Sistemul financiar cuprinde întregul ansamblu de organe ale statului care înlesnesc

înfăptuirea relaţiilor financiare

şi prin care se aplică politica financiară a statului. Unele organe ale statului cu
competenţă financiară sunt, în acelaşi
timp, şi componente ale sistemului administraţiei publice, care înfăptuiesc pe
concret, activitatea puterii executive.
În structura sistemului financiar regăsim: - organe ale statului cu competenţă
generală;
- organe
ale statului cu competenţă materială specială.

Organe ale statului cu competenţă generală

A. Parlamentul, prin competenţele sale, trebuie să răspundă necesităţii de a crea
condiţiile
exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care-l reprezintă direct,
nemijlocit. Astfel,
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării şi, în virtutea atribuţiilor
conferite de
Constituţie, poate emite trei categorii de legi: legi constituţionale sau de
revizuire a Constituţiei,
legi organice şi legi ordinare. Un loc important în cadrul actelor normative emise
de Parlament îl
ocupă şi legislaţia în domeniul financiar-fiscal, dintre care putem aminti: Legea
finanţelor publice,
Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea privind finanţele publice locale
etc.

B. Guvernul. în cadrul administraţiei publice centrale, un organism cu competenţă

generală pe domeniul financiar - fiscal îl
reprezintă Guvernul, care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării
şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice. Dintre atribuţiile Guvernului considerăm că se impun a fi evidenţiate cele
din domeniul financiar-fiscal. Guvernul
asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, care ia în considerare perspectivele
economice şi priorităţile politice cuprinse în
Programul de guvernare acceptat de Parlament. Tot Guvernul elaborează raportul
privind situaţia macroeconomică pentru
anul bugetar respectiv şi proiecţia acestuia în următorii 3 ani. De asemenea,
elaborează proiectele legilor bugetare anuale
şi le înaintează spre aprobare Parlamentului. Exercită conducerea generală a
activităţii executive în domeniul finanţelor
publice; în acest sens, examinează periodic execuţia bugetară, stabileşte măsuri
pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar.
Guvernul supune spre adoptare Parlamentului proiectele legilor de rectificare
bugetară şi a contului general anual de execuţie.
De asemenea, utilizează fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie pus la
dispoziţia sa, prin hotărâri de guvern.

C. Ministerele
În cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice, ministerele au rolul de
a organiza exercitarea şi de a
executa în concret legile, în anumite domenii şi sectoare de activitate. Se
organizează numai în subordinea
Guvernului şi în baza legii, ca act al organului legiuitor al ţării.
Printre atribuţiile ministerelor în domeniul financiar-fiscal remarcăm:
- elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli, corespunzător domeniului pe care-
l administrează;
- aprobarea bilanţului contabil pentru instituţiile publice, regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat, aflate în subordinea lor;
- verificarea utilizării fondurilor băneşti alocate de la buget, prin corpurile de
control aflate în subordinea lor.

