PIAȚA INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI COMPONENTELE SALE

1. Evoluţia conceptului de „piaţă internă”

Realizarea unei pieţe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape
în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piaţa comună şi ajungând în
prezent la piaţa internă. Trecerea de la stadiul de piaţa comună la stadiul de piaţa
internă nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare
superioară a problemelor comunitare, având la bază noţiunea de integrare.
 „Piaţa comună” a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor
comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a
schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale
(constând în eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea unui tarif vamal
comun), eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei
libere circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Realizarea pieţei comune
a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.
Conceptul de piaţă comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispoziţiile
Tratatului. Noţiunea de “piaţă comună”, pe care s-a bazat iniţial strategia de integrare
a activităţilor economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune
în domeniul economic, cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea liniilor politice directoare,
precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. În acest sens, noţiunea de
“piaţă comună” dobândeşte implicaţii juridice (care presupun adoptarea unor
reglementări imperative pentru buna funcţionare a pieţei) şi politice (care presupun fie
stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea
altor politici între statele membre şi Comunitate/Uniune).
Piaţa comună a fost prevăzută să se realizeze pe o perioadă de tranziţie ce urma să
expire la 31 decembrie 19691.
Până la expirarea perioadei de tranziţie doar o parte a măsurilor stabilite pentru
realizarea pieţei comune au fost finalizate, acestea fiind:
- uniunea vamală propriu-zisă – finalizată la 1 iulie 1968;
- eliminarea cotelor vamale;
- libera circulaţie a lucrătorilor, în unele condiţii;
- armonizarea sistemului de taxe prin introducerea generală a TVA-ului.
Celelalte obiective care vizau realizarea pieţei comune nu au fost însă finalizate până
la sfârşitul perioadei de tranziţie stabilite în acest scop.
Barierele comerciale indicau menţinerea frontierelor fie de natură fizică (controlul
bunurilor şi persoanelor la frontierele interne), fie de natură tehnică (un ansamblu de reguli
procedurale naţionale aplicabile), fie legate de sistemul de taxare (menţinerea taxelor indirecte
la cote diferite, ceea ce determina formalităţi costisitoare de trecere a frontierelor).
Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 au fost destul de mici în
raport de obiectivele comunitare propuse, Uniunea a hotărât să utilizeze o abordare nouă,
calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică şi a propus realizarea
unei „pieţe interne”.
 Trecerea la conceptul de „piaţă internă” a fost stabilită prin Cartea Albă a Comisiei
Europene din 1985 şi a fost încorporată în tratatele comunitare prin intermediul Actului Unic
European (1986).

1
Reglementarea perioadei de tranziţie a fost stabilită prin dispoziţiile art. 8 par. 1 din Tratatul CEE, în prezent abrogate

1
 Piaţa internă poate fi definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne, în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un control
la frontierele interne ale Uniunii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale.
Ideea de piaţă internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985
Consiliul European a fixat ca dată pentru finalizarea acesteia sfârşitul anului 1992 şi a solicitat
Comisiei Europene să pregătească un program şi un calendar al implementării pieţei interne.
În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care fost
aprobată de Consiliul European în iunie 1985 şi conţinea 300 măsuri legislative grupate pe
trei obiective principale:
- eliminarea frontierelor fizice;
- eliminarea frontierelor tehnice;
- eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe.
Trecerea de la conceptul „piaţă comună” menţionată în tratatele iniţiale, la conceptul
„piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Uniunii, care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond,
presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.
Elementele Pieței Interne sunt:
- Libera circulație a persoanelor;
- Libera circulație a mărfurilor;
- Libera circulație a serviciilor;
- Libera circulație a capitalurilor.
Legătura dintre aceste elemente se realizează prin intermediul liberei concurențe
la nivel unional.

2. Libera circulaţie a mărfurilor

2.1. Temei juridic

Temeiul juridic al liberei circulaţii a mărfurilor îl constituie, în principal, dispoziţiile

art.28-29 din versiunea consolidată a Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE),
modificat prin Tratatul da la Lisabona, care stabilesc regulile esenţiale privind libera
circulaţie a mărfurilor, aceste reguli fiind detaliate prin dispoziţiile art.30-32 din versiunea
consolidată.
Dreptul derivat al Uniunii Europene oferă un ansamblu variat de reglementări concrete
cu privire la realizarea efectivă a liberei circulaţii a mărfurilor.
În preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene2 este afirmată
intenţia Uniunii de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi de a asigura libera
circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.

2.2. Acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a mărfurilor

Libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Uniunii implică:
a) - interzicerea între statele membre a taxelor vamale şi a altor taxe cu caracter
echivalent;
b) – crearea unei Uniuni Vamale și adoptarea unui tarif vamal comun pentru
comerţul dintre statele membre şi statele terţe;
c) - interzicerea oricăror restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
d) - reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
2
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost adoptată la 28 septembrie 2000. Tratatul de la Lisabona include
Carta într-o declaraţie anexă.

