Comentariu

Cuprins

 Introducere
 Tema poeziei
 Explicația titlului
 Incipit și final
 Mărci lexico gramaticale
 Elemente de prozodie/versificație
 Motive literare
 Neomodernism
 Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice
 Încheiere

Introducere
În partea introductivă a eseului sau a comentariului despre Leoaică tânără,
iubirea trebuie să menționezi curentul literar în care este încadrată opera
lui Nichita Stănescu. Această precizare este esențială deoarece
neomodernismul influențează viziunea despre lume și creație a poetului.

Prin urmare, dacă analizăm poezia „Leoaică tânără, iubirea” observăm că

toate elementele compoziționale (tema, titlul, elementele de versificație,
limbajul artistic, secvențele poetice etc) reflectă viziunea neomodernistă a
lui Stănescu. Astfel, putem începe cu menționarea faptului că elementele de
compoziție dovedesc încadrarea poeziei în curentul neomodernist, ele
având totodată un rol important în transmiterea mesajului poetic.

Exemplu

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el

contribuind la deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic
impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este
transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată
apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa
realismului socialist.

Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează rădăcinile în modernismul

interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită asupra creației și a lumii.
Relevantă în vederea ilustrării ideilor neomoderniste stănesciene este
poezia „Leoaică tânără, iubirea”, elementele de compoziție ale acesteia fiind
purtătoare ale mesajului poetic neomodernist.
Tema poeziei
Pentru a identifica tema poeziei „Leoaică tânără, iubirea”, trebuie să avem
în vedere sentimentele pe care eul liric le transmite, atmosfera creată la
nivelul poeziei, dar și viziunea despre lume și viață a poetului. Analizând
viziunea stănesciană din primele volume aflăm că poezia de debut are la
bază sentimentul, trăirea intensă.

Citind poezia „Leoaică tânără, iubirea” vom observa − chiar pornind de la

titlu − faptul că sentimentul suprem este iubirea, eul confesându-se într-o
manieră entuziastă, specifică neomodernismului.

Viziunea optimistă și plină de încântare a poetului se reflectă în versurile

poeziei sale, eul îndrăgostit fiind copleșit de sentimentul care apare în mod
neașteptat în viața sa. Astfel, putem spune că semnificațiile întregii poezii
stănesciene sunt concentrate în jurul iubirii, trăirea care subordonează
universul intim al eului îndrăgostit.

Exemplu

Poezia Leoaică tânără, iubirea ilustrează viziunea despre lume a poetului

din prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al
lui Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin
prisma neomodernistă, lumea, și prin urmare creația poetică stănesciană,
se caracterizează prin emoție, trăire profundă, sensibilitate. 

Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de

sentimente, luând forma unor confesiuni. Leoaică tânără, iubirea este și ea
o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este
iubirea, sentiment pe care Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare,
specifică neomodernismului. Această temă pune în lumină viziunea
entuziastă pe care eul îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară.

Explicația titlului
Numele pe care poetul îl alege pentru poezia sa nu este lipsit de
semnificație. Astfel, titlul „Leoaică tânără, iubirea” reprezintă o cheie în
interpretarea poeziei deoarece aflăm prin intermediul titlului faptul că
sentimentul suprem apare corporalizat la nivelul poeziei într-un animal de
pradă.

Cu alte cuvinte, titlul anticipează tema poeziei, contribuind la descifrarea

semnificațiilor acesteia. Concordanța dintre titlu poeziei și versurile
acesteia constă în faptul că titlul concentrează în câteva cuvinte întregul
mesaj al poeziei.

Exemplu

Un alt element compozițional care surprinde cititorul într-o manieră

specifică neomodernismului este titlul poeziei. Acesta este și el o ilustrare a
viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul suprem. Oximoronul
rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea
evidențiază agresivitatea sentimentului care îl copleșește pe eul liric.

Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea

seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract –
iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator
specific neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat
sentimentului.

Incipit și final
Secvențele lirice ale poeziei stănesciene sunt părțile din care aceasta este
formată. Ele trebuie comentate deoarece permit identificarea unor
elemente compoziționale esențiale în interpretarea poeziei.

Astfel, analizând cele trei secvențe lirice din care este compusă poezia, vom
identifica principalele figuri de stil (podoabe stilistice care sporesc
expresivitatea unui text: oximoron, metaforă, comparație etc.) și vom
evidenția semnificațiile acestora, prin raportare la viziunea despre lume a
lui Stănescu.

De asemenea, vom observa relația de simetrie între incipit și final,

identificând totodată laitmotivul poeziei (imaginea poetică/ideea care se
repetă de mai multe ori).

Simbolul este un alt procedeu artistic prezent în textul poetic stănescian,

acesta presupunând utilizarea numelui unui obiect concret pentru a
ascunde o idee abstractă (în poezie, cercul este un simbol al ideii de
perfecțiune). În acest fel dăm dovada înțelegerii unor concepte operaționale
importante, realizând conexiuni cu viziunea neomodernistă a poetului.

Exemplu

Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm faptul că textul

poetic are la bază trei secvențe lirice inegale ca dimensiune, fiecare secvență
fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia
asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește
asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini
motorii constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea înfiripării
sentimentului, dar și forța lui, domină această primă parte a poeziei: „mi-a
sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a mușcat”.

În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu

subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu
universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a universului
de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu ajutorul
unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian:
„Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg,
când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparație). Cercul, simbol al
perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta
iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul
îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care ,,în
sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul
sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează
speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul

liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-am
dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe”
surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor,
iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine.
Finalul se remarcă din punct de vedere compozițional prin existența unei
relații de simetrie în raport cu incipitul. Astfel, se reia în final imaginea
leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al poemului. „Leoaica arămie” care
l-a sedus cu „mișcările viclene” apare în ultima parte a poeziei pentru a
contura ideea eternității sentimentului, ea tulburându-i ființa „înc-o vreme/
Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc ideea
continuității iubirii.

