Sunteți pe pagina 1din 19

CAP.

3 – STICLA

Cap. 3.
MATERIALE DIN STICLĂ

Scurt istoric.
La început nu a fost vitrina, nici geamul, nici sticla de bere şi nici becul. La început
a fost nisipul şi focul şi mai apoi întâmplări, care au produs în mintea omului antic mici
sclipiri de geniu, ce au dus la descoperirea sticlei şi la ceea ce este astăzi industria de
profil.
Folosită ca mod de protejare sau permiţând intrarea luminii în încăperile noastre,
sticla are, în viaţa noastră de zi cu zi, pe de-o parte rol decorativ, iar pe de altă parte rol
CAP.3 - STICLA
practic, ea fiind utilizată în atât de multe şi diverse domenii, încât chiar nu ne putem
imagina cum ar fi viaţa fără acest produs al creativităţii omului.
• Cea mai veche sticlă, gasită în stare naturală, este cunoscută drept cea vulcanică,
rezultată prin răcirea rapidă a lavei. Oamenii o foloseau pentru bijuterii sau pentru
realizarea vârfurilor de lance, utilizate mai apoi la vânătoare.
• Se pare totuşi că în Egipt s-a fabricat prima dată sticla pe la 1400 î. e. n.. Aici se
găsesc figurate toate fazele fabricării şi prelucrării sticlei, găsindu-se inclusiv unelte şi
aparate utilizate în acea perioadă.
• Fenicienii, la rândul lor, preluând de la egipteni meşteşugul producerii sticlei, exportau
în întreaga lume obiecte de podoabă, vase şi flacoane din sticlă. Poate şi din acest motiv
s-a crezut iniţial că sticla a fost descoperită de aceştia.
• Un alt moment important în evoluţia sticlei a fost la începutul sec. I e.n., când un meşter
roman a inventat ţeava de fier, lungă şi subţire, prevăzută la un capăt cu o mică
umflătură, iar în celălalt capăt cu o prelungire din lemn prin care se sufla aerul. Aşa a
apărut metoda de suflare a sticlei care a fost utilizată o perioadă lungă de timp.
• Se spune că Veneţia fusese în trecut un centru important al fabricării sticlei, specialiştii
sticlari ce erau aduşi să muncească aici erau izolaţi pe insula Murano, pentru a nu
dezvălui secretul fabricării sticlei. Tot de către sticlarii din Murano au fost obţinute şi
primele oglinzidin sticlă în cursul sec. al XII- lea. Giorgio Agricola, vestitul meşter
veneţian, este considerat părintele tehnologiei de fabricare a sticlei. El ne-a lăsat scris
în anul 1500 procedeul exact de fabricaţie a sticlei.

• Procedeul de tragere a urmat celui de suflare, utilizându-se în sec. XVII-XVIII în special


pentru fabricarea geamurilor, plăcilor şi a ţevilor. Procedeul constă, în principiu, în
tragerea sticlei sub formă de bandă printr-un sistem de rulouri, care realizează tragerea
benzii cu viteză mare şi în acelaşi timp răcirea lentă pentru detensionare.
CAP.3 - STICLA

• În Franţa, în 1784 se produce pentru prima dată cristal cu plumb în fabrica lui St. Louis,
iar mai târziu, în 1823 apare celebra fabrică de cristal de Baccarat, chiar dacă cristalul
cu plumb este o invenţie a englezilor.

• Între 1952-1957, în Marea Britanie, Sir Alastair Pilkington, a dezvoltat sticla float.
Procedeul de obţinere a sticlei float constă în topirea la aproximativ 1000° C a sticlei,
care este apoi turnată continuu din cuptor pe o baie de mică adâncime de cositor topit.
Aceasta pluteşte pe cositor, se împrăştie şi formează o suprafaţă de nivel. După
recoacere (controlată de răcire) sticla apare ca un produs lustruit, cu suprafeţe practic
paralele.
CAP.3 - STICLA

• La scurt timp, acelaşi Sir Alastair Pilkington pune bazele metodei depunerii pirolitice,
care se realizează prin proiecţia de compuşi metalici pe sticlă, la temperaturi înalte, în
procesul de fabricaţie. Această metodă este ideală pentru izolarea termică.

