Sunteți pe pagina 1din 43

CAP.

2 – PROSUSE CERAMICE

Capitolul 2 – PRODUSE CERAMICE

Acoperis placat cu ceramica - Sydney Opera House. Architecti: Jørn Utzon


and Ove Arup.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

2.1. Consideraţii generale

Uneori lipsa pietrei naturale, alteori dificultăţile prelucrării ei, au îndemnat pe


constructori să caute un material apt pentru construcţia masivă, rezistent, uşor de
prelucrat.
In mod firesc, atenţia lor sa îndreptat către pământuri ale căror calităţi erau
cunoscute din cele mai vechi timpuri şi folosite mai ales în olărie, pe întreaga arie de
dezvoltare a societăţii omeneşti.

Astfel a luat naştere industria materialelor ce au la bază pământurile argiloase,


care, pentru a fi apte de folosinţă, rezistente la solicitările mecanice şi ale agenţilor
atmosferici, sunt arse în cuptoare, la temperaturi înalte. În urma arderii, intervin în masa
pământului transformări fizice şi chimice, care îl fac insolubil în apă, îi conferă o
rezistenţă mărită, îl transformă într-o adevărată piatră artificială.
Produsele acestea, obţinute prin arderea pământurilor, sunt materialele
ceramice.
În vechea limbă greacă, „kerameus” însemna meşteşugar care produce oale, iar
„keramos” însemna produs obţinut prin arderea formelor crude de argilă.
Acest din urmă termen s-a păstrat cu acelaşi sens până în timpurile moderne.
Obţinerea produselor ceramice este unul din cele mai vechi meşteşuguri. În urmă
cu mii de ani, civilizaţia Asirochaldeeană, Persană, Greacă, Romană au cunoscut şi folosit
ceramica în construcţii, sub formă de cărămizi, materiale de învelitoare (olane şi plăci),
tuburi de drenaj, canalizare şi alimentare cu apă, pavaje sau placaje decorative din
cărămizi smălţuite.
In Egipt, cu ocazia săpăturilor arheologice s-au descoperit resturi de zidărie de
cărămidă, cărora li se atribuie o vechime de 12.000 de ani înaintea erei noastre.
Industria materialelor ceramice de construcţie s-a dezvoltat îndeosebi în regiunile
lipsite de piatră naturală.
În Chaldeea (unde s-a folosit în mai mare măsură argila nearsă), în China, în unele părţi
ale Indiei şi mai ales în Asia Centrală (Uzbekistan, Turcmenia) sau ridicat minunate
monumente în care sau folosit din plin şi cu multă măiestrie mijloacele constructive şi
decorative pe care argila arsă le oferă (fig. 2.1)
CAP.1 - PIATRA NATURALA

Fig.2.1 - Arhitectură orientală din cărămidă


(Mecetul Bibi Hanim Samarkand) sec XV

Şi în arhitectura noastră veche apar materiale ceramice; pe lângă


folosirea masivă a cărămizilor în zidăria aparentă sau tencuită, se întâlnesc
CAP.1 - PIATRA NATURALA
brâuri şi coloane din cărămizi speciale (fig. 2.2 - Biserica Manastirii Snagov),
ornamente ceramice smălţuite (fig. 2.3 – Biserica Sfinta Treime Siret) etc.

fig. 2.2 - Biserica Manastirii Snagov

fig. 2.3 – ornamente ceramica smaltuita Biserica Sfinta Treime Siret

Dezvoltarea pe o bază ştiinţifică a tehnologiei materialelor ceramice a permis


ameliorarea calităţilor naturale ale unor pământuri, înlăturarea unora din dificultăţile de
fabricaţie, lărgirea la o scară neaşteptată a sortimentului de produse ceramice.
Astăzi, industriile ceramice produc:
a. Produse pentru zidării:
- cărămizi
CAP.1 - PIATRA NATURALA
- blocuri ceramice
- cărămizi pline
- cărămizi / blocuri cu găuri verticale (GV)
- cărămizi / blocuri cu găuri orizontale (GO)
b. Produse ceramice pentru învelitori:
- ţigle (solzi, trase, presate)
- coame,
- olane
c. Produse ceramice speciale:
- tuburi: tuburi pt. ventilaţie, tuburi pt. drenaj,
tuburi pt. lichide corozive (tuburi de bazalt artificial)
- pt. ziduri: blocuri ceramice cu lambă şi uluc, cărămizi radiale
d. Produse ceramice pt. finisaje şi protecţii:
- cărămizi pt. placaj
- plăci de faianţă
- plăci de gresie ceramică
- plăci din majolică
- biscuiţi
- corpuri ceramice pt. pardoseli
- corpuri ceramice pt. planşee
e. Produse ceramice refractare
- tip şamotă
- tip silica
- tip magnezitic
- tip teracotă (cahle)
f. Produse ceramice vitrifiate: porţelanul, semiporţelanul
(obiecte sanitare, corpuri izolatoare)
g. Agregate de tip ceramic
- granulit
- zgură de furnal şi de oţelărie
- agloporit
- clincher de construcţie (clincher de pavaj)

In sens larg, prin material ceramic se înţelege orice material obţinut prin
arderea (in cazul materialelor ceramice, "arderea" defineşte procesul de încãlzire la
CAP.1 - PIATRA NATURALA
temperaturi relativ ridicate, fãrã a fi implicat procesul chimic) unor amestecuri de materii
prime pulverulente, proces în urma căruia rezistenţele mecanice cresc şi se
îmbunătăţesc caracteristicile de durabilitate.

Pentru domeniul construcţiilor, produsul ceramic desemnează


materialul sub formă de piatră artificială, obţinut prin arderea unor forme
fasonate din amestec de argilă, apă şi adaosuri.

2.2. Proprietăţile fizice şi chimice ale argilelor


Materia primă a industriei ceramice o constituie argilele. Acestea sunt pământuri
naturale, care, amestecate în anumite proporţii cu apa, devin plastice, dând paste care
se pot modela şi care, menţinându-şi forma şi după uscare, pot fi arse în cuptoare la
temperaturi mai mult sau mai puţin ridicate, devenind prin ardere nedeformabile şi
insolubile în apă.

Argilele rezultă prin alterarea rocilor feldspatice, proces în care metalul alcalin
(Na, K, Ca) este hidrolizat, iar oxidul corespunzător este înlocuit de apă. Se obţin astfel,
mineralele argiloase care pot fi exprimate prin formula generală:

𝑚𝑆𝑖𝑂2 • 𝐴𝑙2 𝑂3 • 𝐻2 𝑂 (2.1.)

Când m = 2, mineralul se numeşte caolinit, iar când m = 4, mineralul se numeşte


montmorillonit. Corespunzător, argilele se numesc argile caolinitice, respectiv argile
montmorillonitice.
Caolinita poate fi găsită în măsură mai mică sau mai mare în orice pământ. Unele
argile, ca de exemplu caolinurile conţin până la 97 % caolin.
După părerea acceptată astăzi de majoritatea specialiştilor, plasticitatea argilelor
se datorează structurii lamelare a cristalelor de caolin.

Procesul de alterare chimică este însoţit de un proces de dezagregare fizică a


rocii-mamă (roca feldspaticã din care provine )încât argila se compune din granule foarte
mici (<5 µm), cu formă lamelară.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

Argilele sunt compuşi aluminosilicoşi, formaţi din particule lamelare de cel mult
5μ (microni, 1 micron = a mia parte dintr-un milimetru), cu structură cristalină şi caracter
puternic hidrofil. În pastele plastice de argilă, moleculele de apă adsorbite de particulele
lamelare de argilă formează mai multe straturi suprapuse.

Primul strat este cel mai strâns adsorbit şi formează apa de higroscopicitate,
care nu se mai evaporă la 100° C, ci cu 5-10 grade mai sus, din cauza forţelor de
absorbţie. Straturile următoare sunt legate din ce în ce mai slab şi formează apa
peliculară. Dacă în pastă mai există apă, aceasta nu se mai găseşte sub acţiunea
forţelor atractive de absorbţie şi formează apa liberă.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

Variaţiile de volum ale argilei sunt provocate de evaporarea apei libere şi


peliculare, care face ca particulele de argilă să se apropie una de alta. Se produce o
contracţie la uscare, din care cauză argilele se fisurează şi crapă.