Mărci lexico gramaticale

În ceea ce privește prezența mărcilor lexico-gramaticale în poezia „Leoaică
tânără, iubirea”, acestea arată implicarea totală a eului liric și exprimarea
directă a sentimentelor de dragoste.

Așadar, lirismul subiectiv în poezia stănesciană este dovedit prin folosirea

formelor verbale și pronominale la persoana I, numărul singular.
Prezentându-le, demonstrăm faptul că eul liric este implicat afectiv și că își
transmite în mod direct ideile și trăirile.

Exemplu
Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente
specifice lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind
observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor pronominale („mi”,
„mă”, „m-“) și verbale (am dus) la persoana I, numărul singular.

Elemente de prozodie/versificație
Analizând elementele de versificație, ne vom referi la modul în care sunt
dispuse versurile, la gruparea strofică și la felul în care acționează regulile
prozodice (prozodia reprezintă parte a poeticii care studiază versificația și
normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau
lungimii silabelor versurilor) asupra poeziei „Leoaică tânără, iubirea”.

Astfel, vom observa faptul că regulile prozodiei clasice nu sunt respectate

întrucât strofele sunt formate dintr-un număr diferit de versuri (strofe
asimetrice), iar măsura diferă de la un vers la altul, numărul silabelor
variind de la trei la zece silabe (măsură inegală).

De asemenea, o idee dintr-un vers este adesea continuată în versul

următor, această mutație a cuvintelor nefiind marcată prin pauză.
Procedeul se numește ingambament, fiind observabil și prin scrierea cu
literă mică la început de vers: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă
și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.”. Ingambamentul asigură naturalețea
exprimării ideilor și contribuie la întărirea caracterului confesiv al poeziei.

Ritmul nu este constant, iar rima poeziei este aleatorie, versurile rimând
fără a respecta vreo ordine sau regulă. Ieșind din tiparele prozodiei
tradiționale, elementele de versificație stănesciene au un rol important în
transmiterea mesajului poetic neomodernist. Nesupunerea, entuziasmul
față de inovație sunt idei exprimate nu doar prin cuvinte, ci și prin modul
de utilizare a elementelor de versificație.

Exemplu

Putem spune că un rol important în ceea ce privește compoziția îl au

elementele de versificație, acestea din urmă fiind dovada că
neomodernismul stănescian poate fi analizat nu doar apelând la
semnificațiile ascunse în cuvinte, ci și observând textul poetic la nivel
formal. Revolta, tendința de a inova, de a sparge tiparele, de a ambiguiza
sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice. 

Astfel, Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în

sfera elementelor de prozodie, utilizând ritmul combinat, ingambamentul,
măsura inegală, strofele asimetrice (inegale) și rima aleatorie. Toate aceste
elemente subliniază caracterul confesiv al textului și facilitează
transmiterea mesajului și a emoției.

Motive literare
Motivele literare reprezintă simboluri, imagini, sau idei reluate sau
accentuate cu o atitudine insistentă pe parcursul operei. Acestea au o
importanță deosebită în transmiterea și definirea mesajului textului. Ele
pot reprezenta fie obiecte (ploaia, lacul, luna, izvorul), fie sentimente,
culori, acțiuni (motivul zidirii în „Meșterul Manole”, de exemplu),
personaje, aforisme sau modele cu originea în mitologii sau legende. 

Exemplu

În „Leoaică tânără, iubirea” întâlnim varii astfel de motive literare. Leoaica,

motivul central al operei, simbolizează atât dragostea, cât și poezia. Ambele
constituie forțe impresionante, pe care eul liric nu le poate opri atunci când
acestea decid să se apropie de el cu o atitudine feroce. Asemeni artistului,
care nu poate stopa forța creatoare și pe cea a inspirației, nici îndrăgostitul
nu reușește să oprească sau să evite dragostea apărută în viața lui.

Alte motive literare întâlnite în opera de față sunt constituite de cerc și

mâna creatorului. Simbol al genezei, al ciclicității universale, cercul este
însuși simbolul universului, aflându-se mereu la aceeași distanță față de
toate punctele periferice. Din această cauză, cercul simbolizează și
echilibrul universal, fără de care viața ar fi imposibilă. Ciclicitatea
reprezentată de forma geometrică a cercului se regăsește în natură sub
forma anotimpurilor, a zilelor, a fazelor lunii și chiar la nivel celular. 

Mâna, regăsită în text sub forma mâinii artistului cu rol de creator în

universul uman, simbolizează puterea spirituală. Această forță este
indispensabilă creației artistice, asemeni comunicării, reprezentată și ea
adesea prin intermediul imaginii mâinii. În „Leoaică tânără, iubirea”,
Stănescu vede această forță spirituală ca fiind incontrolabilă prin
intermediul rațiunii, facilitând astfel procesul creator la nivel intuitiv („Mi-
am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai
știe”).

Neomodernism
Analizând elementele de compoziție ale poeziei stănesciene observăm
faptul că acestea au anumite particularități care fac posibilă încadrarea
poeziei în linia neomodernismului. Dacă în introducere este esențial să
numim curentul literar căruia îi aparține poezia, în cuprins este de
asemenea important să evidențiem amprenta neomodernismului asupra
poeziei, oferind exemple relevante în acest sens.

Utilizarea unui limbaj metaforic surprinzător, profunzimea sentimentelor

transmise, caracterul confesiv al discursului liric, transformarea
abstractului în concret (iubirea-leoaică), inovațiile la nivelul versificației
sunt dovezi ale apartenenței textului la neomodernism.

Astfel, atunci când ne referim la elementele mai sus enumerate (temă, titlu,
secvențe lirice etc.) este necesar să punem în lumină caracterul
neomodernist al acestora, susținându-ne argumentele cu exemple din text.