2
 2.2.1. Realizarea Uniunii vamale şi instituirea tarifului vamal comun

Conform dispoz.art.28-TFUE, Uniunea se bazează pe o uniune vamală care cuprinde

ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea între statele membre a tarifelor
vamale la import şi la export şi a tuturor taxelor cu un efect echivalent ca şi adoptarea unui
tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţările terţe.
 Uniunea vamală nu reprezintă un scop în sine, ci doar cadrul de realizare al pieţei
comune.
Conform art 3 par.1 lit a) TFUE, în urma modificărilor intervenite prin Tratatul de la
Lisabona, în domeniul uniunii vamale, competenţa Uniunii este exclusivă.
Instituirea uniunii vamale între statele membre presupune crearea unor condiţii de
concurenţă reală între participanţii la circuitul productiv şi comercial, ducând la introducerea
pe piaţă a unor produse competitive, variate, la preţuri cât mai apropiate de costurile de
producţie.
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de tranziţie prevăzut până la
sfârşitul anului 1992. În reglementarea iniţială prevăzută în art.12 din Tratatul CE (art. 25
după Tratatul de la Amsterdam), uniunea vamală presupunea interzicerea în comerţul dintre
statele membre ale Uniunii a taxelor vamale şi a altor taxe cu caracter echivalent.
Realizarea uniunii vamale presupune şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile
dintre statele membre şi ţările terţe. Conform instituirii acestui tarif vamal comun, orice marfă
intră pe teritoriul comunitar va fi supusă plăţii acestuia, indiferent care este ţara de intrare în
spaţiul comunitar.
 Tariful vamal comun a fost stabilit prin dispoziţiile Regulamentului nr. 950/68 din
28 iunie 19683 al Consiliului şi a fost pus în aplicare de la 1 iulie 1968, când a înlocuit
tarifele vamale naţionale ale statelor membre. Tariful vamal comun se publică anual în
forma actualizată în Jurnalul Oficial şi este format din două părţi:
- Nomenclatorul, care cuprinde descrierea şi caracteristicile mărfurilor vămuite,
în funcţie de care se stabilesc taxele vamale. Nomenclatorul este structurat pe poziţii
şi subpoziţii, numerotate cu cifre şi este întocmit pe baza dispoziţiilor Convenţiei
internaţionale privind descrierea armonizată a mărfurilor şi sistemul de codificare4.
- Partea tarifară, care cuprinde taxele, procentele aplicabile şi alte măsuri tarifare.
Tariful vamal comun se aplică mărfurilor importate din ţările terţe prin intermediul
autorităţilor naţionale ale statului membru pe teritoriul căruia se realizează intrarea mărfurilor
în spaţiul comunitar. În aceste cazuri, autorităţile statului respectiv acţionează în interesul
Uniunii. Statele membre au în competenţă organizarea serviciilor vamale naţionale,
3
Acest regulament a fost modificat ulterior de mai multe ori prin: Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23
iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi Tariful vamal comunitar (Jurnalul Oficial L 256,
07/09/1987); Regulamentul 1228/2000 din 31 mai 2000 al Consiliului; Regulamentul nr. 1264/2000;
nr.2265/2000; nr.2559/2000 ale Consiliului. În baza art. 2 al Reglementarii Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2
iulie 1987 a fost stabilit TARIC (Tariful Integrat al Comunităţilor Europene) privind nomenclatorul statistic şi
tarifar şi Tariful Vamal Comun; TARIC-UL se bazează pe Nomenclatura Combinată (NC) care are aproximativ
10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) şi care constituie nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal Comun,
precum şi pentru întocmirea statisticilor de comerţ exterior al Uniunii şi de comerţ între statele membre; TARIC
cuprinde aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu doua cifre suplimentare sau cu un cod adiţional) create
pentru a face distincţie între diverse aspecte: eliminarea tarifului, cotele tarifare, preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane
de tarifare), sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping şi cu
caracter protecţionist, taxe cu caracter protecţionist, componente agricole, valori per unitate, valori standard de import, preţuri
de referinţă şi minime, interziceri la import, restricţii la import, supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţii la
export, supravegherea exportului, refinanţarea exportului;).
4
Regulamentul (CE) nr. 1231/2007 al Comisiei din 19 octombrie 2007 privind clasificarea anumitor mărfuri în
Nomenclatura Combinată (JO L 279, 23.10.2007, p. 3-7). Regulamentul (UE) nr. 153/2010 al Comisiei din 23 februarie 2010
privind clasificarea anumitor mărfuri în Nomenclatura combinată (Jurnalul Oficial L 048 , 25/02/2010 p. 0005 – 0006)

3
efectuarea controlului vamal şi constatarea eventualelor încălcări ale tarifului vamal
comun.
La 12 oct. 1992, Consiliul a adoptat Codul Vamal Comunitar 5, care stabileşte
procedura operaţiunilor de vămuire.

2.2.2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent

Pentru realizarea unei libere circulaţii a mărfurilor, în afara interzicerii taxelor vamale
şi taxelor cu efect echivalent, la nivelul comunitar au fost interzise şi restricţiile cantitative sau
măsurile cu caracter echivalent, care ar fi putut afecta realizarea acestei libertăţi.
În acest sens, prin dispoziţiile art.34 TFUE – restricţiile cantitative la import, ca şi
toate măsurile cu efect echivalent, sunt interzise între statele membre6.
De asemenea, conform dispoziţiile 35 TFUE, restricţiile cantitative la export, ca şi
toate măsurile cu efect echivalent, sunt interzise între statele membre.
Măsurile cu caracter echivalent restricţiilor cantitative au fost definite de Comisie ca
fiind „orice reguli şi prevederi administrative constituind o barieră la import sau la export
care s-ar putea realiza, inclusiv acele prevederi şi practici care ar face importul sau exportul
mai scump sau mai dificil în comparaţie cu vânzările din producţia internă pe piaţa
naţională”7.
Interzicerea restricţiilor cantitative precum şi a măsurilor cu efect echivalent se aplică
atât măsurilor naţionale, cât şi măsurilor luate de instituţiile comunitare.
Comisia a subliniat faptul că prevederile care se aplică nediscriminatoriu importurilor
şi produselor indigene nu constituie, de regulă, măsuri având efect echivalent restricţiilor
cantitative.

