CRIMINOLOGIE

Definiție, obiect, scop, funcții și cercetare subiectele 1-30

Definiția și caracterizarea criminologiei

Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul
prevenirii și combaterii acestuia.
- dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode și tehnici de explorare a
criminalitatii, este în masură să aprecieze asupra stării și dinamicii fenomenului infracțional și
să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii. Față de criminologia tradițională, cea
contemporană tinde spre o orientare realistă, prin care își înnoiește permanent cadrul de
referință, metodele teoretice și metodologice, care vor contribui la îndeplinirea obiectivelor
asumate.

Apariția și evoluția criminologiei

Apariția criminologiei nu poate fi stabilită cu exactitate, însă încă dinaintea erei noastre
comunitățile umane s-au preocupat de pedepsirea comportamentelor periculoase în vederea
autoprotejării colective. Dacă în antichitate se practica legea talionului, principiul răzbunării
sau regula compozițiunii, toate fiind metode rudimentare de represiune. Criminologia și-a
lăsat amprenta în antichitate prin izvoare precum Codul lui Hammurabi, lucrările atenienilor
Drakon și Solon, Platon, Aristotel, poemele homerice.
Evul Mediu ne relevă un număr mare de abordări filosofice, umaniste asupra acestui
fenomen. Întemeietorul disciplinei criminologice, părintele criminologiei antropologice,
Cesare Lombroso, publică o caracterizare a tipologiei infractorului „Omul delincvent”. Cesare
Beccaria pledează împotriva dreptului inchizitorial și accentuează umanismul pedepselor și
prevenirea crimelor. Thomas Morus consideră importantă prevenirea prin măsuri economice
și sociale. Iluministul Montesquieu este adeptul prevenirii prin îmbunătățirea moravurilor.
Utilitaristul englez Jeremy Bentham subliniază problema penologiei.
Epoca modernă: Enrico Ferri, întemeitorul criminologiei sociologice, analizează rolul
factorilor sociali. Raffaelle Farogalo, prin „Criminologia”, prezintă teoria criminalității
naturale, iar Andre Lacassagne, pune bazele dualiste ale etiologiei prin apariția teoriei
mediului – preponderent biologică în viziune italiană și preponderent socială în viziune
franceză.
În epoca contemporană, criminologia nu a fost încă constituită ca disciplină autonomă,
și se lucrează asupra unui proces de consolidare prin lărgirea ariei de investigare și acumulare
de informații, ajungându-se la criminologii specializare (biologice, psihologice, sociologice),
iar apoi la criminologia generală.
În 1934 se înființează Societatea Internațională de Criminologie (SIC) care promovează
pe plan internațional studiul științific al criminalității. În 1990 apare Societatea Română de
Criminologie și Criminalistică, afiliată SIC.

Obiectul de studiu, în opinia lui Jean Pinatel:

– criminalitatea ca fenomen social;
- crima (infracțiunea) – fapta periculoasă social prevăzută de legea penală săvârșită cu
vinovăție, nejustificată și imputabilă făptuitorului.
- criminalul (infractorul) – persoana care a săvârșit cu vinovăție o faptă penală.
- în egală măsură victima și reacția socială.

Scopul general îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente.

Scopul imediat îl constituie stabilirea cauzelor care determină producerea criminalității.
 Funcțiile criminologiei
Funcția descriptivă lucrează cu următoarele concepte operaționale:
- mediul: geografic / social / global / psihosocial * adaptabilitatea
- terenul (trăsături de ordin bioconstituțional):
ereditatea = moștenire informațională genetică
nativul = ereditatea + mutații genetice
congenitalul = nativul + modificările în uter
constituționalul = congenitalul + modificările somatice (creșterea)
terenul = constituțional + modificările determinate de influențele fizice și psihice de-a
lungul existenței umane
- personalitatea: semnifică subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială,
purtător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice
- situația: împrejurări subiective sau obiective care preced actul criminal; Olof Kinberg
clasifica situațiile precriminale în:
specifice (periculoase) – ocazia nu trebuie căutată de infractor;
nespecifice (amorfe) – ocazia trebuie căutată;
mixte (intermediare).
- actul infracțional

Funcția explicativă este fundamentată pe scopul imediat al criminologiei (cauzalitatea,

etiologia) și lucrează cu următoarele concepte operaționale:
cauza care determină săvârșirea infracțiunii;
condițiile care favorizează;
factorii – orice element care are legătură cu comiterea infracțiunii
factor criminogen – elementul obiectiv;
indice – simptom care permite un diagnostic

Funcția predictivă (anticipativă) – anticiparea unor modificări cantitative și calitative

în dinamica fenomenului infracțional, anticipare pe maxim 5 ani;

Funcția profilactică (preventivă) – prevenirea și combaterea criminalității.

Importanța și justificarea studiului criminologiei

Importanța studiului criminologiei rezidă în

Clasificarea criminalității
Criminalitatea reală – totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu într-o
anumită perioadă de timp.
Criminalitatea aparentă – totalitatea infracțiunilor descoperite de autorități/alte persoane
Criminalitatea judiciară – totalitatea infracțiunilor sesizate autorităților
Criminalitatea legală – totalitatea infracțiunilor pentru care s-au pronunțat hotărâri de
condamnare definitive.
Cifra neagră a criminalității (faptele ascunse) este dată de diferența dintre criminalitatea
reală și cea aparentă.
Criminalitate masculină/feminină, a minorilor/majorilor, urbană/rurală, zonală/națională
/internațională, oamenilor obișnuiți / gulerelor albe, organizată / neorganizată, gravă
(pedeapsă de peste 10 ani)/ mijlocie (5-10 ani)/ ușoară (sub 5 ani), contra patrimoniului /
contra persoanei.

Ramurile criminalității:
 - generală, studiată în facultatea de drept;
- teoretică;
- aplicată, studiul mijloacelor de luptă;
- specială, pe sectoare;
- clinică, preluată din medicina clinică;
- etiologică, studiul cauzelor;
- dinamică, mecanismele și procesele criminalității;
- empirică (faptică);
- restaurativă (victima, repunerea în situația anterioară).

Mijloacele de luptă împotriva crimei și a criminalității pot fi juridice (drept penal

sau drept în general) sau empirice (campanii, măsuri, politici publice).

Statutul epistemologic
Raporturile dintre criminologie, dreptul penal și politica penală
Dreptul penal studiază conținutul abstract al normei, reacția socială, fiind o știință
normativă, în timp ce criminologia este o știință fenomenologică care studiază modalități de
prevenire.
Politica penală elaborează doctrine prevenitve și represive, fiind ca viziune un fenomen
politic, în timp ce criminologia este un instrument de cunoaștere, analiză și sinteză, un
fenomen socio-uman.
Raportul dintre criminologie și criminalistică
Criminalistica răspunde la întrebarea „cum s-a produs actul infracționa?”, în timp ce
criminologia urmărește întrebarea „de ce?”; ambele lucrează cu conceptele de infractor,
infracțiune, victimă.
Raportul dintre criminologie și știința penitenciară
Știința penitenciară (dreptul execuțional penal) urmărește executarea sancțiunilor
penale iar criminologia are un rol în cercetarea fenomenului pe
Raportul dintre criminologie și sociologia penală
Sociologia penală este specializată pe o perspectivă sociologică, fiind complementară,
convergentă și autonomă în mod reciproc cu criminologia.