Exemplu

Apartenența poeziei la neomodernism poate fi probată și prin analizarea

titlului. Acesta este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de
sentimentul suprem. Astfel, observăm încă de la început faptul că limbajul
este unul surprinzător, specific neomodernismului, iubirea fiind echivalată
cu un animal de pradă care năvălește asupra eului liric, reordonându-i
lumea după legi necunoscute.

Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret –

leoaica – este un procedeu inovator de factură neomodernistă, limbajul
fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.

Relația dintre ideea poetică și

mijloacele artistice
Atunci când analizezi poezia „Leoaică tânără, iubirea” nu uita să incluzi în
comentariul tău și un paragraf despre relația dintre ideea poetică și
mijloacele artistice. În vreme ce ideea poetică face referire la mesajul pe
care intenționează să îl transmită poetul, mijloacele artistice însumează
totalitatea procedeelor pe care le folosește pentru a exprima acest mesaj
(figuri de stil și imagini artistice).

Exemplu

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” are în centru metafora din titlu, cea a
dragostei, percepută de către eul liric asemeni unei leoaice. Sălbatică,
impulsivă la început, are „colții albi” (epitet cromatic), gata de „atac”. Ea
devine, spre finalul textului, „o leoaică arămie”, aflată la maturitate, cu pas
tacticos („trece-alene”), dar mereu strălucitoare și plină de elan vital.

Încheiere
Partea de final poate cuprinde o opinie personală (uneori, susținută de o
opinie critică) sau o concluzie care sintetizează conținutul eseului. Spre
exemplu, dacă poezia „Leoaică tânără, iubirea” este neomodernistă prin
viziunea adoptată de poet, dar și prin elementele de compoziție, putem
preciza acest lucru în încheierea eseului, reunind, astfel, într-o concluzie
ideile dezvoltate în cuprins.

Exemplu

Poezia „Leoaică tânără”, iubirea este ea însăși o metaforă a iubirii,

sentiment care guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și
care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la
eternizarea sa. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea
sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a
creației, dar și coordonatele neomodernismului totodată. 

Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice, relația de

simetrie între incipit și final, aspectele prozodice, dar și prezența
laitmotivului sau a simbolului sunt principalele elemente de compoziție ale
textului poetic analizat, ele susținând prin semnificațiile lor apartenența
poeziei la neomodernism.

Eseu
Acest eseu este conceput astfel încât să cuprindă cunoștințele esențiale
despre poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu. Textul este
organizat în conformitate cu cerințele pentru examenul de Bacalaureat,
astfel încât să îți fie mai ușor să îți însușești informațiile necesare. Eseul
cuprinde următoarele: date despre autor și operă, semnificația titlului,
tema poeziei, elemente de structură și compoziție, elemente de limbaj,
elemente de prozodie.

Publicată în anul 1964 în volumul intitulat „O viziune a sentimentelor” și

semnat de Nichita Stănescu, poezia „Leoaică tânără, iubirea” evidențiază o
viziune inedită și inovatoare asupra sentimentului de dragoste. Întrucât
face parte din generația nonconformistă a șaizeciștilor, Stănescu valorifică
inovarea în limbaj, precum și originalitatea ideilor și a imaginilor artistice.

Titlul operei reprezintă o metaforă a iubirii, percepută în chipul unei

leoaice tinere. Acest simbol sugerează vitalitate, intensitate și forță fizică,
dar și spirituală. Pentru Nichita Stănescu, atitudinea față de poezie este
aceeași cu cea avută față de iubire, întrucât ambele atrag după sine
consecințe drastice. Este vorba de o reconstruire a realității perceptibile,
deci, a întregii lumi, zguduite din temelii de apariția bruscă a iubirii.

Tema operei este reprezentată de atitudinea ființei umane în fața iubirii și

a inspirației poetice. Întâlnirea cu leoaica este, de fapt, întâlnirea cu poezia:
surprinzătoare, intensă și, înainte de toate, transformatoare. Sufletul eului
liric este transformat de acest sentiment, care are un efect aparent
distrugător, devastator asupra lui, dar, de fapt, este vorba despre o
distrugere în virtutea unei reconstruiri.

Poezia conține douăzeci și patru de versuri, dispuse în trei strofe de

lungimi inegale. Strofelor le corespund trei secvențe lirice în care
dragostea cuprinde ființa umană, proces interpretat în raport cu timpul.
Astfel, în prima secvență, iubirea este un sentiment prestabilit,
pătrunzând în manieră agresivă și bruscă în sufletul eului liric. În cea de-a
doua secvență, cititorul asistă la modificarea întregului Univers sub ochii
artistului (sau sub cei ai îndrăgostitului), având loc o adevărată renaștere a
spiritului acestuia. Cea de-a treia secvență înfățișează iubirea ca pe o
trăire care se perpetuează în timp, dăinuind (de aici, tinerețea „leoaicei”).

În text întâlnim atât relații de simetrie, cât și de opoziție. Simetria

este dată de revenirea asupra titlului în incipit, precum și de prezența celor
două imagini ale iubirii: cea tânără („leoaică tânără, iubirea”) la început de
text și cea matură („leoaica arămie”) din final. Relațiile de opoziție sunt
prezente în cea de-a două secvență poetică, unde efectele devastatoare și
dureroase ale „atacului” leoaicei are consecințe atât în planul fizic ce ține de
ființa eului poetic, cât și la nivel universal.

Limbajul artistic stănescian în poezia „Leoaică tânără, iubirea” se

caracterizează mai ales prin două trăsături: expresivitatea și ambiguitatea
(tipice creațiilor neomoderniste). Sursele expresivității și cele ale sugestiei
se regăsesc la toate nivelurile limbajului poetic. Astfel, la nivel morfo-
sintactic remarcăm mărcile lirismului subiectiv (pronume și forme
pronominale la persoana I, singular: „m”, „mă”, „mi”), care susțin
caracterul de confesiune lirică și punctează ideea de uimire a eului liric,
aflat față în față cu un sentiment care pare a fi cu totul nou de fiecare dată
când apare în viața lui.