• Procedeul depunerii pirolitice este urmat îndeaproape de metoda de depunere


magnetronică, care este similară procedeului anterior. Metoda depunerii magnetronice
se realizează într-o incintă vidată, oferindu-se sticlei proprietăţi precum buna izolare
termică şi controlul solar.
• La mijlocul secolului XX se doreşte îmbunătăţirea calităţii şi proprietăţilor fizice ale
sticlei, ceea ce a dus la apariţia sticlei securizate. Aceasta este obţinută prin încălzirea
într-un cuptor de securizare la circa 700° C, urmată de o răcire bruscă. Prin acest
procedeu se echilibrează tensiunile din interiorul sticlei, ceea ce îi conferă calităţi
deosebite precum: rezistenţă foarte mare în cazul unui impact mecanic puternic şi
stabilitate la diferenţe de temperatură. În caz de spargere, rezultă bucăţi relativ mici,
riscul unor accidentări fiind redus considerabil. Sticla total securizată este preferată
pentru uşi de interior, pereţi despărţitori, mobilier din sticlă, cabine de duş, lifturi, trepte,
vitrine pentru magazine şi spaţii comerciale.
CAP.3 - STICLA

La noi in tara, prima fabrica de sticla a fost infiintata la Beliu, in secolul al XVII-
lea.

Sticlele sunt materiale solide, cu structura amorfă, obţinute prin suprarăcirea


topiturilor.
Ca atare, sticla se gaseste si in natura sub forma obsidianului (material vulcanic),
precum si sub forma unor obiecte enigmatice, cunoscute sub numele de tektite.

Obsidianul, folosit ca piatra fina si ornamentala, este rezultatul lavei vulcanice la