Apariţia fisurilor se datorează faptului că uscarea nu se face uniform în toată


masa argilei ci progresiv, începând de la suprafaţă spre interior. Astfel într-o masă de
argilă care a început să se usuce se formează un strat superficial uscat, în interiorul
căruia există în fiecare punct eforturi de întindere, din cauza contracţiei la uscare. Aceste
eforturi nu pot însă provoca micşorarea volumului stratului superficial, fiindcă el este
legat de stratul de bază, care încă nu a început să se usuce şi deci nu-şi reduce volumul.
La un moment dat, eforturile provocate de contracţie depăşesc rezistenţa la întindere a
stratului superficial şi acesta se fisurează. Contracţia continuă acum mai intens, iar fisura
progresează în profunzime şi se transformă în crăpătură.

Plasticitatea argilelor se explică prin structura lor lamelară şi prin prezenţa


peliculelor de apă. Când asupra argilei se exercită o forţă exterioară, peliculele de apă
funcţionează ca un lubrifiant şi permit alunecarea particulelor una deasupra alteia, astfel
că deformarea produsă este permanentă. Deoarece toate produsele ceramice se obţin
prin arderea maselor argiloase, iar structura lor depinde de natura argilelor şi de
temperatura de ardere, este necesar să se urmărească transformările ce se produc la
încălzirea progresivă a argilelor. Alături de mineralele argiloase, argilele pot conţine şi
alte minerale, provenind din roca-mamă, care nu au fost afectate de procesul de alterare
chimică (cuarţ, mică, calcită, magnezită, oxizi şi săruri ale altor metale, feldspaţi etc.)
care pot influenţa comportarea argilei. De asemenea, în structura argilei se pot găsi, sub
formă granulară, fragmenteale rocii-mamă, care pot reduce plasticitatea masei argiloase
prin frecarea internă pe care o induc.

2.3. Comportarea argilelor la ardere


Comportarea la ardere şi temperatura de topire sunt caracteristicile cele mai
importante pentru folosirea industrială a argilelor. De aceea principala clasificare a lor
se face în funcţie de aceste considerente.
Experienţa permite să se observe că în arderea pământurilor se pot distinge mai
multe faze:
➢ între 0 şi 460°C, se constată mai întâi, în jur de 110°C, o scădere de greutate
însoţită de reducerea de volum, datorită pierderii apei ce ţine cristalele depărtate
CAP.1 - PIATRA NATURALA
unele de altele. Între 110 şi 450°C se constată o nouă pierdere de greutate, dar
neînsoţită de contragere, determinată de evaporarea apei din spaţiile dintre
cristalele de caolin. Argila devine în acest fel poroasă şi nu mai conţine decât
apa legată chimic în moleculele de caolin;
Intrucât nu se produc modificaţii chimice, fenomenele sunt reversibile, adică, la
reumezire, masa argiloase redevine plastică şi îşi măreşte volumul.
Fenomenul reversibil de reducere a volumului masei argiloase, prin pierderea
apei libere şi de higroscopicitate se numeşte contragere.
Plasticitatea, dar şi contragerea argilei sunt cu atât mai mari cu cât aceasta este
mai pură.
➢ în jur de 460°C, are loc o schimbare profundă: argila pierde în întregime apa
precum şi proprietatea de a da amestecuri plastice. Celelalte două componente
ale argilei, trioxidul de aluminiu şi bioxidul de siliciu, înainte legate intim cu apa
şi între ele şi inerte din punct de vedere chimic, devin chimic active şi pot fi izolate
din masa de argilă. Astfel, trioxidul de aluminiu poate fi dizolvat într-un acid, ca
acidul clorhidric sau azotic, iar bioxidul de siliciu poate fi dizolvat într-o soluţie de
hidroxid de sodiu. Această stare se menţine până la temperatura de 750°C;
➢ între 750 şi 900°C masa de argilă, care după pierderea totală a apei era
sfărâmicioasă, devine rezistentă. Această schimbare se datorează unei reacţii
ce are loc între trioxidul de aluminiu şi bioxidul de siliciu care, în jurul temperaturii
de 860°C se recombină; combinarea se face în alte proporţii decât în argilă, două
molecule de bioxid de siliciu combinându-se cu trei molecule de trioxid de
aluminiu pentru a da un compus nou numit mulit (2SiO2 • 3Al2O3). O importantă
cantitate de SiO2 rămâne liberă;
Produsul de reacţie se numeşte mulit, iar procesul se numeşte mulitizare.
Odată cu procesul de mulitizare, masa argiloasă suferă o nouă etapă de
reducere a volumului, numită retragere la ardere.
În urma mulitizării, argila rămâne cu structură poroasă, lipsită de
plasticitate, dar rezistenţele mecanice cresc datorită legării granulelor de mulit
de către bioxidul de siliciu eliberat.
➢ produsul obţinut la 900°C este poros, dar se constată că odată cu creşterea
temperaturii — cu atât mai repede şi mai intens cu cât cantitatea de impurităţi
din argilă este mai mare — porozitatea scade şi rezistenţa mecanică a
materialului creşte. Acest fenomen se datorează reacţiei dintre bioxidul de siliciu
rămas liber la formarea mulitului şi diverşii oxizi metalici ce formează impurităţile
CAP.1 - PIATRA NATURALA
argilei, reacţie în urma căreia se formează substanţe sticloase cu punct de topire
coborât, care se topesc şi pătrund în porii argilei. Acest fenomen se numeşte
vitrificate, iar temperatura la care porozitatea argilei se reduce se numeşte
temperatură de vitrificare;
➢ la o încălzire mai intensă, argila arsă se topeşte şi se deformează sub propria ei
greutate.
În timpul arderii de la 460°C şi până la punctul de topire, se mai petrece o contragere
a materialului numită retragere de coacere.
Produsele pe bază de argilă se folosesc numai după ce au fost arse, ca să dea
naştere mulitului. Ele se întrebuinţează în stare poroasă sau în stare vitrificată.
Condiţiile de ardere, vitrificare şi fuziune variază foarte mult de la argilă la argilă, în
funcţie de natura şi cantitatea impurităţilor pe care le conţin. De aceea, cunoaşterea cu
mare precizie a temperaturilor la care aceste fenomene se produc devine de importanţă
capitală.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

Măsurarea cu precizie a temperaturilor înalte este dificilă şi rezultatele sunt destul


de aproximative. Pe de altă parte, topirea sau vitrificarea materialelor ceramice nu este
influenţată numai de temperatura de ardere, ci şi de durata acesteia. De aceea în
industria materialelor ceramice nu se folosesc termometrele ci indicatoarele piroscopice
(conuri pirometrice, conurile lui Seger etc.). Acestea sunt mici piramide (fig. 68) alcătuite
din amestecuri riguros dozate de feldspaţi, caoiin, cuarţ, cretă, oxizi de fier, acid boric şi
alte substanţe ce intră în compoziţia argilelor, stabilite în aşa fel ca topirea lor să se facă
la temperaturi diferite cuprinse între 600 şi 2000°C. Ele poartă un număr ce reprezintă
primele trei cifre ale temperaturii la care conul se topeşte, îndoindu-se sub propria
greutate (171 = 1710°C; 065 = 650°C etc.).

Fig.2.4 – indicator piroscopic


Topirea conurilor făcându-se întotdeauna la aceeaşi temperatură, se poate stabili
punctul de vitrificare sau de fuziune a oricărei argile prin comparaţie cu o serie de conuri
pirometrice.
Prin adăugire de substanţe cu punct scăzut de topire, ca feldspaţii, sau de
substanţe cu refractaritate ridicată, ca bauxita sau caolinita, se poate face ca
temperatura de fuziune a unei argile să fie coborâtă sau ridicată, în funcţie de nevoile
prelucrării.
CAP.1 - PIATRA NATURALA
În afară de temperaturile de vitrificare şi de topire, interesează şi procentul de
contragere a argilelor în procesul de uscare şi ardere. Acest coeficient poate depăşi l0
% şi ajunge uneori chiar la 20 %, riscând să provoace crăparea şi distrugerea pieselor
lucrate. Alteori, acest coeficient de contragere, care variază în raport direct cu
plasticitatea argilei, poate fi mic, dar argila nu este suficient de plastică, se modelează
greu şi forma crudă este lipsită de coeziune.
Pentru a se lucra şi arde în bune condiţiii argila trebuie adusă la un coeficient de
contragere de 6 ÷ 10 %. Aceasta se face introducând în argilele prea plastice, substanţe
degresante ca nisipul sau praful de argilă arsă; argilele lipsite de plasticitate se amestecă
cu argilă grasă, mai plastică decât argila ce se prelucrează, mărindu-li-se astfel
plasticitatea.
Prin ardere, produsele ceramice capătă coloraţii diferite în funcţie de natura şi
cantitatea substanţelor străine cuprinse în pasta de argilă.
De asemenea, în funcţie de calitatea argilei folosite şi de temperatura de ardere,
produsele ceramice pot fi poroase sau compacte, sticloase.

