecte în mod satisfăcător diferitele caracteristici
demografice și geografice ale statelor membre. De la 1 ianuarie 2007, Cms. a numărat 27 de
membri, conform prevederilor actului de adeziune a Bulgariei și României.
62
TL a prevăzut că, pentru o perioadă tranzitorie, Cms. numită între data intrării sale în
vigoare și 31 octombrie 2014, va fi compusă din câte un resortisant din fiecare stat membru,
inclusiv președintele său și ÎR al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate. De la
1 noiembrie 2014, Cms. urma să fie compusă dintr-un număr de membri, inclusiv președintele
și ÎR, care să corespundă la două treimi din numărul statelor membre, „atât timp cât Consiliul
European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate” (art. 17 (5) TUE)18.
Totuşi aspectele legate de numărul membrilor Cms. au fost, printre altele, unul dintre
motivele majore invocate de populația irlandeză pentru a justifica votul negativ la
referendumul din 2008 privind ratificarea TL. În urma acestor constatări Cns. Eur. a
interpretat art. 17 (4) în sensul că ar permite menținerea numărului de membri și s-a angajat să
ia, după intrarea în vigoare a TL o decizie în acest sens. Astfel, intrarea în vigoare a TL la 1
decembrie 2009 a permis evitarea unei reduceri imediate a numărului membrilor Cms.
Decizia 2013/272 a Consiliului European din 22 mai 2013 a confirmat această situație
și astfel numărul membrilor Comisiei este păstrat (28), ea incluzând câte un reprezentant din
fiecare stat membru în ciuda art. 17 din TUE.
b. Desemnarea membrilor Cms.

Cf. T Roma membrii Cms. erau numiți prin acordul guvernelor statelor membre.
Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona, au modificat substanțial regulile,
asociind din ce în ce mai strâns PE la procedura de numire a Cms. În sensul aceleiași evoluții,
numirea membrilor Cms. ține de competența Consiliului și a Cns. Eur. și nu de guvernele
statelor membre.
În virtutea art. 17 (7) din TUE procedura începe prin alegerea președintelui Cms. de
către PE. „Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este
ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care
acest candidat nu întrunește majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de PE în
conformitate cu aceeași procedură”. După care „Consiliul, de comun acord cu președintele
ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai
Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre,
(…)”.
În sfârșit, „Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial,
unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este
numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.”
Propunerea Consiliului European trebuie să țină cont de alegerile pentru PE,
respectând astfel voința majorității cetățenilor Uniunii, deoarece personalitatea propusă pentru
18
Declarația nr. 10 anexată TL cu privire la art. 17 din TUE subliniază că „deoarece Comisia nu va mai cuprinde
resortisanţi ai tuturor statelor membre, aceasta va trebui să acorde o atenţie specială necesităţii de a garanta o
transparenţă absolută în relaţiile sale cu toate statele membre. În consecinţă, Comisia trebuie să menţină un
contact strâns cu toate statele membre, indiferent dacă acestea au sau nu un resortisant printre membrii
Comisia şi, în acest sens, trebuie să acorde o atenţie specială nevoii de a transmite informaţiile tuturor statelor
membre şi de a le consulta”.
63
prezidarea Comisiei trebuie să aparțină tendinței grupului politic care are majoritatea
mandatelor membrilor componenți.
Dubla legitimare a Președintelui Cms. Eur. care emană, pe de o parte, de la
desemnarea acestuia de către Cns. Eur., care reunește liderii statelor membre, și, pe de altă
parte, de la aprobarea sa de către PE, îi conferă o autoritate politică substanțială.
Președintele Cms. are misiunea de a dinamiza UE și de a orienta ceilalți membri ai
Cms.
Atribuții ale președintelui Cms:
- Convocă și prezidează reuniunile membrilor Cms, pe care îi poate însărcina cu
activități specifice.
- Poate crea grupuri de lucru.
- Reprezintă Cms. și în această calitate ia parte la reuniunile Cns. Eur. și a grupului
G719 (grupul celor mai dezvoltate ţări ale lumii – Canada, Franţa, Germania, Italia,
Japonia, Regatul Unit şi Statele Unite), precum și la marile dezbateri din PE și din
Cons.
Președintele Cms. este desemnat pentru un mandat de 5 ani.
La baza alegerii membrilor Cms. stau următoarele criterii: competența lor generală,
angajamentului lor european şi independența lor personală (art. 17 (3) TUE).
Membrii Cms., alții decât președintele, nu sunt aprobați individual ci sub forma unui
vot general, privind colegiul în ansamblu. Totuși, PE a decis, din 1995, să pregătească
aprobarea în cadrul unor audieri a viitorilor comisari de către diferite comisii parlamentare
competente. În cursul acestor audieri, PE evaluează comisarii desemnați pe baza criteriilor
care reies din art. 17 (3) TUE.
PE apreciază cunoașterea portofoliului care urmează a fi preluat și capacitatea de
comunicare a viitorilor comisari. În alegerile sale PE ține cont de echilibrul între genuri,
având și posibilitatea de a se exprima asupra repartizării portofoliilor de către președintele
ales.
c. Independența membrilor Cms.

Independența membrilor Cms. este o condiție esențială pentru asumarea mandatului.
Cf. art. 17 (3) TUE: „Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență. (…)
membrii Comisiei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern, instituție,
organ, oficiu sau agenție. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu
îndeplinirea sarcinilor lor.”
Această dispoziție este completată cu art. 245 din TFUE: „Membrii Comisiei se abțin
de la orice act incompatibil cu natura funcțiilor lor. Statele membre respectă independența
acestora și nu încearcă să îi influențeze în îndeplinirea sarcinilor lor.”
Pe durata mandatului lor, membrii Cms. nu pot exercita nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. Aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata
mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de
onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje.
În cazul nerespectării acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu sau de Comisie,
19
G8-1=G7 după suspendarea Rusiei cauzată de anexarea Crimeii.
64
poate hotărî, după caz, destituirea persoanei în cauză sau decăderea din dreptul la pensie ori la
alte avantaje echivalente.
d. Durata mandatului Cms.

Inițial, s-a prevăzut un mandat de 4 ani pentru Comisie. Acesta a fost extins după TM
la 5 ani cu scopul de a alinia duratele mandatelor comisarilor și ale deputaților europeni.
Mandatul președintelui Cms. care inițial era de 2 ani a fost prelungit la 5.
Funcția de membru al Cms. ia sfârșit: individual prin demisie voluntară sau din oficiu,
fiind pronunțată de către Curtea de Justiție a UE (CJUE), la cererea Cons. și a Cms, când
comisarul în cauză nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea funcțiilor sau
dacă el a comis o faptă gravă (art. 247 TFUE).
TL dă președintelui Cms. puterea de a demite un membru al Cms., astfel „un membru
al Cms. își prezintă demisia dacă președintele i-o cere„ (art. 17 (7) TUE). Membrul
demisionar sau cel decedat este înlocuit pentru durata mandatului care rămâne de către un nou
membru de aceeași naționalitate numit de Cons., care hotărăște cu majoritate calificată și
având acordul comun al președintelui Cms., după consultarea PE. Consiliul care statuează cu
unanimitate, la propunerea președintelui Cms., poate decide că nu este cazul să se aplice o
înlocuire, dacă durata rămasă este scurtă. Dacă președintele este decedat sau demisionar,
înlocuirea acestuia se face cu respectarea procedurii aplicabile la numirea sa.
Încetarea colectivă a funcțiilor Cms. poate fi: consecința adoptării unei moțiuni de
cenzură (vot de neîncredere, care duce la retragerea încrederii date anterior) de către PE sau o
demisie voluntară colectivă.
În cazul demisiei ca urmare a unei moțiuni de cenzură, art. 234 TFUE dispune că
membrii continuă afacerile curente până la înlocuirea lor.
a. Președintele Cms.
Cms. formează un colegiu în frunte cu președintele asistat de vice-președinți (fără
număr fix). Puterea președintelui a fost consolidată cu timpul și, mai ales, la Amsterdam și
Nisa. Prerogativele sale au fost confirmate prin TL regăsindu-se în prezent, în parte, la art. 17
(6) TUE și la art. 248 TFUE.
Astfel, cf. art. 17 (6) TUE Președintele Comisiei:
a) definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea și
colegialitatea acțiunilor acesteia;
c) numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, dintre membrii Comisiei.
Hotărând cu majoritate calificată şi cu acordul Președintelui Comisiei, Consiliul
European numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu
aceeași procedură (art. 18 (1) TUE).
Președintele Cms. poate solicita demisia unui comisar cu obligația simetrică a acestuia
din urmă de a demisiona şi pe cea a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
65
politica de securitate, care își va prezenta demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la
art. 18 (1).
b. Principiul colegialității
Funcționarea Cms. este ghidată de „principiul colegialității”. Acesta implică:
- egalitatea membrilor Cms. în participarea la luarea deciziilor
- deliberarea deciziilor în comun
- responsabilitatea colectivă a tuturor membrilor, pe plan politic, privind deciziile
luate în ansamblul lor.
Interpretare nuanțată:
- fiecare comisar dispune de un domeniu specific de competență în care este
responsabil de pregătirea și executarea deciziilor Cms.
- Cms. poate abilita unul sau mai mulți dintre membrii săi, în numele său și sub
controlul său, să ia măsuri de gestionare sau administrare clar definite.
c. Organizarea lucrărilor Cms.