Organe ale statului cu atribuţii exclusive în domeniul financiar-

fiscal
A. Ministerul Finanţelor Publice este organ al administraţiei publice
centrale de specialitate, care
aplică programul şi strategia Guvernului în domeniul finanţelor publice.
Conducerea este încredinţată ministrului finanţelor publice, numit pe criterii
politice şi
reprezintă ministerul în relaţiile cu terţii, persoane fizice şi juridice din ţară
şi străinătate.
Îndeplineşte următoarele atribuţii:
- dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;
- coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la
sistemul bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor
legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind
aprobarea contului general anual de execuţie;
- asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constată
abateri ale veniturilor şi
cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru
reglementarea situaţiei;
- blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind
fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite;
- dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare
a fondurilor publice
destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară externă
acordată Guvernului României;
- colaborează cu B.N.R. la elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei
creanţelor
şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi valutar;
- exercită, prin organismele sale de specialitate, controlul şi supravegherea
financiară a instituţiilor publice;
- controlează, în condiţiile legii, activitatea financiară a regiilor autonome, a
societăţilor comerciale, precum şi a celorlalţi agenţi economici.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice fiinţează Direcţia generală a
controlului financiar
de stat, cu structuri în teritoriu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu
unităţile sale teritoriale.
Alte structuri deconcentrate în teritoriu ale Ministerului Finanţelor Publice,
aflate în relaţii de
subordonare faţă de administraţia centrală, sunt administraţiile financiare, la
nivel de municipiu
şi sectoare ale municipiului Bucureşti şi circumscripţiile financiare la nivel de
oraşe.
B. Departamentul General de Luptă Antifraudă exercită un control operativ şi
inopinat, cu privire
la prevenirea şi descoperirea sustragerii, sub orice formă, a contribuabililor, de
la plata impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi altor vărsăminte cuvenite bugetului general consolidat.
C. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are ca principale obiective
colectarea de venituri la bugetul statului, aplicarea
unitară a prevederilor legislaţiei financiar-fiscale, în vederea asigurării unor
tratamente echitabile tuturor contribuabililor.
În exercitarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este
autorizată să exercite nemijlocit şi
neîngrădit controlul fiscal, să aplice sancţiunile prevăzute de lege în competenţa
sa, să aprobe înlesniri, restituiri
şi compensări la plata impozitului, în condiţiile legii, să aplice, prin organele
abilitate, modalităţile de executare
silită şi măsuri asigurătorii, să aplice legislaţia în materie de ajutor de stat,
să încheie protocoale şi să stabilească
relaţii de colaborare cu ministere, instituţii publice, societăţi bancare,
autorităţi publice locale etc.
D. Structuri ale administraţiei publice locale, cu atribuţii în domeniul
financiar-fiscal cum ar fi:
- preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii ca organe executive;