2.4. Clasificarea argilelor


După comportarea lor la ardere, argilele se împart uzual în trei categorii; argile
fuzibile, argile vitrifiabile şi argile refractare.
➢ Argilele fuzibile conţin multe impurităţi: aceasta face ca ele sâ se topească
foarte uşor (la puţin peste 1000°C).
De cele mai multe ori ele sunt colorate în urma arderii, în roşu sau în brun (uneori
şi în cenuşiu), din cauza oxizilor metalici pe care-i conţin.
Din cauza conţinutului mare de impurităţi topirea se produce la o temperatură
foarte apropiată de aceea a vitrificării, astfel încât practic cele două fenomene nu pot fi
separate. De aceea, din argile fuzibile nu se pot fabrica decât produse poroase.
Ele stau la baza industriei aşa-numitelor produse de ceramică brută (cărămizi şi
blocuri de zidărie, ţigle pentru învelitori etc.).
➢ Argilele vitrifiabile conţin mai puţine impurităţi decât cele fuzibile. Între
temperatura de vitrifiere şi cea de topire există o diferenţă suficient de mare ca
să permită separarea celor două fenomene şi oprirea în timp util a arderii. Astfel,
din argilele vitrifiabile se pot obţine produse compacte.
Vitrifierea se produce de obicei între 1250 şi 1350°C. Topirea argilelor vitrifiabile se
produce în jurul temperaturii de 1500°.
CAP.1 - PIATRA NATURALA
În funcţie de impurităţile pe care aceste argile le conţin, ele sunt colorate divers,
începând de la galben deschis şi până la brun închis şi negru. Produsele din argile
vitrifiate sunt foarte compacte, dure şi rezistente la intemperii. Din aceste motive sunt
folosite ca materiale de finisaj interior şi exterior al pereţilor, ca materiale de pardoseli
sau în echipamentul tehnico-sanitar.
➢ Argilele refractare sunt aproape cu totul lipsite de impurităţile care coboară de
obicei temperatura de topire a argilelor si dau loc vitrifierii. Astfel, ele se topesc la
temperaturi înalte (peste 1580°) şi rămân poroase până la topire.
Din argilele refractare se fabrică mai ales cărămizi folosite la căptuşirea focarelor în
care se produc arderi la temperaturi înalte (focare şi coşuri pentru instalaţiile de încălzire
centrală, cuptoare folosite în diferite industrii etc.).

Punctul de refractaritate al argilei scade odată cu creşterea conţinutului său de oxizi


metalici (in special de oxid de fier).

Puritatea argilelor determină şi culoarea ceramicii obţinute:

• argilele caolinitice pure conduc la obţinerea ceramicii albe, iar impurificate cu


oxizi de calciu, de magneziu sau ai altor metale alcaline conduc la obţinerea
ceramicii galbene;

• argilele montmorillonitice, impurificate cu oxizi de fier, conduc la obţinerea


ceramicii cu culoare roşiatică.

2.5. Comportarea produselor ceramice la acţiunea. agenţilor fizici şi chimici

Prin ardere argila devine un material rezistent la acţiunea agenţilor fizici şi chimici.
Ea rezistă în bune condiţiuni la compresiune; argilele vitrifiate capătă şi o mare
rezistenţă la uzură, ceea ce le face apte pentru folosirea la pardoseli.
Argila arsă nu rezistă aproape de loc la întindere şi de aci rezultă şi imposibilitatea
de a realiza din argilă piese încovoiate.
Argila arsă rezistă în bune condiţii acţiunii apei; argilele vitrifiate sunt total
impermeabile şi negelive, în timp ce argilele poroase, deşi rezistente la apă, nu
împiedică pătrunderea acesteia, prezentând, câteodată, şi riscul de distrugere la îngheţ.
În general, produsele din argilă arsă rezistă bine acţiunii agenţilor chimici agresivi
asupra materialelor de construcţie: apa de ploaie încărcată cu bioxid de carbon, gazele
din fum şi în special bioxidul şi trioxidul de sulf etc.

2.6. Înnobilarea produselor ceramice


CAP.1 - PIATRA NATURALA
Deseori produsele din argilă arsă sunt înnobilate; aceasta se realizează prin
smălţuire şi prin angobare.
Smălţuirea constă în acoperirea produsului ceramic poros cu o pojghiţă
sticloasă. Smalţurile sunt amestecuri complexe de silicaţi care prin încălzire dau sticle
uşor fuzibile şi aderente la produsul care trebuie smălţuit, care astfel se acoperă cu o
glazură compactă, rezistentă şi impermeabilă.
Aplicarea smalţurilor se face fie pe forma crudă, în care caz topirea lor se face
concomitent cu arderea argilei (atunci punctul lor de topire trebuie să coincidă cu acel al
arderii produsului de argilă), fie arzându-se întâi forma de argilă, pe care, după răcire,
se aplică smalţul şi se recoace; în acest caz se vor putea folosi smalţuri cu temperatura
de topire scăzută (circa 500°C).

fig.2.5 – tigla ceramica smaltuita

Forma de argilă arsă care se smălţuieşte se numeşte biscuit.


Prin amestec cu oxizi metalici, smalţurile pot căpăta diverse culori. Smalţurile pot fi opace
sau transparente.
Angobarea constă în înmuierea formei de argilă crudă într-o barbotină dintr-o
argilă de calitate foarte bună, în care sau introdus eventual şi oxizi metalici pentru ca la
ardere să dea o culoare frumoasă. După aceasta, produsul se arde. Deşi formate în
CAP.1 - PIATRA NATURALA
masa lor din argile ordinare, produsele angobate capătă o faţă foarte frumoasă datorită
stratului subţire de argilă fină (angoba) ce le acoperă.

fig.2.6 – tigla ceramica angobata

Atât efectul smălţuirii cât şi cel al angobării sunt de natură exclusiv estetică.
Smălţuirea sau angobarea nu modifică în nici un fel comportarea argilelor la
acţiunea agenţilor exteriori: umezeală, îngheţ etc. sau faţă de solicitările mecanice.

2.7. Clasificarea materialelor ceramice.

Calitatea materiei prime şi temperatura de ardere determină formarea unor


materiale ceramice cu caracteristici diferite încât acestea se pot clasifica după
următoarele criterii:

➢ In funcţie de culoare, determinată de puritatea argilei, ceramica se numeşte:

• colorată, când are culoare roşiatică;

• albă, dacă are culoarea albă sau slab gălbuie.

➢ In funcţie de mărimea granulelor constituente, determinată de fineţea de


măcinare a argilei şi materialelor de adaos, ceramica se grupează în trei clase:

• ceramică brută (clasa A), când structura este formată din granule cu
dimensiunile până la 5 mm;

• ceramică semifină (clasa B), când structura este formată din granule cu
dimensiunile până la 1,5 mm;

• ceramică fină (clasa C), când structura este formată din granule cu dimensiunile
până la 0,06 mm.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

➢ In funcţie de compactitate, exprimată prin absorbţia de apă la temperatură şi


presiune normale (a1) şi determinată, în special, de temperatura de ardere şi de
conţinutul de fondanţi, ceramica se grupează în sub-clase:

• ceramică poroasă, cu absorbţia de apă mai mare decât 6%;

• ceramică semicompactă (semivitrificată), cu absorbţia de apă între 1% şi 6%;

• ceramică compactă (vitrificată), cu absorbţia de apă de maximum 1%.

➢ In funcţie de comportarea la temperaturi înalte, materialele ceramice se grupează


în:

• ceramică fuzibilă;

• ceramică refractară.