contactul cu apa. De multe ori, lava vulcanica s-a varsat in apa lacurilor sau a oceanelor,
iar în urma acestui contact a suferit un proces rapid de retire, care a condus la aparitia
în rocile rezultate a unei texturi sticloase. Obsidianul este amorf si translucid. Prezenta
fierului si a magneziului a conferit obsidianului o culoare de la verde închis la negru.
Tektitele au o compozitie chimica variabila, dar baza o reprezinta sticla pe baza
de silice, cu impuritati de magneziu, fier si alte elemente. Sunt folosite tot ca pietre fine
si sunt întâlnite in colectiile celor pasionati de pietrele pretioase.
Forma tektitelor este speciala, ea fund neregulata, prezentand diversi noduli si
bulbi de substanta sticloasa. La fel ca si obsidianul, nu prezinta structure cristalina, dar,
spre deosebire de acesta, tektitele nu sunt de natura vulcanica. Compozitia lor chimica
este unica si inca neexplicata. Una dinre teoriile aparitiei tektitelor este “Teoria
impactului meteoritic”, în urma caruia are loc formarea unor temperaturi si presiuni
deosebit de ridicate. Astfel, se considers ca tektitele pot fi in realitate corpuri de sticla
topita formate în urma contactului dintre un meteor cu straturile de stând de pe suprafata
Terrei. Unele tektite sunt cunoscute sub denumirea de moldavite, remarcate prin
CAP.3 - STICLA
claritatea si culoarea lor verde unica. Moldavitele sunt cateodata taiate ca pietre
pretioase sau sunt incluse in bijuterii in forma lor naturala.
Sticla nu poate fi considerata nici corp solid, dar nici lichid (trecerea dintr-o stare
solida, rigida, in starea fluida fund reversibila) si se caracterizeaza printr-o stare vitroasa
in care unitatile moleculare se individualizeaza prin aranjamente dezorganizate, dar cu
o coeziune suficienta pentru a produce rigiditate mecanica.
Teoretic, toate substanţele pot forma solide cu structura amorfă, dacă viteza de
răcire a topiturilor este suficient de mare, însă, pentru a se forma sticle (corpuri cu
structura total amorfă, uniformă), este necesar ca:
➢ substanţele ce constituie topitura să facă parte din grupele 3 ... 6 din sistemul
periodic al elementelor;
➢ raportul între dimensiunile ionilor substanţelor să fie cuprins între valorile 0.2...
0.4.
Substanţele care realizează aceste condiţii sunt denumite fomatori de sticle.
Alături de formatorii de sticlă, se folosesc şi alte substanţe, denumite:
✓ modificatori de reţea, cu rolul de a coborî punctul de topire al formatorilor;
✓ stabilizatori, cu rolul de a reduce reactivitatea chimică a sticlelor obţinute;
✓ alte adaosuri, cu rol de colorare, decolorare, opacizare etc. a sticlelor obţinute.
Materia primă de bază în obţinerea sticlei este silicea, provenită din nisip, cuarţ sau
silex (cremene). Pentru a fi topită, silicea necesită temperaturi foarte înalte şi, tocmai de
aceea, ea trebuie combinată cu alte materii prime, în proporţii diferite, pentru a se reduce
temperatura de topire şi vâscozitatea.
Compoziţia chimică a sticlei este foarte variată şi determină proprietăţile ei. Astfel,
principalii componenţi sunt:
• oxizi acizi (RO2): bioxidul de siliciu (SiO2), anhidrida borică (B2O3), anhidrida
fosforică (P2O5);
• oxizi bazici (oxizi ai metalelor alcaline) (R2O): oxidul de sodiu (Na2O), oxidul de
potasiu (K2O), oxidul de litiu (L2O);
• oxizi ai metalelor alcalino-pământoase şi ai metalelor grele (RO): oxidul de calciu
(CaO), oxidul de magneziu (MgO), oxidul de zinc (ZnO), oxidul de plumb (PbO),
oxidul de bariu (BaO), oxidul de cadmiu (CdO);
• substanţe cu compoziţie complexă care conţin doi sau mai mulţi oxizi utili
Compoziţia chimică a sticlei, precum şi modul de realizare a topiturii influenţează
gradul de ordonare şi contribuţia elementelor structurale, imprimând sticlei o anumită
structură şi anumite proprietăţi. Procesul de structurare a sticlei începe din faza de
CAP.3 - STICLA
topitură, în care stabilitatea agregatelor de particule variază în funcţie de temperatura
atinsă. O dată cu răcirea topiturii au loc modificări ale structurii, formei şi dimensiunilor
agregatelor de particule, care diferă în funcţie de diferitele temperaturi atinse în
fabricarea sticlei şi care permit astfel subrăcirea topiturii de sticlă fără cristalizare .
Tipurile de materii prime folosite la fabricarea sticlei determină şi denumirea
acesteia.
Principalele tipuri de sticle sunt obţinute din:
• nisip cuarţos curat (bogat în SiO2 ), cu rol de formator;
• sodă (Na2CO3 ) sau potasă (K2CO3 ), cu rol de modificatori de reţea;
• cretă (CaCO3) sau oxid de plumb (PbO), cu rol de stabilizatori.
Tehnologia de fabricare cuprinde următoarea succesiune de faze:
➢ măcinarea şi amestecarea materiilor prime;
➢ topirea amestecului de materii prime;
➢ fasonarea produselor din sticlă (tragere şi laminare, turnare în tipare, suflare,
etirare, centrifugare etc.);
➢ recoacerea produselor, pentru detensionare (readucerea starii de tensiuni interne
provocata de racirea rapida a sticlei, si prin aceasta, reducerea fragilitatii sticlei);
➢ prelucrarea suprafeţelor (şlefuire, gravări, acoperiri etc.).
In faza de topire, substanţele componente reacţionează între ele, după schemele
următoare:
SiO2 +Na2 CO3 → Na2SiO3 + CO2↑
SiO2 +CaCO3 → CaSiO3 + CO2↑
Silicaţii simpli de sodiu, potasiu, calciu sau plumb, rezultaţi prin reacţiile cu
bioxidul de siliciu (conform schemelor enumerate), formează cu apa sisteme disperse
eoloidale, fapt pentru care se numesc sticle solubile (acesti silicati pot fi folositi ca lianti
aerieni, deoarece prezinta proprietatea de a se intari la uscare ,prezentand buna
aderenta ,mai ales la materialele fibroase).
Silicaţii formaţi de modificatorii de reţea reacţionează, însă, cu silicaţii formaţi de
stabilizatori, formând silicaţi dubli, stabili atât la acţiunea apei, cât şi a majorităţii
substanţelor chimice:
Na2SiO3 + CaSiO3→ Na2O • CaO • 2SiO2
Principalele, tipuri de sticle silicatice se definesc în funcţie de substanţele folosite ca
modificatori de reţea şi ca stabilizatori.
✓ Sticla calco-sodică se obţine cu Na2CO3 si CaCO3, având compoziţia formată
din silicat dublu de calciu şi sodiu. Este sticla comună, ce poate fi recunoscută
CAP.3 - STICLA
prin culoarea verzuie pe care o prezintă în spărtură. . Ea este folosită la fabricarea
ambalajelor de sticlă, a veselei, lămpilor şi a geamurilor. Această denumire
provine de la proprietatea sticlei de a se dizolva în apă în cazul unui conţinut mare
de carbonat de sodiu.
✓ Sticla calco-potasică se obţine cu K2CO3 şi CaCO3, având compoziţia formată
din silicat dublu de calciu şi potasiu. Este incoloră în spărtură şi prezintă
transparenţă superioare sticlei calco-sodice.
✓ Sticla plumbo-potasică se obţine cu K2CO3 şi PbO, având, compoziţia formată
din silicat dublu de potasiu şi plumb. Prezintă indice de refracţie ridicat , fapt
pentru care se foloseşte pentru lentile optice. Se mai numeşte cristal. Sticla de
plumb este o sticlă de calitate superioară, cunoscută sub numele de cristal şi are
la bază silicatul de potasiu şi oxidul de plumb. Această sticlă este mai grea şi
posedă o capacitate sporită de a refracta lumina, proprietate care determină
folosirea cristalului la fabricarea lentilelor şi a prismelor, precum şi la imitaţiile de
pietre preţioase. Datorită faptului că plumbul absoarbe radiaţiile, cristalul este
folosit şi la obţinerea scuturilor pentru protecţia personalului din instalaţiile
nucleare.
✓ Sticla borosilicat are la bază boraxul ca materie primă principală, alături de silice
şi alcali. Fiind caracterizată prin durabilitate şi rezistenţă la atacurile chimice şi la
temperaturi înalte, acest tip de sticlă este folosit la fabricarea articolelor de
bucătărie, a sticlăriei de laborator şi la echipamentele din industria chimică.
Prin introducerea unor substanţe şi înlocuirea parţială a substanţelor
componente, se obţin sticle speciale:
➢ sticlele termorezistente, caracterizate prin coeficient de dilataţie termică mai
redus, se obţin prin înlocuirea parţială a carbonaţilor alcalini cu oxid de bor (B 2O3)
şi trioxid de aluminiu (Al2O3 );
➢ sticlele optice, caracterizate prin înaltă transparenţă şi indice de refracţie mare,
sunt fabricate cu adaos de B2O3 (sticla de cron) şi PbO (sticla flint).
➢ sticlele fotosensibile, caracterizate prin modificarea culorii la variaţia intesităţii
fluxului luminos, se obţin prin introducerea, în compoziţie, a unor ioni metalici
care trec din stare ionică în stare atomică odată cu creşterea fluxului fotonic,
producând reducerea transparenţei sticlei;
➢ sticlele pentru fibre, caracterizate prin fluiditate mare în stare topită, se obţin
prin reducerea conţinutului de oxizi alcalini.
CAP.3 - STICLA