La nivel morfo-sintactic regăsim terminologia concretă. Câmpul semantic

al ființei este redat prin intermediul unor termeni și structuri lexicale cu
valoare de simbol. Cel al timpului se remarcă prin îndreptarea unor repere
exacte către tot ceea ce este obscur, nedefinit. Imaginile artistice și figurile
de stil sunt puse în legătură cu planul existențial al ființei umane aflată în
relație directă cu dragostea și poezia. Între acestea observăm: metafore
(„leoaică tânără”, „leoaică arămie”), epitete („colții albi”, „mișcările
viclene”), o repetiție („înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”) și o comparație („ca
o strângere de ape”). Imaginile dinamice („mi-a sărit”, „i-a înfipt”, „m-a
mușcat”) prezintă apariția bruscă a sentimentului de iubire.

Prozodia este în conformitate cu trăsăturile liricii neomoderniste.

Astfel, cele trei strofe se constituie din douăzeci și patru de versuri libere,
de lungimi inegale. Rima este aleatorie, iar ritmul, combinat. Măsura este
variabilă, astfel încât poezia devine spontană și muzicală.

În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, este

o artă poetică neomodernistă prin tematică, structură și
particularitățile limbajului poetic. În opera de față, autorul prezintă o fațetă
cu totul inedită a iubirii ca forță transformatoare universală, dar și ca
putere creatoare, cu o semnificație deosebită pentru eul poetic.

Tema și viziunea despre lume

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el
contribuind la deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic,
impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este
transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată
apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa
realismului socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează
rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită
asupra creației și a lumii. Astfel, putem spune că viziunea despre lume, dar
și tematica poeziilor stănesciene pot fi analizate prin raportare
permanentă la orientarea neomodernistă a poetului.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a

poetului din prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al
doilea volum al lui Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”.
Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, și prin urmare creația poetică
stănesciană, se caracterizează prin emoție, trăire profundă,
sensibilitate. Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt
dominate de sentimente, luând forma unor confesiuni. „Leoaică tânără,
iubirea” este și ea o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii.
Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care Stănescu îl
exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această
temă pune în lumină viziunea exuberantă, entuziastă pe care eul
îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară.

Titlul poeziei este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei

dominate de sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea
surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea
sentimentului care îl copleșește pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademenește
cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducției, să îl supună pe
deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element
concret – leoaica – este un procedeu inovator specific neomodernismului,
limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.

Din punctul de vedere al compoziției, textul poetic este constituit din

trei secvențe inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind
o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia
asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește
asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini
motorii constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea
înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină această primă parte a
poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a
mușcat”. Mușcătura nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt
surprinzătoare. Viziunea neomodernistă a lui Stănescu provoacă
cititorul la descifrarea limbajului său metaforic și aparent ambiguu,
jucându-se mereu cu orizontul de așteptare al celui care devine martorul
transformării iubirii. Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric
sunt elemente specifice lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului,
acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor
pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“.

În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu

subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu
universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a
universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este
evidențiată cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice
neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un
cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.”
(comparație). Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea
care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se
naște din nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura
leoaicei. Privirea care „în sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin
intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu
sugerează speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire,

eul liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-
am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe”
surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor,
simțurilor, iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au
devenit străine. Finalul marchează existența unei relații de simetrie în
raport cu incipitul prin reluarea imaginii leoaicei, devenită un adevărat
laitmotiv al poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene”
apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternității
sentimentului, ea tulburându-i ființa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”.
Punctele de suspensie din final întăresc ideea continuității iubirii.

De asemenea, putem spune că viziunea despre lume a lui

Stănescu poate fi analizată nu doar apelând la semnificațiile ascunse în
cuvinte, ci și observând textul poetic la nivel formal. Revolta, tendința de a
inova, de a sparge tiparele, de a ambiguiza sunt vizibile prin nerespectarea
normelor prozodiei clasice. Poetul sfidează nu doar firescul semnificațiilor,
ci și pe cel al formei, alegând pentru textul său ceea ce e neobișnuit. Astfel,
Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera
elementelor de versificație, utilizând ritmul combinat, ingambamentul,
măsura inegală, strofele asimetrice. Toate aceste elemente subliniază
caracterul confesiv al textului și facilitează transmiterea mesajului și a
emoției.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăși o metaforă a iubirii,

sentiment care guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și
care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la
eternizarea sa. Mai mult, consider că poezia mai sus discutată este
o oglindire a viziunii stănesciene despre lume, ea având drept
coordonate esențiale principii ale liricii neomoderniste. Entuziasmul,
energia, starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie
ale poeziei stănesciene din prima etapă a creației și ale viziunii poetului în
raport cu lumea.

Concluzionând, putem spune că atât tematica poeziei „Leoaică tânără,

iubirea”, cât și modul de percepere a lumii înconjurătoare de către eul liric
au la bază iubirea, un sentiment atotprezent în creația stănesciană de
debut.

Particularități ale textului poetic

„Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, este o artă poetică
neomodernistă a cărei primă publicare a avut loc în volumul „O viziune a
sentimentelor”, apărut în anul 1964. Întrucât face parte din prima etapă
de creație stănesciană, opera de față înfățișează eul liric ca pe un
adolescent al cărui suflet pare a se armoniza cu Universul.

Tema poeziei este iubirea ca factor transformator al întregului

univers. Pentru Stănescu, atât dragostea, cât și inspirația artistică apar în
manieră violentă și neașteptată în spațiul spiritual al ființei, provocând
schimbări ireversibile. Astfel, raportul eului liric cu sine însuși și cu lumea
din jurul său se modifică substanțial datorită apariției iubirii asemeni unei
leoaice tinere, care acționează intens și impulsiv.