Cercetarea fundamentală în criminologie. Etapele cercetării. Nivelele profunzimii

cercetării. Cercetarea fundamentală urmărește cunoașterea și explicarea obiectului de studiu.
Etapele cercetării: (1) documentare, (2) elaborarea ipotezelor, (3) verificarea experimentală a
ipotezei. Nivelele profunzimii cercetării: (1) descrierea, (2) clasificarea, (3) explicarea.

Cercetarea aplicată în criminologie urmărește soluționarea unei probleme concrete,

aprecierea valorii științifice a mijloacelor de luptă: documentarea, diagnosticarea și
propunerea de schimbare.

Izvoarele cercetării criminologice (sunt două: statistici + sondaje)

Cercetarea criminologică presupune prelucrarea anumitor date. Având în vedere că
fenomenul criminalității este unul eminamente cantitativ, criminologia utilizează indicatori
cantitativi; în mod tradițional, măsurarea criminalității se face prin intermediul diverselor
tipuri de statistici.
Statisticile criminalității – statisticile internaționale (Interpol, Europol) și naționale
(Ministerul de Interne, Ministerul Public).
Sondajele sunt folosite pentru a remedia lacunele statisticilor:
 - sondajele de victimizare (chestionarea unui grup aleator constituit dacă a fost la un
moment dat victimă, dacă au reclamat aceste fapte, de ce s-au abținut);
- sondajele criminalității auto-raportate (chestionarea unui grup similar dacă au comis
fapte penale, în ce au constat, dacă autorii au fost descoperiți sau nu);
- sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate ar mai putea fi considerat util
(opinia publică cu privire la starea și dinamica fenomenului infracțional, siguranță, atitudini
reactive, teama de a nu deveni victimă).

Metodele cercetării criminologice

Observarea poate fi empirică (spontană, superficială, subiectivă) sau științifică
(contemplare intenționată și metodică, obiectivă); preluată din sociologie.

Experimentul de laborator sau de teren, provocat sau invocate, ante-factum sau post-
factum, preluat din științele medicale.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic și
prescrierii unui tratament.
- nu operează cu variabile, fiind fundamentat pe anamneză;
- preluat din clinica medicală;
- se realizează printr-un sistem complex de tehnici de investigare (observare,
documente, teste psihologice, interviul clinic).
Metoda tipologică corespunde orientării bioantropologice dar este prezentă și în
celelalte, urmărește:
- descrierea „tipului criminal” și a tipologiei criminologice a actului infracțional;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali.
Tipologii: - constituționale / psihologice / sociologice;
- specifice (Lombroso – criminalul înnăscut, Ferri) sau de împrumut.
Metoda comparativă este utilizată cu alte metode și presupune minim două elemente
comparate (prin metode cum ar fi concordanței, diferențelor, variațiilor concomitente).
Metodele de predicție permit formularea unor previziuni (pe maxim 5 ani, de regulă) și
evaluarea probabilităților de delincvență (inclusiv recidivă).

Tehnici de cercetare criminologică

Observarea ca tehnică presupune contemplarea intenționată de către o persoană
specializată, pentru a distinge între comportamentul real și cel disimulat. Poate fi:
- directă (nemijlocită) sau indirectă (observația documentară);
- globală sau individuală (cel mai adesea în mediul penitenciar);
- internă (observatori interni – observația participativă; prin ofițeri acoperiți disimulați
sau neanonimi, psihologul penitenciarului care poate într-o anumită măsură manifesta
subiectivism prin atașamentul față de subiectul urmărit) sau externă (observatori obiectivi);
- sistematizată (cantitativ) sau nesistematizată (calitativ).
Chestionarul:
- întrebări precodificate (închise – de bifat), postcodificate (deschise – spațiu liber; grad
de neseriozitate) sau mixte; *chestionar de tip omnibus (mai multe teme: carieră, studii,
politică);
- de date factuale sau de opinie;
- succesul depinde de alcătuirea și formularea întrebărilor.
Interviul este o tehnică mai flexibilă, convorbire verbală între anchetator și anchetat, și
presupune un obiectiv prestabilit de intervievator. Tipuri:
- formal, flexibil, cazual (conversație), ghidat (concentric);
- direct, indirect;
 - interviul clinic (psihiatric);
mai poate fi:
- sensibil (operatorul manifestă simpatie/atașament față de subiect, nu și ideile acestuia);
- neutru (obiectivitate, indiferență; ex.: judecătorul);
- sever (agresivitate, răceală – incompatibil cu criminologia, doar cu ancheta penală).
Trebuie diferențiat între adevărul absolut și cel judiciar (adică realitatea probată prin
mijloace judiciare, acceptate în instanță).
Tehnica documentară a fost considerată o formă de observație indirectă, studiază:
statistici oficiale externe (interpol, europol) sau interne (MAI, Mjust), dosare penale (a nu se
confunda cu cele personale), reacția socială manifestată în mass-media. Tipuri de analiză: de
conținut sau statistică.
Tehnicile secundare sunt folosite alături de cele principale, și urmăresc dezvăluirea
trăsăturilor psihologice ale infractorului: examenul psihologic al infractorului prin teste – de
eficiență (inteligență, aptitudini) sau de personalitate.
 TEORIILE CAUZALITĂȚII. MARI CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE s 31-55

A. Orientarea biologică (etiologie de ordin endogen=din interior) subiectele 31-35

Teoria atavismului evoluționist (Cesare Lombroso) omul atavic,delincvent, rămas pe o treaptă

inferioară a evoluției umane; preia elemente de la Teoria recapitulației lui Haekel (omul parcurge rapid
toate etapele evoluției speciei sale, altfel rămâne atavic) și Teoria evoluționistă a lui Darwin.
Conceptul de criminal înnăscut, identificat după stigmate anatomice prezente la delincvenți, moștenite
de la omul primitiv.
Teoriile eredității (Charles Goring) - studiile de arbore genealogic, studiile pe gemeni
monozigotici și dizigotici, familiile adoptive (datul biologic puternic nu permite adaptabilitatea),
cercetări de antropologie comparată
Teoria biotipurilor criminale (Ernst Kretschmer) – infracțiunile la care sunt predispuse:
- astenic – înalt și slab, musculatură subdezv., rece, nesociabil – hoție, infracțiuni elementare;
- atletic – robust, musculatură puternică, stabil dar uneori exploziv – infracțiuni contra vieții;
- picnic – scund și rotund, îngrășare, sociabil – escrocherii;
- displastic – infracțiuni contra vieții sexuale.
W. Sheldon – tipuri cu anumite organe puternice: endomorf-viscerotonic – organe interne;
mezomorf-stomatotonic – musculatură – delincvență; ectomorf-cerebrotnic – scoarța cerebrală.
Constituția biopsihologică și inadaptarea socială (Olof Kinberg)
Structura biopsihologică conține: trăsături ereditare normale și respectiv patologice
1) varianta constituțională a teoriei are în vedere factori fundamentali care împart indivizii în
super- sau sub- capabili / valizi / stabili / solizi: capacitatea se referă la nivelul max. de
inteligență pe care îl poate avea un individ; validitatea la energia cerebrală, stabilitatea la
echilibrul emoțional, soliditatea la relațiile stabilite la nivelul sistemului nervos.
Inadaptarea constă în reacționarea la stimuli prin săvârșirea unor fapte sancționate penal.
Kinberg adaugă funcția morală – capacitatea individului de a evalua normele morale
2) varianta patologică a lui Kinberg privește bolile psihice, tulburările de inteligență grave
(dispoziții ereditare patologice ori leziuni, infecții)
Teoria constituției delincvente (Benigno di Tulio) este similară teoriei lui Kinberg
Constituția presupune elemente ereditare și congenitale la care se adaugă elementele dobândite
pe parcursul vieții, și poate într-o anumită măsură favoriza tendințe criminogene. Introduce ideea de
prag, care reprezintă nivelul la care stimulii exteriori determină comiterea actului infracțional.
*** Teoria genetică – surplusul în structura cromozomială determină retardul, astfel:
+1X sindromul Down, +1Y (cromozomul crimei) colericul, violentul.