3.1. Caracteristicile tehnice ale sticlei.


La temperatura obişnuită, sticla este un bun izolator termic şi electric şi foarte
rezistentă la mediile corosive. Gradul de aranjare, mai mult sau mai puţin ordonat, a
atomilor din sticlă este responsabil în ultimă instanţă de proprietăţile diferite ale sticlei
faţă de alte corpuri solide. Una dintre cele mai importante proprietăţi ale sticlei este
isotropicitatea, care presupune ca rezistenţa la tracţiune, proprietăţile electrice şi
dilatarea termică să fie egale, indiferent de direcţie.
Caracteristicile tehnice ale sticlelor sunt variabile, corespunzător gamei largi de
tipuri de sticle.
Proprietăţile sticlei topite au o mare importanţă pentru procesul de prelucrare
şi pentru calitatea produselor finale. Acestea sunt: vâscozitatea, tensiunea superficială
şi capacitatea de cristalizare.
➢ Vâscozitatea prezintă o mare importanţă în procesul de obţinere a sticlei
rigide, deoarece anumite faze ale procesului tehnologic de topire şi de prelucrare a sticlei
nu pot avea loc decât la anumite valori ale vâscozităţii. Vâscozitatea este definită ca fiind
proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la curgere datorită frecării interioare, când
straturile lor adiacente se deplasează unele faţă de altele. Vâscozitatea este
dependentă de temperatură, de compoziţia şi de structura sticlei.
La temperaturi mai mari (1250-l 450°C), vâscozitatea este mică, însă, pe
parcursul răcirii sticlei, vâscozitatea creşte treptat, până la solidificare. Temperatura
necesară ca o priză de sticlă să poată fi prelucrată pe o maşină este temperatura
echivalentă unei vâscozităţi de 107,65 poise, iar pentru recoacerea sticlei vâscozitatea
optimă este de 1 O 13 poise.
Oxizii alcalini, oxidul de plumb şi oxidul de bariu reduc vâscozitatea sticlei, în timp
ce bioxidul de siliciu şi trioxidul de aluminiu determină creşterea vâscozităţii.
Structura sticlei, care la temperaturi ridicate are un grad redus de ordonare a
particulelor, determină o vâscozitate mai mică, în timp ce, o dată cu scăderea
temperaturii, având loc o reordonare a particulelor, vâscozitatea creşte.
➢ Tensiunea superficială a sticlei influenţează procesul de prelucrare şi
este determinată de compoziţia chimică a sticlei. Astfel, în timpul topirii sticlei, ca urmare
a unor diferenţe de compoziţie chimică, se pot forma zone cu tensiuni superficiale
diferite, care, atunci când sunt mai mari decât în restul sticlei, conduc la formarea unor
mici sfere sau cilindri ce se constituie în surse ale unor defecte din produsele finite.
CAP.3 - STICLA
Capacitatea de cristalizare (devitrifierea) reprezintă procesul de separare a unor
cristale, care se formează în masa de sticlă topită în timpul răcirii lente a topiturii. Este
o proprietate nedorită, sticla pierzându-şi proprietăţile sale specifice şi nemaiputând fi
prelucrată corespunzător.
Proprietăţile sticlei rigide. Proprietăţile fizice: rezistenţele mecanice, densitatea
şi duritatea. În funcţie de compoziţie, unele tipuri de sticlă se topesc la temperaturi joase,
de 500°C, iar altele numai la temperaturi de 1650°C.
➢ Rezistenţa la tracţiune, care variază în mod normal între 30 şi 100 N/mm2 ,
poate creşte prin tratarea specială a sticlei iar rezistenţa la compresiune prezintă valori
foarte mari, comparativ cu cele ale altor materiale (500-2000N/mm2). Aceste rezistenţe
mecanice sunt influenţate atât de compoziţia chimică a sticlei (oxizii de aluminiu,
magneziu şi zinc le ridică valoarea), precum şi de tratamentele termice suferite (sticla
călită are o rezistenţă mecanică superioară celei recoapte).
➢ Densitatea este cuprinsă între 2 şi 8 g/cm3, ea variind în funcţie de compoziţia
sticlei respective (sticlele pe bază de oxizi de plumb şi de bariu au cele mai mari
densităţi). De asemenea, densitatea variază şi în funcţie de temperatură, sticlele călite
având o densitate mai mică decât cele răcite lent. Aceleaşi variaţii apar şi în cadrul
proprietăţilor optice şi electrice.
➢ Duritatea sticlei este cuprinsă între 6- 7 pe scara Mohs. Compoziţia chimică îşi
pune amprenta şi asupra durităţii sticlei: oxizii alcalini şi de plumb reduc duritatea, pe
când oxizii de fier, cobalt, nichel şi zinc măresc duritatea sticlei.
Proprietăţile chimice caracterizează comportarea sticlei la acţiunea diverşilor agenţi
chimici. Apa şi acizii reacţionează în special cu compuşii bazici ai sticlei, pe când soluţiile
alcaline solubilizează întreaga masă a sticlei. Prin contactul cu apa, suprafaţa sticlei se
voalează, acest efect fiind mult mai redus la sticlele cu un conţinut ridicat de Pb, Zn, Ca,
B şi Al.
Proprietăţile termice: conductibilitatea, dilatarea şi stabilitatea termică.