Aceasta se reunește, de regulă, o dată pe săptămână și de fiecare dată atunci când
președintele sau membrii ei consideră necesar. Ea este convocată de președintele său care
conduce ședința și elaborează ordinea de zi. Cms. are cvorumul de ședință valabil doar dacă
majoritatea membrilor săi sunt prezenți. Dezbaterile sunt confidențiale.
Cms. dispune de servicii administrative, divizate în 40 de direcții generale (DG) și
servicii, subdivizate în direcții, iar direcțiile în unități. Ea cuprinde funcționari și agenți, în
mare parte, stabiliți la Bruxelles și, o mică parte, la Luxemburg.
Comisia 2014-2019 cuprindea următoarele portofolii: Bună legiferare, relaţii
interinstituţionale, statul de drept şi Carta drepturilor fundamentale; Înalt Reprezentant al UE
pentru afaceri externe şi politică de securitate; Piaţa unică digitală; Uniunea energiei; Moneda
euro, dialog social, stabilitate financiară, serviciile financiare şi uniunea pieţelor de capital;
Locuri de muncă, creştere, investiţii şi competitivitate; Buget şi resurse umane; Politica
europeană de vecinătate şi negocieri în vederea extinderii; Comerţ; Cooperare internaţională
şi dezvoltare; Politici climatice şi energie; Mediu, afaceri maritime şi pescuit; Sănătate şi
siguranţă alimentară; Migraţie, afaceri interne şi cetăţenie; Ocuparea forţei de muncă, afaceri
sociale, competenţe şi mobilitatea forţei de muncă; Afaceri economice şi financiare,
impozitare şi vamă; Ajutor umanitar şi gestionarea crizelor ; Agricultură şi dezvoltare rurală;
Transporturi; Piaţă internă, industrie, antreprenoriat şi IMM-uri; Justiţie, consumatori şi
egalitate de gen; Educaţie, cultură, tineret şi sport; Politică regională (Corina Creţu,
România); Concurenţă; Cercetare, ştiinţă şi inovare; Uniunea securităţii; Economie digitală şi
societate digitală
C. Atribuții
Art. 17 (1) TUE face o sinteză completă a atribuțiilor Cms. :
- promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest
scop;
- asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul
acestora;
66
- supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul CJUE;
- execută bugetul;
- gestionează programele;
- exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu
condițiile prevăzute în tratate.
- asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepția politicii externe și de
securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate;
- adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituționale.
8.4. Rezumat
Comisia este instituția care reprezintă, exprimă şi promovează interesul general al
Uniunii Europene. Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate și ceilalți membri ai Cms. sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui
vot de aprobare al Parlamentului European (art. 17(7) TUE). Dubla legitimare a Președintelui
Cms. Eur. care emană, pe de o parte, de la desemnarea acestuia de către Cns. Eur. și, pe de
altă parte, de la aprobarea sa de către PE, îi conferă o autoritate politică substanțială. Membrii
Cms., alții decât președintele, nu sunt aprobați individual ci sub forma unui vot general,
privind colegiul în ansamblu. Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență.
Membrii Comisiei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern, instituție,
organ, oficiu sau agenție. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu
îndeplinirea sarcinilor lor (art. 17(3) TUE). Pe durata mandatului lor, membrii Cms. nu pot
exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în
temeiul acestora; supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul CJUE; execută
bugetul; gestionează diverse programe europene; asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu
excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate.

Subiecte:
1. Descrieţi rolul Comisiei în cadrul Uniunii Europene
2. Descrieţi procedura de numire a Comisiei.
3. Cum a evoluat componenţa Comisiei de la Tratatul de la Roma şi până în prezent.
4. Enumeraţi şi descrieţi atribuţiile Comisiei.
67
5. Instituțiile jurisdicționale comunitare
9.1. Introducere
Curtea de Justiţie există din anul 1951, iar din 1957 devine singurul organ comun celor
trei comunităţi din perioada respectivă (CECO, CEE, CEEA). Aceasta a fost instalată solemn
la Luxembourg la data de 10 decembrie 1952 şi a pronunţat primele sale hotărâri la 21
decembrie 1954. În prezent, potrivit art. 19 (1) TUE: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene
cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate”.
9.2. Competenţe
C1: Identificarea rolului Curţii de Justiţie a UE.
C2: Caracterizarea componenței CJUE.
C5: Analizarea etapelor jurisdicţionale în care poate interveni CJUE.
C4. Utilizarea procedurilor aplicabile la CJUE.
9.3. Conţinut
A. Curtea de Justiție a UE (CJUE)

CJUE este compusă din câte un judecător din fiecare stat membru. Ea este asistată de
către 11 avocați generali. Avocatul general are rolul de a prezenta public, imparțial și
independent concluzii motivate pe marginea cauzelor care conform statutului cer intervenția
sa.
Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate
garanțiile de independență și reunesc condițiile necesare pentru exercitarea celor mai înalte
funcții jurisdicționale în țara lor sau sunt jurisconsulți având competențe notorii. Numirea se
face cu acord comun între guvernanții statelor membre.
O inovație majoră a Tratatului de la Lisabona este obligația de consultare a unui
comitet însărcinat să dea un aviz asupra adecvării candidaților la exercitarea funcțiilor. În
termenii art. 255 al. 2 din TFUE „Comitetul este format din șapte personalități alese dintre
foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale
supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European”.
Mandatul judecătorilor și avocaților generali este de 6 ani cu posibilitate de reînnoire.
O reînnoire parțială intervine la fiecare 3 ani. Judecătorii desemnează, dintre ei, pentru 3 ani,
un președinte al CJ al cărui mandat poate fi reînnoit de asemenea. Judecătorii și avocații
generali desemnează, dintre cei din urmă, un avocat general primar pentru un an.
Funcțiile de judecător și de avocat general sunt lovite de unele incompatibilități care
garantează independența titularului lor.
Curtea constituie în interiorul ei camere de 3 sau 5 judecători. Judecătorii aleg dintre ei
președinții camerelor. Camerele au sarcina de a asigura unele masuri de instrucțiune sau de a
judeca cauzele. Tratatul de la Nisa a introdus și o „Mare cameră” care, în prezent, cuprinde 15
68
judecători (printre care președintele CJUE și președinții camerelor de 5 judecători). Curtea
statuează în Mare cameră atunci când un stat membru sau o instituție a UE o cere. Judecarea
unei cauze în adunare plenară este rezervată cazurilor excepționale :
- demisia din oficiu a mediatorului,
- a unui membru al Comisiei Europene
- a unui membru al Curții europene de conturi
- în cauze de o „importanță excepțională” (art. 16 din statut)
Curtea are competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul
procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.
Tipuri de proceduri:
a. Procedura întrebărilor preliminare (chestiunea prejudicială)
CJUE colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele
de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a
legislaţiei Uniunii, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze CJUE cu solicitarea
de a clarifica interpretarea dreptului Uniunii.
Scopuri:
- verificarea conformității legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii.
- controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.
CJUE răspunde printr-o hotărâre sau ordonanță motivată. Instanţa naţională care a
adresat întrebarea este obligată să respecte interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul
aflat pe rolul său. Hotărârea CJUE este obligatorie și pentru celelalte instanţe naţionale
sesizate cu o problemă similară.
Fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc
prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare. Chiar dacă această cerere
poate fi formulată doar de către o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura
în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii, pot participa la procedura
iniţiată la CJUE.
b. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor

Prin această acţiune CJUE poate controla respectarea de către statele membre a
obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Procedura începe printr-o procedură
prealabilă iniţiată de Comisia Europeană prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de
a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul
membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă o acţiune privind încălcarea
dreptului Uniunii la CJUE.
Acțiunea poate fi introdusă fie de Comisie (cel mai frecvent), fie de un stat membru. În
cazul în care CJ constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt
acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, CJ constată că statul
membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume
forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu.
Dacă un stat nu comunică Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, aceasta
poate solicita CJ să aplice statului membru vizat o sancțiune pecuniară chiar de la prima
hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
69
c. Acţiunea în anulare
Reclamantul (stat membru sau instituţie a UE) poate solicita prin intermediul acestei
acţiuni anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a
Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie).
Competența CJUE:
- acţiunile introduse de un stat membru împotriva PE şi/sau împotriva Cons. (cu
excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau
competenţe de executare)
- cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții.
Tribunalul este competent să judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest
tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.
d. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

CJ poate controla legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a
unei agenții a Uniunii. O asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei
respective i s-a solicitat să acţioneze. Dacă se constată nelegalitatea abținerii, instituţia în
cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate.
Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită
între CJ şi Tribunal în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.
e. Recursul
CJ este competentă să judece recursurile limitate la motive de drept, formulate
împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului.
B. Tribunalul
Un tribunal de primă instanță, adjunct al CJ, a fost instituit printr-o decizie a
Consiliului din 24 octombrie 1988. TUE (Maastricht) a consacrat existența acestuia. După
intrarea în vigoare a TL acesta se numește „Tribunal” (Tbn).
În prezent Tribunalul cuprinde câte doi judecători din fiecare stat membru reunind
astfel 56 de judecători.
Cf. art. 254 al. 2 TFUE „Membrii Tribunalului sunt aleși dintre persoane care oferă
depline garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte
funcții jurisdicționale. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor
membre, pentru o perioadă de șase ani, după consultarea comitetului prevăzut la articolul
255. La fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială. Membrii care și-au încheiat mandatul pot
fi numiți din nou.” Judecătorii desemnează dintre ei un președinte pentru o perioadă de 3 ani
mandatul căruia poate fi reînnoit.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă. Spre
deosebire de CJ, Tbn nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această
funcţie poate fi încredinţată unui judecător.
Cauzele pentru care este sesizat Tbn se judecă de camere compuse din 5 sau din 3
judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tbn poate judeca o
cauză în Marea cameră (15 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea
70
problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre
cauzele cu care este sesizat Tbn sunt judecate de camere compuse din 3 judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din 5 judecători sunt aleşi dintre judecători pentru o
perioadă de 3 ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie.
Tribunalul are competenţa de a judeca:
- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor UE (ale căror destinatare sunt sau
care le privesc în mod direct şi individual), precum și împotriva actelor normative
(dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea,
împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții.
Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei
decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială
(„dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile UE sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de UE, prin care se atribuie în mod expres
Tribunalului competenţa de judecare;
- acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva Oficiului Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) și împotriva Oficiului
Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
- litigii între instituțiile Uniunii Europene și personalul acestora privind raporturile
de muncă, precum și sistemul de asigurări sociale.
Deciziile pronunţate de Tbn pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la
chestiuni de drept, la CJ.
9.4. Rezumat
CJUE este compusă din câte un judecător din fiecare stat membru. Ea este asistată de
către 11 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre personalitățile care
oferă toate garanțiile de independență și reunesc condițiile necesare pentru exercitarea celor
mai înalte funcții jurisdicționale în țara lor sau sunt jurisconsulți având competențe notorii. În
interiorul Curţii se constituie camere de 3 sau 5 judecători şi o Mare cameră din 15 judecători.
Judecătorii aleg dintre ei președinții camerelor. Camerele au sarcina de a asigura unele masuri
de instrucțiune sau de a judeca cauzele. Curtea are competenţe jurisdicţionale bine definite, pe
care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de
acţiuni.
Tribunalul cuprinde cel puțin câte un judecător din fiecare stat membru, numărul
acestora fiind fixat prin statut al CJUE. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat
Tbn sunt judecate de camere compuse din 3 judecători. Tribunalul are competenţa de a judeca
mai multe tipuri de acţiuni, iar deciziile pronunţate de acesta pot fi atacate în termen de două
luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la CJ.
71
Subiecte:
1. Descrieţi componenţa CJUE.
2. Numiţi tipurile de camere în care se judecă la CJUE.
3. Cine are competenţa de a sesiza CJUE în procedura întrebărilor preliminare?
4. Descrieţi etapa prealabilă în cadrul acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.
5. Descrieţi competenţele Tribunalului.
6. Când poate fi sesizat Tribunalul direct de către indivizi?
72