B. Orientarea psihologică (cauze de ordin endogen=din interior) subiectele 36-39

Teoria Freudiană sau Psihanaliza (Sigmund Freud)

inițial privea personalitatea ca fiind compusă din: Inconștient – Preconștient – Conștient
mai târziu a structurat astfel:
eul – conștiința de sine, nucleul personalității;
supereul – conștiința morală, expresia existenței în mediul social, normele;
sinele – polul pulsional, depozitar al tendințelor instinctive refulate (agresive, sexuale);
Eul se află între cenzura supereului (societatea) și instinctele sinelui (reprimări), încercând să
stabilească un echilibru prin sublimare (concilierea celor două forțe) sau compensare (sport, etc.).
Inadaptarea poate determina actul infracțional.
Complexul de vinovăție se referă la pedeapsa așteptată ca eliberare, motiv pentru care unii
infractori își „semnează” crima pentru a fi descoperită.

Teorii psihanalitice post-freudiene

a) Complexul de inferioritate fundamentat de Alfred Adler susține că sentimentul de
inferioritate declanșează dorința de depășire a condiției, individul conștient de carențe exagerând prin
supracompensare (ex.: Beethoven deși era surd, a fost un mare compozitor). Nedepășirea deficienței
transformă sentimentul în complex.
 b) Tipologii infracționale (Alexander și Staub) diferențiază între infractorii din obișnuință (la
care nu există conflict între eu și supereu), și criminalii ocazionali (la care supereul își suspendă
temporar funcția morală).
c) Nevroze și psihoze (August Aichorn) susține că deși mediul social îl influențează pe individ,
există o predispoziție delincventă latentă.
d) Tipologii construite pe baze psihanalitice prin care Carl Gustav Jung distinge între
introvertit și extrovertit.

Teoria psihomorală (Etienne de Greef) privește structurile afective ale individului, împărțindu-
le în instincte de apărare, respectiv instincte de simpatie.
Procesul criminogen presupune alterarea morală a individului - în următoarele faze:
- faza asentimentului temperat (degradare progresivă, frustări repetate, convins de injustiția
mediului nu mai respectă normele);
- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea dar caută justificări);
- criza (stare psihică periculoasă, care prefigurează trecerea la act).
Diferența de grad dintre infractor și non-infractor este dată de indiferența afectivă care a permis
trecerea la act.

Teoria personalității criminale (Jean Pinatel) se numără printre cele mai complete teorii.
Personalitatea criminală integrează:
- dinamica entităților personalității;
- procesele criminogene ale trecerii la act;
Pinatel respinge ideea unei diferențe de natură umană și preia ideea lui de Greef – diferența de
grad între personalități precum și între categorii (ocazional, recidivist).
Nucleul central al personalității criminale îl reprezintă o constelație de trăsături: egocentrismul,
labilitatea psihică, agresivitatea, indiferența afectivă (este o rezultantă, nu un destin care condamnă
individul la a fi infractor, diferența este doar cantitativă și nu calitativă).
Fundamentată pe criminologia generală, teoria personalității criminale este ipoteză de lucru în
criminologia clinică.

C. Perspectiva sociologică (etiologie de ordin exogen=din exterior) subiectele 40-55

C.1. Bazele:
Școala cartografică (Quetelet și Guerry) privește geografia ca factor criminogen
Legea termică a criminalității se referă la influența criminogenă a temperaturilor/climei, astfel:
infracțiunile contra persoanei se petrec în sezonul cald (studiul celor doi în sudul Franței), iar cele
împotriva patrimoniului în sezonul rece (nordul Franței).
Gabriel Tarde susține că deosebirile nord-sud provin din dezvoltarea economică diferită
(regiunile sudice sunt mai sărace – sudul Italiei, sudul Franței, în timp ce cele din nord prosperă –
Germania, nordul Italiei, mai putem da exemplu emisfera nordică în comparație cu cea sudică).
Quetelet a folosit metode statistice și matematice, operând cu următoarele concepte:
vârsta (forța fizică, tipul – tinerii dispun de agresivitate, comit infr. contra persoanei, în timp ce
bătrânii de regulă infr. contra proprietății);
sexul (bărbații mai frecvent, femeile mai mult contra proprietății);
anotimpul;
climatul (nord-sud);
sărăcia (consecința trecerii de la starea de confort la mizerie);
alcoolismul (predispune la violență);
eterogenitatea socială (imigrarea – discriminare, marginalizare, inegalitate socială);
profesia (cei instruiți – criminalitatea „gulerelor albe”).

Școala sociologică a lui Emile Durkheim privea criminalitatea ca fiind:

- un fenomen social normal și inevitabil (eterogenitatea condiției umane);
- determinat de structura socio-culturală căreia îi aparține;
 Anomia – starea obiectivă a mediului social, caracterizată prin degradarea normelor sociale
datorită unor schimbări bruște (crize, războaie, revoluții).
Școala mediului social sau Școala lioneză (A. Lacassagne)
Societățile nu au decât criminalii pe care îi merită. Mediul social este mediul de cultură al
criminalității, iar microbul este infractorul, un element care nu prezintă importanță decât în ziua în
care găsește mediul care îl face să se dezvolte.
Fiecare societate conține tipuri de infracțiuni și infractori care corespund condițiilor economice,
culturale, morale și sociale proprii. Mediul social are un rol determinant în criminogeneză.

Școala interpsihologică a lui Gabriel Tarde

Socialul este guvernat de relațiile psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitației. Imitația
este principala cauză a criminalității, iar infractorul este un parazit social, nu un fenomen normal.