In funcţie de criteriile menţionate, materialele ceramice au denumiri speciale şi


anume:

• ceramica brută este ceramică colorată, brută, poroasă, fuzibilă, fabricată din
argile comune (montmorillonitice) cu adaos de degresanţi şi arse la temperaturi de
(900 ... 1050)OC;

• gresia ceramică este ceramică colorată, semifină, semicompactă, fuzibilă,


fabricată din argile monmorillonitice, cu adaos de fondanţi şi arse la temperaturi de
(1200 ... 1300)OC;
CAP.1 - PIATRA NATURALA

• teracota este ceramica colorată, semifină, poroasă, fuzibilă, fabricată din argile
monmorillonitice, cu adaos de nisip şi de cioburi de argilă arsă;

• faianţa reprezintă ceramică albă, fină, poroasă, fabricată din argile caolinitice cu
adaos de dolomită, calcar şi nisip cuarţos şi arsă la temperaturi de
O
(1200 ... 1300) C;

• majolica reprezintă ceramică similară faianţei, dar fabricată din argile caolinitice
impure, fapt pentru care are culoarea galbenă, cu tentă roşiatică;
CAP.1 - PIATRA NATURALA

• semiporţelanul şi porţelanul sunt ceramici albe, fine, compacte (clincherizate,


respectiv vitrificate), fabricate din argilă caolinitică pură, cu adaos de feldspaţi şi
arsă la temperaturi de circa 1450OC.

2.7 Principii tehnologice de fabricaţie a produselor ceramice.

Tehnologia de fabricaţie a produselor ceramice cuprinde următoarea succesiune de


faze principale: pregătirea masei ceramice, fasonarea formelor crude, uscarea formelor
crude, arderea produselor şi, dacă este necesară, tratarea superficială a produselor
pentru impermeabilizare şi decorare.

 Faza de pregătire a masei ceramice cuprinde operaţiile de extragere a argilei


din carieră, măcinarea şi amestecarea cu apa şi, eventual, cu materiale de adaos. Se
recomandã ca, dupã extragerea din carierã, argila sã fie lãsatã, în aer liber, variaţiile de
umiditate şi acţiunea îngheţ-dezgheţ-ului producând dezagregarea structurii şi
distrugerea substanţelor organice eventual conţinute. Procesul se numeşte "macerare"
şi uşureazã mãcinarea ulterioarã.
CAP.1 - PIATRA NATURALA
Folosirea materialelor de adaos, devine necesară dacă amestecul argilă-apă nu
este apt pentru fasonare. Masa ceramică trebuie să fie plastică şi coezivă pentru a se
putea modela vâsco-plastic, dar suficient de vârtoasă pentru a se menţine forma
fasonată, până la uscare. In acelaşi timp, contragerea trebuie să fie cât mai mică, pentru
a se evita fisurarea formelor crude, la uscare.

Pentru corectarea plasticităţii, se pot folosi:

• degresanţi, materiale granulare, insensibile la apă (nisip fin, cenuşi, zguri


măcinate etc.), care, prin frecarea internă pe care o induc, reduc plasticitatea şi
contragerea masei ceramice;

• aglomeranţi, materiale plastifiante (var, dextrină, melasă etc.), care reduc


necesarul de apă şi îmbunătăţesc plasticitatea şi coeziunea masei argiloase fără
a-i majora semnificativ contragerea.

Pentru obţinerea ceramicii clincherizate şi vitrificate, se folosesc, ca


materiale de adaos, fondanţii sau topitorii, materiale bogate în Fe2O3, Al2O3 etc. care
coboară punctul de refractaritate al argilei prin formarea de soluţii solide cu mineralele
argiloase. In acest sens, se folosesc, în special, feldspaţi.

Sub aspect calitativ, masa ceramică trebuie să fie fină şi omogenă, lipsită
de impurităţi şi corpuri străine. In faza de pregătire a masei ceramice, trebuie eliminate:

• granulele silicioase mai mari decât 7 mm care, datorită coeficientului de


dilataţie termică mai mare decât cel al argilei, vor provoca fisurarea produsului, prin
expansiune, în faza de ardere;

• granulele calcaroase mai mari decât 2 mm care, la ardere, se transformă în


oxid de calciu, iar la umezirea ulterioară, se hidratează cu mărirea volumului,
provocând fisurarea produselor finite, la umezirea acestora.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

 Pregătirea masei brute. Orice masă ceramică este formată dintr-un amestec
natural sau artificial de argilă şi de alte substanţe care sunt necesare în fabricaţie. Unele
dintre acestea au rolul de a reduce contracţia la uscare şi la ardere şi se numesc slăbitori
sau degresanţi, fiindcă reduc plasticitatea sau grosimea argilei. Altele au rolul de topitori
sau fondanţi. În timpul pregătirii masei ceramice brute se face şi eliminarea granulelor
de substanţe străine, care peste o anumită mărime produc defecte în timpul arderii sau
după punerea în lucrare. Acestea sunt granulele de pietriş cuarţos mai mari decât 7 mm
şi granulele de calcar mai mari decât 2 mm. Granulele cuarţoase, din cauza
transformărilor poliforme din timpul încălzirii îşi măresc volumul şi produc crăpături în
timpul arderii. Granulele calcaroase se transformă la ardere în oxid de calciu, care se
hidratează ulterior, în produsul finit şi dau fenomene de expansiune care duc la
sfărâmarea produselor ceramice.Indepărtarea acestor granule vătămătoare se face cu
ajutorul unor malaxoare cu valţuri care auşanţuri elicoidale, prin măcinare în colergang,
sau cu alte aparate numite curăţătoare de pastă.

 Faza de fasonare a formelor crude cuprinde operaţiile de modelare a formei


produsului ce urmează a fi realizat, dar cu dimensiuni mai mari, pentru a se compensa
contracţiile de volum.

Fasonarea se poate realiza prin presarea maselor ceramice vârtoase (în


matriţe), prin extruderea maselor ceramice plastice (fig. 2.7.) sau prin turnarea maselor
ceramice fluide în tipare absorbante (din ipsos)
CAP.1 - PIATRA NATURALA

fig.2.7. - extruder

 Faza de uscare a formelor crude urmăreşte reducerea umidităţii sub limita de


7%. Uscarea trebuie să se producă lent (în atmosferă sau în spaţii cu aer uşor încălzit),
pentru a se permite migrarea apei dinspre centrul formei spre exterior; în caz contrar,
datorită contracţiilor diferenţiate, produsul va rezulta cu fisuri (fig. 2.8.).

Fig.2.8 – fisurarea produselor ceramice la uscare

 Faza de ardere a produselor realizează tratarea termică la temperatura necesară


producerii transformărilor fizico-chimice (mulitizarea, clincherizarea, vitrificarea).
Arderea produselor ceramice este operaţia cea mai costisitoare din tot procesul
tehnologic. Ea se face in cuptoare cu funcţionare intermitentă sau continuă. Cuptoarele
de funcţionare intermitentă sunt camere de ardere, procesul fiind caracterizat printr-un
consum mare de combustibil, fiindcă se pierde neutilizată atat căldura din gazele de
ardere, cat şi căldura din produsul ceramic ars. Cuptoarele de funcţionare continuă pot
fi cuptoare circulare (ringuri) sau cuptoare tunel. Cuptoarele circulare sunt formate dintr-
o tunel. Cuptoarele circulare sunt formate dintr-o serie de camere dispuse circular, focul
mutandu-se treptat de la o cameră la alta; cuptoarele tunel au zona de ardere fixă, iar
formele crude aşezate pe vagonete străbat tunelul de la un capăt la altul. In cuptoarele
CAP.1 - PIATRA NATURALA
cu funcţionare continuă, gazele de ardere fierbinţi preincălzesc formele crude, iar
produsele ceramice arse preincălzesc aerul necesar arderii combustibilului. Se face
astfel o mare economie de combustibil, al cărui consum aerul necesar arderii
combustibilului. Se face astfel o mare economie de combustibil, al cărui consum se
reduce aproape al jumătate in comparaţie cu consumul de combustibil din cuptoarele cu
funcţionare intermitentă.

Condiţia tehnologică de ardere constă în încălzirea relativ lentă (pentru continuarea


uscării şi dilatarea termică uniformă), menţinerea la temperatura necesară o durată de
timp (suficientă pentru producerea procesului de ardere) şi răcirea lentă a produselor
(pentru contracţia termică lentă şi uniformă a produsului).