10.1. Introducere
Banca Centrală Europeană are ca principală responsabilitate de a gestiona moneda
unică euro. Ea dispune de mai multe competenţe pentru a asigura stabilitatea preţurilor în UE,
dar şi pentru a defini şi pune în aplicare politica economică şi monetară a Uniunii.
Curtea Europeană de Conturi are rolul de a verifica modul în care sunt administrate
fondurile europene, de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE, de a prezenta rapoarte
Comisiei Europene și guvernelor statelor membre cu privire la folosirea banilor publici.
Potrivit Tratatelor UE Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un
Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.
10.2. Competenţe
C1: Identificarea deosebirilor dintre instituţiile financiare din cadrul UE.
C2: Caracterizarea rolului BCE.
C3: Caracterizarea rolului CEC.
C4: Utilizarea procedurilor de urmat în caz de fraude în gestionarea banilor europeni.
C5: Identificarea competenţelor CESE.
C6: Identificarea competenţelor CoR.
10.3. Conţinut
A. Banca centrală europeană (BCE)

BCE a fost înființată la 1 iunie 1998 având principala responsabilitate de a gestiona
moneda unică euro. Cu sediul la Frankfurt (Germania) are următoarele competențe:
administrează moneda unică europeană, euro, asigură stabilitatea preţurilor în UE, răspunde
de definirea şi punerea în aplicare a politicii economice şi monetare a UE.
Scopurile BCE se referă la menţinerea stabilitatea preţurilor ținând inflaţia sub control
şi la menţinerea stabilitatea sistemului financiar din UE. Organele sale decizionale sunt:
 Comitetul executiv format din 6 membri (printre care președintele și
vicepreședintele) desemnați de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani. Are
drept atribuție gestionarea activității cotidiene.
 Consiliul guvernatorilor format din cei 6 membri ai comitetului executiv +
guvernatorii celor 19 bănci centrale din zona euro. El definește politica monetară a
zonei euro, fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de
la BCE.
73
 Consiliul general format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii
băncilor centrale din toate cele 28 de state membre. Consiliul contribuie la
acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE şi oferă sprijin ţărilor care se
pregătesc să adere la zona euro.
Împreună cu băncile centrale din celelalte țări BCE formează Sistemul European al
Băncilor Centrale. SEBC nu are personalitate juridică proprie spre deosebire de BCE.
B. Curtea Europeană de Conturi (CEC)

A fost înființată în 1975 și a devenit instituție a UE conform Tratatului de la
Maastricht. Cu sediul la Luxembourg CEC are rolul de a verifica modul în care sunt
administrate fondurile europene, de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE, de a prezenta
rapoarte Comisiei Europene și guvernelor statelor membre cu privire la folosirea banilor
publici.
CEC cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru al UE, pentru un mandat
de 6 ani cu posibilitate de reînnoire. Aceasta funcţionează sub forma unui organ colegial
membrii căruia sunt numiţi de Consiliu după consultarea PE. Preşedintele Curţii este ales de
către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.
CEC include aproximativ 800 de angajaţi, printre aceștia: auditori, traducători
administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit și au ca misiune pregătirea unor
rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii. Orice persoană sau organizaţie care gestionează
fonduri europene poate fi audiată de CEC care are drept obiectiv garantarea eficienței în
cheltuirea banilor contribuabililor europeni. În același scop ea poate efectua controale pe
teren.
CEC nu are putere jurisdicțională, dar atunci când descoperă fraude sau nereguli,
auditorii săi vor informa Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).
Atribuţii:
- înaintează PE şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar anterior.
PE examinează minuţios raportul CEC și în funcție de acesta decide dacă aprobă
sau nu modul în care Comisia Europeană a gestionat bugetul.
- formulează avize privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a
fraudei.
- auditorii CEC efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre şi
în ţările care primesc ajutoare europene.
O condiție a eficienței activității CEC este independența acesteia față de alte instituții
ale Uniunii, păstrând totuși mereu contactul cu acestea.
Cf. art. 12 (4) TUE: „Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un
Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.”
Cf. art. 300 (1) TFUE: „ Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un
Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative”.
74
A. Comitetul Economic și Social European (CESE)
CESE este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale și alți
reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional și
cultural (art. 300 (2) TFUE). Are sediul la Bruxelles.
A fost înființat în anul 1957 cu scopul de a constitui un for de discuţie despre chestiuni
legate de piaţa unică. Diferite grupuri de interese din Europa (sindicate, angajatori, fermieri)
au posibilitatea de a se exprima în cadrul CESE asupra propunerilor legislative ale UE.
Comitetul emite anual avize şi documente consultative. Avizele sunt transmise către
organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial (JO).
CESE este format din 350 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese
economice şi sociale din toată Europa. Membrii sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi
de Consiliu pentru un mandat reînnoibil de 5 ani (art. 302 (1) TFUE). Ei nu sunt remuneraţi,
dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de
participarea la reuniuni.
Grupuri ale CESE:
- angajatori,
- angajaţi,
- interese diverse (fermieri, consumatorilor ș.a.).
Fiecare țară are un număr de membri în funcție de populația ei. România are în prezent
15 membri. CESE își desemnează, dintre membrii săi, președintele și biroul pentru un mandat
de 2 ani și jumătate. El își adoptă regulamentul de procedură (art. 303 TFUE). Comitetul
poate fi convocat de președinte, la cererea PE, a Cons. sau a Cms. Eur. El se poate întruni și
din proprie inițiativă. Mandatul membrilor CESE nu este imperativ. Aceștia își exercită
funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii (art. 300 (4) TFUE).
Membrii CESE pot constitui categorii care reprezintă diferite interese economice şi
sociale ale societăţii civile a UE, compuse din membrii celor trei grupuri. În prezent CESE
include următoarele categorii:
 IMM-uri, artizanat şi profesii liberale;
 Agricultori;
 Consumatori şi mediu;
 Economie socială;
 Transporturi.
B. Comitetul Regiunilor (CoR)

Comitetul Regiunilor este un organ consultativ care reprezintă autorităţile locale şi
regionale din UE. Componența CoR se stabilește prin decizie a Consiliului la propunerea
făcută de Comisia Europeană. Membrii Comitetului, precum și un număr egal de supleanți se
numesc pentru un mandat de 5 ani cu posibilitate de reînnoire. Aceștia nu pot fi în același
timp și membri ai PE (art. 305 TFUE). Ca și în cazul CESE mandatul CoR nu este imperativ
(art. 300 (4) TFUE).
CoR își desemnează dintre membrii săi președintele și biroul, pentru un mandat de 2
ani și jumătate. Comitetul își stabilește regulamentul de procedură. El poate fi convocat de
președinte, la cererea PE, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie
inițiativă (art. 306 TFUE). CoR este format în prezent din 350 de membri (şi tot atâţia membri
75
supleanţi), provenind din toate cele 28 de state membre. Fiecare ţară are libertatea de a-şi
stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, respectând condiția de a reflecta o
repartiţie echilibrată din punct de vedere politic, geografic şi regional/local. România are 15
membri.
Atribuții:
- Consultarea PE, Consiliului sau a Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în
toate celelalte cazuri și, în special, în care acestea privesc cooperarea
transfrontalieră sau în cazul în care una dintre instituții consideră oportun acest
lucru.
- Avizul CoR este prezentat în termenul acordat de PE, Consiliului sau Comisiei (nu
mai mic de 1 lună de la data la care comunicarea este adresată președintelui în
acest scop). După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică
desfășurarea procedurilor (art. 307 TFUE).
Rolul CoR este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la
legislaţia UE. Comisia Europeană, Consiliul şi PE trebuie să consulte CoR înainte de luarea
unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de
muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică). CoR se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune
plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize.
Avizele CoR cu privire la noile propuneri legislative publicate de Comisia Europeană
sunt pregătite de şase comisii distincte (grupuri de membri). Aceste comisii prezintă proiecte
de avize și de rezoluții spre dezbatere și adoptare. Avizele dezbătute și adoptate în cadrul
diferitelor comisii constituie fundamentul poziției CoR cu privire la răspunsurile locale și
regionale la problemele abordate. Comisii ale CoR:
 Comisia pentru cetățenie, guvernanță, afaceri externe și instituționale (CIVEX)
 Comisia pentru politica de coeziune teritorială și bugetul UE (COTER)
 Comisia pentru politica economică (ECON)
 Comisia pentru mediu, schimbări climatice și energie (ENVE)
 Comisia pentru resurse naturale (NAT)
 Comisia pentru politica socială, educație, ocuparea forței de muncă, cercetare și
cultură (SEDEC)
TL îi conferă un rol mai important, în baza acestuia Comisia Europeană are obligaţia
de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme
posibil în etapa prelegislativă. CoR, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi
regionale, este profund implicat în această procedură. După ce înaintează o propunere
legislativă, Comisia va consulta din nou Comitetul dacă propunerea respectivă vizează unul
dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.
10.4. Rezumat
BCE are scopul de a menţine stabilitatea sistemului financiar în UE. Ea cuprinde trei
organe decizionale: Comitetul executiv, Consiliul guvernatorilor şi Consiliul general.
Împreună cu băncile centrale din celelalte țări BCE formează Sistemul European al Băncilor
Centrale.
CEC are rolul de a verifica modul în care sunt administrate fondurile europene, de a
îmbunătăţi gestiunea financiară a UE, de a prezenta rapoarte Comisiei Europene și guvernelor
76
statelor membre cu privire la folosirea banilor publici. CEC nu are putere jurisdicțională, dar
atunci când descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi vor informa Oficiul european de luptă
antifraudă (OLAF).
Comitetul Economic şi Social European este format din reprezentanți ai organizațiilor
patronale, salariale și alți reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-
economic, civic, profesional și cultural. Comitetul Regiunilor este un organ consultativ care
reprezintă autorităţile locale şi regionale din UE.
10.5. Test de evaluare

Subiecte:
1. Descrieţi competenţele BCE.
2. Numiţi organele decizionale ale BCE.
3. Descrieţi structura CEC.
4. Cum reacţionează CEC atunci când constată nereguli în administrarea fondurilor
europene?
5. Numiţi grupurile constituite în cadrul CESE.
6. Evocaţi atribuţiile CoR.
77
Tema V – Dreptul comunitar