C2. Teoria sociologică multifactorială a lui Enrico Ferri (fondatorul criminologiei sociologice)
De ce în condiții exogene similare, numai anumiți indivizi comit infracțiuni?
Delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă fizico-socială și biologică. Ferri
clasifică factorii criminogeni în:
- antropologici (endogeni) – constituția organică, psihică, personală (vârstă, sex);
- fizici (cosmo-telurici) – climat, sol, anotimp, atmosferă – factori exogeni;
- mediului social – densitatea populației, familie, educație, opinia publică, producția industrială,
alcoolismul, organizarea politică și socială.
Legea suprasaturației – fenomene anormale (război, foame) au rolul de factor criminogen.

C3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

Putem distinge între următoarele teorii sociologice moderne:
a) Teoriile structurii sociale: curentul culturalist și cel funcționalist;
b) Teoriile proceselor sociale: teoriile învățării, controlului social și ale etichetării sociale;
c) Teoriile conflictului social
Modelul consensual (susținut de Durkheim și Parsons) privește:
- analogia sistemului natural cu cel social, consensul dintre acestea două;
- singura regulă de funcționare a societății o reprezintă adaptarea la condițiile evolutive;
- infractorul este un neadaptat (se produce o ruptură între natural și social, nu un consens), nu
respectă normele care ocrotesc valorile sociale dominante.
Modelul consensual cuprinde curentele ecologic, culturalist, funcționalist și teoriile controlului
social.

C3.1. Școala ecologică de la Chicago

- analogie între imigranți și speciile de plante care încearcă să supraviețuiască pe un pământ
ostil – adaptarea imigranților prin criminalitate;
- corelație între delincvență și perturbările sociale specifice Zonelor de Deteriorare Morală
(sărăcie, șomaj, învățământ dezorganizat, condiții de muncă nefavorabile);
- conceptul de Zonă criminogenă specifică (Delinquency Area) – delincvența ca fenomen de
respingere, specific cartierelor sărace;
- Școala ecologică a introdus variabila ecologiei urbane, contribuind la adoptarea unor politici
penale de prevenire a criminalității.

C3.2. Curentul culturalist raportează persoana la cultură:

- raportul dintre cultură și criminalitate – adaptarea inversă normelor general acceptate în
societate; compusă din trei teorii:
Teoria asociațiilor diferențiate – Edwin Sutherland (criminalitatea „gulerelor albe”) a susținut
teza învățării sociale a comportamentului delincvent – prin socializare, asocierea cu indivizi care
apreciază favorabil acest comportament, și prin izolare (diferențiere) de persoane care îl dezaprobă
preia teoria imitației (Gabriel Tarde), însă explică doar dobândirea, nu și originea criminalității
Teoria conflictului de cultură – Thorsten Sellin, reprezintă fundamentul teoretic al curentului
culturalist:
 - normele penale sunt expresia culturii dominante în societate;
- comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului între normele și valorile unui individ
și cele general acceptate în societate;
- introducerea unor norme sau valori străine într-un sistem închis determină un conflict cultural
Teoria subculturilor delincvente – Albert Cohen
- delincvența este determinată de inferioritatea socială;
- infracționalitatea tinerilor din clase defavorizate este un protest împotriva normelor culturale
dominante, a barierelor sociale și economice impuse săracilor;
- condițiile sociale nu le permit obținerea unui succes social (astfel se naște frustrarea);
- grupul acceptă ruptura și își reconstituie un sistem propriu de norme (subcultura delincventă)
non-utilitate (faimă, nu material), malițiozitate și negativism.

C3.3. Curentul funcționalist, specific sociologiei funcționaliste, privește criminalitatea ca

rezultat al stării de frustrare al indivizilor defavorizați, care nu pot atinge obiectivele valorizate de
societate prin mijloace licite (această incapacitate  frustrare  tensiune socială);
Teorii ale tensiunii sociale sunt două:
Teoria anomiei sociale – Robert K. Merton:
- preia anomia de la Durkheim, dar în sensuri noi (individuale, „micro”);
- ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi
atinse și mijloacele disponibile (ruptura  dezorganizare);
- criminalitatea, reacție a individului care alege căile ilicite fiindcă cele permise nu îi sunt utile
Teoria oportunității diferențiate. Eșecul social
- participarea în subculturile delincvente permite oportunitatea obținerii succesului personal și
economic dorit;
- oportunitățile sunt diferențiate în licite (permise) și ilicite (alese de subculturile delincvente –
criminale, violente, izolate).

C3.4. Teoriile controlului (autocontrolului) social – toți oamenii sunt potențiali infractori,
prin urmare nu trebuie analizată cauzalitatea, ci motivația pentru respectarea normelor (teama de
pedeapsă nu este un răspuns satisfăcător)
Teoria apartenenței (legăturii) sociale – legătura socială, sentimentul apartenenței la o
comunitate umană îl împiedică pe individ să încalce legea, include atașamentul, grija față de alți
oameni (părinții), respectul și acceptarea scopurilor convențiale ale societății globale, implicarea –
participarea la viața comunității reduce timpul necesar activității criminale, credința în validitatea
regulilor sociale și morale.
Teoria autostăpânirii (autocontrolului) sau rezistenței la frustrare – îmbină abordarea
psihologică cu cea sociologică (W.C. Reckless): mecanismul de protecție în calea frustrării și
agresivității are o structură socială internă și externă.
Structura socială externă cuprinde grupul de socializare (familia, prietenii, colegii), iar structura
socială internă imaginea favorabilă despre sine, practici morale și etica interiorizată, gradul înalt de
toleranță la frustrare.
Reckless susține că între delincvență și frustrare există o corelație indirectă, conferită de
capacitatea redusă de tolerență la frustrare.

C4. Modelul conflictual reprezintă o reacție la modelul consensual și a apărut în a doua

jumătate a secolului al XX-lea.
Caracterizare:
- modelul consensual presupune inegalitatea ca un dat fundamental al condiției umane (susține
că patrimoniul genetic și sociologic, gradul de instruire îl diferențiază pe individ de semenii săi);
- modelul conflictual respinge această teză și postulează egalitatea ontologică (existențială) și
cere eliminarea inegalităților prin revoluție și conflict;
- cosensualiștii au o poziție neutră, cantitativă, în timp ce adepții modelului conflictual au o
abordare calitativă și o implicare activă;
- polarizare politică – introduce o criminologie ideologică, marcată prin catastrofism, exagerare
și distorsiunea pozițiilor adversarului;
 Evaluare critică (Rodica Stănoiu):
- teoria etichetării este prea îngustă;
- reacția socială nu precede actul reprobabil (asta reiese din negarea suportului obiectiv);
- într-adevăr, interesele dominante la un moment dat sunt redate în conținutul normelor, dar
există și valori perene, constante;
- se pierde din vedere că adeseori infractorii provin din clasa dominantă, iar ideea „etichetării”
este tendențioasă și simplifică prea mult realității mai complexe;
- o societate democratică limitează excesele clasei dominante.
Alți autori consideră că prin relevarea problemelor claselor defavorizate, teoriile modelului
conflictual sunt de factură umanistă. Încetarea Războiului Rece și dezmembrarea URSS ar putea
contribui la relaxarea acestei orientări.