Conceptul de buget
Apariţia bugetului statului este o etapă importantă în evoluţia finanţelor publice,
determinată de
necesitatea existenţei unui mijloc sau procedeu de corelare a veniturilor cu
cheltuielile publice ale statului.
Termenul buget provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca bouge sau
bougette desemnau o pungă de bani sau numai o pungă din piele.
În legislaţia franceză, noţiunea de buget a fost utilizată în anul 1806 în Legea
privitoare la
finanţe, şi, ulterior, în dreptul francez din 1862 referitor la contabilitatea
publică.
Noţiunea de bouge sau bougette a fost preluată de Anglia şi, mai apoi, de restul
ţărilor Europei.
În Anglia, ministrul de finanţe se prezenta periodic în faţa Parlamentului pentru o
expunere a cheltuielilor
coroanei regale şi a posibilităţilor de acoperire a acestora. Consemnarea avea loc
pe un document, introdus
apoi într-o pungă de piele. Documentul din pungă reprezenta, în mod simbolic, punga
tezaurului coroanei,
iar scoaterea documentului din pungă se numea deschiderea pungii de bani a
bugetului.
În România, cuvântul buget apare pentru prima dată menţionat în Regulamentele
Organice din Muntenia şi Moldova.
Astfel, în capitolul III al Regulamentului Organic al Moldovei întâlnim cuvântul
biudje sau închipuirea cheltuielilor anului
viitor. Dar legat de apariţia bugetului pe teritoriul ţării noastre, nu putem să nu
amintim condicele de venituri şi cheltuieli,
care datează din sec. al XVII-lea, ca rezultat al reformelor fiscale din acea
perioadă.
Astfel, în Ţara Românească prima Condică de venituri şi cheltuieli datează din
vremea lui Constantin Brâncoveanu
(1694 - 1704), în care se ţinea o evidenţă a resurselor băneşti ale statului, în
legătură cu nevoile publice ale acestuia;
în Moldova, prima Condică de venituri şi cheltuieli datează din vremea lui Gheorghe
Ştefan Vodă (1654). Deci bugetul
de stat era considerat iniţial un simplu procedeu de corelare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare. Ulterior, i s-a acordat
o semnificaţie mult mai largă, de document mult mai cuprinzător care să reflecte
întreaga activitate economică dintr-un
stat, stabilind nivelul cheltuielilor şi veniturilor publice în strânsă legătură cu
ansamblul proceselor desfăşurate în economia
naţională. Astfel, legea de contabilitate publică din 1864 a prevăzut în
terminologia de atunci că "toate
veniturile statului şi cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea osebitelor
servicii, aşezate conform legilor,
trebuie autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează
bugetul general al statului".
Concepţia modernă potrivit căreia bugetul este "actul prin care sunt prevăzute şi
prealabil adoptate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice" a
fost consacrată oficial de legea
contabilităţii din 21 martie 1903. Această lege a preluat caracterizarea obiectivă
a bugetului statului
cuprinsă în decretul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică. În Legea
asupra contabilităţii
publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public din 1929 regăsim
acelaşi concept al bugetului statului.
Potrivit celor două legi de contabilitate publică din perioada interbelică, bugetul
statului este:
- un act anual, limitat în timp la o anumită perioadă, pentru a se prevedea mai
bine sursele de
venituri şi a se urmări mai uşor execuţia bugetării;
- este un act de previziune, adică indică sursele de finanţare ale nevoilor
statului;
- bugetul este un act de autorizare, deoarece puterea executivă nu poate să
perceapă
venituri şi să efectueze cheltuieli decât în limitele prevederilor legii bugetare.
După cel de-al doilea război mondial, pe fondul schimbărilor în viaţa economico-
financiară a
societăţii, instituţia bugetului de stat cunoaşte anumite modificări, dar îşi
păstrează rolul important în
îndeplinirea sarcinilor statului. Astfel, prin Legea nr. 3/1949 bugetul de stat a
fost definit drept "planul
financiar anual al formării fondului unic de mijloace băneşti necesare îndeplinirii
funcţiilor statului şi
îndrumărilor, în conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării
puterii economice a ţării,
aşezării economiei naţionale pe baze socialiste, ridicării nivelului material şi
cultural al celor ce muncesc
şi garantării independenţei naţionale".
Din definiţie rezultă că bugetul era un plan financiar, întocmit anual, subordonat
planului economic
general, cu scopul îndeplinirii funcţiilor statului.
Evenimentele din decembrie 1989 au adus modificări şi în domeniul legislaţiei
fiscale.
Astfel, Constituţia României a consacrat conceptul de buget public naţional, care
cuprindea bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale
oraşelor şi ale judeţelor.
Noua lege a finanţelor publice, Legea nr. 500/2002 ne precizează că ansamblul
bugetelor, componente ale
sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg reprezintă
bugetul general consolidat.
Sistemul unitar de bugete reglementat de legea mai-sus menţionată cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice autonome;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de
stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile. În literatura juridică actuală
românească, conceptul de buget este definit:
- ca act de autorizare şi prevedere a veniturilor şi cheltuielilor
anuale ale statului şi prin aceasta ca
 act de conducere a gestiunii financiare de stat;
- ca un plan financiar al statului, prin care sunt prevăzute
veniturile şi cheltuielile pentru o
perioadă determinată de timp
- actul juridic necesar pentru stabilirea şi autorizarea prealabilă a
veniturilor şi cheltuielilor publice;
- un act în care înscriu veniturile de încasat şi cheltuielile de
efectuat ale statului pe o perioadă
determinată (de obicei un an) şi care se adoptă de autorităţile publice printr-o
lege bugetară. Sub aspect
economic, bugetul de stat exprimă relaţiile economice sub formă bănească care iau
naştere în procesul de
distribuire a produsului intern brut pentru realizarea nevoilor generale ale
societăţii. În diverse ţări ale lumii,
pe lângă buget, în forma sa clasică se întocmeşte şi un buget al economiei
naţionale sau un buget economic.
În concluzie, putem defini bugetul ca fiind un act de prevedere anuală a
veniturilor de realizat şi
cheltuielilor de efectuat, adoptat, ulterior, printr-o lege bugetară.
Vom clasifica componentele bugetului public naţional în patru categorii:
- bugete centrale ( bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat);
- bugete locale ( bugete judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale);
- bugetele instituţiilor publice;
- fondurile speciale.