1. Drept primar
2. Drept derivat
11.1. Introducere
Dreptul comunitar constituie o adevărată ordine juridică distinctă atât de ordinea
internațională cât și de sistemele juridice naționale pe care le limitează și în fața cărora se
impune. Cf. CJCE este vorba despre „o ordine juridică proprie integrată în sistemul juridic al
statelor membre” (Costa c/ ENEL, 1964).
Ordinea juridică comunitară este constituită dintr-un ansamblu organizat de norme
care își trag validitatea din normele juridice de bază cuprinse în de tratate (Jacqué, 2010, p.
509). Astfel, distingem în dreptul comunitar dreptul primar format din tratate și actele
asimilate acestora și dreptul derivat fondat pe tratate și adoptat potrivit procedurilor prevăzute
de acestea. Ordinea juridică comunitară este structurată și ierarhizată. Tratatele negociate între
statele membre, constituie nivelul superior. Pe o treaptă inferioară, se situează un număr de
norme fundamentale precum cele privind procedura electorală uniformă, statutul
parlamentarilor ș.a. după care se plasează norma adoptată de Parlament și Consiliu prin
metoda legislativă ordinară (anterior metoda codeciziei) și apoi măsurile de aplicare a acestor
norme, măsuri adoptate de Comisie.
11.2. Competenţe
C1: Identificarea categoriilor componente ale dreptului comunitar.
C2: Caracterizarea ierarhiei actelor de drept european.
C3: Punerea în aplicare a normelor de drept primar.
C4: Identificarea competenţelor de legiferare în cazul diverselor tipuri de acte de drept
derivat.
11.3. Conţinut
1. Drept primar
Tratatele fondatoare ale Comunităților și al UE constituie drept primar în Uniunea

Europeană. El s-a format progresiv pe parcursul revizuirilor succesive ale tratatelor,
reprezentând în prezent un ansamblu complex ce cuprinde mai multe elemente.
Tratatele originare sunt cele care instituie Comunitățile Europene:
- Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO (18 aprilie 1951)
- Tratatele de la Roma de instituire a CEE și CEEA (25 martie 1957)
Aceste tratate au suportat modificări în mai multe etape.
Principalele etape de revizuire a tratatelor
78
Act normativ Data semnării În vigoare Conținut
T de la Paris 18.04.1951 23.07.1952 CECO
T de la Roma 25.03.1957 1.01.1958 CEE, CEEA (Euratom)
T de fuziune a 8.04.1965 1.07.1967 Consiliu și Comisie unică a
instituțiilor Comunităților
T de la Luxemburg 22.04.1970 1.01.1971 Modificarea procedurii bugetare
(PE)
T de la Bruxelles 22.07.1975 1.06.1977 Modificarea procedurii bugetare
(PE)
Act de decizie 20.09.1976 Alegerea PE prin sufragiu
universal direct
Actul Unic European 17 și 1 iulie 1987 Comunitate europeană
28.02.1986 Consiliu European
T Maastricht 7.02.1992 1.11.1992 Uniunea Europeană
T Amsterdam 2.10.1997 1.05.1999 Uniunea: spațiu libertății,
securității și justiției.
Dimensiunea socială a UE.
T Nisa 26.02.2001 1.02.2003 Lărgire, sfârșit al CECO
T Lisabona 13.12.2007 1.12.2009 Personalitate juridică a UE.
Drept expres de retragere din UE
TCE→TFUE
La aceste acte se adaugă diferite tratate de aderare care adaptează și completează

tratatele. TL păstrează structura în trei tratate cu protocoalele lor:
1. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) – 55 articole
2. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) – 358 articole
3. Tratatul Euratom – 225 articole + patru anexe
Protocoalele şi convenţiile anexate tratatelor reprezintă acte asimilate tratatelor sunt
parte a dreptului primar al UE. Cf. art. 6 (1) TUE Carta drepturilor fundamentale a UE are
aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
Tratatele cuprind dispoziții referitoare la:
- Elementele fundamentale ale UE
- Instituțiile și alte organe ale UE și competențele acestora
- Relațiile dintre instituțiile UE
- Relațiile dintre instituțiile UE și statele membre
- Procedura adoptării actelor
- Politicile UE
Potrivit jurisprudenței CJCE tratatele constituie „carta constituțională a Comunității”
(Verzii c/ Parlamentul european, 23 aprilie 1986), prin urmare, ele se situează în vârful
ierarhiei normelor comunitare și cu acest titlu beneficiază de întâietate absolută în ordinea
juridică a comunității.
79
2. Dreptul derivat al UE
Pentru punerea în aplicare a tratatelor instituțiile UE adoptă diferite categorii de acte
ansamblul cărora constituie dreptul derivat al UE. În conformitate cu art. 288 din TFUE
„Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii,
recomandări și avize”.
a. Regulamentul
Cf. art. 288 al. 2 TFUE regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în
toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Acesta are o întindere generală
și se aplică în mod abstract tuturor persoanelor care intră în câmpul său de aplicare. Fiind
obligatoriu în toate elementele sale regulamentul se impune în integralitatea sa instituțiilor,
tuturor statelor membre și particularilor. El se aplică tuturor situațiilor care intră în câmpul său
de aplicare, iar statele membre nu îl pot aplica în mod selectiv.
Regulamentul poate fi adoptat de Cons. + PE sau de către Comisie.
Aplicabilitatea directă implică crearea imediată a unor drepturi și obligații pe care
particularii le-ar putea valorifica în raport cu autoritățile naționale (efect direct vertical)
precum și în raport cu alți particulari (efect direct orizontal).
b. Directiva
Cf. art. 288 al. 3 TFUE: „Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența
în ceea ce privește forma și mijloacele”.
Cons. şi PE sunt organismele care adoptă directive UE prin „procedura legislativă
ordinară” (fosta procedură de codecizie). În anumite cazuri, acestea deleagă Comisiei puterea
de adaptare a directivelor la progresul tehnic.
Ca și regulamentul directiva este obligatorie. Ea se adresează statelor membre fie că
este vorba despre toate statele sau numai unele dintre ele. Ea poate fi considerată o „lege-
cadru”, deci statele destinatare trebuie să adopte măsurile adecvate pentru a atinge obiectivele
fixate de directivă. Latitudinea lăsată statelor este mai mică sau mai mare, în funcție de gradul
de precizie a directivei. S-a observat tendința de redactare a unor directive din ce în ce mai
precise ceea ce are drept consecință restrângerea marjei de autonomie a destinatarilor.
Majoritatea directivelor au ca destinatari ansamblul statelor membre. Scopul este o
implementare uniforma si simultana a legislației în statele membre. Din această perspectivă
directiva devine un instrument de reglementare indirecta.
Exista doua categorii de directive:
a. Directive de baza, adoptată în baza Tratatelor.
b. Directive de execuție, pentru executarea directivelor de bază de la care nu pot
deroga.
Deoarece directiva trebuie să facă obiectul unei transpuneri ea nu produce efecte
directe în dreptul intern. Ea este desigur obligatorie pentru statele membre, dar efectele sale în
dreptul intern decurg, în mod normal, din măsura de transpunere. Totuși CJ a admis că,
respectând unele condiții, o directivă care nu a fost transpusă sau a fost transpusă incorect ar
putea fi invocată de către particulari la expirarea termenului de transpunere (hot. SACE din 17
decembrie 1970 și Van Duyn din 4 decembrie 1974).
80
c. Decizia
Potrivit art. 288 al. 4 TFUE: „Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul
în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia”. Prin natura sa
decizia este deci un act individual care produce efecte asupra destinatarului sau destinatarilor
săi, care pot fi state membre sau particulari.
Ea diferă de regulament prin lipsa forței generale. Atunci când este adresată unui stat
membru este posibil ca ea să implice măsuri din partea acestuia pentru punerea sa în aplicare.
Decizia este direct aplicabilă și poate crea drepturi și obligații pentru particulari. În
acest caz, pentru a proteja efectul util al deciziei, aceștia din urmă ar putea-o invoca în fața
jurisdicțiilor naționale.
d. Recomandările și avizele
Potrivit TFUE: „Recomandările și avizele nu sunt obligatorii” (art. 288 al. 5).
Obiectul recomandării este de a invita destinatarii săi să adopte un comportament determinat.
Ea se prezintă uneori ca un substitut la adoptarea unei directive având obiectivul de a
autodisciplina destinatarii săi fără a-i constrânge în mod direct. În caz de eșec, cei din urmă
știu că fondul recomandării poate fi transpus într-un act constrângător. În alte situații,
recomandarea vizează să fixeze un cadru general de acțiune.
Avizele sunt emise de instituțiile Uniunii atunci când trebuie apreciată o situație
actuală sau unele fapte din Uniune sau din statele membre.
Chiar dacă aceste acte nu au caracter obligatoriu, nu înseamnă că sunt lipsite de orice
efect juridic. CJ a subliniat că judecătorul național trebuie să ia în considerare o recomandare
atunci când aceasta poate clarifica interpretarea unei dispoziții naționale sau comunitare.
e. Alte acte
Pe lângă actele expres vizate de art. 288 din TFUE, mai există un număr de acte
numite „atipice”, adoptate de instituțiile Uniunii, care, pentru diverse motive, ies din cadrul
definit de această dispoziție.
Printre aceste acte se numără:
 Regulamentele interioare ale instituțiilor și altor organe.
 Rezoluțiile, programele de acțiune sau comunicările, emise pentru manifestarea unor
intenții sau orientări politice fără a fi surse de drepturi și obligații.
 Declarațiile comune sau acordurile interinstituționale ale PE, Cons. sau Cms. Eur. care
sunt de cele mai multe ori expresia unei obligații de cooperare loială care incumbă
instituțiilor.
 Declarațiile în cadrul politicii externe și de securitate comună care traduc o linie
politică, fără a fi constrângătoare.
Publicitatea și intrarea în vigoare

Cf. art. 297 TFUE actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă
ordinară se semnează de președintele PE și de președintele Cons. Cele adoptate în
conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de președintele instituției care
le-a adoptat.
81
Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene. Ele intră în
vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la
publicare.
Regulamentele, directivele și deciziile, în cazul în care acestea din urmă nu indică
destinatarii, se semnează de președintele instituției care le-a adoptat. Regulamentele și
directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în care
acestea nu indică destinatarii, se publică în JO al UE. Acestea intră în vigoare la data
prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării.
Celelalte directive, precum și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică
destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.
Acordurile internaționale
Acordurile încheiate de UE în cadrul relațiilor sale externe leagă instituțiile Uniunii și
statele membre. Ele fac deci parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și trebuie cu acest
titlu să fie aplicate și interpretate de CJ. Această regulă este valabilă atât pentru acordurile
încheiate doar de UE precum și de așa-numitele acorduri mixte, la care sunt părți atât UE
precum și statele membre.
Acordurile internaționale ocupă un loc special în ordinea juridică a UE. Ele sunt
subordonate tratatelor, dar au întâietate în raport cu dreptul derivat al UE.
Acte juridice în domeniul Politicii externe și de securitate comună (PESC)
Potrivit art. 25 și 26 TUE, în domeniul PESC Uniunea dispune de următoarele instrumente

juridice
Principalele orientări generale Consiliul European
Strategie comună Consiliul European

- în domenii de interes mutual
important al statelor membre
Acțiune comună Consiliu
- acțiuni specifice
Poziție comună Consiliu
- chestiuni tematice specifice
Decizie Consiliu
- pentru punerea în aplicare a actelor
juridice menționate mai sus
Declarație Consiliu
- instrument flexibil care permite o
poziționare rapidă
11.4. Rezumat
Ordinea juridică comunitară este constituită dintr-un ansamblu organizat de norme
care își trag validitatea din normele juridice de bază cuprinse în de tratate. Tratatele
82
fondatoare ale Comunităților și al UE constituie drept primar în Uniunea Europeană. El s-a
format progresiv pe parcursul revizuirilor succesive ale tratatelor, reprezentând în prezent un
ansamblu complex ce cuprinde mai multe elemente. Carta drepturilor fundamentale a UE are
aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
Pentru punerea în aplicare a tratatelor instituțiile UE adoptă diferite categorii de acte
ansamblul cărora constituie dreptul derivat al UE.
Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene. Ele intră în
vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la
publicare.
Acordurile încheiate de UE în cadrul relațiilor sale externe leagă instituțiile Uniunii și
statele membre. Ele fac deci parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii.