C4.1. Bazele istorice. Marxismul și școala economică

Marxismul (Karl Marx, Friedrich Engels) reprezintă baza teoretică a modelului conflictual și
privește starea de conflict dintre deținătorii factorilor de producție (burghezia) și cei care asigură forța
de muncă (muncitorimea). Karl Marx a formulat teza materialismului dialectic și istoric (teoria „luptei
de clasă”), și a privit criminalitatea drept o funcție a demoralizării sociale.
Școala economică (Willelm Bonger) preia de la marxism factorii economici ca având un
caracter criminogen și susține că:
- în spatele crimei se află cauze sociale, nu biologice; crimnalitatea este relativă, reflectă
moralitatea socială curentă;
- infracțiunile afectează clasa dominantă, iar sistemul capitalist este susținut nu prin consens, ci
prin constrângere, împarte societatea nu în funcție de capacitatea intelectuală, ci în baza relațiilor de
producție; crima este rezultatul sărăciei (factori economici: exploatarea, mizeria, șomajul, corupția);

C4.2. Curentul interacționist – școala sociologică a interacționismului simbolic; oamenii:

- acționează în conformitate cu propria interpretare a realității;
- învață sensul valorilor din modul în care ceilalți reacționează;
- reevaluează și interpretează propriul comportament în conf. cu sensurile dobândite de la alții;
Cadru de referință (concepte):
rol – comportamentul individului în societate corespunde unui rol social, nu este guvernat de hazard;
interacțiune – proces dinamic (acțiune, reacțiune, proacțiune) – reacție la stimul social;
personalitate – se formează lent, ca efect al interacțiunilor între oameni.
Perspectiva interacționistă asupra criminalității – stigmatizare, stereotip, etichetare
- comportamentul deviant este acela care a fost astfel etichetat;
- nu încălcarea normei conferă caracterul de act delincvent, ci eticheta;
- nu explică de ce indivizii comit faptele, diferențele între infractor și noninfractor sunt infime;
- etichetarea are ca efect un stigmat psihic, „ceremonia degradării sociale”, izolează individul;

C4.3. Criminologia reacției sociale – similară teoriilor etichetării, mută interesul de la

personalitatea criminală și trecerea la act asupra proceselor sociale. Idei principale:
- clasa conducătoare exercită coerciția asupra restului complexului social;
- legea penală, un instrument politic pentru menținerea puterii în stat;
- conținutul și funcțiile dreptului penal sunt aservite în sensul: incriminării unor acte în interesul
clasei conducătoare, respectiv funcția de supunere a proletariatului;
- consecințele criminalității pentru societate: reduce șomajul fiindcă crează locuri de muncă și
este o diversiune în interesul puterii;
- etiologia conduitei infracționale: conduita umană este rațională; criminalitatea variază de la o
societate la alta.

C4.4. Criminologia radicală (critică) – actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale
individ-structuri socio-economice; infracțiunea, act politic prin care delincventul respinge ordinea
existentă; dreptul penal, instrument al clasei conducătoare; cei săraci comit acte reprobabile deoarece
legea penală nu corespunde normelor claselor exploatate – capitalismul stimulează criminalitatea, care
devine inevitabilă.
 C5. Tendințe actuale în criminologie
Schimbarea socială și criminalitatea:
- impactul transformărilor de ordin social, economic, politic, etc.;
- intercondiționarea schimbărilor sociale conferă criminalității o abordare interacționistă;
- dinamica accelerată a criminalității este determinată de rezistența psihologică a indivizilor la
progres (schimbare socială neechilibrată) – marginalizarea indivizilor neadaptați.
Integrarea culturală și criminalitatea - Teoria integrării culturale diferențiate (D.Szabo)
- combinarea a trei elemente – structura socială (structura populației), cultura (ansamblul de
obiceiuri, valori), personalitatea de bază (profilul psihologic al persoanei) – grade de integrare socială
diferite (nu mai sunt țări totalmente integrate – uniformizate adică, ex.: fostul bloc sovietic).

CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL CRIMINALITĂȚII

- MACROCRIMINOLOGIA –
(criminogeneza din perspectiva factorilor exogeni, din exterior) subiectele 57-61

Probleme în clasificarea factorilor criminogeni apar din variabilitatea acestora și prin prisma
faptului că funcționează în baza unor corelații / acțiunea conjugată a acestora (trebuie întotdeauna
privite în interconexiunea lor, e dificilă clasificarea rigidă). Altfel spus, individualizarea este dificilă,
funcționează într-un ansamblu.
Jean Pinatel clasifica factorii în: geografici (vezi Legea termică a criminalității; există
controverse – factorii geografici nu ar fi cauze ci factori favorizanți), economici, culturali și politici.

Factorii economici
Industrializarea – aspect benefic, dar și criminogen (mobilitatea populației rurale);
Șomajul – aspect social și criminogen (stare de frustrare – instabilitate profesională, financiară;
șomajul masculului, capul de familie);
Nivelul de trai – nu doar sărăcia; Edwin Sutherland – criminalitatea „gulerelor albe”;
Crizele economice – diminuarea loc. de muncă (scade cererea și oferta, producția, investițiile).

Factorii demografici
Rata natalității – creștere proporțională a criminalității dovedită statistic;
Mobilitatea populației (migrația) – pe orizontală (rural – urban) sau verticală (profesional,
social – criminalitatea „gulerelor albe”, elitistă;

Factorii socio-culturali
Familia – celula de bază a societății;
Nivelurile de instruire școlară – factor de abstinență (proporțional cu instruirea) sau criminogen
(calitativ – criminalitatea sofisticată, a „gulerelor albe”, inaccesibilă celor neinstruiți);
Religia – anumite secte religioase;
Starea civilă – violența conjugală; cei necăsătoriți – delicte sexuale;
Activitățile din timpul liber – asociere în bande sau neintegrarea în societate;
Mass-media – desensibilizarea cu privire la violență;
Discriminarea – prejudecata, segregarea;
Specificul național – temperamentul național, reacția socială specifică fiecărei națiuni;
Influențe criminogene internaționale – țările cu granițele deschise sunt expuse criminalității;
Toxicomania – consumatorii de substanțe halucinogene; alcoolismul acut (beția ușoară sau
gravă) sau alcoolismul cronic (modifică mentalitatea individului în mod fundamental);
Profesia – delincvența profesională (crim. „gulerelor albe”, sofisticată și rafinată, elevată).

Factorii politici
Războiul convențional mai puțin criminogen (fiind reglementat de legea marțială), războiul civil
determină polarizarea societății, anarhia, instabilitatea, anomia.
Revoluția privește modificări structurale, revenirea la stabilitate este dificilă, supune la
schimbări personalitatea indivizilor.
 CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL CRIMINALITĂȚII
MICROCRIMINOLOGIA
persoana individuală privită ca un univers distinct subiectele 62-64

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care reunește noțiunea

biopsihosocială de personalitate și pe cea juridico-penală de infractor.
Personalitatea este rezultatul acumulărilor de ordin bio-psiho-social dobândite pe parcursul
vieții, fiind produsul factorilor exogeni (sociologici) și endogeni (biologici și psihologici).
Legătura cu infrastructura biologică:
Aptitudinile sunt sisteme operaționale, cele de bază sunt moștenite, cele superioare dobândite;
Temperamentul are rol de element explicativ în etiologia crimei, nu există tipuri pure de
temperament (au atât aspecte pozitive cât și negative). Temperamentul este moștenit (rolul
congenitalului și al nativului), nu se modifică, dar poate fi adaptat; este stăpânit de caracter.
Caracterul cuprinde însușiri manifestate constant în conduita individului.
Comportamentul reprezintă conduita, este adaptabil (modelare) prin instruire, socializare.
Adaptarea poate fi:
- pasivă: conservare – reflexe și instincte (provin din ereditate);
- activă: evoluție – voință, inteligență (provin din societate).
Socializarea poate fi pozitivă (conformismul) sau negativă (nonconformismul, respingerea
sistemului de valori).
Comportamentul este produsul tendințelor și valențelor. Tendințele sunt incitații endogene
(sociale – învățarea; biologice – ereditatea). Valențele sunt excitații determinate de mediul social.
Infractorul este persoana care a săvârșit cu vinovăție o faptă cu pericol social, prevăzută,
sancționată de legea penală.