Opera este structurată în trei strofe inegale ca lungime, cărora le

corespund trei secvențe poetice. Incipitul revine asupra titlului poeziei,
constituind chiar primul vers al acesteia. Astfel, cititorului i se comunică
încă de la început viziunea eului liric asupra poeziei și a dragostei. Leoaica
este un simbol al puterii, al agresivității, însă reprezintă și eleganță, curaj,
hotărâre și senzualitate. Întrucât este vorba de leoaică și nu de
corespondentul ei masculin, leul, remarcăm elementul maternității, ceea ce
sugerează regenerare continuă. Imaginea leoaicei, redată printr-o metaforă,
constituie expresia perspectivei neomoderniste a eului liric.

Prima strofă înfățișează momentul întâlnirii neașteptate a eului liric cu

dragostea, metaforizată în chipul leoaicei. Iubirea cu înfățișare leonină
reprezintă, pentru Nichita Stănescu, și un simbol al inspirației poetice, din
cauza raportului dintre vânător și prada sa. Este vorba despre aceeași
relație pe care eul liric o are cu iubirea, precum și cu inspirația artistică: au
loc varii camuflări și întâlniri până la realizarea atacului final, care este
urmat de actul seducției. Cuvântul recurent „față” („mi-a sărit în față”,
„Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica, azi, de față”)
reprezintă un laitmotiv al poeziei, simbolizând pierderea integrității
spirituale drept consecință a atacului unui sentiment agresiv.

Cea de-a doua strofă înfățișează descrierea cosmogonică a reconstruirii

universului sub forța transformatoare a dragostei. Atât lumea exterioară,
cât și cea interioară a eului liric sunt transformate complet de intervenția
„leoaicei”, care face posibilă creația artistică, zguduind din temelii universul
interior al artistului. Rezultatul este schimbarea radicală a percepției eului
liric asupra realității înconjurătoare. Simbolul cercului (Și deodată-n jurul
meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura”) este legat atât de ideea de
perfecțiune, cât și de cea a ciclicității ce caracterizează procesele existente
în lume.

Cea de-a treia secvență poetică prezintă materializarea consecințelor

întâlnirii eului poetic cu iubirea. În acest proces, omul este eliberat de sub
legile fizicii („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar
mâna nu le mai știe./ Și alunecă-n neștire”) și proiectat în eternitate, arta
reprezentând singura cale a ființei umane de a atinge nemurirea. Ființa
poetului este inclusă în procesul de reconstituire a universului, în funcție de
legile dragostei și de cele ale creației artistice.

Între incipit și final există simetrie, element oferit de cele două ipostaze

ale iubirii (leoaica „arămie” și leoaica „tânără”). Acestea simbolizează cele
două perspective diferite ale eului poetic asupra lumii, transmițând ideea
transformării complete și definitive a Universului. Ultimele două versuri
(„Încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”) sugerează ciclicitatea universală,
precum și starea de continuă schimbare a lumii.

Prozodia este specifică textelor lirice neomoderniste. Astfel, cele

trei strofe însumează douăzeci și patru de de versuri libere, de lungimi
inegale. Rima este aleatorie, iar ritmul și măsura sunt variabile. Textul se
remarcă prin spontaneitate și muzicalitate, iar faptul că fiecare strofă este
cu câte două versuri mai lungă decât cea anterioară semnifică amplificarea
senzațiilor eului liric.

În concluzie, datorită ambiguității limbajului, sugestiei, precum și

accentuării intensității sentimentului de iubire metaforizat, poezia „Leoaică
tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, aparține curentului literar
neomdernist. Precum a declarat criticul literar Eugen Simion, în poezia
stănesciană neomodernistă se creează un univers complex care înglobează
dragostea, inocența, elanul adolescentin, viața, moartea, timpul, precum și
imagini-simbol ale absolutului (sfera, punctul, pătratul, cercul).

Particularitățile poeziei
neomoderniste
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un text neomodernist ce face parte
din volumul „O viziune a sentimentelor”, publicat în anul
1964. Neomodernismul este un curent literar postbelic caracterizat
prin accentuarea lirismului pur, redescoperirea metaforei şi un
limbaj poetic ambiguu, inedit. Acesta a apărut ca o reacție la realismul
socialist, iar Nichita Stănescu face parte din generația poeților
neomoderniști ai anilor 1960 (șaizeciștii), fiind chiar considerat a fi cel mai
reprezentativ poet neomodernist.

Tema poeziei o constituie iubirea, profunzimea fiinţei,

recuperarea lumii prin sentiment. Întrucât este vorba despre un
sentiment puternic, profund, el este descris ca „năvălind” în sufletul eului
liric asemeni unei fiare sălbatice, având consecințe nefaste asupra lumii
interioare a eului liric.

Titlul este metaforic, alcătuit dintr-un grup nominal şi o apoziţie care

explică sensul metaforei: iubirea, văzută în chipul unei leoaice tinere.
Faptul că leoaica este „tânără” simbolizează entuziasmul și pasiunea
caracteristice tinereții. Asemeni unui animal de pradă aflat încă în putere,
dragostea pătrunde în sufletul eului liric în mod surprinzător, pasional,
sălbatic. 

Aşadar, viziunea subiectivă asupra trăirii interioare este redată prin

metaforă, leoaica fiind iubirea. Evoluţia sentimentului de iubire este
surprinsă ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte, iar
expresia poetică duce la ambiguizarea sensurilor.

Incipitul generează un efect de şoc lectorului: „Leoaică tânără,

iubirea/mi-a sărit în faţă”. Versul situează sentimentul în sfera de
semnificaţii a forţei, a agresivităţii, dar şi a eleganţei şi a nobleţei. Primele
momente ale receptării sentimentului sunt asociate cu alte imagini ale
agresivităţii: „Mă pândise-n încordare mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt
în faţă,/ m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Sentimentul de iubire aşteaptă ca
la pândă împlinirea comuniunii cu fiinţa.