2.2.3. Reorganizarea monopolurilor cu caracter comercial

Prin reglementări naţionale statele membre pot acorda unei întreprinderi sau instituţii
de stat drepturi exclusive asupra importurilor şi exporturilor, instituindu-se astfel monopoluri
de stat cu caracter comercial în anumite domenii.
Aceste monopoluri pot să introducă restricţii şi discriminări care să afecteze libera
circulaţie a mărfurilor prin măsuri privind: fixarea condiţiilor de aprovizionare şi desfacere a
mărfurilor; drepturi exclusive de vânzare – cumpărare; controlul exercitat asupra importurilor
şi exporturilor.
Pentru a fi preîntâmpinate restricţiile şi discriminările privind libera circulaţie a
mărfurilor prin activitatea desfăşurată de monopolurile de stat cu caracter comercial, prin
art.37 par.1 TFUE s-a stabilit pentru statele membre obligaţia de a reorganiza monopolurile
naţionale prezentând un caracter comercial, astfel încât să fie asigurată, în privinţa condiţiilor
de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor
membre. Conform prevederilor art.37 par.1 alin.2 TFUE, aceste dispoziţii se aplică oricărui
organism prin care un stat membru, de jure sau de facto, controlează, dirijează sau
influenţează sensibil, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.
Aceste dispoziţii se aplică de asemenea monopolurilor de stat delegate8.

5
Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (JO L 302,
19.10.1992, p. 1-50).
6
Aceste cote restrictive au fost eliminate în mod progresiv până la sfârşitul perioadei de tranziţie aşa cum stabilea art. 32 din
Tratat (abrogat prin TA).
7
O.Manolache, op. cit., p. 175
8
Monopolurile delegate sunt întreprinderile private cărora le-au fost concesionate prin reglementări naţionale activităţi
importante în anumite domenii (de exemplu, producţia şi desfacerea alcoolului).

4
 Prin dispoziţiile art.37 par.2 TFUE se stabileşte, în sarcina statelor membre, obligaţia
de a se abţine de la orice măsură nouă contrară principiilor enunţate la par. 1 sau care
restrânge aria de acţiune a articolelor relative la interzicerea tarifelor vamale şi a restricţiilor
cantitative între statele membre.
Curtea de Justiţie a precizat că această obligaţie a fost inclusă în sistemul juridic al
statelor membre şi creează drepturi individuale pentru resortisanţii acestora, pe care
tribunalele naţionale trebuie să le protejeze.
Conform dispoziţiilor art.37par.4TFUE, în cazul unui monopol cu caracter comercial
cuprinzând o reglementare destinată să faciliteze accesul la produse agricole sau obţinerea
prin vânzarea lor a unor preţuri cât mai bune, vor fi asigurate garanţii echivalente pentru
angajarea şi nivelul de viaţă al producătorilor interesanţi.

3. Libera circulaţie a persoanelor

3.1. Temei juridic

Temeiul juridic general al liberei circulaţii a persoanelor îl constituie un ansamblu de

dispoziţii cuprinse în mai multe reglementări ale Uniunii Europene, după cum urmează:
 Dispoziţii cuprinse în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), după
cum urmează:
- art.26 TFUE, care stabileşte piaţa internă, aceasta incluzând şi libera circulaţie a
persoanelor;
- art.20-25 TFUE , care reglementează cetăţenia Uniunii Europene;
- art.45 TFUE privind libera circulaţie a forţei de muncă;
- art.77 – 79 TFUE relative la „Politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil
şi imigrarea”;
 art.45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale;
 Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele
comune (din 14 iunie 1985);
 Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a
controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990).
Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări cuprinse în
dreptul derivat al Uniunii Europene.

3.2. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor

Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului

membru pe teritoriul căruia aceştia se află şi îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte
state membre care se află şi muncesc pe teritoriul aceluiaşi stat. Aceste discriminări pot să
privească condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea
unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar.
Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – Piaţa
Internă – care nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a
restricţionării circulaţiei persoanelor.
Sensul conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la apariţia sa,
odată cu evoluţia reglementărilor comunitare (ajungând de la persoana privită doar ca agent
economic la noţiunea de cetăţean al Uniunii).
Libera circulaţie a persoanelor se poate prezenta în una din următoarele forme:
a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de sejur pe teritoriul celorlalte state membre;

