CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (I)

Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (Regelui Carol I) la
nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de
prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi influenţa pe care ţara sa natală, Prusia,
o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui
Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor
europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza
orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a
independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la
începutul Primului Război Mondial. În prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de
Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind:
recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare,
consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele
europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative,
precizăm că, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi”
în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale. Respectivele demersuri se
împletesc şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei
„Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la
Bucureşti s-au convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu
se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor
naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti . Tratatul dintre România şi Serbia semnat
în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat
manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.

Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust (foto) a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea

unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la
Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a
constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre.
Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în
Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind
convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la
10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată
a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri
externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva
decât anexarea ei de către Rusia” . Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european
a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a
încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să
sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de
rezultatul demersurilor sale. 

În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului
1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă
faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună
soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub
egida comună a Puterilor europene . Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de
diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa
întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” . O
nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura
apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la
începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi
mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul
dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . O
însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873).
Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta
şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul
austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte,
fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă
în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni,
solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu
Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.

În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”,
Împăratul Franz-Iosif (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până
acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol
I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi
nordice” faţă de planurile de independenţă. De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă
campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la
Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” . Opoziţia constantă a Imperiului otoman în
privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a
stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al
Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei
României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I
avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia
pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea
limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de
rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare
ocazie intenţia de a dobândi independenţa” . Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-
septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor
româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra
Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o
încercare de a dezrădăcina e fără folos” . Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în
raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva
implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de
către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni
militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte
basarabene. Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia
conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a
încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia
cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de
aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi
Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă
preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord . Noua Constituţie otomană (11/23
decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a
stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda
Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional,
încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . În atare
împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea
puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva
Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în
continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata” .

Poziţia intransigentă a Sultanului Abdul Hamid al II-lea(foto) şi eşecul Conferinţei de la

Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea
revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai
grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877
că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de
otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i
sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o
înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe
teritoriul românesc .