A doua secvenţă este o descriere cosmogonică şi surprinde o dublă

transformare: prima, a fiinţei invadate de iubire, iar a doua, a lumii,
receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. Lumea se recreează reiterând
metaforic momentul genezei: „iar în jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a
dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape”, cercul
fiind aici o imagine simbolică a sentimentului de iubire. Fiinţa umană îşi
abandonează simţurile pentru a le unifica: „Şi privirea-n sus ţâşni,/
curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Saltul
privirii spre înalt este simultan cu înălţarea auzului, având ca punct final un
loc imaterial, al cântecului şi al zborului: „tocmai lângă ciocârlii”. Simţurile
înălţate sugerează ieşirea fiinţei din sine însăși. Metafora curcubeului „tăiat
în două” ambiguizează sensurile, prin pluralitatea deschiderii sale: simbol
biblic al armoniei şi al împăcării, curcubeul este o imagine a unicităţii prin
multiplicitate. Secvenţa a treia surprinde renunţarea la sine a fiinţei
acaparate de iubire: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la
bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. Enumeraţia surprinde imaginea
simţurilor care nu mai funcţionează în contextul unei fiinţe care nu mai e
caracterizată de corporalitate. Receptarea lumii se face afectiv, printr-o
perpetuă regenerare a sentimentului. Depăşind starea de şoc, îndrăgostitul
intră într-o stare a fiinţei afective, fapt sugerat de repetiţie şi punctele de
suspensie: „alunecă-n neştire/ pe-un deşert în strălucire/ peste care trece-
alene/ o leoaică arămie/ cu mişcările viclene,/ înc-o vreme,/ şi-ncă-o
vreme...”. Imaginea leoaicei din incipit şi final este prezentată prin tehnica
simetriei şi a opoziţiei.

Lirismul subiectiv tipic neomodernist se regăsește în poezia „Leoaică

tânără, iubirea” prin atitudinea poetică directă. Aceasta este evidențiată
prin intermediul verbelor, al pronumelor și al formelor pronominale la
persoana întâi, singular: „mea”, „am dus”, „meu”, „mi”. Adresarea directă
făcută de către eul liric iubirii (sau chiar iubitei) trădează prezența acestuia.

Versificația respectă stilul și criteriile neomoderniste. Astfel,

poezia se compune din trei strofe neregulate cărora le corespund întocmai
trei secvențe poetice. În ultima strofă întâlnim rima împerecheată. Aceasta
este prezentă, pe alocuri, și pe parcursul primelor două strofe.

Având în vedere ambiguitatea limbajului, sugestia şi

expresivitatea, precum şi accentul pus pe profunzimea
sentimentului transpus în formă metaforică, poezia „Leoaică tânără,
iubirea”, de Nichita Stănescu, aparţine neomodernismului. Conform
criticului literar Eugen Simion, în poezia stănesciană neomodernistă se
creează un univers complex care înglobează dragostea, inocența, elanul
adolescentin, viaţa, moartea, timpul, precum şi imagini-simbol ale
absolutului (sfera, punctul, pătratul, cercul).

Artă poetică
Arta poetica erotică este o operă literară în care autorul își exprimă
perspectiva asupra procesului creativ, în contextul efectelor pe care
dragostea le are asupra acestuia. „Leoaică tânără, iubirea” este o artă
poetică neomodernistă, specifică primei etape de creație stănesciene,
înfățișând un eu liric plin de vitalitate, pentru care iubirea este sentimentul
principal, având un efect revitalizant atât pentru sine, cât și pentru creația
sa.

„Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, este o artă

poetică neomodernistă publicată pentru prima dată în volumul „O viziune
a sentimentelor”, apărut în anul 1964. În acest volum, Stănescu
interpretează iubirea ca sentiment și ca stare extatică a eului liric
prin intermediul cuvântului poetic, pe care îl percepe ca fiind parte din
geneza Universului.

Tema poeziei este iubirea ca forță transformatoare a întregului univers.

În viziunea lui Stănescu, atât iubirea, cât și creația artistică apar în manieră
violentă și surprinzătoare în sufletul ființei umane, generând modificări
ireversibile. Astfel, atât relația eului liric cu sine însuși, cât și cea cu lumea
din jurul său se va schimba decisiv ca rezultat al apariției iubirii. Precum o
leoaică tânără, ea acționează pasional și impulsiv.
Opera conține trei secvențe lirice care înfățișează iubirea ca sentiment ce
pune stăpânire pe ființa umană. La rândul său, aceasta este văzută în relație
cu timpul. Astfel, în prima secvență poetică, dragostea este prezentată
ca fiind un sentiment predestinat, care pătrunde în manieră agresivă în
viața eului liric. În cea de-a doua secvență, cititorul este martor al
modificării universului sub privirea uimită a îndrăgostitului, care se vede
renăscând datorită iubirii. Ultima secvență înfățișează dragostea ca pe un
sentiment universalizat, care se perpetuează în timp.

Prima strofă a poeziei reia titlul acesteia („Leoaică tânără, iubirea”),

iubirea fiind văzută ca manifestându-se mereu cu forță și vitalitate
tinerească, indiferent de momentul în care ea apare. La început, ea este
agresivă, surprinzătoare („mi-a sărit în față”), iar întâlnirea dintre ea și eul
liric are efecte devastatoare asupra identității acestuia. El este complet
transformat de contactul cu sentimentul de iubire, cu care ia contact brusc,
fără să se poată apăra. Poezia este concepută în forma unei confesiuni
lirice, fiind prezente și mărcile eului liric (pronume și forme pronominale
la persoana întâi: „mi”, „m”, „mă”). Iubirea îl pândise asemenea unui
prădător care anticipează momentul în care își va prinde victima: „Mă
pândise-n încordare/ mai demult”.