5
 b) dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă
salariate;
c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru, care presupune accesul la
activităţile nesalariate, la constituirea şi gestionarea întreprinderilor.
Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor
Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene domeniul de aplicare a liberei circulaţii
a persoanelor a fost extins.
a) Iniţial, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de
lucrător sau furnizor de servicii.
Astfel, art.45 par.1 TFUE a stabilit că libera circulaţie a forţei de muncă este garantată
în interiorul Uniunii. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei
de muncă din statele membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de
muncă - conform art.45 par.2 TFUE.
Pentru a beneficia de această libertate era necesar faptul ca lucrătorul să aibă
naţionalitatea unuia dintre statele membre.
Condiţiile pentru acordarea naţionalităţii erau stabilite în mod suveran de fiecare stat
membru în parte.
Conform dispoziţiilor art.45 par.3 TFUE, conţinutul libertăţii de circulaţie a
lucrătorilor cuprinde, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de securitate
publică sau de sănătate publică, dreptul lucrătorilor:
- de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
- de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
- de şedere într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi salarizate
conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care se aplică
angajării forţei de muncă;
- de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în
condiţiile ce vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie.

b) Ulterior, de libera circulaţie a persoanelor au beneficiat şi resortisanţii unui stat

membru care nu desfăşoară o activitate salarială pe teritoriul altui stat membru, dar dispun
de mijloace suficiente de trai.
Dreptul general de sejur a fost reglementat iniţial prin Directiva nr.90/364/CEE a
Consiliului9.

c) Dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul unui stat membru este recunoscut

lucrătorilor salariaţi sau independenţi migranţi, care au ocupat un loc de muncă în acest
stat.
Acest drept este reglementat iniţial prin dispoziţiile Regulamentului nr.
1251/70/CEE al Consiliului din 29 iunie 197010.

d) Dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii

Uniunii şi membrii familiilor acestora
Acest drept este reglementat prin dispoziţiile Directivei 2004/38/CE  din 29 aprilie
2004 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora .
Dreptul de liberă circulaţie este recunoscut oricărui cetăţean al Uniunii care se
deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este,
precum şi membrilor familiei sale, care îi însoţesc sau li se alătură.
9
Abrogată prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
10
În prezent dreptul de şedere permanentă este reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

6
 Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de
cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerin ţei de a de ţine o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în
cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, dobândesc dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul acestuia.
Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe
din statul membru gazdă pe o perioada care depăşeşte doi ani consecutivi.
Drepturi și obligații:
- pentru șederi mai scurte de trei luni: singura cerință este ca cetățenii Uniunii să
aibă un act de identitate sau un pașaport valabil. Statul membru gazdă poate
solicita persoanelor în cauză înregistrarea prezenței lor în țară.
- pentru șederi de peste trei luni: dacă nu lucrează, cetățenii UE și membrii
familiilor lor trebuie să dispună de resurse suficiente precum și de o asigurare de
sănătate pentru a garanta că nu devin o povară pentru serviciile sociale din statul
membru gazdă pe perioada șederii. Cetățenii Uniunii nu au nevoie de permise de
ședere, însă statele membre le pot solicita să urmeze o procedură de înregistrare la
autoritățile competente. Acei membri ai familiei unui cetățean UE care nu sunt
resortisanți ai unui stat membru trebuie să solicite un permis de ședere valabil pe
durata șederii lor sau pe o perioadă de 5 ani.
- dreptul de ședere permanentă: cetățenii Uniunii dobândesc acest drept după o
perioadă de cinci ani de ședere legală neîntreruptă, în cazul în care nu s-a aplicat
nicio hotărâre de expulzare împotriva lor. Acest drept nu mai este supus niciunei
condiții. Aceeași regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt
cetățeni ai unui stat membru și care au coabitat cu un cetățean al Uniunii timp de
cinci ani. Dreptul de ședere permanentă poate fi pierdut doar în cazul unei absențe
de mai mult de doi ani consecutivi din statul membru gazdă.
- restricții privind dreptul de intrare și de ședere : cetățenii Uniunii sau membrii
familiilor lor pot fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine
publică, siguranță publică sau sănătate publică. Se oferă garanții pentru a se
asigura că aceste decizii nu sunt luate din motive economice, respectă principiul
proporționalității și se bazează pe conduita personală, printre altele.

3.3.Limitarea dreptului la libera circulaţie a persoanelor

Prin dispoziţiile Tratatului sunt prevăzute şi câteva situaţii de limitare a liberei

circulaţii a persoanelor:
a) O primă situaţie, prevăzută prin dispoziţiile art.45 par.3 TFUE presupune că libera
circulaţie a lucrătorilor poate fi exercitată, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de
ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică11.
Determinarea în mod concret a motivelor de ordine publică, de securitate publică sau
de sănătate publică rămân la latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a
dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul său.
b) O altă situaţie de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor, prevăzută
prin dispoziţiile art. 45 par.4 TFUE interzice angajările în posturile din administraţia
publică.
Curtea de Justiţie a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că „astfel de posturi
prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături speciale de loialitate faţă
11
Această limitare a fost reglementată iniţial prin Directiva nr. 64/221 a Consiliului – abrogată ulterior, prin Directiva
2004/38/CE; de asemenea restricţia este prevăzută şi în art. 2 par. 2 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen privind
eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (Schengen – 19 iunie 1990).

7
de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de
naţionalitate”12.
c) O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este prevăzută
în art.51 alin.1 TFUE , care dispune că sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind
libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile participând în
acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice.
d) De asemenea, art.51 alin.2 TFUE dispune că Consiliul, statuând cu majoritate
calificată pe baza propunerii Comisiei, poate excepta anumite activităţi de la aplicarea
dispoziţiilor privind dreptul de stabilire.13 Textul nu oferă alte detalii privind natura
activităţilor ce pot fi exceptate, lăsând la latitudinea instituţiilor comunitare implicate
aprecierea situaţiilor concrete în care s-ar impune exceptări.
e) O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale
privind accesul la exercitarea unor activităţi non-salariale.
Conform dispoziţiilor art.53 par.1 TFUE, cu scopul de a facilita accesul la activităţile
non-salariale şi exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De asemenea Consiliul emite directive în
vederea coordonării reglementărilor naţionale privind accesul la exercitarea activităţilor non-
salariale.