Cele mai moderne fiind cuptoarele tip tunel (fig. 2.9.), în care produsele sunt aşezate
pe vagonete ce se deplasează în sens contrar curentului de aer suflat.

fig.2.9 – cuptor tunel

2.8. Produse ceramice pentru construcţii.

Gama produselor ceramice este foarte largă. Produsele ceramice pentru


construcţii se pot grupa în funcţie de domeniul de folosire, care le va impune atât forma,
cât şi caracteristicile tehnice.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

2.8.1. Produse pentru zidării.

In grupa produse pentru zidării se cuprind cărămizile şi blocurile de zidărie.

Cărămizile sunt pietre artificiale compacte, de forma unui paralelipiped


dreptunghiular, fasonate din argilă uşor fuzibilă, cu sau fără adaosuri degresante, şi arse
la temperaturi cuprinse între 9500C şi 11000C. Sunt de mai multe feluri: cărămizi pline
presate pe cale umedă, cărămizi cu găuri verticale, cărămizi şi blocuri cu goluri
orizontale, cărămizi găurite cu lambă şi uluc, cărămizi de placaj pentru zidărie aparentă.
Pentru coşuri se produc cărămizi radiale.

Cărămizile pot fi fabricate prin metoda plastică sau prin presare semiuscată.
Muchiile şi suprafeţele trebuie să fie drepte, iar colţurile şi muchiile fără ştirbituri. De
asemenea, feţele vizibile trebuie să fie lipsite de crăpături şi fisuri.
Curbura feţelor se măsoară cu o pană gradată care se introduce sub o riglă rezemată
pe muchiile cărămizii (fig. 2.10); mărimea săgeţii se citeşte direct pe pană.

fig.2.10 - determinarea planeităţii feţelor cărămizii.

Ştirbiturile şi crăpăturile se măsoară direct cu o riglă gradată. Conţinutul în


grăunţe de var şi piatră se cercetează pe suprafaţa cărămizilor şi în spărtura lor,
pentru un număr determinat de cărămizi din lotul de probă.

Cărămizile şi blocurile ceramice de zidărie cu goluri permit reducerea grosimii


pereţilor, datorită caracteristicilor termoizolante superioare, reducând totodată
încărcarea fundaţiilor. Golurile blocurilor ceramice reprezintă 15- 45% din volumul
acestora. Unele planşee pot fi construite de asemenea din blocuri ceramice cu goluri.

Porozitatea şi implicit capacitatea de absorbţie a apei variază în limite foarte


CAP.1 - PIATRA NATURALA
largi, în funcţie de felul materialului şi de tehnologia de fabricaţie. Porozitatea nu trebuie
să depăşească 20% pentru a nu afecta rezistenţele mecanice şi cele la îngheţ-dezgheţ
alternativ ale produselor. Culoarea cărămizilor diferă, în funcţie de compoziţia chimică şi
de temperatura la care s-a realizat arderea, de la galben pai la verzui.

Rezistenţa la îngheţ. Produsele ceramice, expuse în mod curent intemperiilor,


trebuie să reziste acţiunilor repetate de îngheţ-dezgheţ; apa absorbită în porii produselor
îşi măreşte volumul cu circa 9% prin îngheţare, exercitând asupra pereţilor, porilor şi a
capilarelor presiuni care pot atinge până la 2.800 atmosfere. Procesul de distrugere
parţială sau totală a produsului argilos ars poros sub acţiunea repetată a îngheţării şi
dezgheţării apei din pori se numeşte gelivitate. Ca atare, produsele ceramice trebuie să
fie negelive pentru a corespunde ca materiale de construcţie.

Eflorescenţa. Uneori suprafaţa cărămizilor se acoperă cu un strat alb, care, cu


timpul, poate să se îndepărteze. Aceste extrudări de la suprafaţa produselor ceramice
se numesc eflorescenţe. Cauza apariţiei lor este deplasarea unor săruri solubile, prin
capilaritate, din interiorul produsului la suprafaţa acestuia. Ele pot deveni vizibile la
ieşirea produselor din cuptor, după umezirea lor.

Cărămida este produsul ceramic pentru zidării, având forma paralelipipedică, cu


dimensiunile maxime de 290 x 140 x 88 mm.

Formatul normal este 240 x 115 x 63 mm.

Volumul nominal reprezintă volumul paralelipipedului circumscris unui produs ceramic


pentru zidării (cuprinzând şi eventualele goluri din structură).

Echivalentul de volum (notat "echivalent FN") reprezintă raportul dintre volumul


nominal al produsului ceramic şi volumul nominal al cărămizii format normal.

Blocul ceramic pentru zidării este produsul ceramic pentru zidării având echivalentul
FN mai mare decât 2,05 dar cu dimensiuni care asigură realizarea de zidării modulate.

Zidurile (pereţii) unei clădiri pot fi exteriori (perimetrali) sau interiori (despărţitori),
pot face parte din structura de rezistenţă a clădirii (ziduri portante) sau să aibă numai rol
de închidere, transmiţând greutatea proprie structurii de rezistenţă (ziduri autoportante).

Având în vedere că zidurile sunt, de regulă tencuite, materialelor de zidărie nu li


se impun exigenţe severe de estetică, dar li se impun, în principal, exigenţe referitoare
la greutatea proprie (să fie cât mai mică), rezistenţă (să corespundă încărcărilor pe care
trebuie să le preia), capacitate de izolare termică (pentru pereţii exteriori) şi capacitate
de izolare fonică (pentru toţi pereţii). Aceste exigenţe pot fi îndeplinite de produsele din
CAP.1 - PIATRA NATURALA
ceramică brută, poroasă, care realizează suficientă rezistenţă, la porozitate relativ mare,
ce poate fi majorată prin realizarea unor goluri în structura produsului.

Principalele produse ceramice pentru zidării sunt:

 Cărămizile pline, presate pe cale umedă sunt cărămizi format normal (240 x 115
x 63 mm), sau format modificat (240 x 115 x 88 mm). Se notează cu simbolul P 63,
respectiv P 88.

fig.2.11.- caramizi pline presate

In categoria cărămizilor pline, se cuprind şi cărămizile simbolizate Gu (numite


cărămizi cu găuri de uscare), care prezintă găuri orientate pe direcţia grosimii , dar a
căror suprafaţă totală nu depăşeşte 15% din suprafaţa cărămizii (aceste goluri sunt
practicate cu scopul de a usura procesul se uscare a formei fasonate , raportul mic
gol/plin,neinfluentind semnificativ compartarea caramizii).

Pe lângă tip, cărămizile se caracterizează prin:

• calitate (A, I şi II ), determinată de uniformitatea dimensiunilor, formei şi culorii,


prezenţa fisurilor, curburilor şi ştirbiturilor, prezenţa granulelor de var şi granulelor
cuarţoase, absorbţia de apă, proporţia de cărămizi sparte etc.;

• clasă (C1 , C2 şi C3), determinată de densitatea aparentă, care trebuie să fie


CAP.1 - PIATRA NATURALA
cuprinsă între limitele:C11,30g/cm3;C2(1,31 ... 1,50) g/cm3, respectiv
C3(1,51 ... 1,80) g/cm3;

• marcă, definită ca valoare, din seria de mărci standardizată, imediat inferioară


rezistenţei la compresiune.

Pentru determinarea mărcii, conf. SR EN 772-1 pe elementul de incercat


se indeparteaza orice surplus de material o (de exemplu bavuri care rezulta din
procedeul de productie, fetele epruvetei epruvetei, pe care se aplica forta, trebuie sa fie
plane cu o toleranta de 0,1 mm pe 100 mm, astfel ca suprafata superioara sa se
gaseasca intre doua plane paralele cu suprafata in rioara si sa nu se abata cu mai mult
de 1 mm pe 100 mm. Daca suprafetele de incercat ale elementlui pentru zidarie brut de
fabricatie sau daca partea decupata dintr-un element mai mare nu indeplineste aceasta
conditie, suprafetele se pregatesc prin sIefuire sau prin acoperire, conform standardului
de produs corespunzator. Elementele pentru zidarie care prezinta neregularitati si care
nu necesita o acoperire trebuie tratate suplimentar ( se incearca lementele pentru zidarie
care prezinta neregularitati si a caror suprafata neta supusa fortei reprezinta mai mult
de 35 % din suprafata bruta a suprafetei de sprijin fara eliminarea sau umplerea
nergularitatilor. Atunci cand suprafata neta sup usa fortei reprezinta maximum 35 % din
suprafata bruta, neregularitatile trebuiel umplute cu mortar de acelas fel cu cel utilizat
pentru acoperirea suprafetei.