Cea de-a doua strofă prezintă relația eului poetic cu universul, așa

cum se prezintă ea după intervenția iubirii în viața acestuia. Așadar,
adverbul „deodată” evidențiază schimbările radicale pe care dragostea le
generează în sufletul eului liric. El se percepe pe sine în postura unui „axis
mundi”, întrucât îi este imposibil să-și închipuie că numai el observă
această transformare spectaculoasă. Natura ia forma unui „cerc de-a dura”,
ceea ce sugerează perfecțiune și manifestarea ciclică a sentimentului erotic.
Pentru eul liric, dragostea și cuvântul se află la baza genezei Universului,
astfel încât prin intermediul acestora, lumea dobândește capacitatea de a se
regenera. Astfel, iubirea ca forță a renașterii potențează creația artistică.
Imaginea ciocârliei simbolizează aspirația artistului către absolut, ideal care
poate fi atins doar prin iubire.

În ultima strofă, eul liric se reîntoarce la momentul inițial, unde prezența

leoaicei îl acaparează complet. „Leoaica arămie/ cu mișcările viclene” este o
metaforă a iubirii mature, dar încă surprinzătoare, cu o impresionantă forță
devoratoare. Sub influența acestui sentiment, eul liric devine confuz, iar
simțurile sale se estompează („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă
și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”). El se percepe pe sine în chipul unui
deșert, căruia leoaica îi oferă strălucire („pe-un deșert în strălucire,/ peste
care trece-alene/ o leoaică arămie”). Strălucirea este un simbol al sensului
pe care dragostea pare că îl oferă existenței eului liric. Iubirea aduce
vitalitate, energie și forță creativă în viața îndrăgostitului.
În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică
erotică neomodernistă. Nichita Stănescu are o viziune deosebit de
complexă asupra dragostei, prezentând-o ca sentiment constructiv, dar și
distructiv. Prin distrugerea identității anterioare a eului liric, iubirea face
loc unei noi realități, facilitând creația artistică și transformând întregul
Univers cu forța sa regeneratoare.

Figuri de stil
Poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, înfățișează
o perspectivă originală asupra iubirii, fiind, în același timp, o artă
poetică neomodernistă. Opera a fost publicată în anul 1964 în volumul
de poezii cu titlul „O viziune a sentimentelor”, semnat de Nichita Stănescu.
Având în vedere faptul că scriitorul se numără printre membrii generației
șaizeciste, poetul valorifică inovațiile la nivel lingvistic, alături de
originalitatea ideilor și a imaginilor artistice.

Titlul însuși este o metaforă a iubirii, văzută asemenea unei leoaice

tinere. Datorită suplimentării apoziției „iubirea”, ea devine metaforă în
prezența termenului explicativ. Această imagine simbolizează
vitalitate, putere și pasiune, dar și forță spirituală. Eul liric are aceeași
atitudine față de poezie și iubire, întrucât ambele au o impresionantă
putere transformatoare. Realitatea perceptibilă este reconstruită,
reimaginată, fiind zguduită din temelii de apariția bruscă a dragostei. În
viziunea lui Nichita Stănescu, iubirea reprezintă o stare de grație a ființei
umane, o veritabilă forță creatoare, întrucât se află la baza construirii lumii,
asemenea cuvântului.

„Leoaică tânără, iubirea” este structurată în trei strofe, cărora le

corespund trei secvențe poetice. Astfel, nașterea sentimentului
erotic este înfățișată în prima secvență, iar cea de-a doua
cuprinde metamorfozarea naturii, în timp ce ultima secvență poetică
prezintă transfigurarea îndrăgostitului. Primul vers al poeziei reia
titlul acesteia, evidențiind tema operei, dar și punctele comune dintre
leoaică și iubire: leul este „regele junglei”, iar dragostea se află deasupra
altor sentimente umane. În strofa întâi, eul liric reconstruiește procesul
nașterii dragostei. Astfel, iubirea, care îl pândise de multă vreme („Mă
pândise-n încordare/ mai demult”), și-a înfipt „colții albi” în chipul eului
liric. Imaginea colților sugerează agresivitatea cu care intervine iubirea în
viața îndrăgostitului. Se remarcă efectele vizibile și marcante ale acestui
sentiment, sugerate de ultimele două versuri ale primei strofe, în timp ce
verbele și pronumele oferă subiectivitate operei, evidențiind caracterul de
confesiune al acesteia.

Strofele următoare înfățișează urmările revelației iubirii, care generează o

stare de beatitudine, proiectată pe două planuri: unul cosmic și unul uman.
Atât lumea, cât și îndrăgostitul se transformă sub efectul puternic al
dragostei. Eul liric apare în text asemenea unui Axis mundi, în jurul căreia
gravitează întreg Universul. Iubirea implică și prezența perfecțiunii,
simbolizată de metafora cercului, care amintește și de ciclicitatea
specifică tuturor proceselor care se petrec în Univers („...natura/ se făcu un
cerc, de-a-dura”). Sentimentele contradictorii ale eului liric, precum și
relația acestuia cu lumea înconjurătoare, sunt exprimate prin repetiția și
comparația prezente în sintagma „când mai larg, când mai aproape/ ca o
strângere de ape”. Nichita Stănescu exprimă intensitatea senzațiilor
trăite prin intermediul sinesteziei. Astfel, văzul și auzul se îmbină în
cea de-a doua strofă: „Și privirea-n sus țâșni, [...] și auzul o-ntâlni/ tocmai
lângă ciocârlii”. Imaginile create sunt puternice și expresive, iar prezența
ciocârliei nu este întâmplătoare, întrucât aceasta este cunoscută pentru
frumusețea cântecului ei.