4. Libera circulaţie a serviciilor

4.1. Temei juridic

Libera circulaţie a serviciilor are la bază următoarele dispoziţii cu caracter general,

cuprinse în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene:
- art.49-54 TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spaţiul comunitar;
- art.56-61 TFUE , care reglementează în mod concret serviciile.
Aceste dispoziţii de bază sunt completate cu reglementări interne adoptate de
instituţiile Uniunii Europene.

4.2. Conţinutul liberei circulaţii a serviciilor

4.2.1. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor

şi libera circulaţie a serviciilor
Deşi cele două libertăţi au fost reglementate distinct prin dispoziţiile Tratatului de la
Roma (CE) libertatea de stabilire fiind analizată în cadrul dispoziţiilor privind libera circulaţie
a persoanelor, totuşi, aceste libertăţi au numeroase puncte comune, şi mai ales un scop comun
care vizează eliminarea barierelor economice din cadrul Pieţei Interne14.
Libera circulaţie a serviciilor nu poate fi realizată decât în mod coordonat cu
realizarea libertăţii de stabilire a persoanelor.
12
CJCE– Hot. Prov. din 17 decembrie 1980 (Comisia c Belgiei)
13
Articolul 21 TFUE (ex.18 TCE) CE şi articolul 27 din Directiva 2004/38/CE  din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European
şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat
membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat
pentru că se afla acolo în situaţie de „şedere ilegală”, cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o
ameninţare reală, prezentă si suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, măsura
restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a
ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanţei de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în
cauza cu a cărei soluţionare este sesizată.
14
Acest mod de abordare separată a celor două libertăţi a fost depăşit prin reglementările cuprinse în Tratatul de la Lisabona,
prin ale cărei dispoziţii se realizează o abordare coordonată a celor două libertăţi.

8
 Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul unui stat
membru de către prestatori aparţinând altui stat membru comunitar, implicând şi libertatea
de stabilire a prestatorului pe teritoriul acelui stat.
Libera circulaţie a serviciilor reprezintă o componentă importantă a realizării pieţei
unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de
producţie la nivel comunitar.
Prin dispoz.art.57 alin.1 TFUE este calificată noţiunea de „servicii”. Conform acestor
dispoziţii, în înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit
în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind
libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor.
Referitor la dreptul de stabilire, art.49 alin.1 TFUE dispune că restricţiile asupra
libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt
interzise. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind crearea de agenţii, sucursale sau
filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru.
Libertatea de stabilire cuprinde, conform dispoziţiilor art.49 alin.2 TFUE accesul la
activităţile independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea
întreprinderilor şi în special a societăţilor în sensul art.54 par.2 TFUE, în condiţiile definite de
legislaţia ţării gazdă pentru proprii ei resortisanţi, sub rezerva dispoziţiilor relative la
capitaluri.
Libertatea de stabilire implică interzicerea discriminării între resortisanţii proprii şi
resortisanţii altui stat membru, impunând o egalitate de tratament între aceştia. Măsurile în
vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată, sunt adoptate de
către Parlamentul European şi Consiliu, prin procedura legislativă ordinară.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia exercită funcţiile care le sunt atribuite
privind dreptul la stabilire, prin următoarele modalităţi :
a) acordând prioritate activităţilor în cazul cărora libertatea de stabilire are o
contribuţie deosebit de utilă pentru dezvoltarea producţiei şi a schimburilor comerciale;
b) asigurând o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente, în vederea
cunoaşterii situaţiilor particulare din diversele sectoare de activitate din cadrul Uniunii;
c) eliminând acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din legislaţia
internă, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar
constitui un obstacol în calea libertăţii de stabilire;
d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi pe teritoriul altui stat membru,
posibilitatea de a rămâne pe acel teritoriu, pentru a începe acolo activităţi independente;
f) eliminând progresiv restricţiile aduse libertăţii de stabilire în fiecare ramură de
activitate luată în considerare, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare pe
teritoriul unui stat membru a unor agenţii, sucursale, sau filiale şi, pe de altă parte, condiţiile
de acces ale personalului sediului principal în organele de gestiune sau de supraveghere a
acestora;
g) asigurând garanţiile cerute în statele membre de societăţi, în măsura necesităţilor şi
cu scopul de a le face echivalente pentru a proteja atât interesele asociaţilor cât şi pe cele ale
terţilor;
h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condiţiile
de stabilire..
De la regula libertăţii de stabilire, Tratatul reglementează şi excepţiile în care acest
drept poate fi restricţionat. Astfel de excepţii sunt reglementate prin dispoziţiile art51
TFUE, art.52 par.1 TFUE.