Subiecte:
1. Definiţi ordinea juridică comunitară.
2. Numiţi actele de drept primar al UE.
3. Descrieţi evoluţia tratatelor fundamentale ale UE.
4. Definiţi fiecare dintre actele de drept derivat.
5. Descrieţi diferenţele dintre actele de drept derivat.
6. Care sunt condiţiile intrării în vigoare a actelor de drept european?
7. Unde se plasează acordurile internaţionale în ierarhia actelor de drept european?
83
Tema VI – Procedurile legislative în UE
1. Procedura legislativă ordinară
2. Procedurile legislative speciale
3. Procedura bugetară
12.1. Introducere
Tratatul de la Lisabona (TL) abandonează expresia de lege, dar introduce distincția
dintre acte legislative și nelegislative. Potrivit art. 289 (3) TFUE actele adoptate prin
„procedura legislativă” constituie acte legislative. Inițial, procedura legislativă era foarte
simplă: la propunerea Comisiei și după o eventuală consultare a PE Consiliul lua decizia
statuând cu majoritate cerută de articolele pertinente din TCEE. AUE a introdus procedura
cooperării, suprimată prin TL. Prin TM a fost introdusă procedura codeciziei. TL stabilește o
distincție între procedura legislativă ordinară (plo) și procedurile legislative speciale (pls),
asociind PE, Cons. și Cms. și confirmă, în ambele categorii de procedură, monopolul de
inițiativă al Comisiei.
Potrivit art. 289 (2) TFUE „În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o
procedură legislativă specială”.
În procedura bugetară Comisia Europeană are competenţa de a pregăti un proiect de
buget aprobarea căruia ţine de competenţa Consiliului şi a Parlamentului European.
12.2. Competenţe
C1: Identificarea etapelor în procedura legislativă ordinară.
C2: Identificarea etapelor în procedura bugetară.
C3: Caracterizarea competenţelor în cadrul procedurilor legislative şi bugetară.
C4. Utilizarea iniţiativelor cetăţeneşti în procedura legislativă.
12.3. Conţinut
Tratatul de la Lisabona exclude posibilitatea Consiliului European de a exercita o
funcție legislativă (art. 15 (1) TUE). De asemenea, este exclusă explicit adoptarea de acte
legislative în domeniul politicii externe și de securitate comună (art. 31 (1) TUE). TL instituie
o „clauză pasarelă” care permite Cns. Eur. să autorizeze trecerea de la o procedură legislativă
specială la o procedură legislativă ordinară.
Având în vedere monopolul Comisiei de inițiativă legislativă atunci când o dispoziție
nu precizează cine ia inițiativa adopției unui act legislativ, aceasta este adoptată la propunerea
Comisiei. Totuși, cf. art. 289 (4) TFUE: „În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele
legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European,
la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii
Europene de Investiții.”
Astfel, inițiativa poate veni:
- fie de la Comisie
84
- fie de la un sfert dintre statele membre pentru adoptarea unor măsuri în domeniul
cooperării judiciare în materie penală, cooperării polițienești, cooperării
administrative pentru realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție (art. 76
TFUE).
- de la PE când este vorba despre un proiect referitor la procedurile de alegere a
membrilor săi (art. 223 TFUE).
Măsurile de punere în aplicare a politicii monetare prevăzută la art. 129 (4) TFUE pot
fi adoptate fie la propunerea Cms. după consultarea Băncii Centrale Europene, fie la
recomandarea BCE după consultarea Cms.
Crearea de tribunale specializate se face la propunerea Cms. după consultarea CJUE
sau la cererea CJUE după consultarea Cms. (art. 257 TFUE). Prevederi valabile și pentru
modificarea dispozițiilor statutului CJUE.
Modificarea statutului Băncii Centrale de Investiții se face fie la propunerea Cms., fie
la cererea BCI (art. 308 TFUE).
Chiar dacă Cms. deține monopolul inițiativei ea este ținută să supună înainte
propunerile sale unor consultări largi părților pe care le privește viitorul act legislativ pentru a
se asigura că toate interesele au fost luate în considerare. Aceste consultări iau forme foarte
diverse : cărți verzi, cărți albe, comunicări, forumuri, ateliere, grupuri consultative
permanente, consultări prin internet.
Cons. poate cere Cms. să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru
realizarea unor obiective comune și să-i prezinte orice propunere corespunzătoare (art. 241
TFUE). PE are un drept asemănător cf. art. 225 TFUE.
TL consacră de asemenea un drept de inițiativă cetățenilor prin care „la inițiativa a cel
puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state
membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o
propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act
juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor” (art. 11 (4) TUE).
I - Procedura legislativă ordinară (plo)
Cf. Tratatului de la Lisabona actele legislative sunt în mod normal adoptate în comun
de către PE și Cons. la propunerea Cms. (art. 289 (1) TFUE). Art. 294 TFUE distinge patru
etape în plo.
I – Prima lectură
Procedura începe prin prezentarea unei propuneri PE și Cons. de către Comisie.
Urmează prima lectură după care PE adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite
Consiliului. În cazul în care poziția PE este aprobată de Cons., actul respectiv se adoptă cu
formularea care corespunde poziției PE.
În cazul în care poziția PE nu este aprobată de Cons., acesta adoptă poziția sa în primă
lectură și o transmite PE. Totodată, Cons. informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor
care l-au condus la adoptarea poziției sale în primă lectură. Pe de altă parte Comisia
informează pe deplin PE cu privire la poziția sa.
85
II - A doua lectură
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, PE:
(a) aprobă poziția Cons. din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră
adoptat cu formularea care corespunde poziției Cons.;
(b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Cons. din prima lectură, actul
propus este considerat ca nefiind adoptat;
(c) propune cu majoritatea membrilor care îl compun modificări la poziția Cons. din prima
lectură, textul astfel modificat se transmite Cons. și Comisiei, care emite un aviz cu privire la
aceste modificări.
În cazul în care, în termen de 3 luni de la primirea modificărilor PE, Cons., hotărând
cu majoritate calificată:
(a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
(b) nu aprobă toate modificările, președintele Cons., în consens cu președintele PE, convoacă
comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.
(9) Cons. hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz
negativ din partea Comisiei.
III - Concilierea
Comitetul de conciliere, care reunește membrii Cons. sau reprezentanții lor și tot atâția
membri care reprezintă PE, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun,
cu majoritatea calificată a membrilor Cons. sau a reprezentanților acestora și cu majoritatea
membrilor care reprezintă PE, în termen de șase săptămâni de la data convocării, pe baza
pozițiilor PE și ale Cons. din a doua lectură.
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare
pentru promovarea unei apropieri între pozițiile PE și ale Cons.
În cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere
nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
IV - A treia lectură
În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, PE
și Cons. dispun fiecare de un termen de 6 săptămâni de la această aprobare, pentru a adopta
actul respectiv în conformitate cu acest proiect, PE hotărând cu majoritatea voturilor
exprimate, iar Cons. cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat
neadoptat.
Termenele de 3 luni și 6 săptămâni prevăzute în art. 294 sunt prelungite cu cel mult o
lună și, respectiv, 2 săptămâni, la inițiativa PE sau a Cons.
II - Proceduri legislative speciale
Potrivit art. 289 (2) TFUE „În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o
procedură legislativă specială”.
86
Pentru a cunoaște modalitățile precise a fiecărei proceduri legislative speciale se face
referire la fiecare caz pe bază juridică pertinentă. Fiind vorba despre acte legislative adoptate
de PE prin pls pot fi luate în considerare trei ipoteze.
1) PE fixează din proprie inițiativă statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor
de către membrii săi, după avizul Comisiei și cu aprobarea Cons. (art. 223 (2) TFUE).
2) PE determină din proprie inițiativă modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă
după aprobarea Cons. și Comisiei (art. 226 TFUE).
3) PE fixează, din proprie inițiativă, statutul și condițiile generale de exercitare a
funcțiilor Ombudsmanului European (mediatorului) după avizul Comisiei și cu
aprobarea Cons. (art. 228 (4)).
Actele legislative adoptate de Cons. prin pls sunt mult mai numeroase. De cele mai
multe ori Cons. trebuie să statueze cu unanimitate. Câteva acte legislative sunt totuși adoptate
cu majoritate calificată, precum măsurile de coordonare și de cooperare necesare pentru
facilitarea protecției diplomatice (art. 23 al. 2 TFUE) sau programele specifice în materie de
cercetare și de dezvoltare (art. 182 (4) TFUE). În aceste cazuri rolul PE este unul de
consultare.
III – Procedura bugetară
Potrivit art. 314 TFUE procedura bugetară cuprinde următoarele etape:

I - Proiectul de buget
Anual, fiecare instituție a UE alcătuiește previziunile bugetului său până la data de 1
iulie. Comisia sintetizează aceste previziuni și pregătește proiectul de buget anual pe care îl
prezintă Parlamentului european și Consiliului cel târziu la data de 1 septembrie.
II - Poziția Consiliului
Consiliul adoptă poziția sa asupra bugetului, o motivează și o transmite Parlamentului
cel târziu la 1 octombrie. În același timp, comisiile parlamentare examinează proiectul de
buget și transmit avizele comisiei bugetare, căreia îi revine sarcina de a pregăti poziția
Parlamentului.
III - Poziția Parlamentului