Natura juridică a bugetului de stat

În legătură cu natura juridică a bugetului de stat au fost formulate mai multe
teorii:
a) teoria bugetului de stat ca act condiţie de natură administrativă;
Potrivit acestei teorii, în bugetul de stat se prevede cuantumul total anual al
veniturilor publice, precum şi principalele
surse de provenienţă, dacă prin bugetele anuale se condiţionează realizarea
anumitor venituri publice ca venituri ale
respectivelor bugete, pe baza acestui efect administrativ se formulează concluzia
că bugetul veniturilor este un act-condiţie.
b) teoria naturii juridice de lege a bugetului statului se referă la faptul
că legea emană de la puterea legislativă,
iar dacă bugetul de stat este adoptat de aceiaşi putere legiuitoare, înseamnă că şi
el este o lege propriu-zisă.
c) teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege
cât şi de act administrativ consideră că bugetul
este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în
părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete.
d) teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare
financiară, ce dobândeşte natură juridică de lege în urma aprobării de Parlament.
e) teoria potrivit căreia bugetul statului este un plan financiar, în care
se regăsesc veniturile de efectuat şi cheltuielile de încasat.
În atenţia specialiştilor rămâne doar teoria naturii juridice de lege a bugetului
statului.
În ţara noastră, bugetul general consolidat face obiectul legii finanţelor publice.
Astfel, bugetul general se adoptă
anual de Parlament printr-o lege specială, de unde se deduce cu uşurinţă natura
juridică de lege a bugetului statului.

Conceptul de procedură bugetară

Aspecte generale
În raport de obiectivele programate, organele competente ale statului stabilesc,
pentru fiecare an bugetar,
necesarul de venituri şi cheltuieli, precum şi modul de realizare a veniturilor şi
de efectuare a cheltuielilor.
Realizarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare determină,
datorită anualităţii bugetului, o succesiune
de etape, care au ca scop asigurarea resurselor financiare publice necesare
îndeplinirii cerinţelor generale ale societăţii.
Astfel, procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni referitoare la
elaborarea şi
aprobarea bugetului public naţional (de stat, al asigurărilor sociale de stat,
local, ş.a.), executarea acestuia,
încheierea execuţiei bugetare, precum şi controlul bugetar.
În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape trei ani calendaristici, deoarece
elaborarea
proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu
executarea în cursul
anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a execuţiei bugetare
în anul următor.

Principiile procedurii bugetare

Între principiile dreptului există un raport de la general la particular. Cele mai
importante şi cele mai cuprinzătoare sunt numite principii generale sau
fundamentale.
Constituţia consacră multe dintre ele, cum ar fi principiul pluralismului politic,
principiul democraţiei, principiul
separaţiei puterilor în stat, aşa încât, au forţa juridică superioară faţă de
principiile ramurilor dreptului.
Principiile generale sau fundamentale se întrepătrund şi se completează cu
principiile
proprii unei ramuri de drept sau unor instituţii juridice, cuprinse în coduri sau
legi.
Procedura bugetară se desfăşoară pe baza unor principii care se aplică
fie întregului sistem bugetar, fie numai etapelor procedurii bugetare.
Principiile procedurii bugetare sunt consacrate expres, în cea mai mare parte, de
Legea 500/2002
privind finanţele publice, iar altele reies implicit din analiza prevederilor
legilor mai sus amintite:
-principiul publicităţii bugetare;
-principiul anualităţii bugetare;
-principiul specializării bugetare;
-principiul unităţii monetare;
-principiul universalităţii bugetare;
-principiul echilibrului bugetar.
-principiul realităţii bugetare.
Principiilor enumerate mai sus li se adaugă şi principiul neafectării veniturilor
bugetare.

B. Principiul publicităţii bugetare

Principiul publicităţii bugetare se aplică întregului sistem bugetar şi instituie
necesitatea aducerii la cunoştinţa cetăţenilor
prin dezbateri publice, a proiectelor de buget şi a conturilor anuale de execuţie a
acestora. De altfel şi dezbaterile
în Parlament privind aprobarea bugetului de stat trebuie să fie publice. După
adoptare, legea bugetară anuală se
publică în Monitorul Oficial sau în Culegeri de legi, după caz. Cu acest prilej, se
dă publicităţii şi contul de încheiere
a exerciţiului bugetar al penultimului an, care a fost aprobat de către Parlament.
Pentru bugetele locale, publicarea
lor şi a conturilor de încheiere se realizează în documente sau în publicaţii
oficiale ale Consiliilor locale şi ale primăriilor.
Publicarea actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de
execuţie a acestora constituie o necesitate
nu numai pe plan intern, dar şi pe plan extern. Situaţia finanţelor publice, mersul
execuţiei bugetului de stat şi evoluţia
puterii de cumpărare a monedei naţionale, influenţează asupra creditului de care se
bucură ţara noastră pe piaţa de capitaluri.