4.2.2. Modalităţi de realizare a liberei circulaţii a serviciilor

9
 În dreptul comunitar, conform dispoziţiilor art.57 alin.1 TFUE, prin noţiunea de
„servicii” se înţelege ansamblul prestaţiilor furnizate în mod normal în schimbul
remunerării, şi care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Din analiza textului rezultă că această noţiune este definită ca având un caracter
caracter subsidiar în raport cu definirea noţiunii de liberă circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor, însă trăsăturile sale specifice rezultă din analiza unor criterii
stabilite prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie:
a) prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru, altul decât cel al
destinatarului prestaţiei, astfel încât să se constate o trecere a unei frontiere interne
comunitare;
b) prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice;
c) prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.
Tratatul de la Roma CE prevede în art.56 par.1 TFUE (ex.art.49 par.1 TCE), că
restricţiile asupra liberei prestări a serviciilor în interiorul Uniunii sunt interzise în ceea ce
priveşte pe resortisanţii statelor membre stabiliţi într-o ţară a Uniunii diferită de cea a
destinatarului prestaţiei.
Conform dispoziţiilor art.57 alin.2 TFUE (ex.50 alin.2 TCE), serviciile cuprind în
special:
- activităţi cu caracter industrial;
- activităţi cu caracter comercial;
- activităţi artizanale;
- activităţile profesiunilor liberale.
Prestatorul serviciilor poate să îşi exercite şi cu titlu temporar activitatea în ţara în care
este furnizată prestaţia, în aceleaşi condiţii ca cele pe care această ţară la impune propriilor săi
resortisanţi, conform dispoziţiilor art.57 alin.3 TFUE.
În această situaţie prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde
prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire.
Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor sunt persoanele fizice şi persoanele juridice
care prin activităţile lor se plasează în câmpul de aplicare a dreptului comunitar.

4.2.3. Recunoașterea diplomelor și calificărilor în UE

Faţă de reglementările generale cuprinse în Tratat, reglementările cuprinse în dreptul
comunitar derivat oferă un cadru juridic de realizare concretă a liberei circulaţii a serviciilor,
completând în acest fel dreptul comunitar originar în acest domeniu.
Astfel, prin directive ale Consiliului au fost reglementate aspecte privind asigurarea
accesului la anumite profesii prin recunoaşterea reciprocă a diplomelor;

 Accesul la profesiile reglementate

Profesiile reglementate sunt cele a căror exercitare este condiţionată în anumite state, de
un nivel de pregătire profesională determinat prin reglementări naţionale.
La nivel naţional, statele au libertatea de a stabili un nivel minim al condiţiilor de calificare
profesională pentru exercitarea unei profesii15.
Guvernele ţărilor UE răspund de sistemele de educaţie şi au libertatea de a aplica propriile
norme, inclusiv în materie de recunoaştere a calificărilor universitare.
Compararea ”nivelului”de studii. În funcţie de ţara în care diploma vă este „evaluată" şi de
scopul acestui demers, centrul ENIC/NARIC o va evalua el însuşi sau o va transfera către
autoritatea competentă.
15
La nivel naţional fost adoptată Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate.

10
 Conform principiului recunoaşterii reciproce a profesiilor, statele membre au obligaţia să ia
în considerare calificarea profesională obţinută de o persoană în alt stat membru şi să aprecieze
dacă această calificare corespunde exigenţelor impuse de legislaţia proprie. Iniţial, la nivel
comunitar s-a încercat armonizarea legislativă în domeniu prin adoptarea unor directive
specializate, pentru fiecare profesie în parte.
Ulterior, după 1988, constatându-se o eficienţă limitată a rezultatelor concrete înregistrate
în practică, s-a procedat la adoptarea unui sistem legislativ general, bazat pe principiul
recunoaşterii reciproce a diplomelor.

* Directivele generale16 de recunoaştere reciprocă a diplomelor şi certificatelor stabilesc

condiţiile generale pentru exercitarea unor profesii, fără să fie făcute referiri concrete la anumite
domenii de exercitare.
Criteriile generale avute în vedere de aceste directive vizează:
- durata studiilor;
- exigenţele de exercitare a unor profesii privind principiile moralităţii, eticii, onorabilităţii,
deontologiei profesionale;
- condiţiile de exercitare a unei profesii care nu este reglementată în statul membru unde se
prestează serviciul.
Directivele generale încearcă să stabilească un sistem de recunoaştere reciprocă, analizând
aproape toate ipotezele posibile de exercitare a unor profesii în scopul determinării condiţiilor
generale de acces la exercitarea acestora.
În urma generalizării au fost codificate în prezent cinci ipoteze de recunoaştere reciprocă
a diplomelor, având regimuri diferite, cu măsuri de compensare privind insuficienţa pregătirii
de o mai scurtă durată din statul căruia aparţine prestatorul.
Cu toate acestea, statul membru pe teritoriul căruia se prestează serviciul poate să ceară
dovada unei experienţe profesionale, efectuarea unor stagii în practică sau trecerea unor probe
de aptitudini, fără ca acestea să fie calificate drept discriminări sau restricţii privind libera
circulaţie a serviciilor.

* Directivele speciale17 au vizat anumite profesii, ca de exemplu cele de: farmacişti,

asistenţi medicali, veterinari, arhitecţi, avocaţi, medici18.