Se indeparteaza orice lamba si/sau striuri de pe suprafetele de incercat ale


elementelor inaintea incercarii. Daca trebuie decupate parti din elemente mai mari, se
recomanda sa se decupeze astfel incat sa se e imine lamba si/sau striurile.

Suprafetele epruvetei se sIefuiesc pana cand conditiile de planitate si de


paralelism sunt indeplinite. Totusi, daca elementele pentru zidarie prezinta amprente,
litere gravate, cavitati perforatii, goluri interne sau externe, acestea trebuie lasate la loc.
Daca sIefuirea modifica in mod important suprafata de contact a fetelor de incercat, se
efectueaza atunci operatia de acoperire a suprafetei cu mprtar ciment/nisip.

Dupa sIefuire, daca inaltimea rezultata a epruvetelar este mai mica de 40 rnm
sau daca raportul inatime latime este mai mic de 0,4, se constituie o epruveta compusa
aseziand dou epruvete una peste cealalta faral a utiliza mortar, material Iiant sau un
strat intermediar.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

P- A - C3 / 100 - tip63, respectiv Gu - I+II - C2 / 50 - tip 88


calit. clasa marca grosimea amestec de calit. I şi II. clasa marca grosimea

Seria de mărci, standardizată pentru cărămizi,

este: 50 ; 75 ; 100 ; 125 ; 150 ;


200 (daN/cm2)

Notarea cărămizilor pline, presate se face cu simbolurile:


CAP.1 - PIATRA NATURALA

 Cărămizi şi blocuri cu goluri verticale (simbol GV) sau orizontale (simbol GO),
prezintă găuri cu secţiune circulară sau dreptunghiulară, orientate astfel încât, pentru
poziţia de montare a cărămizii în zidărie, direcţia golurilor să fie paralelă cu feţele zidului
(fig. 2.12.). Suprafaţa totală a golurilor este mai mare decât 15% din suprafaţa
transversală pe acestea a cărămizii.

fig.2.12 – Caramizi tip GV si GO

Cărămizile GV se fabrică în trei calităţi (A, I şi II), trei clase (CO, C1 şi C2, cu
limitele de densitate aparentă de 1,2; 1,4, respectiv 1,6 kg/dm 3) şi trei mărci (50, 75 şi
100).

Blocurile GO se fabrică în două calităţi (I şi II), două clase (C0 şi C1, cu limitele
de densitate aparentă de 1,1 respectiv 1,4 kg/dm3) şi două mărci (25 şi 50).

Golurile îmbunătăţesc capacitatea de izolare termică şi reduc greutatea


CAP.1 - PIATRA NATURALA
cărămizii, ceea ce permite realizarea la dimensiuni mai mari decât cărămizile tip P şi Gu.
De aceea, în simbolul cărămizilor şi blocurilor cu goluri, pentru zidării, se menţionează
toate cele trei dimensiuni, exprimate în centimetri.

Pentru exemplificare, simbolul :

GV - I - C1 / 75 - 29. 14. 8,8

exprimă bloc cu goluri verticale, cu dimensiunile de 290 x 140 x 88 mm, celelalte


simboluri având aceleaşi semnificaţii ca pentru cărămizile tip P.

Tabel.2.1 – Caramizi/blocuri ceramice pentru zidarii

Cărămizi DIMENSIUNI NOMINALE (mm)


TIPUL Echivalent FN
/blocuri Lungime Lăţime Grosime
24x11,5 240 115 88 / 138 1,40/2,19
29 x 14 290 140 88/138 2,05 / 3,22
GV
29x24 290 240 138/188 5.52/7,52
36.5 x 18 365 180 138 5,21
29x24 290 240 138 5.52
GO
29 x 29 290 290 138 9.57

 Blocuri ceramice cu lambă şi uluc (simbol LU) sunt destinate realizării zidurilor
subţiri. Se caracterizează prin lăţimi mici, în raport cu celelalte dimensiuni (fig. 2.7.),
îmbinarea cu lambă şi uluc asigurând stabilitatea asamblării în zidărie. Prezintă găuri
orizontale şi pereţi subţiri. Se fabrică în trei tipuri, simbolizate prin lăţime, în două calităţi
şi trei clase.

fig.2.13 - blocuri LU
CAP.1 - PIATRA NATURALA

 Cărămizile radiale (simbol CR) sunt destinate executării zidăriilor circulare. Forma
trapezoidală, în plan (fig. 2.14.), asigură realizarea lăţimii constante a rosturilor verticale
dintre cărămizi, în zidării circulare cu diametre relativ mici (sub 2 m), în special, la
coşurile de fum. Se îmbunătăţesc, astfel, condiţiile de lucru ale mortarului din rost.

fig.2.14.- caramizi radiale

2.8.2. Corpuri ceramice pentru planşee.

fig.2.15 – Corp ceramic planseu

Corpurile ceramice pentru planşee sunt destinate a fi înglobate în structura


planşeelor din beton armat, pentru reducerea greutăţii acestora, prin crearea de goluri.
Prezintă goluri orizontale şi pereţi subţiri (fig. 2.15.).

Se fabrică în patru tipuri, diferenţiate prin modelul secţiunii trensversale şi prin


dimensiuni.

Principalele exigenţe impuse se referă la absorbţia de apă şi la rezistenţa la


compresiune, corpurile fiind clasate în corpuri de rezistenţă (Rc 10 N/mm2), respectiv
corpuri de umplutură.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

2.8.3. Caramizi pentru placaje.

Cărămizile pentru placaje (fig. 2.16) sunt folosite la finisarea faţadelor. Se fabrică
tot prin tragere: din presă ies legate două câte două pentru a se evita tendinţele de
deformare a argilei în timpul uscării şi arderii, iar la utilizare, se separă prin lovire cu un
ciocan, rupându-se dea lungul şanţurilor anume prevăzute pe pereţii laterali.
Cărămizile de placaj se aplică pe zidăria brută cu un mortar de var şi ciment.
Pentru încheierea placajului de cărămidă la colţuri, goluri de uşi şi ferestre etc. se produc
şi cărămizi speciale de colţ sau de alte tipuri, armonizate ca formă şi din aceleaşi argile
ca şi cărămizile de placaj.
Cărămizile de placaj se fabrică din argile alese, fără impurităţi şi cu culoare
frumoasă după ardere. La nevoie aceste cărămizi se angobează.
Ele trebuie să fie rezistente la îngheţ şi să nu conţină săruri care ar putea da
eflorescenţe pe faţa placajului. De asemenea ele trebuie să fie destul de compacte
pentru a nu permite migraţia către exterior a sărurilor din mortarul de poză.

fig.2.16 – caramizi pentru placaje

2.8.4. Materiale pentru învelitori de acoperişuri

Materialele ceramice pentru învelitori sunt destinate realizării învelitorilor


acoperişurilor de clădiri, de tip şarpantă (fig. 2.10.). Principalele exigenţe impuse se
referă la culoare (uniformă), impermeabilitatea la apă, rezistenţa la încovoiere şi
rezistenţa la îngheţ-dezgheţ.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

fig.2.17 -Compunerea acoperisului tip sarpanta

În această grupă de produse sunt cuprinse ţiglele, coamele şi olanele.

• Ţiglele sunt produse sub formă de plăci dreptunghiulare sau sub formă de solz
de peşte (fig. 2.18.). Pentru creşterea rigidităţii la încovoiere, pot prezenta
jgheaburi (cute). Închiderea învelitorii acoperişului se realizează prin suprapunere
parţială, marginile longitudinale fiind executate cu "falţuri". Pentru prinderea de
astereala acoperişului, ţiglele au ciocuri (de agăţare) şi găuri (de legare cu sârmă).

Pentru acoperis se fabrică în trei tipuri:


➢ Ţigle solzi de forma unei plăci cu nervuri mărunte pe partea văzută şi unul sau
două ciocuri dedesubt, pentru prinderea de şipcile acoperişului . Se fabrică tot cu
presa cu filieră. Tăierea pe arc de cerc a capului de jos a ţiglei ca şi realizarea
ciocului de prindere se obţine cu ajutorul unui dispozitiv adaptat la masa de tăiat.
Dezavantajul acestor ţigle este că, pentru a se evita pătrunderea apei, executarea
învelitorii se face prin petrecerea ţiglelor astfel ca mai puţin de jumătate de ţiglă să
rămână vizibilă, ceea ce determină un consum ridicat de ţigle (29 ÷ 48 buc/m 2).
CAP.1 - PIATRA NATURALA
De asemenea este necesar ca panta acoperişurilor de ţiglă solzi să fie mare
(peste 35°). Ţiglele-solzi se fabrică în formatul 17 × (32 ... 35) cm.