C. Principiul anualităţii bugetare

Anualitatea bugetului se referă atât la perioada de timp pentru care se elaborează
şi se adoptă bugetul,
cât şi la durata autorizaţiei dată de Parlament pentru încasarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor.
Din punct de vedere istoric, principiul anualităţii bugetare este primul principiu
aplicat în practica
bugetară. Această regulă a cunoscut în timp şi excepţii. Astfel, cea mai lungă
perioadă de efectuare a
cheltuielilor ( de 10 ani) a fost cunoscută în Olanda, în secolul trecut. În
perioada contemporană, se
poate menţiona Constituţia din Uruguay (1952) care prevede adoptarea unor bugete
quadrianuale.
Perioada de un an pentru care Parlamentul votează bugetul poate să corespundă cu
anul calendaristic,
ca în România, Franţa, Belgia, Grecia, Indonezia, Brazilia sau să nu corespundă,
cum e cazul SUA, Canada,
Japonia, Danemarca, Australia, Italia.
Data începerii anului bugetar depinde de caracteristicile economiei naţionale, de
tradiţie, de regimul
de lucru al Parlamentului, de activitatea ramurilor care sigură cea mai mare parte
din veniturile bugetare.
Principiul anualităţii bugetare se referă şi la durata execuţiei bugetare, în
sensul că într-un an bugetar trebuie
să se încaseze veniturile şi să se efectueze cheltuielile aprobate. În practică,
apar destul de des situaţii în care
unele venituri aferente anului bugetar nu pot fi încasate până la finele anului sau
unele cheltuieli angajate în
anul respectiv nu pot fi lichidate decât în anul următor. Realizarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor restante
indică problema includerii lor în rezultatele executării bugetului anului în care
au fost prevăzute sau a celui în
care au fost realizate. Această problemă a găsit rezolvare diferită:
- pentru ţările în care execuţia bugetului expiră la finele anului, veniturile
neîncasate şi cheltuielile neefectuate
se includ în anul următor. Acest procedeu se numeşte sistem de gestiune, deoarece
în documente se înscriu
numai veniturile şi cheltuielile pentru perioada de gestiune, adică pentru anul
bugetar respectiv.
- în ţările în care durata exerciţiului bugetar este mai mare de un an, se lasă o
perioadă (3-6 luni)
din momentul expirării anului bugetar până la încheierea propriu-zisă a bugetului
pentru a lichida operaţiile.
Procedeul se numeşte sistem de exerciţiu, deoarece veniturile şi cheltuielile
aferente unui buget se includ
în acel buget, chiar dacă s-au realizat după expirarea anului.
În România, exerciţiul bugetar este anual şi se încheie în baza normelor
metodologice elaborate de Ministerul
Finanţelor Publice. Aceasta înseamnă că veniturile bugetare aferente unui buget vor
fi considerate numai cele
încasate în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie a anului calendaristic în cauză,
urmând ca veniturile bugetare
cuvenite aceluiaşi buget, dar încasate în anul următor, să fie considerate venituri
ale noului buget.
Referitor la cheltuieli, acestea se vor efectua tot pe parcursul anului, din
fondurile publice ale aceluiaşi
buget anual. Mijloacele băneşti neachitate până la sfârşitul anului sunt
considerate economii şi constituie
excedentul bugetar, iar cheltuielile neefectuate până la această dată, în măsura în
care va fi necesar, se
vor efectua din mijloacele băneşti ale bugetului anului următor, cu condiţia de a
fi prevăzute în acest buget.

D. Principiul specializării bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se
aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor
economică şi destinaţia acestora.
Specializarea bugetară se realizează cu ajutorul unui instrument tehnic numit
clasificaţie bugetară,
prin care înţelegem repartizarea sistematică, într-o ordine riguroasă, pe anumite
diviziuni şi subdiviziuni
ale bugetului general consolidat şi a verigilor sale componente, atât a
veniturilor, cât şi a cheltuielilor
bugetare. Clasificaţia bugetară este o schemă de grupare a veniturilor şi
cheltuielilor înscrise în buget pe
titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum şi alineate în caz de
necesitate.
Respectarea riguroasă a clasificaţiei bugetare oferă posibilitatea cunoaşterii
precise şi în orice
moment a modului de execuţie a bugetului, precum şi a exercitării controlului
financiar.