Formarea personalității infractorului

Personalitatea infractorului este o structură dinamică, care se formează până în jurul vârstei de
25 de ani și depinde în egală măsură de influența factorilor endogeni (terenul) și exogeni (mediul).
Conceptul de personalitate orientată antisocial nu înseamnă că individul este predestinat, ci are
o diferență de grad cu determinare multicauzală (trăsături: egocentrism, egoism, lipsa afectivității).
Orientarea antisocială este un proces de durată prin care subiectul asimilează preponderent
informațiile perturbante din mediul social. Conceptul diferă astfel de personalitatea non-delincventă
prin conținutul informațiilor receptate și percepute.
Trăsăturile negative de caracter pot însemna o predispoziție.
Componentele mediului psihosocial cu influență deosebită sunt:
Familia – modelul comportamental al părinților, socializarea primară;
Școala – indivizii neinstruiți nu disting între bine și rău, licit și ilicit; pe de altă parte
ierarhizarea îi exclude pe cei mai puțin dotați, îi marginalizează;
Profesia – constituie o modalitate de evitare a delincvenței prin asigurarea unor venituri oneste,
iar statutul ocupațional instabil poate prefigura delincvența.

Situația preinfracțională și mecanismul trecerii la act

Actul infracțional nu reprezintă decât răspunsul dat de personalitatea orientată antisocial într-o
situație concretă, numită situație preinfracțională – un ansamblu de circumstanțe care preced actul
reprobabil; elementele componente sunt:
- evenimentul care determină formarea ideii infracționale în mintea individului;
- circumstanțele în care fapta este pregătită și executată.
Importantă este și victima, care joacă un rol esențial.
Mecanismul trecerii la act este elementul care diferențiază infractorii de non-infractori prin
aceea că reprezintă impactul dintre personalitate și situația concretă. Individul deliberează și optează
între mai multe variante de conduită.
 REACȚIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII
subiectele 65-71

65. Modelul represiv

La început, reacția socială antiinfracțională a avut un caracter eminamente represiv; cele mai
vechi texte juridice atestă răzbunarea privată nelimitată, precum și forme incipiente ale răzbunării
private limitate și a compoziției.
Reacția primitivă este nelimitată, riposta fiind îndreptată împotriva întregului clan din care face
parte făptuitorul. În mod firesc, represiunea nelimitată a fost abandonată pentru o formă limitată la
făptuitor: legea talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), urmată de compoziție (compensare
materială). Problema autorității capabile să tragă la răspundere - de la justiție divină la dreptul statului.
Represiunea etatizată (ultima formă a reacției represive) se baza pe ideea retributivă, dar a fost
contestată de Platon (care pleda pentru o utilitate socială a pedepsei – în spiritul unei prevenții speciale
prin reeducarea infractorului și a unei prevenții generale prin puterea exemplului).
Cesare Beccaria, fondatorul școlii clasice în dreptul penal, a introdus idei de factură umanistă,
militând pentru respectarea demnității umane. Beccaria susținea ideea de liber arbitru; susținea că
pedeapsa trebuie să descurajeze comportamentul infracțional, iar toți oamenii să fie egali în fața legii.

66. Modelul preventiv, fundamentat de doctrina pozitivistă (Enrico Ferri), contestă ideea școlii
clasice, care susținea teza că toți oamenii ar trebui să fie rezonabili. Pozitiviștii au militat pentru
înțelegerea factorilor ereditari și de mediu care au influențat evoluția individului, și au susținut că
primează comportamentul infracțional și nu actul în sine. Astfel, pedeapsa trebuie să fie un mijloc de
apărare socială cu rol curativ, de vindecare a infractorului – prevenire, nu represiune.

67. Doctrina apărării sociale, pe de altă parte, încearcă o concliere a celor două școli de
gândire (clasică, respectiv pozitivistă), în sensul că finalitatea dreptului penal ar trebui să fie apărarea
socială atât prin prevenire, cât și represiune – protejarea societății prin neutralizarea infractorului, fie
prin reeducarea acestuia, fie prin eliminare. Această gândire a fundamentat ideea de resocializare a
infractorului.

68. Influența criminologiei asupra modelelor de politică penală

Teoriile criminologice vehiculate în doctrină nu s-au reflectat imediat în sfera dreptului penal și
al politicii penale întrucât modificarea acestora trebuie să fie bine argumentată. Teoriile au vizat în
general implementarea unor metode de tratament și reeducare, dar și programe de prevenire a
fenomenului. Influența acestor teorii s-a concretizat la nivelul următoarelor:
Examenul individual – tema examenului psiho-individual a fost susținută de către fondatorii
criminologiei, preluată de majoritatea reprezentanților și implementată la un moment dat.
Programe de prevenire – prevenirea este studiată de majoritatea orientărilor. Cel mai edificator
exemplu îl constituie Chicago Area Project (școala ecologică de la Chicago) care a urmărit ideea că
rata criminalității poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (îmbunătățiri de ordin social,
economic, cultural, atitudinal – implicare activă a cetățenilor).
Modelul curativ (postbelic) – ororile războiului au determinat o respingere a represiunii, fiind
preferată prevenirea și resocializarea. O contribuție importantă au avut avansul criminologiei clinice și
doctrina apărării sociale. S-a constatat că modelul represiv nu previne sau combate criminalitatea
fiindcă desconsideră cauzalitatea. Noul model viza resocializarea și adoptarea unor metode de
tratament care să contribuie la readaptarea socială a individului:
- individualizarea presupune examenul personalității infractorului, formularea unui diagnostic și
elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării; probațiunea ca metodă non-represivă;
- reforma sistemului penitenciar în sensul umanizării acestuia, încurajarea resocializării;
- ideea tratamentului postpenal, sprijinirea infractorului la ieșirea din penitenciar, astfel încât să
evite situațiile criminogene.