Parlamentul dispune de 42 de zile pentru a aproba poziția Consiliului sau pentru a-l
amenda cu majoritate absolută a membrilor săi. Deputații votează în general pe durata unei
sesiuni plenare în octombrie, cu privire la poziția elaborată de comisia bugetelor și cu privire
la amendamentele depuse.
Dacă Parlamentul aprobă poziția Consiliului sau refuză să statueze, bugetul se
consideră adoptat. Totuși, cel mai des Parlamentul adoptă amendamente, iar proiectul astfel
modificat este transmis Consiliului.
În această situație Președintele Parlamentului va convoca fără întârziere comitetul de
conciliere. Acesta din urmă nu se reunește dacă, în termen de 10 zile, Consiliul informează
Parlamentul că aprobă toate amendamentele din proiectul transmis.
87
IV - Concilierea
Comitetul de conciliere, care reunește un număr egal de reprezentanți ai Consiliului și
Parlamentului, dispune de 21 de zile pentru a ajunge la un proiect comun.
V - Adoptarea
Dacă comitetul de conciliere ajunge la un acord, Parlamentul și Consiliul dispun de
un termen de 14 zile pentru a aproba proiectul. Președintele Parlamentului semnează atunci
bugetul și îl declară adoptat definitiv.
Dacă procedura de conciliere eșuează sau dacă Parlamentul respinge proiectul comun,
noul proiect de buget va fi prezentat de către Comisie. Dacă proiectul comun este respins de
Consiliu, Parlamentul are totuși posibilitatea de a-l adopta.
12.4. Rezumat
Actele adoptate prin „procedura legislativă” constituie acte legislative (art. 289 (3)
TFUE). În unele cazuri specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la
inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii
Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții.
Chiar dacă Comisia deține monopolul inițiativei ea este ținută să supună înainte propunerile
sale unor consultări largi părților pe care le privește viitorul act legislativ pentru a se asigura
că toate interesele au fost luate în considerare.
Plo cuprinde patru etape (art. 294 TFUE): I – prima lectură; II – a doua lectură; III –
Concilierea; IV – a treia lectură.
Procedura bugetară cuprinde următoarele etape (art. 314 TFUE): I – definitivarea
proiectului de buget; II – poziţia Consiliului; III – poziţia Parlamentului; IV – concilierea; V –
adoptarea.

Subiecte:
1. Definiţi şi caracterizaţi procedura legislativă ordinară.
2. Caracterizaţi procedurile legislative speciale.
3. Definiţi şi caracterizaţi procedura bugetară a UE.
4. Numiţi instituţiile care pot avea iniţiative în diferite proceduri legislative.
5. Care sunt termenele în procedura bugetară?
88
Tema VII – Europa drepturilor omului
1. Drepturile omului la CEDO
13.1. Introducere
La nivel european se disting două grupuri principale de norme de protecţie a
drepturilor fundamentale, în funcţie de organizaţia emitentă, cele adoptate la nivelul
Consiliului Europei (CoE) și cele adoptate la nivelul UE.
Aceste două grupuri de norme nu sunt exclusive ci complementare, având aceeaşi
sursă de inspiraţie – Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948, Paris).
Diferenţele persistă însă la nivelul garantării protecţiei acestor norme şi la nivelul competenţei
asumate de fiecare dintre jurisdicţiile europene.
13.2. Competenţe
C1: Identificarea drepturilor omului.
C2: Analizarea competenţelor în protecţia drepturilor omului.
C3. Caracterizarea etapelor în sesizarea jurisdicţiilor supranaţionale pentru protecţia
drepturilor fundamentale.
C4. Utilizarea procedurilor disponibile de protecţie juridică a drepturilor omului în
Europa.
13.3. Conţinut
A. Drepturile omului în sistemul Consiliului Europei
Potrivit Statutului CoE (art. 1) una dintre vocaţiile sale esenţiale este protecţia drepturilor
omului. Apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt
condiţionate de:
a) Instituirea unui regim politic democratic funcţional
b) Elaborarea unei concepţii comune despre drepturile omului
c) Vigilenţa instanţelor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel supranaţional, care au
obligaţia de a proteja aceste drepturi.
d) Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor lor şi a mijloacelor de protecţie a
acestora.
Prin urmare, drepturile fundamentale nu pot fi protejate eficient decât într-un sistem
democratic fondat pe pluralismul politic şi care are la bază principiul statului de drept. Sistem
în care sunt promovate libertăţile individuale şi libertatea politică, unde preeminenţa dreptului
este recunoscută. Infracţiunile comise prin încălcarea drepturilor fundamentale pot constitui
motiv de suspendare a statului care se face vinovat de aceste încălcări.
Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării
Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi a implicat, de asemenea,
implementarea de către Guvernele acestora a unor condiţii democratice precum statul de drept
şi regimul parlamentar “veritabil”.
89
Scopuri ale CoE în domeniul drepturilor omului:
• Protejarea drepturilor civile şi politice, cu ajutorul procedurilor prevăzute de CEDO.
• Protejarea drepturilor sociale şi economice prin mecanismul Cartei sociale europene.
• Protejarea persoanelor private de libertate, prin vizite efectuate de către Comitetul
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.
• Protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei - cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale.
• Acţionarea în favoarea egalităţii între sexe (Comitetul director pentru egalitatea între
bărbaţi şi femei).
• Lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei prin Comisia
europeană împotriva rasismului şi intoleranţei.
• Consolidarea libertăţii de exprimare şi de informare în media şi a liberei circulaţii a
ideilor şi a informaţiilor dincolo de frontiere. Având drept fundament legal numeroase
convenţii în domeniu, printre care : Convenţia europeană privind televiziunea
transfrontalieră (1989, modificată în 1998), Convenţia relativă la informare şi la
cooperarea legală privind „Serviciile informaţionale ale societăţii” (2001).
• Respectarea diversităţii culturale, şi, în acelaşi timp, încurajarea cooperării culturale în
formele sale multiple, cu ajutorul Convenţiei culturale europene (19 decembrie 1954).
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este primul mecanism de punere în aplicare efectivă
a drepturilor omului.
 Adoptată la 4 noiembrie 1950 (vig. 3 septembrie 1953)
 Protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13
 Este amendată de Ptc. nr. 11, 14, 15 și 16
 Enumeră drepturile protejate care pot fi clasificate drept “clasice” fiind vorba despre
drepturi individuale.
B. Caracteristici
 Inspiraţia CEDO este identică cu cea a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
(DUDO) şi pleacă de la postulatul egalităţii tuturor oamenilor.
 Spre deosebire de DUDO Convenţia Europeană este un instrument juridic obligatoriu
pentru toate statele semnatare.
 Ea transformă drepturile individuale în categorii juridice şi, pentru prima dată în
dreptul internaţional, le atribuie un regim protector.
 Originalitatea Convenţiei Europene se regăseşte mai puţin în lista drepturilor
enumerate şi mai ales în mecanismul instituţional de protecţie instituit prin Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
 Convenţie Europeană semnează intrarea drepturilor omului în dreptul pozitiv şi
fundamentează protecţia europeană a drepturilor omului oferind indivizilor beneficiul
unui control jurisdicţional a respectării drepturilor lor.
Valoarea constituţională a CEDO pentru CoE reiese din dubla sa dimensiune:
90
- normativă, raportându-se la drepturile omului proptiu-zis
- instituţională, care reglementează comportamentul CtEDO în cazul încălcării
drepturilor omului protejate de Convenţie.
Protocoalele CEDO sunt de două tipuri:

 Cele care lărgesc câmpul drepturilor protejate de Convenţie şi care sunt facultative.
Intrarea lor în vigoare este subordonată unui anumit număr de ratificări şi odată
intrate în vigoare ele nu leagă decât ţările ratificatoare; astfel, de exemplu, Ptc. 1
leagă 45 state (Monaco şi Elveţia nu l-au ratificat), Ptc. 6 privind abolirea pedepsei cu
moartea leagă 46 de state (Rusia nu l-a ratificat), Ptc. 7 leagă 42 de State.
 Cele care amendează articolele Convenţiei nu pot intra în vigoare decât după ce au
fost ratificate de toate statele semnatare ale CEDO. Astfel, Ptc. 11, deşi semnat la 11
mai 1994, nu a intrat în vigoare decât la 1 noiembrie 1998, iar Ptc. 14, semnat la 13
mai 2004 a intrat în vigoare abia la 1 iunie 2010 după ratificarea Rusiei.
 Protocolul nr. 15 a fost adoptat la 6 februarie 2013 și deschis spre semnare și
ratificare la 24 mai 2013. El va intra în vigoare atunci când va fi ratificat și semnat de
toate statele părți la CEDO. Ptc. 15 reduce la 4 luni (de la 6) termenul în care Curtea
poate fi sesizată după o decizie națională definitivă.
 Ptc. nr. 16 a fost adoptat de Comitetul de Miniștri al CoE la 6 mai 2013. El prevede
posibilitatea pentru cele mai înalte jurisdicții naționale ale statelor părți de a cere
avize consultative Curții Europene privind chestiuni de principiu legate de
interpretarea sau aplicarea drepturilor și libertăților definite de Convenția Europeană
sau de Protocoalele la aceasta. Protocolul nr. 16 a intrat în vigoare la 1 august 2018
pentru statele care l-au semnat şi ratificat. România a semnat Ptc. nr. 16 la 14
octombrie 2014 însă nu l-a ratificat încă.
C. Drepturi garantate de CEDO

 Dreptul la viaţă (art. 2) protejează individul împotriva morţii provocate în mod
arbitrar. În 1986, protocolul 6 aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace. În 2002
prin adoptarea Ptc. nr. 13 moartea este abolită în orice circumstanţe.
 Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5) garantează libertatea fizică a persoanei
protejând-o mai ales împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare, recunoscându-i unele
drepturi procedurale fundamentale. El a fost completat prin art. 1 din Ptc. nr. 4 care
consacră interdicţia încarcerării pentru datorii.
 Dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală (art. 6), drept completat prin
art. 13, care consacră dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale într-un
termen rezonabil, încălcările acestui termen fiind cel mai des invocat de către
reclamanţi. Noţiunea de proces echitabil este completată de principiul neretroactivităţii
legilor penale (art. 7), dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul
la indemnizare în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de
două ori pentru aceeaşi infracţiune (art. 2, 3 şi 4 din Protocolul nr. 7).
 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei
(art. 8), la care se poate ralia dreptul de a se căsători şi de a forma o familie (art. 12).
91
 Dreptul la libertatea expresiei, conţinând şi libertatea presei (art. 10). Exigenţele
acestui drept, cu caracter fundamental, decurg logic din art. 9 (dreptul la libertatea
gândirii, conştiinţei şi religiei).
 Dreptul la libertatea de reuniune şi de asociere (art. 11)
 Dreptul la respectarea bunurilor sale sau dreptul de proprietate (art. 1 din Ptc. nr. 1
adiţional)
 Dreptul la instruire (art. 2 din Ptc. nr. 1 adiţional)
 Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Ptc. nr. 1 adiţional)
D.Interdicţiile CEDO
 Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante (art. 3)
 Sclavia, servitutea şi munca forţată sau obligatorie (art. 4)
 Discriminările în beneficierea de drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie (art.
14) completată prin Ptc. nr. 12 care generalizează interdicţia discriminării raportând-o
la orice drept recunoscut de o lege.
 Expulzarea sau respingerea de către un stat a propriilor săi resortisanţi şi expulzarea
colectivă a străinilor (art. 3 şi 4 din Ptc. nr. 4)
 Garanţiile procedurale sunt de asemenea recunoscute străinilor ameninţaţi de a fi
expulzaţi dintr-un stat (art. 1 din Ptc. nr.7)
E. Posibilitatea denunţării CEDO