16
Dintre acestea menţionăm:
- Directiva nr.2005/36/CE referitoare la recunoaşterea calificărilor profesionale care înlocuieşte Directiva nr.89/48/CEE din
21 decembrie 1988 privind recunoaşterea calificărilor profesionale obţinute în urma finalizării studiilor superioare cu o durată
de minim trei ani în ceea ce priveşte recunoaşterea în România a diplomei de avocat;- Directiva nr.2006/123/CE a
Parlamentului European privind serviciile în cadrul pieţei interne.- Directiva 92/51/CEE din 18.06.1992 privind al doilea
sistem general de recunoaştere a educaţiei şi formării profesionale; - Directiva 1999/42/CEE a Consiliului şi Parlamentul
European din 7 iulie 1999 privind stabilirea unui mecanism pentru recunoaşterea calificărilor profesionale.
17
Exemple de directive speciale:
- Directiva Consiliului nr.93/16 din 5 aprilie 1993 pentru înlesnirea liberei circulaţii a medicilor şi recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor dovezi de calificare formală a acestora;
- Directiva Consiliului nr.85/433 din 16 septembrie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor
titluri pentru farmacişti;
- Directiva Consiliului 78/687 din 25 iulie 1978 cu privire la coordonarea prevederilor legislative, regulamentare sau
administrative referitoare la activităţile practicienilor stomatologi;
-Directiva Consiliului nr.78/1026 din 18 decembrie 1978 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor
dovezi ale calificării în medicină veterinară;
- Directiva Consiliului nr. 85/384 din 10 iunie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor dovezi
de calificare oficiale din domeniul arhitecturii.
18
Legea nr100/2001 privind recunoaşterea diplomelor şi a certificatelor de studii străine, pune în practică Directivele
Consiliului numărul 89/48/CEE şi numărul 92/51/CEE privind sistemul general de recunoaştere a calificărilor profesionale şi
ale Directivelor Consiliului numerele 77/452/CEE, 77/453/CEE, 78/686/CEE, 78/687/CEE, 78/1026/CEE, 78/1027/CEE,
80/154/CEE, 80/155/CEE, 85/384/CEE, 85/432/CEE, 85/433/CEE, 93/16/CEE şi 81/1057/CEE, privind profesiile de asistent
medical generalist, medic stomatolog, medic veterinar, moaşă, arhitect, farmacist şi medic.

11
 Cu privire la profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice tratatul prevedea prin
dispoz.53 par.3 TFUE că eliminarea progresivă a restricţiilor este subordonată coordonării
condiţiilor de exercitare în diferitele state membre19.
După 1975 au fost adoptate numeroase directive codificate în prezent prin dispoziţiile
Directivei 93/16/CEE din 5 aprilie 1993 vizând facilitatea liberei circulaţii a medicilor şi
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.
Principalele dispoziţii ale directivei se referă la următoarele aspecte :
- coordonarea diverselor forme de pregătire a personalului medical şi paramedical;
- aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a diplomelor obţinute în alte state membre.
Realizarea acestor coordonate implică accesul fără discriminări naţionale la exercitarea
profesiilor medicale.
Cu privire la profesia de avocat, legislaţiile naţionale conţineau reglementări diferite,
făcând destul de greu de realizat coordonarea privind accesul la profesie şi la exercitarea
acesteia.
În scopul realizării unei coordonări legislative comunitare privind profesia de avocat, a fost
adoptată Directiva 77/249/CEE a Consiliului 20, pentru a facilita exercitarea acestei profesii.
Directiva conţine reglementări privind:
- condiţiile de realizare a echivalenţei dintre profesii – avocat, barrister, solicitor, awocato,
etc.;
- liberalizarea activităţilor ce ţin de atribuţiile profesiei de avocat, cu excepţia celor ce
implică exerciţiul autorităţii publice;
- coordonarea dispoziţiilor cuprinse în unele legislaţii naţionale privind obligaţia
(recunoscută prin directivă) ca avocatul prestator din alt stat membru să-şi exercite atribuţiile în
colaborare cu un avocat local;
- respectarea deontologiei din statul unde prestează activitatea, cu aplicarea sancţiunilor
corespunzătoare prevăzute în cazul încălcării acesteia.
Cu privire la exercitarea profesiei de avocat a fost adoptată şi Directiva 98/5/CE care
stabileşte condiţiile exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru,
altul decat cel in care s-a obtinut calificarea
Prin Directiva 98/5/CEE21 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, este prevăzut că
exercitarea profesiei de avocat în alt stat membru este posibilă în 3 modalităţi:
- cu titlul din ţara de origine, existând obligaţia prestării activităţii în colaborare cu un
avocat local, în condiţiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de origine,
cât şi în statul unde se prestează serviciul;
- prin asimilare cu avocatul din statul membru unde se prestează serviciul. Asimilarea
presupune recunoaşterea diplomei;
- într-o societate de avocaţi.
 Cu privire la exercitarea profesiilor nereglementate, condiţiile de calificare
profesională sunt stabilite de fiecare angajator. Totuşi, pentru a evita eventualele
neajunsuri privind recunoaşterea calificării în alt stat membru, Comisia publică anual în
Jurnalul Oficial o listă de echivalenţă a unui număr de 200 profesii de muncitor calificat
din 19 sectoare de activitate.

5. Libera circulaţie a capitalului

19
Directiva 2005/36/CE Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, intrată în vigoare la 20 octombrie 2007, reglementează recunoaşterea calificării profesionale în cazul profesiilor
de medic, asistent medical, dentist, medic veterinar, moaşă, farmacist şi arhitect.
20
Directiva 77/249/CEE a fost adoptată de Consiliu la 7 iulie 1993
21
Directiva 95/5/CEE a fost adoptată de Consiliu la 14 februarie 1998.