➢ Ţigle cu jgheab trase (ţigle cu simplu falţ) (fig. 88), care au pe una din laturile mari
o pană, iar pe cealaltă un uluc, aşa că în sens orizontal necesită o foarte mică
acoperire. Şi aceste ţigle se trag la filieră şi au unul sau două ciocuri de prindere.
Ele implică un consum mai redus decât ţiglele-solzi (16 buc/m2) şi admit pante
mai mici ale învelitorii. Au dimensiuni de 23 × (39 ... 40,5) cm

➢ Ţiglele cu jgheab presate (ţigle cu dublu falţ) (fig. 89) au pe laturile lungi pane şi
uluc dublu, iar la capete uluce ce se pot îmbina. Cum, din cauza profilelor
transversale, aceste ţigle nu pot fi trase la filieră, ele sunt presate în matriţe
metalice sau în tipare de ipsos. Ele au aceleaşi suprafeţe utile şi intră în acelaşi
număr pe metru pătrat ca şi ţiglele profilate trase, dar dau o mai bună acoperire.
Dimensiunea lor este de 23 × 40,5 cm.
CAP.1 - PIATRA NATURALA

• Coamele sunt corpuri destinate închiderii învelitorilor acoperişurilor, la limitele


superioare ale pantelor (coame). Forma de principiu este semi-cilindrică; pentru
motive estetice, coamele se fabrică în variaţiuni ale acestei forme (fig. 2.12.).

In sens longitudinal, coamele sunt realizate în sistem falţ, pentru închiderea prin
suprapunere parţială.

fig.2.18 - coame

Ţiglele trebuie să satisfacă o seamă de condiţii: culoarea să fie uniformă, la lovire


să dea un sunet clar, metalic, să aibă structura omogenă, să nu aibă fisuri sau spărturi,
să nu-şi piardă sunetul clar după 15 cicluri de îngheţ-dezgheţ, să fie impermeabile timp
de o oră şi jumătate. Aceasta se constată fixând pe o ţiglă, cu un mastic impermeabil un
cadru metalic; cutia astfel formată se umple cu apă şi se cronometrează momentul
căderii primei picături de apă trecută prin ţiglă.
CAP.1 - PIATRA NATURALA
În sfârşit, ţiglele trebuie să suporte la încovoiere o încărcare de cel puţin 50 daN
pentru ţigle-solzi şi 80 daN pentru cele profilate. Încercarea se face aplicând încărcarea
pe mijlocul ţiglei, rezemată pe două reazeme situate la 25 cm unul de altul la ţiglele-solzi
şi la 30 cm la celelalte. Încărcarea se măreşte uniform cu 5 daN/s la ţiglele solzi şi 10
daN/s la cele profilate. Pentru repartizarea omogenă a încărcării, se aplică o bandă de
mortar de ciment pe partea de deasupra, în zona de aplicare a sarcinii, şi două
dedesubtul ţiglei, în dreptul zonelor de reazem. Încercarea se efectuează pe cinci ţigle
de probă şi media rezultatelor se consideră ca rezultat al încercării.

• Olanele sunt destinate închiderii învelitorii acoperişului, la dolii. Au forma unei


jumătăţi de trunchi de con (fig. 2.19), prin suprapunerea parţială, realizându-se
canal de scurgere a apei la dolii .Pentru prinderea pe astereală, olanele au găuri
(de legare).

Cu olane, se pot realiza şi acoperişuri foarte grele (în zone cu vânturi puternice),
prin aşezarea acestora în două straturi, legate cu mortar de ciment-var :

• stratul inferior se aşează cu concavitatea în sus şi diametrul mai mic în sensul


pantei;

• stratul superior se aşează cu concavitatea în jos şi diametrul mai mare în sensul


pantei.

fig.2.19 – olane

Aşezându-se în două straturi cu concavităţile opuse şi asigurându-se în acest fel


o impermeabilitate aproape perfectă.
Datorită spaţiilor de aer incluse între straturile de olane şi între acestea şi suport,
învelitoarea de olane asigură şi o bună izolare contra frigului iama şi, mai ales împotriva
căldurii, vara. Învelitoarea cere o execuţie foarte îngrijită şi este foarte grea.
CAP.1 - PIATRA NATURALA
Dimensiunile olanelor fiind de (14 ÷ 18) × 40 cm, sunt necesare 54 buc/m 2. Pantele
învelitorilor de olane pot fi foarte mici (15 ... 25°).
Produsele ceramice pentru învelitori se fabrică din argile fără impurităţi; ele
trebuie să dea o culoare frumoasă după ardere. La nevoie, aceste produse se
angobează şi în unele cazuri, se glazurează sau se smălţuiesc.
Prin smălţuire nu se pot însă compensa deficienţele de calitate (gelivitate,
permeabilitate, absorbţie exagerată de apă) ale produselor pentru învelitori; dimpotrivă,
smălţuirea se poate aplica numai produselor de calitate superioară.
Produsele ceramice pentru învelitori de calitate necorespunzătoare se
degradează mult mai repede când sunt smălţuite decât dacă sunt lăsate neacoperite,
deoarece smalţul împiedică eliminarea rapidă a umezelii absorbite de masa de ceramică
poroasă.
La toate aceste categorii de produse ceramice, grosimile pereţilor fiind mici, este nevoie
de o argilă plastică şi lipsită de impurităţi. O asemenea argilă se poate obţine şi din
argilele obişnuite prin amestecarea cu apă până la formarea unei barbotine. În
suspensie rămâne argila, iar impurităţile cad la fund. Barbotina de argilă este trecută
într-un bazin unde decantează, iar apa se evacuează. Procedeul este greoi şi
scumpeşte produsele.
Argila pentru fabricarea ceramicelor cu grosimi reduse trebuie să prezinte o
contracţie de cel mult 8%. Slăbirea (degresarea) se face prin adaos de deşeuri de argilă
arsă măcinată pentru a nu îi schimba compoziţia şi a o menţine omogenă. În rest, ciclul
operaţiilor este acelaşi ca la cărămizile obişnuite, diferenţe existând numai la modelarea
formei.

2.8.5. Tuburi ceramice.

Elementele de tubulatură din ceramică se folosesc, în principal, pentru


realizarea canalelor individuale de fum şi ventilaţie, la drenaje şi pentru transportul unor
lichide corosive.

• Tuburile pentru canale individuale de fum şi ventilaţie sunt corpuri ceramice


cu secţiune rectangulară, singulară sau compartimentată (fig. 2.20) şi servesc
pentru realizarea coşurilor de fum (pentru sobe) sau a unor canale continue pe
toată înălţimea clădirii în scopul ventilării permanente a unor spaţii în care există
pericolul acumulării de gaze toxice sau inflamabile (bucătării, cămări, grupuri
sanitare etc.).
CAP.1 - PIATRA NATURALA

fig.2.20 – tuburi canale ventilatie

• Tuburile de drenaj se folosesc pentru evacuarea apelor freatice din masivele


de pământ.

Tuburile de drenaj (sunt tuburi de argilă arsă de 33 cm lungime şi diametre interioare de


4 ÷ 20 cm. Se folosesc la colectarea apelor din drenaje sau la unele lucrări de irigaţii
subterane, dispunându-se în şanţuri, cap la cap, fără legătură etanşă între ele.

In fig. 2.21 se prezintă modul de realizare a unui dren în zona unui debleu
de drum, eliminându-se infiltraţia apei freatice prin taluz, care, prin antrenarea
pământului, poate provoca surparea acestuia.

Tuburile au forma interioară cilindrică, iar cea exterioară cilindrică sau


poligonală (fig. 2.21). In treimea superioară, pot prezenta găuri, pentru a permite apei
să pătrundă în tub. Continuitatea tubului se poate asigura prin mufare.

fig.2.21 - alcatuire dren


CAP.1 - PIATRA NATURALA

fig.2.22 - alcatuire dren

• Tuburile pentru transportul lichidelor corosive se realizează din gresie


ceramică, fiind glazurate, cel puţin, la interior. Se folosesc pentru lucrări de
canalizare a apelor uzate şi în industria chimică.