Posibilitatea denunţării este reglementată de art. 58 al. 1 CEDO şi ea poate fi exercitată
numai cu respectarea condiţiei de trecere a unui termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a
Convenţiei în statul în chestiune şi nu înainte de expirarea termenului de 6 luni de preaviz dat
de acelaşi stat. Preavizul va fi adresat sub forma unei notificări scrise adresată secretarului
general al CoE, acesta din urmă având obligaţia de a informa despre aceasta celelalte părţi
contractante.
Al. 2 din acelaşi articol precizează că această denunţare nu poate avea ca efect să dezlege
partea contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce priveşte
orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior
datei la care denunţarea are efect. Sub aceeaşi rezervă, va înceta de a mai fi parte la Convenţia
Europeană orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi parte a CoE. Prin urmare, deşi
denunţarea este posibilă, această decizie ar fi cu siguranţă foarte dificilă din punct de vedere
moral şi mai ales politic, având în vedere natura Convenţiei Europene: tratat de protejare a
drepturilor fundamentale.
13.4. Rezumat
Una dintre vocaţiile esenţiale ale CoE este protecţia drepturilor omului. Acestea nu
pot fi protejate eficient decât într-un sistem democratic fondat pe pluralismul politic şi care
are la bază principiul statului de drept. Sistem în care sunt promovate libertăţile individuale şi
libertatea politică, unde preeminenţa dreptului este recunoscută. Infracţiunile comise prin
încălcarea drepturilor fundamentale pot constitui motiv de suspendare a statului care se face
vinovat de aceste încălcări. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale este primul mecanism de punere în aplicare efectivă a drepturilor omului.
92
CEDO garantează următoarele drepturi: dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi siguranţă,
dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă, privată, dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei
şi religiei, libertatea de exprimare, libertatea reuniunilor, dreptul de proprietate, dreptul la
instruire, drepturile electorale şi interzice: tortura, tratamentele inumane şi degradante, munca
forţată, sclavia şi servitutea, discriminarea, expulzarea sau respingerea de către un stat a
propriilor săi resortisanţi şi expulzarea colectivă a străinilor.

Subiecte:
1. Descrieţi condiţiile în care au fost puse bazele protecţiei drepturilor omului la nivel
european.
2. Descrieţi structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
3. Numiţi drepturile şi libertăţile fundamentale protejate de CEDO.
4. Numiţi interdicţiile proclamate de CEDO.
5. Evocaţi condiţiile în care poate fi denunţată CEDO.
93
2. Drepturile omului în UE
14.1. Introducere
Invocând principiul autonomiei ordinii juridice comunitare, iniţial, CJCE a refuzat să
exercite controlul de legalitate asupra actelor comunitare privind drepturile fundamentale,
garantate de constituţiile statelor membre. CJCE “nu îi revine sarcina de a asigura respectarea
regulilor interne, chiar constituţionale, în vigoare într-unul sau altul din statele membre”
(CJCE, Stork & Cie, 4 februarie 1959).
Cu toate acestea, CJCE şi-a asumat din 1969 prerogativa de a proteja drepturile
fundamentale recunoscându-i valoarea de principiu general la nivelul dreptului comunitar
(Hot. Stauder). Începând cu Hot. Internationale Handelsgesellschaft CJCE declară:
„ respectul drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale dreptului
a căror respectare este asigurat de către Curtea de Justiţie” şi că „apărarea drepturilor,
inspirate din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în
cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii”. De atunci jurisprudenţa CJCE privind
respectarea drepturilor omului în Comunitate, în limitele aplicării dreptului comunitar, a
cunoscut o dezvoltare continuă.
14.2. Competenţe
C1: Identificarea rolului Curţii de Justiţie a UE
C2: Caracterizarea componenței CJUE
C5: Identificarea etapelor jurisdicţionale în care pot interveni instanţele CJUE
C4. Utilizarea procedurilor aplicabile la CJUE
14.3. Conţinut
A. Baza legală a protecţiei pretoriene a drepturilor fundamentale în UE

 TUE (Maastricht) “constituţionalizează” construcţia pretoriană a protecţiei drepturilor
omului elaborată de CJCE: “Uniunea respectă drepturilor fundamentale, aşa cum sunt
acestea garantate de CEDO (...) şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre, ca şi principii generale ale dreptului comunitar” art. F, al. 2
 Prin Tratatul de la Amsterdam acest articol (devenit 6 (2) al TUE), capătă o altă
semnificaţie: drepturile omului nu sunt numai drepturi subiective, care limitează
acţiunea autorităţilor comunitare şi a statelor membre ci devin principii directoare ale
UE, destinate să impregneze cu valoarea lor toată ordinea juridică comunitară.
 Art. 6 (2) al TUE prevede că: drepturile fundamentale în dreptul comunitar sunt
ansamblul drepturilor şi libertăţilor general garantate simultan de către CEDO şi de
către drepturile constituţionale naţionale consacrate de către judecătorul comunitar ca
şi principii generale de drept comunitar.
94
B. Hotărârile pronunţate de către CJCE sunt fondate pe:
 Tradiţiile constituţionale ale statelor membre.
 Instrumentele internaţionale privind drepturile omului la care statele membre au
cooperat sau aderat, CEDO cu prioritate.
 Carta drepturilor fundamentale a UE.
C. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE)

 Reuneşte: principiile generale enunţate de CEDO, cele reieşind din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre UE, drepturile fundamentale rezervate
cetăţenilor UE şi drepturile economice şi sociale aşa cum au fost enunţate în Carta
socială a Consiliului Europei şi în Carta drepturilor sociale fundamentale a
muncitorilor.
 Reflectă: principiile care rezultă din jurisprudenţa CJUE cât şi din cea a Curţii de la
Strasbourg (CtEDO).
 Elaborată printr-o convenţie compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru
UE şi al Comisiei precum şi membri ai PE şi ai parlamentelor naţionale. CDFUE a
fost formal adoptată în decembrie 2000 la Nisa de către PE, Consiliu şi Comisie.
 În decembrie 2009 odată cu intrarea în vigoare a T de la Lisabona, Carta a primit
aceeaşi forţă juridică obligatorie pe care o au tratatele, în acest scop ea a fost
modificată şi proclamată a doua oară în decembrie 2007.
Semnificaţia şi câmpul de aplicare

 Semnificaţie: Reunind drepturi care până la adoptarea ei erau dispersate în diverse
instrumente naţionale sau internaţionale, Carta instaurează o securitate juridică în
interiorul UE în ceea ce priveşte drepturile omului.
 Câmpul de aplicare: Carta este aplicabilă instituţiilor europene fără a putea stinge
competenţele şi sarcinile pe care le acordă acestor instituţii tratatele. Ea este de
asemenea aplicabilă ţărilor UE atunci când acestea pun în aplicare legislaţia UE.
 Semnificaţia şi câmpul de aplicare al oricărui drept care corespunde drepturilor
garantate prin CEDO trebuie să fie conforme celor definite de aceasta. În acelaşi timp,
legislaţia UE poate prevedea o protecţie mai extinsă.
Un catalog de drepturi original şi ambiţios

 Carta cuprinde şase titluri care corespund fiecare unor valori, un preambul şi dispoziţii
generale (titlul VII).
 Carta a reunit pentru prima dată într-un text de acest tip, drepturile civile şi politice şi
drepturile economice şi sociale.
 De asemenea, Convenţia care a adoptat-o nu s-a mulţumit să codifice drepturile
existente: ea a ţinut cont de evoluţiile tehnologice, politice şi sociale intervenite de la
adoptarea CEDO în 1950. Carta consacră astfel drepturi din “noua generaţie”, care nu-
şi găsesc loc expres în CEDO (bioetică, accesul la documente, protecţia datelor...),
unele drepturi capătă o întindere mai largă (dreptul la căsătorie, libertatea asocierii,
dreptul la educaţie, etc.)
95
Drepturile civile şi politice
 Acestea (dreptul la viaţă, interdicţia torturii, respectul vieţii private şi de familie sau
libertatea de expresie, de reuniune şi de asociere) se regăsesc în mare parte în CEDO
fiind preluate în textul CDFUE.
 Unele dintre articole au fost totuşi restrânse: definiţiile şi limitările lor figurează în
“explicaţiile” anexate textului Cartei.
 Forţa unor drepturi a fost consolidată. Libertatea de asociere de exemplu este garantată
“la toate nivelele” şi cel european inclusiv (art.12). În acelaşi sens, articolul privind
dreptul de a se căsători şi de a fonda o familie a fost modernizat, pentru a permite –
fără totuşi a impune – recunoaşterea căsătoriei persoanelor de acelaşi sex (art.9).
 În materie jurisdicţională, dreptul la recurs este recunoscut mai larg, câmpul său de
aplicare nu se limitează, precum cel al art. 6 CEDO, la contestaţiile privind drepturile
şi obligaţiile cu caracter civil şi asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
(art.47).
 Principiul non bis in idem este extins la condamnările pronunţate de jurisdicţiile a
două state membre diferite şi nu numai în interiorul aceluiaşi stat (art.50).
Drepturile ataşate cetăţeniei europene