69. Tendința represivă, neoclasică

Tendința neoclasică a apărut ca reacție la modelul curativ de politică penală, reiterând vechile
teorii referitoare la efectul descurajant al pedepsei și la importanța închisorii de scurtă durată, care ar
genera un șoc benefic asupra făptuitorilor. Tendința represivă a fost susținută cu priejul exploziei
criminalității în țările occidentale și a universalizării acesteia.
Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana (1991): tendința represivă să se
manifeste în cazul terorismului, crimei organizate și corupției.
Fără a fi partizanul tendinței represive, Jean Pinatel recunoaște că tendința este justificată de
creșterea gravă a infracționalității, fapt ce determină o reacție agresivă de apărare din partea societății,
și atrage atenția asupra mediului penitenciar care constituie o „școală a crimei”, din care infractorii ies
mai versați, mai marcați psihic și mai înrăiți.

70. Tendința moderată

- îndeamnă la echilibru, fiind o politică a bunului simț, dictat de ideea că atât o represiune mai
dură cât și renunțarea la sancțiunea penală vor provoca dificultăți și mai accentuate;
- caută să dea răspunsuri logice efectelor provocate de schimbările intervenite în societate,
- apel pentru o prevenire și combatere a criminaltiății într-o manieră structurală, sistemică –
reducerea discrepanțelor sociale, economice și culturale dintre indivizi ar duce la o integrare socială și
implicare a cetățenilor, deci implicit la reducerea criminalității;
- trebuie încurajate forme ale participării comunității la prevenirea și combaterea criminalității –
alternative viabile la administrarea justiției ar putea fi medierea, arbitrajul și curțile de conciliere.
- diversificarea sistemului de sancțiuni alternative închisorii și adoptarea unor sancțiuni noi,
cum ar fi avertismentul penal, amânarea nelimitată a pronunțării sentinței, măsuri de compensare a
victimei;
- prioritatea acordată pedepsei pecuniare (atât amenda, cât și sistemul „zile-amendă” – mai util
în individualizarea pedepsei pentru gravitate, respectiv starea materială);
- aplicarea mai frecventă a pedepsei care prevede munca în serviciul comunității;
- limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;
- menținerea unor sancțiuni specifice modelului curativ (suspendarea executării pedepsei și
probațiunea);
- diversificarea modalităților de executare a sancțiunii cu închisoarea în „semilibertate”, pentru a
permite făptuitorului continuarea pregătirii școlare, profesionale, contactul cu mediul său social;
- mediațiunea (medierea) și dejuridicizarea.

71. Regionalizarea dreptului penal internațional și cooperarea în materie penală

Regionalizarea dreptului penal:
- deși controlul criminalității rămâne de competența internă a statului, cooperarea regională
trebuie încurajată;
- organismele cu atribuții de cooperare în materie penală trebuie integrate în organizațiile
regionale existente sau pe cale de constituire, în vederea aprofundării integrării regionale;
- armonizarea legislației penale și procesual-penale este dificilă și nu trebuie să condiționeze
instrumentele de cooperare regională în materie penală;
- aceste mecanisme pot să prevadă și proceduri de reglementare a eventualelor diferende;
Apărarea drepturilor omului în cooperarea internațională în materie penală:
- nu este un obstacol în calea cooperării, ci un mod de întărire a supremației dreptului;
- apărarea drepturilor omului este prioritară cooperării în materie penală atunci când cele două
vin în conflict;
- când sunt solicitate să furnizeze asistență internațională în materie penală, statul solicitat
trebuie să ia în considerare măsura în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt efectiv
protejate în statul solicitant.
 CRIMINOLOGIE PREVENTIVĂ
subiectele 72-75

72. Prevenirea criminalității. Importanță și justificare

Criminalitatea mondială preocupă tot mai mult eforturile statale și suprastatale, fie că vorbim de
formele clasice (determinate de inadaptare economică și culturală) sau de criminalitatea organizată sau
a „gulerelor albe”. În contextul schimbărilor contemporane, prevenirea și combaterea criminalității nu
poate fi evitată, indiferent de câte dificultăți și inconveniente ar prezenta.
Pentru România, tranziția la economia de piață și dificultățile de adaptare la democrație după
revoluția din 1989 determină o recrudescență îngrijorătoare a fenomenului criminalității.
Criminologia își propune să evalueze măsurile impuse de cauzele și dinamica fenomenului prin
implementarea unor programe eficiente de prevenire a criminalității, precum și de resocializare și
reinserție socială a delincvenților.
Acest demers se află în strânsă legătură cu scopul general al criminologiei, și anume
fundamentarea unei politici penale eficiente. Criminologia contribuie în acest sens prin:
- studierea stării, dinamicii, esenței și cauzalității criminalității ca fenomen socio-uman;
- dar și fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor și mijloacelor
practice de înfăptuire a prevenirii și combaterii criminalității.
Eficacitatea soluțiilor adoptate depinde de nivelul dezvoltării socio-economice a statului, de
puterea reală a acestuia în implementarea politicilor de prevenire.

Modele de prevenire a criminalității

73. Modelul clasic
Prevenirea generală. Platon a propus înlocuirea ideii retributive cu cea de utilitate socială a
pedepsei – scopul sancțiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forța exemplului), respectiv
prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei asupra infractorului).
Prin intermediul teoriei școlii clasice de drept penal, Beccaria susține că omul este o ființă
rațională care trebuie să suporte consecințele faptelor sale, comise sub imperiul liberului său arbitru:
- cu cât pedeapsa este mai severă, cu atât omul se va abține să comită actul;
- cu cât aplicarea este mai certă și mai rapidă, cu atât prevenția va fi mai eficace.
Școala pozitivistă (Enrico Ferri) consideră că sancțiunea are un succes limitat, fiind necesare
măsuri de ordin social, economic pentru prevenirea fenomenului infracțional. Mai târziu, doctrina
„apărării sociale” a susținut că infractorul trebuie neutralizat (fie prin eliminare, segregare, fie prin
metode curative sau educative) în vederea protejării societății.
Prevenirea specială este ansamblul de măsuri destinate să împiedice săvârșirea unor fapte
antisociale de către persoanele care au înfăptuit deja o infracțiune. Întrucât modelul clasic se bazează
pe efectul intimidant al pedepsei asupra infractorului, în cazul recidiviștilor se impune o pedeapsă
mult mai aspră în vederea neutralizării/incapacitării acestora pentru mai mult timp. În secolele
anterioare, neutralizarea însemna pedeapsa capitală sau exilarea în colonii sau sclavia; începând cu
secolul XX, pedepsele privative de libertate mai severe (chiar detențiunea pe viață) sau măsuri
alternative de educare, reeducare și tratament medical/psihosocial în vederea reintegrării sociale.
Prevenirea criminalității nu se mai face exclusiv prin măsuri de drept penal, ci și prin instituția
controlului social – atât formal (sistemul justiției penale), cât și informal (ONG-uri, specialiști, etc.):
- educarea cetățenilor – popularizarea legislației, relevarea efectelor nocive ale criminalității;
- controlul social specializat (justiție, poliție, control financiar, poliție de frontieră).