Cea de-a treia strofă se deschide cu sentimentul de confuzie generat de

apariția iubirii. Mâna eului liric „alunecă-n neștire”, iar acesta nu-și mai
recunoaște sprânceana, tâmpla și bărbia („Mi-am dus mâna la sprânceană,/
la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai
știe”). Enumerația accentuează starea de confuzie, eul liric părând a se fi
dematerializat. Chipul îndrăgostitului se transformă într-un „deșert în
strălucire” – metaforă totală, ce îmbină puterea devastatoare a iubirii cu
strălucirea, o caracteristică a fericirii. Această figură de stil trimite cu
gândul la pustietatea din sufletul eului liric, de dinaintea instalării
sentimentului erotic, aflată în opoziție cu strălucirea plină de vitalitate
adusă de „leoaica arămie” în sufletul său. Epitetul cromatic „arămie”
sugerează faptul că dragostea este resimțită și într-o perioadă târzie a
existenței eului liric, nu doar în tinerețe, universalizându-se astfel
sentimentul iubirii. Agresivitatea inițială este înlocuită de mișcările lente
ale leoaicei, care „trece alene”, „cu mișcările viclene”. Finalul poeziei este
marcat de o repetiție („încă-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...”), care evidențiază
tema timpului, prin utilizarea substantivului „vreme”.

În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” se încadrează în categoria

operelor ce aparțin esteticii neomoderniste. Aceasta se datorează
abordării unor mari tematici, precum iubirea, natura și timpul, dar și
utilizării unor mijloace artistice și figuri de stil specifice: metafora,
sugestia, personificarea, comparația, enumerația. Limbajul poetic este
caracterizat de ambiguitate și expresivitate.
Elemente de compoziție
Cele trei secvențe poetice în care poate fi împărțită poezie, tema sau titlul
sunt câteva dintre elementele de compoziție pe care trebuie să le ai în
vedere când vorbești despre poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita
Stănescu. Vei afla mai multe despre acestea citind cu atenție această
pagină.

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el

contribuind la deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic
impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este
transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată
apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revoltă la adresa
realismului socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează
rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită
asupra creației și a lumii. Relevantă în vederea ilustrării ideilor
neomoderniste stănesciene este poezia „Leoaică tânără,
iubirea”, elementele de compoziție ale acesteia fiind purtătoare
ale mesajului poetic neomodernist.

„Leoaică tânără, iubirea” este o poezie neomodernistă din prima etapă a

creației stănesciene, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui
Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Așa cum însuși
titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând
forma unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a
eului liric prins în ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea,
sentiment pe care Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică
neomodernismului. Acest element compozițional este cel în jurul căruia se
ordonează toate celelalte elemente de structură care stau la baza poeziei.
Dragostea, ca idee centrală a poeziei, conferă textului poetic emoție,
sensibilitate, autenticitate. Intensitatea iubirii marchează întreaga existență
a îndrăgostitului, efectele acestui sentiment asupra ființei eului fiind extrem
de vizibile.

Un alt element compozițional care surprinde cititorul într-o manieră

specifică neomodernismului este titlul poeziei. Acesta este și el o ilustrare
a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul suprem. Oximoronul
rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea
evidenţiază agresivitatea sentimentului care îl copleșește pe eul liric.
Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea
seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract –
iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator
specific neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat
sentimentului. 

Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm faptul că

textul poetic are la bază trei secvențe lirice inegale ca dimensiune,
fiecare secvență fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră
diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și subliniază puterea
sentimentului care năvălește asupra eului, supunându-l într-un mod
agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care
sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui,
domină această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”,
„[colții] mi i-a înfipt”, „m-a mușcat”. Mușcătura nu provoacă răni, ci
dimpotrivă, efectele ei sunt surprinzătoare. Viziunea neomodernistă a lui
Stănescu provoacă cititorul la descifrarea limbajului său metaforic și
aparent ambiguu, jucându-se mereu cu orizontul de așteptare al celui care
devine martorul transformării iubirii. Caracterul confesiv și implicarea
afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului subiectiv și, deci,
neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin
intermediul formelor pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“.

În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu

subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu
universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a universului
de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu ajutorul
unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian:
„Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg,
când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparație). Cercul, simbol al
perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta
iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul
îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care „în
sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul
sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează
speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire,

eul liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-
am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe”
surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor,
iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine.
Finalul se remarcă din punct de vedere compozițional prin existența unei
relații de simetrie în raport cu incipitul. Astfel, se reia în final imaginea
leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv (idee călăuzitoare a unei lucrări
literare repetată și subliniată în mai multe rânduri) al poemului. „Leoaica
arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene” apare în ultima parte a poeziei
pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea tulburându-i ființa „înc-
o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc ideea
continuității iubirii.

De asemenea, putem spune că un rol important în ceea ce privește

compoziția îl au elementele de versificație, acestea din urmă fiind
dovada că neomodernismul stănescian poate fi analizat nu doar apelând la
semnificațiile ascunse în cuvinte, ci și observând textul poetic la nivel
formal. Revolta, tendința de a inova, de a sparge tiparele, de a ambiguiza
sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice. Poetul sfidează
nu doar firescul semnificațiilor, ci și pe cel al formei, alegând pentru textul
său ceea ce e neobișnuit. Astfel, Stănescu, în aceeași manieră
neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera elementelor de prozodie,
utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele
asimetrice. Toate aceste elemente subliniază caracterul confesiv al textului
și facilitează transmiterea mesajului și a emoției.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăși o metaforă a iubirii,

sentiment care guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și
care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la
eternizarea sa. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea
sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a
creației, dar și coordonatele neomodernismului totodată.

Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice,

relația de simetrie între incipit și final, aspectele prozodice, dar
și prezența laitmotivului sau a simbolului sunt principalele elemente
de compoziție ale textului poetic analizat, ele susținând prin semnificațiile
lor apartenența poeziei la neomodernism.