Conductibilitatea termică a sticlei, cuprinsă între 0,3 şi 1,2 Kcal/mh°C, variază în
funcţie de compoziţia sa chimică (prin creşterea conţinutului de oxizi acizi,
conductibilitatea termică se măreşte). Compoziţia chimică a sticlei influenţează şi
dilatarea termică: sticla de cuarţ are cel mai mic coeficient de dilatare termică, pe când
sticla cu metale mono şi bivalente prezintă un coeficient de dilatare termică ridicat.
Stabilitatea termică a sticlei ( capacitatea de a rezista la variaţii ridicate şi bruşte de
temperatură fără a se distruge) este mai mare la şocul de încălzire, faţă de cea la şocul
de răcire şi este influenţată de grosimea pereţilor obiectului ( cu cât pereţii obiectului
CAP.3 - STICLA
supus şocului termic sunt mai groşi, cu atât rezistenţa la şoc termic este mai mică).
Sticlele tratate superficial cu acid fluorhidric îşi măresc stabilitatea termică de 2-3 ori.
Cea mai mare stabilitate termică o prezintă sticla de cuarţ (încălzită la roşu şi introdusă
în apă rece, nu crapă), la fel ca şi sticlele pe bază de borosilicaţi.
Proprietăţile electrice.
Conductibilitatea electrică. Chiar dacă sticla conţine ioni metalici capabili să
conducă curentul electric, mişcarea şi activitatea electrică a acestora sunt împiedicate
de vâscozitatea ridicată a sticlei. De aceea, sticla face parte din categoria izolatorilor
electrici, această proprietate variind deci în funcţie de vâscozitate, care, la rândul ei,
depinde de temperatură ( cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât conductibilitatea
electrică a sticlei creşte, iar la temperatura mediului sticla este izolatoare electric).
Această proprietate depinde şi de compoziţia chimică a sticlei, fiind cu atât mai ridicată,
cu cât conţinutul de alcalii este mai mare.
Proprietăţile optice: transparenţă, opacitate şi culoare. Pentru că electronii
din moleculele de sticlă prezintă niveluri particulare de energie, ei nu pot absorbi şi emite
fotoni prin trecerea dintr-o bandă de energie luminoasă în alta şi invers. Drept
consecinţă, energia luminoasă trece prin sticlă în loc de a fi absorbită şi reflectată, astfel
încât sticla este transparentă. Radiaţia unor anumite lungimi de undă poate conduce la
vibrarea moleculelor de sticlă, sticla devenind astfel opacă faţă de lungimile de undă
respective ( cea mai mare parte dintre oxizi sunt buni absorbanţi şi de aceea sunt opaci
la radiaţiile ultraviolete cu o lungime de undă mai mică de 350 nanometri). Acest tip de
sticlă poate deveni transparent însă prin creşterea conţinutului de silice. Transmisia de
lumină se exprimă prin coeficientul de transmisie-T. Cu cât acesta este mai mare, cu
atât transparenţa sticlei este mai bună (pentru sticla obişnuită T=70-87%, iar pentru
sticla laminată şi şlefuită T > 90% ). Inversul coeficientului de transmisie este opacitatea.
Sticla apare incoloră când absorbţia nu variază cu lungimea de undă a luminii
incidente, iar, când absorbţia este selectivă, sticla apare colorată (sticla cu un conţinut
de anumiţi oxizi metalici va absorbi lungimea de undă corespunzătoare unei anumite
culori, devenind astfel colorată). De exemplu, cobaltul imprimă sticlei un albastru intens,
cromul conferă sticlei culoarea verde, iar magneziu purpuriu .
Sticla este permeabilă faţă de radiaţiile infraroşii, permiţând astfel distrugerea
vitaminelor B2 şi C din produsele ambalate. În cazul sticlei albe, vitamina C este distrusă
într-o proporţie de 100% în decurs de 15 minute, iar vitamina B2 se distruge în proporţie
de 70%, în decurs de 2 ore. Dacă sticla are o culoare brun-aurie, vitamina C este
CAP.3 - STICLA
distrusă numai în proporţie de 45%, iar vitamina B2, aproape deloc. Sticla brună
împiedică în totalitate această distrugere.
Reflexia luminii, o altă proprietate optică, este exprimată prin coeficientul de
reflexie-R (%), care reprezintă raportul dintre fluxul luminos reflectat şi fluxul luminos
incident. Reflexia luminii este un fenomen nedorit, în special pentru sticla optică, pentru
că intensitatea luminii este micşorată (pierderile de lumină pot ajunge până la 30%).
rezistenţa la compresiune este relativ mare (cca. 200 N/mm2), dar rezistenţa la întindere
este de aproximativ 10 ori mai mică, ceea ce determină comportarea fragilă a sticlei;
Sticla este un material necombustibil.
Sticla prezintă o foarte bună rezistenţă la coroziune chimică, cu excepţia acţiunii
acizilor fluorhidric şi fosforic. Celelalte substanţe pot produce fenomene de coroziune
chimică, numai în stratul superficial şi la acţiune îndelungată, în măsura în care acestea
pot reacţiona cu SiO2 (soluţiile puternic alcaline) sau pot hidroliza metalele alcaline
(soluţiile puternic acide), transformând stratul superficial în sticlă solubilă.