12
 5.1. Temei juridic

Baza juridică a liberei circulaţii a capitalului în cadrul Uniunii Europene, o constituie

dispoziţiile art.63-66 TFUE privind „Capitalurile şi plăţile”.
Tratatul CE a reglementat iniţial în mod distinct „plăţile curente” în raport de
„circulaţia capitalului”. De aici, rezultă că libertatea plăţilor era calificată de Tratat drept o
libertate distinctă în procesul de realizare a Pieţei Interne, însă, totuşi, trebuie avut în vedere
faptul că libertatea plăţilor decurge din celelalte libertăţi comunitare, neavând o existenţă de
sine stătătoare, fiind o libertate cu caracter derivat. Libertatea plăţilor se află în relaţie de
interdependenţă cu celelalte libertăţi, intercondiţionându-se şi influenţându-se reciproc.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se realizează o reglementare unitară a
aspectelor relative la capitaluri şi plăţi.

5.2. Conţinutul liberei circulaţii a capitalului

5.2.1. Libera circulaţie a plăţilor curente

Conceptul de liberă circulaţie a capitalului nu este definit prin dispoziţiile

tratatului, revenindu-i Curţii de Justiţie misiunea de a oferi câteva criterii de calificare
juridică a acestor noţiuni.
Conform jurisprudenţei comunitare, prin expresia „circulaţia capitalurilor” sunt
desemnate acele operaţiuni financiare care reflectă în mod esenţial plasarea sau investirea
sumelor de bani şi nu remuneraţia pentru o prestaţie, în timp ce „plăţile” desemnează acele
transferuri băneşti care constituie o contrapartidă în cadrul unei tranzacţii, o remuneraţie
pentru o anumită prestaţie efectuată.
Distincţia concretă dintre circulaţia plăţilor curente şi circulaţia capitalurilor este
dificil de realizat.
Astfel, în practică, plata primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru
asigurarea de răspundere civilă a fost apreciată ca fiind plată curentă, în timp ce plata
primelor pentru asigurarea de viaţă a fost calificată ca reprezentând mişcare de capital.
În categoria plăţilor pot fi incluse:
- achitarea contravalorii aferente schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului, (cum
ar fi, de exemplu, cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi);
- transferurile de salarii pentru activitatea desfăşurată într-un stat membru de
persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor
Tratatul conţine reglementări exprese referitoare la plăţile curente prin dispoz.art.63
par.2 TFUE conform cărora, toate restricţiile asupra plăţilor între statele membre şi ţările terţe
sunt interzise22.

5.2.2. Libera mişcare a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor presupune deplasarea lor prin operaţiunile financiare

încheiate în scopuri de investire a fondurilor respective.
Prin dispoziţiile art.63 par.1 TFUE, sunt interzise toate restricţiile asupra mişcărilor
de capital între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe.
Pentru realizarea progresivă a liberei circulaţii a capitalurilor, a fost necesară
adoptarea unor reglementări comunitare interne, de punere în aplicare a dispoziţiilor
Tratatului. Astfel, au fost adoptate:
22
Art.73H (în prezent abrogat prin Tratatul de la Amsterdam) conţinea dispoziţii exprese privind liberalizarea plăţilor, aceste
dispoziţii fiind aplicabile până la 1 ianuarie 1994.

13
  Directiva Consiliului 86/566 din 17 noiembrie 1986 – care reglementează
liberalizarea creditelor pe termen lung legate de operaţiunile cu titluri de valoare care nu
erau negociate la bursă;
 Directiva Consiliului 88/361 din 24 iunie 1988 - care, prin dispoziţiile sale, a
realizat veritabila liberalizare a capitalurilor.
Cele mai importante dispoziţii ale directivei se referă la:
- liberalizarea circulaţiei capitalurilor între statele membre;
- suprimarea tuturor autorizaţiilor de transfer, chiar şi a celor care se acordau în mod
automat;
- dreptul statelor membre de a lua măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar
dacă aceste măsuri pot avea consecinţe asupra operaţiunilor cu capitaluri efectuate de
instituţiile de credit cu persoane fizice sau juridice care nu au reşedinţa într-un stat membru
comunitar;
- măsurile de control administrativ având, în principal scopul de a împiedica fraudele
fiscale sau pentru a garanta respectarea regulilor prudenţiale în sistemul bancar, ori în scopuri
statistice;
- o clauză de salvgardare specifică, în cadrul raporturilor dintre statele membre sau
dintre statele membre şi terţe state privind circulaţia capitalurilor pe termen scurt, în cazul
unor tensiuni puternice sau perturbări pe pieţele de schimb. Când perturbările afectează un
singur stat, măsurile de salvgardare trebuie adoptate de către Comisie, în afara cazurilor de
urgenţă. Când perturbările îşi au originea în raporturile cu statele terţe şi afectează unul sau
mai multe state membre sau relaţiile de schimb în interiorul Uniunii, este prevăzută doar o
simplă consultare.
Tratatul de la Maastricht a accentuat procesul mişcărilor de capitaluri, dispoziţiile
tratatului fiind de aplicare directă.
Principiul de bază stabilit de Tratat presupune liberalizarea totală a mişcărilor de
capital între statele membre, dar şi în raporturile dintre statele membre cu state terţe.

14