74. Modelul social

În fața schimbărilor (globalizarea criminalității, recidivismul), multe sisteme penale optează
pentru măsuri cu caracter social anticipativ, considerate mai eficiente în prevenirea fenomenului. Noul
model presupune implicarea comunității în efortul de prevenire a criminalității, însă carența este dată
tocmai de faptul că presupune coeziune socială, integrare culturală și conștientizare comunitară, care
la rândul lor să genereze un spirit civic valorificat în această direcție.
Prevenirea primară – strategia principală care încearcă să anihileze situațiile criminogene prin:
- crearea condițiilor ncesare socializării pozitive a tuturor membrilor societății;
 - programe de creare a locurilor de muncă, condiții civilizate de habitat, școli, locuri de odihnă,
recreere, instituții de asistență medicală;
În privința familiilor se acționează prin:
- furnizarea de ajutor celor aflaţi în stare de stress economic şi psihologic;
- educarea şi orientarea părinţilor tineri;
- educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate, ori "de socializare negativă".
Şcoala oferă cunoştinţe privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi
morală, implicaţiile crimei, modul în care funcţionează sistemul justiţiei penale, căile de evitare a
comportamentului delincvent.
Angajarea în muncă a tinerilor, esenţială pentru dezvoltarea prin educaţie socială, vizând
încurajarea pentru asumarea responsabilităţii.
Prevenirea secundară – adoptarea și implementarea unei politici penale adecvate; este aria care
se confruntă în mod concret cu fenomenul infracțional; desfășurată de organele legislative (norme
penale) și executive (aplicarea legii).
Prevenirea terțiară – activitățile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai
săvârșit infracțiuni; mijloace: tratament, reeducare, resocializare, reinserția socială a infractorilor.
Modelul social este unul generos, care presupune eforturi materiale și umane, fiind aplicabile în
societăți cu dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interese comune și au ajuns la un anumit nivel
de bunăstare (deci își permit costurile).

75. Modelul situațional (tehnologic) reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunității de

săvârșire a infracțiunilor prin măsuri realiste, relativ simple și cu costuri reduse. În timp ce modelul
social urmărește potențialii infractori, modelul situațional are în vedere potențialele victime, încercând
să reducă situațiile riscante.
Măsuri de securitate:
a) măsuri prin care ţintele devin mai dificile (dispozitive de alarmă, seifuri, etc.);
b) măsuri prin care se înlătură ţintele (ex. autoturism parcat în locurile special amenajate, cu
paza asigurată);
c) măsuri de înlăturare a mijloacelor de săvârșire (verificarea pasagerilor aeroport).
Măsuri care influenţează costurile şi beneficiile infractorilor:
a) marcarea proprietăţii (marcarea bunurilor, le face mai ușor de recunoscut);
b) supravegherea tehnică (interfoane, televiziune cu circuit închis/camere de supraveghere)
c) asigurarea supravegherii zonale (activităţi specifice de patrulare şi control).
Modelul situațional nu prezintă o noutate practică; este corect să se prezinte cetăţenilor situaţia
cât mai exact cu putinţă, pentru ca ei să-şi ia măsuri suplimentare de autoprotecţie.

RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI. INTRODUCERE ÎN CRIMINOLOGIA CLINICĂ

subiectele 76-80

76. Conceptul de resocializare a infractorului

Resocializarea infractorului este domeniul de cercetare al criminologiei clinice, fiind un proces
educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmărește
readaptarea infractorilor la sistemul de norme și valori general acceptate de societate, în scopul
reintegrării sociale a acestora și prevenirii recidivei. Componentele resocializării sunt:
- educarea: transmiterea conduitei dezirabile, instruirea/modelarea individului deviant (nu
neapărat infractor);
- reeducarea: corijarea comportamentului unui infractor prin privarea de libertate, probațiune,
individualizare (raportată la personalitatea făptuitorului, gravitatea faptei, etc.);
- tratamentul: consultarea infractorului (observația, interacțiunea, prognosticul), diagnosticul
(asupra personalității), prognosticul (cât timp este necesar pentru corijare fără recidivă), tratamentul
(metode terapeutice; experimental numai cu acordul subiectului).

77. Criminologia clinică. Definiție și apariție

Criminologia clinică este o știință aplicată care se concretizează în examinarea multidisciplinară
a cazului individual, formularea unui diagnostic, a unei ipoteze asupra conduitei ulterioare
(prognostic) și luarea unei decizii asupra tratamentului ce se va aplica în scopul resocializării
infractorului și prevenirii recidivei.
- Cesare Lombroso a susținut necesitatea examenului medico-psihologic;
- Raffaele Garofalo a insistat asupra caracterului indispensabil al anchetei sociale;
- primele realizări în America Latină, unele țări europene, lumea anglo-saxonă;
- preluată în sistemul execuțional penal, integrându-se în domeniul judiciar;
- dosarul de personalitate (familia, anturajul, profesia, examen medical) făcut în penitenciar;
- de reținut: conceptul de personalitate a infractorului, cea mai mare cucerire a criminologiei.

78. Starea periculoasă a infractorului presupune evaluarea capacității infracționale și a

posibilității de adaptare la mediul social a delincventului, nefiind o noțiune juridică, ci o realitate
clinică observabilă. Distingem între două forme:
- forma cronică: persoana dispusă oricând să comită o faptă ilicită – ex.: recidiviștii; aproape
imposibil de tratat;
- forma iminentă (acută): nu acceptă un comportament nonconformist, are o socializare
pozitivă, dar la un moment dat nu se mai cenzurează comportamental, schimbare determinată de un
stimul extern – reacția spontană, iminentă specifică lumii animale;
Aprecierea stării periculoase duce la formularea unui diagnostic, prognostic și a tratamentului.
Metodele și tehnicile utilizate în criminologia clinică: observarea; experimentarea (pe bază de
variabile induse sau deduse; teste psihologice); interpretarea:
- aprecierea personalității delincventului – formularea unui diagnostic criminologic;
- exprimarea unei ipoteze (prognostic criminologic);
- formularea unui program de tratament biopsihosocial.

79. Diagnosticul criminologic se formulează în trei etape succesive:

- aprecierea capacității infracționale – analiza unor trăsături care compun personalitatea
orientată antisocial: agresivitate, labilitate afectivă (trecerea rapidă de la o stare emoțională la alta),
egocentrism, indiferența afectivă (traume puternice la începutul copilăriei; infracțiuni violente, fără
remușcări);
- evaluarea inadaptării sociale (în ce măsură nu reacționează armonios la schimbările din
societate) – aptitudini fizice, psihice, profesionale, aspirații; un individ valoros și cu aspirații înalte va
ridica probleme de adaptare într-un microclimat social mediocru; o persoană mediocră, dar cu aspirații
care îi depășesc posibilitățile reale va întâmpina în mod similar probleme, se va comporta inadecvat și
va fi respinsă de un mediu social elevat;
- aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obținute anterior (ex.: capacitate
ridicată + adaptabilitate = poate rezulta în criminalitatea „gulerelor albe”).

80. Programe de tratament

1. Psihoterapii individuale
a) Psihanaliza - vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre
sau comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării
acestora prin conştientizare.- 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână
b) Psihoterapia raţională-conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi
negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze
2. Psihoterapii colective
-interacţiuni la nivelul grupului
a) Psihoterapiei de grup, inter-relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin
personal pe care le ridică participanţii.
-discuţia liberă
b) Metoda relaţiilor de grup,- punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă
legea.