3.2. Produse din sticlă, pentru construcţii.


Produsele din sticlă pentru construcţii se folosesc, în special, pentru elementele
necesare realizării iluminării naturale a spaţiilor şi mai puţin, ca materiale de finisaj.
Principalele produse din sticlă pentru construcţii se pot grupa după destinaţia lor.
➢ Grupa produselor pentru ferestre şi luminatoare cuprinde geamurile,
fabricate sub formă de foi, prin tragere şi laminare sau prin turnare.
Geamurile de sticlă au o istorie care datează din secolul I d.Chr. Ele erau la început
fabricate prin turnarea sau prin suflarea unor cilindri de sticlă, care erau ulterior aplatizaţi
şi transformaţi în suprafeţe plane. La ora actuală, geamurile se produc prin tragere
mecanică pe verticală. Geamurile se comercializează la dimensiuni libere, contrar
tendinţei mondiale de comercializare a lor în produse finite şi semifinite. Geamurile trase
şi mai ales cele laminate nu mai satisfac în prezent cerinţele optice impuse mai ales la
fabricarea oglinzilor sau a geamurilor de vitrină, datorită prezenţei suprafeţelor
neregulate (cu adâncituri şi denivelări pe ambele părţi) şi a aspectului translucid pe care-
l prezintă.
In funcţie de aspect şi modul de prelucrare, geamurile pot fi:
➢ geamuri ordinare (trase), fabricate cu grosimi de (2 ... 12) mm şi dimensiuni de
[(280... 2300) x (1000 ... 3500) mm] în funcţie de grosime, fiind folosite pentru ferestre
care asigură vizibilitatea imaginii;
CAP.3 - STICLA
➢ geamurile float (sticla plutitoare) au fost inventate în Anglia, în anul 1959,
reprezentând cel mai ieftin procedeu de obţinere a geamurilor. Metoda constă în
aducerea sticlei topite, de o anumită vâscozitate, pe o baie de metal topit (se foloseşte
un metal care să fie lichid la o temperatură cuprinsă între 600 şi 1050°C), cu o densitate
mai mare ca a sticlei. În acest sens, dintre următoarele metale: staniu, indiu sau galiu a
fost ales staniul, datorită interacţiunii slabe a acestuia cu sticla. Datorită densităţii mai
mici, sticla pluteşte pe metalul topit şi se răspândeşte pe suprafaţa lui până ce se obţine
o grosime de cca. 6,35 mm, când forţa gravitaţiei este echilibrată de tensiunea
superficială a sticlei topite. În contact cu suprafaţa netedă şi lucioasă a metalului topit,
faţa inferioară a sticlei se lustruieşte perfect, la fel ca şi cea superioară, datorită
tensiunilor interne
Criza petroliera din anii ’70-’80 pune baza unei alte generatii de produse, printre care
si sticla cu pelicula Low-E (low emisivity – emi sivitate redusa) .
Acest tip de sticla presupune aplicarea pe suprafat a unei sticle float a unei pelicule
de oxizi metalici, neutra din punct de vedere optic, pelicula care reflecta radiatiile cu
lungime de unda lunga sau mai exact retine la interior caldura provenita de la corpurile
radiante.
Acest lucru se realizeaza, daca sticla cu pelicula Low-E face parte dintr-un ansamblu
denumit generic geam termoizolant, cunoscut si sub denumirea de "termopan", in
general aceasta pelicula asezandu-se pe sticla din interior, dar orientata catre spatiul
dintre cele doua sticle, care formeaza geamul termoizolant.
Protectia termica s-a nascut ca raspuns la schimbarile climatice generate de efectul
de sera din ce in ce mai accentuat. Pentru industria constructiilor, acest lucru a insemnat
un efort imens pentru reducerea consumului energetic la incalzirea spatiilor. In acest
context, nu numai ca ferestrele moderne ar trebui sa aiba proprietati de izolare termica
excelenta, dar ar trebui sa poata extrage pasiv energia folositoare de la radiatia solara.
In comparatie cu alte materiale, sticla are avantajul unic de a intruni aceste cerinte pentru
o balanta energetica pozitiva, datorita transparentei sale.
Practic, transferul de caldura de la interior la exterior (pierderea de caldura) se
face prin radiatie, conductie si convectie. Aproximativ doua treimi din pierderea de
caldura se face prin radiatie, restul de o treime facandu-se prin conductie si convectie.
La folosirea peliculei Low-E, pierderea de caldura prin radiatie este eliminata in proportie
de 96%. Pierderea prin convectie se poate diminua prin optimizarea spatiului dintre cele
doua foi ce formeaza geamul termoizolant, iar umplerea acestei cavitati cu gaz (cel mai
frecvent argon) reduce pierderea prin conductie.
CAP.3 - STICLA