Principalele exigenţe impuse tuburilor de referă la rezistenţa la


compresiune pe generatoare (pentru a rezista presiunii pământului în care sunt pozate),
rezistenţa la încovoiere longitudinală (pentru a rezista la manipulare, greutatea proprie
şi a lichidului pe care îl transportă) şi, după caz, la impermeabilitatea şi uniformitatea
suprafeţei interioare (pentru asigurarea scurgerii lichidelor).

2.8.6 Produse ceramice pentru protecţii şi finisaje.

In această grupă, pot fi cuprinse produsele ceramice destinate placării


pereţilor şi pardoselilor pentru realizarea finisajelor rezistente şi protecţia anticorosivă.

Principalele exigenţe se se impun acestor produse se referă la faţa văzută


(pentru a asigura aspectul estetic al finisajului), aderenţa la elementul placat şi rezistenţa
la acţiunea mecanică sau a agenţilor fizico-chimici cu care vin în contact.

• Cărămizile de placaj (fig. 2.23.) se prezintă în secţiune transversală sub formă


de profil U, faţa văzută putând avea aspectul neted, rugos, în relief, cu topituri
CAP.1 - PIATRA NATURALA
locale etc. Pot fi neacoperite, angobate sau glazurate.

tencuialã
de mortar

zidãrie
cãrãmidã
de placaj

Se fabrică prin extrudere, rezultând sub formă de tub cu secţiune rectangulară,


cele două cărămizi îngemănate fiind separate prin lovire.

Se folosesc pentru placarea faţadelor, realizându-se finisaje rezistente la


intemperii, cu aspect de zidărie aparentă.

• Plăcile din faianţă se folosesc pentru finisaje igienice, rezistente la umiditate


ridicată.

Se fabrică prin presare, cu dimensiuni de 150 x 150 mm, sau mai mari, şi
grosime de 5,5 mm. Faţa văzută este glazurată, iar faţa cu care se aplică pe suport este
profilată pentru îmbunătăţirea aderenţei. Se montează în placaj, cu mortar de ciment.

• Plăcuţele din majolică se folosesc ca înlocuitori ai plăcilor de faianţă. Fiind


fabricate din argilă caolinitică impurificată, pentru a se evita deformarea la ardere,
se realizează plăcuţe de mici dimensiuni (mai mici decât 50 mm). Se livrează, în
panouri, lipite cu faţa văzută pe foi din hârtie. După montarea în placaj, hârtia şi
adezivul se îndepărtează prin spălare cu apă.
CAP.1 - PIATRA NATURALA
• Plăcile din gresie ceramică se folosesc pentru placarea pardoselilor,
prezentând rezistenţă la uzură şi impermeabilitate ridicate. In cazul în care, la
fabricare se folosesc adaosuri corespunzătoare, se obţin gresii rezistente la
coroziune chimică (în special la acţiunea acizilor), plăcile fiind folosite la protecţii
anticorosive. Pot fi glazurate şi sunt montate în placaj, cu ajutorul unor mortare
speciale, de asemenea, rezistente la coroziunea specifică.

• Corpurile ceramice pentru pardosit grajduri şi padocuri prezintă goluri


orizontale (fig. 2.24), iar feţele şi laturile longitudinale cu striuri, pentru a fi
antiderapante, respectiv a îmbunătăţi aderenţa la stratul suport şi între elemente.
Se folosesc pentru pardoseli igienice şi drenante), la construcţiile zootehnice.
h

L
striuri
L

b
fig.2.24 – corpuri ceramice grajduri

2.8.7 Materiale ceramice refractare

Materialele refractare se caracterizează prin punctul de refractaritate termică


mai mare decât 1580OC. Sunt destinate realizării cămăşuielilor (refractare) la cuptoare
CAP.1 - PIATRA NATURALA
şi agregate termice care lucrează la temperaturi înalte.

Materialele refractare se produc sub formă de corpuri fasonate (cărămizi,


plăci, cochilii etc.) şi sub formă granulară (mase refractare) cu care se realizează
mortare sau betoane.

Pe lângă refractaritatea termică, aceste materiale trebuie să se


caracterizeze şi din punct de vedere chimic, pentru a nu produce reacţii nedorite cu
materialul util (care se prelucrează în cuptor) şi care ar produce contaminarea
materialului util şi ar provoca corodarea cămăşuielii.

Din gama foarte largă de materiale refractare, având în vedere cele două
criterii, se menţionează, ca principale, clasele tip şamotă, tip silica şi tip magnezitic.

 Materialele tip şamotă se fabrică din argile refractare, în două faze:

• în prima fază, masa ceramică se arde la temperatura de cca. 1300OC, după care
se macină sub formă de nisip (sort 0-5 mm);

• în a doua fază, se realizează amestec, uşor umezit, din acest nisip cu puţină
argilă, se fasonează produsele şi se ard la temperatura de 1400OC.

Şamota se caracterizează prin caracter chimic neutru şi comportare bună


la variaţii de temperatură.

fig.2.25 – corpuri ceramice samota

 Materialele tip silica se fabrică din argilă refractară cu adaos de nisip silicios sau
cuarţită măcinată şi lapte de var, prin ardere la temperaturi de 1450OC. Conţinutul mare
de SiO2 conferă ceramicii caracter chimic acid şi refractaritate termică ridicată dar
comportare necorespunzătoare la variaţii mari ale temperaturii de exploatare.

 Materialele tip magnezitic sunt obţinute prin arderea la temperaturi de 1600 OC a


amestecurilor de argilă cu adaos de roci magnezitice (dolomită, magnezită etc.)
CAP.1 - PIATRA NATURALA
măcinate şi soluţie de Mg(OH)2. Prezintă caracter chimic bazic şi o foarte înaltă
refractaritate termică.

 Cahlele de teracotă pentru sobe sunt produse semifine, poroase, colorate (galben
roşcat). Masa ceramică se prepară prin amestecarea argilei comune cu nisip (ca adaos
degresant) şi cu cioburi ceramice încât contracţiile de volum, atât la uscare, cât şi la
ardere, sunt diminuate iar starea de fisurare este mult redusă. In acest mod, fără a avea
refractaritate termică ridicată, cahlele prezintă comportare bună la variaţii de
temperatură. Cahlele sunt glazurate şi se fabrică în forme diferite, pentru câmp, colţuri,
cornişe, socluri, console, capace pentru curăţire etc.

4.7. Agregate de tip ceramic.

Având în vedere densităţile aparente ale materialelor ceramice brute,


poroase (<1,80 g/cm3), deşeurile rezultate la fabricarea acestor produse, dacă sunt
concasate şi sortate, pot fi folosite ca agregate minerale uşoare.

In unele cazuri, se pot fabrica agregate speciale de tip ceramic.

 Granulitul se fabrică prin arderea unor granule cu forma ovoidală, fasonate din
mase ceramice fuzibile. Prin vaporizarea apei, structura granulei este expandată, iar
stratul superficial este topit.

Granulele se vor caracteriza, astfel, prin structură poroasă (spongioasă) dar cu


porozitatea închisă.

fig.2.26 – granulit
CAP.1 - PIATRA NATURALA

 Zgurile de furnal şi de oţelărie, reprezintă sterilul (argilos) topit, din minereurile


metalifere, care se separă la elaborarea fontelor şi oţelurilor.

Dacă sunt răcite cu apă, zgurile expandeză. Prin concasare şi sortare se obţin
agregate de tip ceramic, caracterizate prin densitate aparentă mică, dar porozitate
deschisă.

 Agloporit-ul reprezintă materialul rezultat prin concasarea sterilului de cărbune


depozitat în halde. În haldă, cărbunele conţinut de steril se auto-aprinde producând
calcinarea argilei. La decopertarea haldei, materialul de culoare roşiatică se excavează
se concasează şi se sortează.

fig.2.27 – agloporit

4.8. Alte produse ceramice.

Din ceramică albă (faianţă, semiporţelan şi porţelan) se realizează


obiectele tehnico-sanitare (chiuvete, căzi de baie, vase de WC etc.), vase de laborator
şi izolatori electrici. Produsele sunt, de regulă, glazurate.

Criteriile de alegere a materialului se referă la rezistenţele mecanice şi la


capacitatea de izolare electrică, determinate de compactitatea structurii. Sub acest
aspect, datorită stării lor clincherizate, respectiv vitrificate, semiporţelanul şi porţelanul
prezintă caracteristici net superioare faianţei.