E. Principiul unităţii bugetare

Acest principiu presupune ca toate veniturile şi cheltuielile statului să fie
înscrise într-un singur
document şi în fiecare exerciţiu financiar, să fie aprobat un singur buget.
Principiul unităţii bugetare
facilitează realizarea controlului Parlamentului şi oferă o imagine clară a
situaţiei financiare a statului.
Se admite, astfel, pe lângă existenţa bugetului general al statului şi a altor
bugete:
- bugetele extraordinare sunt utilizate în perioada cu dificultăţi financiare, cum
ar fi crizele economice, conflictele armate etc.
Cheltuielile respective se înscriu într-un buget distinct de cel general şi se
acoperă
pe seama unor impozite instituite în acest scop sau împrumuturilor publice.
- bugetele anexe sunt cuprinse în mod distinct în bugetul general al statului şi se
aprobă
de Parlament, prin legea de aprobare a bugetului statului. Prin folosirea acestor
bugete se
încearcă rezolvarea unor trebuinţe conjuncturale, asigurarea unor servicii
speciale.
- bugetele fondurilor speciale se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit
destinaţiei acestora.
- bugetele autonome sunt bugetele colectivităţilor locale, elaborate în temeiul
Legii finanţelor
publice locale şi supuse aprobării consiliilor locale judeţene, municipale,
orăşeneşti şi comunale.

F. Principiul universalităţii bugetare

Acest principiu presupune că toate veniturile şi cheltuielile publice să se
realizeze numai în cadrul bugetului.
Principiul universalităţii bugetare prezintă unele asemănări cu principiul unităţii
bugetare, în sensul că permite
cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice,
precum şi conexiunile dintre acestea.
De asemenea, respectarea acestui principiu permite controlul Parlamentului asupra
realizării veniturilor şi efectuării
cheltuielilor. Aplicarea acestui principiu ridică şi unele dificultăţi generate de
dimensiunea bugetului brut, adică
a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale de stat. În practică a
început să se renunţe la bugetele brute şi au
apărut bugetele mixte în care pentru anumite sectoare sau instituţii există
autonomie financiară deplină asupra veniturilor
extrabugetare realizate, pentru acoperirea propriilor nevoi. Cheltuielile bugetare
îmbracă forma unor alocaţii bugetare, fără
nici o legătură cu veniturile extrabugetare sau subvenţii pentru acoperirea
diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.

G. Principiul echilibrului bugetar

Potrivit acestui principiu, între veniturile şi cheltuielile care alcătuiesc
bugetul general al statului trebuie să
existe un echilibru bugetar. În prezent, legislaţia unor ţări permite, implicit,
întocmirea unor bugete deficitare.
Astfel, realizarea unor venituri, mai mari decât volumul cheltuielilor constituie
excedentul bugetar; atunci
când veniturile realizate sunt mai mici decât volumul cheltuielilor ne aflăm în
situaţia deficitului bugetar.
Deficitul bugetar se poate acoperi prin emiterea de bonuri de tezaur sau prin
efectuare de împrumuturi de
la Banca Naţională a României, C.E.C sau societăţi de asigurare de stat, bunuri şi
persoane.

H. Principiul realităţii bugetare

Se referă la faptul că veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul general
trebuie să fie stabilite pe baze reale,
adică să răspundă situaţiei economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar,
şi, totodată, aceste venituri
şi cheltuieli să se poată realiza şi efectua în aşa fel încât să nu apară
dificultăţi financiare serioase în cursul
execuţiei bugetare. Pe parcursul execuţiei bugetare pot să apară situaţii care fac
necesară rectificarea bugetului,
adică majorarea sau micşorarea cuantumului veniturilor sau al cheltuielilor.

I. Principiul neafectării veniturilor bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile prelevate la dispoziţia statului se
depersonalizează,
adică vor servi la efectuarea cheltuielilor privite în ansamblul lor. Cu alte
cuvinte, nu este
permisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unor cheltuieli publice
determinate.
În practica financiară întâlnim şi excepţii de la acest principiu:
- scoaterea în afara bugetului general a unor venituri care provin din anumite
surse, în vederea
finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes major;
- întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome;
- de obicei, când se introduce un nou impozit, sunt indicate şi scopurile în care
vor utilizate încasările din impozitul respectiv