Folosirea peliculei de Low-E este din ce in ce mai raspandita, cu ajutorul ei


ajungandu-se la coeficienti de transfer termic foarte mici.
Geamul triplu termoizolant, care are doua din foile de sticla componente acoperite
cu pelicula Low-E si cavitatile umplute cu argon, este primul denumit "component potrivit
pentru o casa pasiva".
➢ geamuri ornament şi geamuri striate, care au pe una dintre feţe un ornament
(floral sau geometric), respectiv striuri paralele, imprimate în cadrul operaţiei de
laminare, încât deşi asigură luminozitatea, împiedică vizibilitatea imaginii;

➢ geamuri armate, cuprinzând, în structura lor, o plasă de oţel care ameliorează


rezistenţa la întindere a sticlei, comportarea la şoc mecanic, iar în cazul spargerii,
împiedică căderea cioburilor
CAP.3 - STICLA

➢ geamuri securizate, supuse unui tratament de călire la aer, încât, datorită stării
de tensiuni interne, spargerea se produce în cioburi mici (nepericuloase);

➢ geamuri stratificate (duplex, triplex), fabricate prin lipirea a două, respectiv trei,
foi de geam, cu adezivi sintetici transparenţi, astfel încât comportarea la lovire
este mult îmbunătăţită (se sparge una dintre foi, celelalte reţinând eventualele
cioburi);

➢ geamuri şlefuite, supuse operaţiei de şlefuire pe ambele feţe (după laminare),


operaţie prin care se elimină abaterile de grosime şi defectele de suprafaţă ce pot
provoca deformarea imaginii şi sunt folosite pentru vitrine şi oglinzi;
CAP.3 - STICLA
➢ geamuri mate şi geamuri muslin, cu una dintre feţe corodată cu acid fluorhidric
sau sablată în câmp continuu sau după şabloane, încât suprafeţele prelucrate
devin mate;

➢ geamuri acoperite cu strat de email colorat (geam emailat), de clei (geam


givrat, cu aspect de flori de gheaţă).

Grupa produselor pentru pereţi cuprinde elemente folosite în structura pereţilor


pentru realizarea unor zone de luminator.
➢ Cărămizile din sticlă au forma cărămizilor ceramice, dar sunt goale la interior şi
cu pereţi relativ subţiri. Se fabrică prin presare în formă de jumătăţi care sunt,
apoi, sudate între ele. Se folosesc, ca înlocuitori de cărămizi ceramice, pe zonele
zidurilor pe care se doreşte a fi translucide.
CAP.3 - STICLA

➢ Plăcile pentru pereţi (placi tip Nevada) au forma pătrată, iar pe canturi sunt
prevăzute cu uluc, pentru a permite montarea într-o reţea de bare din oţel şi
monolitizarea cu mortar de ciment. Una sau ambele feţe sunt concave pentru ca,
prin reducerea grosimii, să se mărească transparenţa.