Titlul IV (Cetăţenia), defineşte drepturile rezervate cetăţenilor europeni:
 dreptul de vot şi eligibilitatea la alegerile europene şi municipale,
 dreptul de acces la documente,
 dreptul de a sesiza mediatorul european,
 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european,
 libertatea circulaţiei şi de sejur,
 protecţia diplomatică şi consulară.
Alte drepturi
 Carta adaugă la aceste drepturi şi pe cel al bunei administrări, care reiese din
jurisprudenţa comunitară şi unele aspecte ale acestuia (obligaţia motivaţiei,
responsabilitatea Comunităţii pentru daunele cauzate de instituţii şi agenţi, dreptul de a
se adresa instituţiilor şi organelor în una din limbile oficiale ale Uniunii).
 Majoritatea acestor drepturi nu sunt rezervate numai cetăţenilor europeni şi se aplică
oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa în Uniune.
 Doar dreptul de vot şi de eligibilitate, protecţia diplomatică şi consulară, libertatea
circulaţiei şi sejurului şi dreptul de iniţiativă cetăţenească nu îi priveşte decât pe
cetăţenii europeni.
Drepturile economice şi sociale
Carta consacră drepturi şi libertăţi economice clasice precum:
 libertatea profesională şi dreptul de a munci (art.15)
 libertatea de a desfăşura o activitate comercială (16)
 dreptul de proprietate (art.17)
Opoziţii şi soluţii
 Opoziţiile la consacrarea drepturilor sociale au fost numeroase. Ele se sprijineau pe
ameninţarea că vor apăsa asupra flexibilităţii pieţei de muncă şi creşterii economice.
96
 Acestea au fost până la urmă depăşite, datorită distincţiei între drepturi şi principii.
Recunoaşterea drepturilor creează unele obligaţii din partea statului, pe când
principiile au rol orientativ. Această distincţie a fost precizată de Convenţia care a
redactat tratatul constituţional, la cererea Marii Britanii.
 Astfel, art. 52, par. 4 şi 5 face distincţia între drepturi şi principii:
- drepturile subiective (ex: dreptul de acces la documente, la un recurs efectiv) garantate prin
Cartă trebuie să fie respectate;
- principiile (ex: protecţia mediului sau integrarea persoanelor cu handicap) sunt obiective
care trebuie să fie puse în aplicare de legislatorul european. Principiile nu conferă drepturi
imediat aplicabile şi nu sunt invocabile în faţa judecătorului decât în scopul interpretărilor
sau controlului legalităţii actelor de punere în aplicare a acestora.
 Datorită acestui compromis, conţinutul drepturilor sociale este substanţial. Carta
consacră de fapt drepturi precum:
- dreptul la informare şi la consultarea muncitorilor,
- dreptul de negocieri,
- la grevă,
- dreptul de acces la servicii de plasament,
- protecţia în cazul concedierii nejustificate,
- dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile,
- dreptul de acces la prestări de securitate socială, la servicii sociale şi ajutor pentru
locuinţă
- accesul la servicii de interes economic general (art. 27-38).
Drepturile din “noua generaţie” sunt legate, precum se subliniază în preambul de “evoluţia
societăţii, progresul social şi de dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice”. Art. 3, al. 2 privind
bioetica, este unul dintre cele mai novatoare. El reia patru principii care reies din Convenţia
Consiliului Europei din 1997 privind drepturile omului şi biomedicina (de la Oviedo):
 respectarea consimţământului liber şi în cunoştinţă al pacientului,
 interzicerea practicilor eugenice
 interdicţia de a face din corpul uman şi din produsele sale o sursă de profit,
 interdicţia clonajului reproductiv al fiinţelor umane.
Modernitatea Cartei este relevată şi de alte articole precum cele privind:
 protecţia drepturilor personale (art.8),
 a mediului în conformitate cu principiul dezvoltării durabile (art. 37)
 a consumatorilor (art. 38).
Constatare valabilă şi pentru dispoziţiile privind drepturile copilului (art. 24), preluate
din Convenţia de la New York din 20 noiembrie 1989.
14.4. Rezumat
Drepturile fundamentale în dreptul comunitar reprezintă ansamblul drepturilor şi
libertăţilor general garantate simultan de către CEDO şi de către drepturile constituţionale
naţionale consacrate de către judecătorul comunitar ca şi principii generale de drept comunitar
(art. 6(2) TUE). Hotărârile pronunţate de CJUE se bazează pe tradiţiile constituţionale ale
statelor membre; pe instrumentele internaţionale privind drepturile omului la care statele
membre au cooperat sau aderat, CEDO cu prioritate; pe Carta Drepturilor Fundamentale a
97
UE. Reunind drepturi care până la adoptarea ei erau dispersate în diverse instrumente
naţionale sau internaţionale, Carta instaurează o securitate juridică în interiorul UE în ceea ce
priveşte drepturile omului. Carta este aplicabilă instituţiilor europene fără a putea stinge
competenţele şi sarcinile pe care le acordă acestor instituţii tratatele. Ea este de asemenea
aplicabilă ţărilor UE atunci când acestea pun în aplicare legislaţia UE. CDFUE face distincţia
între drepturi şi principii: drepturile subiective garantate prin Cartă trebuie respectate;
principiile sunt obiective care trebuie să fie puse în aplicare de legislatorul european.
Principiile nu conferă drepturi imediat aplicabile şi nu sunt invocabile în faţa judecătorului
decât în scopul interpretărilor sau controlului legalităţii actelor de punere în aplicare a
acestora (art. 52).

Subiecte:
1. Descrieţi evoluţia protecţiei drepturilor omului în CE.
2. Unde se găseşte baza legală a protecţiei pretoriene a drepturilor fundamentale în UE?
3. Descrieţi semnificaţia şi câmpul de aplicare a CDFUE.
4. Numiţi categoriile de drepturi protejate prin CDFUE.
5. Care sunt elementele de noutate aduse de CDFUE faţă de CEDO?
98
Test de evaluare semestrială (Exemplu)
1. Care dintre următoarele atribuţii nu intră în competenţa CoE? (0,5 p.)

a. Promovarea principiilor democrației pluraliste
b. Consolidarea preeminenței dreptului în statele membre
c. Apărarea militară a statelor membre
d. Promovarea protecției drepturilor omului
e. Încheierea de acorduri externe cu alte entităţi în numele statelor membre
2. Cum erau deciziile Înaltei Autorități a CECO? (0,5 p.)

a. Executorii în statele membre
b. Aveau rol de aviz consultativ în statele membre
c. Erau adoptate doar cu unanimitate
d. Erau adoptate prin metoda comunitară
e. Trebuiau aprobate de Parlamentele naționale
3. Ce este OTAN? (0,5 p.)

a. Comunitate de relaţii economice
b. Organizaţie de integrare
c. Alianţă comercială
d. Instanţă jurisdicţională
e. Organizaţie de apărare militară
4. Care dintre următoarele afirmaţii sunt aporturi ale Tratatul de la Maastricht?

(0,5 p.)
a. Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică
b. A fost creată Uniunea Europeană
c. A fost creată funcţia de Mediator european
d. Au fost eliminate Comunitățile Europene
e. A fost introdus conceptul de cetăţenie europeană
5. Care dintre statele de mai jos sunt membre ale UE? (0,5 p.)
a. Norvegia
b. Ucraina
c. Suedia
d. Grecia
e. Finlanda
6. Identificați afirmațiile greșite? (0,5 p.)

a. Deputații europeni au mandat imperativ
b. Mandatul imperativ al deputaților europeni este nul
c. Deputații europeni sunt liberi în exprimarea opiniilor lor politice
d. Deputații europeni votează personal și liber de orice constrângere
e. Statutul de deputat este incompatibil cu orice altă funcţie remunerată
99
7. Care dintre următoarele afirmații se referă la Președintele Consiliului
European? (0,5 p.)
a. Are un mandat de 2 ani şi jumătate
b. Poate exercita un mandat național pe timpul celui european
c. Prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European
d. Nu are prerogative de reprezentare a Uniunii în politica externă
e. Acționează pentru facilitarea coeziunii și consensului în cadrul Consiliului
European
8. Care dintre următoarele prerogative aparţin Consiliului? (0,5 p.)

a. Reprezintă interesul general al Comunității Europene
b. Este o instituție reprezentativă a statelor membre
c. Este o instituție reprezentativă a Parlamentului European
d. Exercită funcții jurisprudențiale
e. Exercită funcţii legislative şi bugetare
9. Cum sunt numiți comisarii europeni? (0,5 p.)

a. Individual
b. Colectiv, Comisia fiind un organ colegial
c. Pe baza sugestiilor făcute de Președintele Consiliului
d. Pe baza sugestiilor făcute de Comisarii care și-au încheiat mandatele
e. Pe baza nominalizărilor Consiliului European
10. Cine poate introduce acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor? (0,5 p.)
a. Comisia Europeană
b. Un stat membru
c. Orice persoană interesată
d. Parlamentul European
e. Consiliul European
1. La ce se referă Acordul de la Schengen? (1 p.)

2. Care este principala misiune a comisiilor parlamentare? (1 p.)
3. Care sunt condiţiile întrunirii majorităţii calificate în Consiliu? (1 p.)
4. Cum procedează Curtea Europeană de Conturi atunci când descoperă fraude
sau nereguli în administrarea fondurilor europene? (1 p.)
1 punct se acordă din oficiu pentru un total de 10 puncte.
100

Note de Curs DEG - 2019-20 - S. Sulima PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs DEG - 2019-20 - S. Sulima PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Drept European General

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Lect. dr. Snejana Sulima

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

Unitatea de învățare 1 (2 ore):

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 70 %

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Tema I – Prezentare generală

1. Originile integrării europene

În perioada interbelică iniţiativele favorabile unificării se multiplică. Pe când unii

2.1. Reţeaua de organe pe care se bazează CoE

A. Comitetul de Miniştri (CM)

B. Adunarea Parlamentară a CoE (APCE)

D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)

La nivelul CoE a fost instituită de asemenea funcția de Comisar pentru drepturile

2.2. Funcțiile și obiectivele CoE

2.3. Grupul statelor împotriva corupţiei (GRECO)

2.4. Comisia de la Veneția

1.5. Test de autoevaluare

3. Alte organizații europene

3.2. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

3.3. Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE)

3.4. Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS)

4. Evoluția țărilor din Europa de Est

5. Formarea Europei comunitare

În căutarea unor forme de cooperare mai strânsă și paralel cu instituirea și funcționarea

5.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

5.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a

Tema II – Apariția și evoluția Uniunii Europene în tratate

1. Premisele apariției Uniunii Europene

1.2. Acquis-ul Schengen

2. Apariția Uniunii Europene

În iunie 1988, proiectul uniunii economice și monetare a revenit în atenția europenilor.

2.1. Tratatul de la Maastricht

3.5. Test de autoevaluare

3. Evoluția UE prin tratatele de revizuire

3.1. Tratatul de la Amsterdam

3.2. Tratatul de la Nisa

3.3. Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa

3.4. Tratatul de la Lisabona

4.5. Test de autoevaluare

1.1. Condițiile de admitere

A. Condițiile definite prin TUE

1.2. Procedura de aderare

1.3. Retragerea voluntară din UE

2.2. Europa celor 12

2.3. Europa celor 15

2.5. Aderarea Croației

5.5. Test de autoevaluare

Tema IV – Cadrul instituțional comunitar

II – Organizarea şi competenţele instituţiilor UE

1. Parlamentul European (PE)

b. Numărul deputaților europeni

b. Statutul financiar al deputaților

Grupurile dispun de servicii administrative și de un secretariat. Ele au un rol esențial

6.5. Test de autoevaluare

A. Componența Consiliului European