➢ Profilitul reprezintă elemente lungi, din sticlă, având în secţiune profilul literei U.
Se montează, întotdeauna, în poziţie verticală, într-un strat sau în două straturi ,
peretele fiind etanşat cu cordoane din cauciuc.

Grupa produselor pentru planşee şi acoperişuri


➢ Pavelele tip Rotalit se folosesc pentru realizarea unor zone de luminator în
planşee circulabile. Se prezintă sub formă circulară , cu gol deschis la partea
inferioară Faţa superioară este striată, pentru a fi antiderapantă, iar faţa laterală
este concavă şi cu şanţuri circulare pentru a permite montarea în reţea de bare
din oţel şi monolitizarea cu mortar de ciment.

plan

secţiune
verticală
mortar
bară de
oţel
CAP.3 - STICLA

➢ Ţiglele din sticlă au forma ţiglelor ceramice pe care le pot înlocui pentru
realizarea luminatoarelor de acoperiş.

Grupa produselor pentru protecţie şi finisaj cuprinde produse sub formă de plăci
subţiri, folosite pentru placări ale pereţilor:
➢ plăcile din sticlă "opaxit" sunt fabricate din sticlă opalizată;
➢ plăcile din sticlă "cristalizată " se obţin din sticlă cu compoziţie specială şi tratată
termic pentru realizarea structurii microcristaline ce determină opalizarea şi
aspectul de placă fisurată;
➢ plăcuţele "mozaic " sunt plăcuţe cu dimensiuni mici (20 sau 40 mm), divers
colorate, folosite pentru realizarea placajelor ornamentale (compoziţii artistice).
CAP.3 - STICLA

Grupa produselor fibroase cuprinde fibrele, împâslirile şi ţesăturile din sticlă.


Fibrele de sticlă au fost inventate în 1950 şi au în prezent multiple întrebuinţări în
domenii ca: ştiinţă, medicină şi industrie. Ele se obţin prin tragerea sticlei topite, fibrele
putând avea diametre de zeci de miimi de cm şi lungimi cuprinse între 25 şi 30 cm. La
fel ca şi fibrele textile, pot fi folosite la fabricarea draperiilor şi a tapiseriilor, având o mare
rezistenţă la foc, apă, stabilitate chimică şi rezistenţă mecanică deosebite. Alături de
masele plastice, fibrele optice pot fi folosite şi la fabricarea materialelor compozite.
Fibrele de sticlă cu un indice de refracţie ridicat, aşezate paralel şi separate prin straturi
subţiri de sticlă cu un indice de refracţie scăzut, pot avea aceleaşi proprietăţi ca şi
lentilele. Acest tip de fibre poate transmite imagini din unghiuri ascuţite, permitând astfel
vizualizarea unor zone greu accesibile. Alături de fibrele laser, fibrele optice au permis
dezvoltarea unor variate sisteme de comunicaţie (telefonie).
Fibrele pot fi împâslite, obţinându-se vata de sticlă , folosită ca atare sau sub
formă de saltele cusute pe plasă rabiţ sau pe carton, pentru realizarea straturilor
teimoizolatoare, în special pentru medii cu umiditate ridicată sau cu temperaturi relativ
mari.
Fibrele pot fi filate şi ţesute, pânzele astfel obţinute fiind folosite ca armătură
pentru materialele compozite (stratificate), în special, din polimeri sintetici. De
asemenea, fibrele tocate (scurte), introduse în mortare, betoane, paste de ipsos etc. vor
avea rol de armătură dispersă în structura conglomeratului întărit, îmbunătăţindu-i
rezistenţele mecanice, în special comportarea la întindere.
Grupa produselor din sticlă spongioasă cuprinde materialele cu structură
macroporoasă, folosite pentru termoizolaţii.
Sticla spongioasă se obţine din deşeuri de sticlă, prin două procedee:
- măcinarea deşeurilor sub formă de nisip, introducerea în matriţe metalice şi tratarea
termică la temperaturi la care, prin topire superficială, granulele aglomerează,
obţinându-se plăci cu structură macroporoasă;
- topirea deşeurilor de sticlă, împreună cu adaosuri de materiale (cretă, cărbune etc.)
care se descompun termic cu degajare de gaze, rezultând plăci cu structura
celulară.
Grupa tuburilor din sticlă cuprinde gama tuburilor şi elementelor de tubulatură
folosite în instalaţii din industria chimică.