DREPT ADMINISTRATIV

CURSUL NR. 8

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

1. NATURA INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE ȘI A FORMEI DE

GUVERNĂMÂNT A STATULUI ROMÂN

Instituția șefului de stat își are originea în începuturile organizării vieții

de stat,când colectivitățile umane, aflate la debutul constituirii lor sociale
(civile), au trecut în mod efectiv sub conducerea unui individ, de regulă
membru al acelei societăți, care exercita – în urma desemnăriisale – asupra
întregii comunități celemai importante prerogative de putere publică reunite în
persoana sa.
Mai târziu – cu toată diversificarea numărului și categoriilor de
autorități publice (legislative, executive și judecătorești) și indiferent de modul
acestora de constituire (alese sau numite), de durata funcționării lor (permanente
sau temporare), de nivelul teritorial ak acțiunii lor (naționale sau centrale,
teritoriale sau locale) – s-a simțit nevoia de a se da o expresie unitară și continuă
îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcției supreme de exercitare a
puterii publice de către un singur om personificat de șeful statului.
Acesta îndeplinește o funcție publică de primă importanță în stat –
indiferent de fundamentarea teoretică a naturii politico-juridice a respectivului
exercițiu (bazată pe principiul unicității, al colaborării sau al separației puterilor
în stat) – în care sensea este, fie o putere distinctă, fie alăturată sau contopită
altora existente, indiferent de forma unipersonală sau colegială în care se
exercită sau de modalitatea electivă sau ereditară de acces la funcția supremă sau
de durata permanentă sau temporară a acesteia.
Forma de guvernământ a unui stat este caracterizată demodul de
constituire a funcțieisupreme în care sens cea mai generală clasificare face
distincție între monarhie și republică, distincție ce reflectă insuși felul
desemnării șefului statului.
Monarhia reprezintă forma de guvernământ în care funcția supremă este
deținută de o persoană care o exercită pe viață, indiferent că o dobânziște prin
alegere (electiv) sau prin moștenire (ereditar), în timp ce republica,
dimpotrivă,se caracterizează prin exercițiul aceleiași funcții de către o autoritate
aleasă pe timp limitat.
În decursul istoriei șeful statului, în special monarhul, a concentrat
multiple prerogative de putere în persoana sa – legislative, executive și chiar și
judecătorești – pentru ca în sistemele moderne și, mai ales, în cele contemporane
de organizare statală să se producă o delimitare tot mai riguroasă a atribuțiilor
sale față de celelalte autorități, respectiv față de legislativ (reprezentativ ca mod
de formare, alcătuire și mod de edictare a legii), de executiv (chemat a realiza
voința legiuitorului) și de judiciar (menit a sancționa încălcarea legii).
După sfera și deplinătatea prerogativelorde putere publică revenite
funcției supremeîn organizarea statală, corelate cu raportul dintre sistemele de
autorități, monarhiile pot fi parlamentare sau neparlamentare, iar republicile pot
fi prezidențiale sau parlamentare.
Cele mai multe tangențe și delimităi între autoritățile statului au operat
între instituția șefului statului și puterea executivă, ceea ce a determinat în mod
esențial forma de guvernământ.
În acest sens statul este neparlamentar (monarhic ori republican) în
cazul în care șeful statului este în același timp și șeful executivului, indifent că
este cazul unei autorități publice unice (executiv monocratic) în care șeful
statului este ajutat în guvernare de o echipă (cabinet) de funcționari numiți de el
sau că distingem două autorități diferite, respectiv șeful statului și guvernul
condus de u prim ministru sau premier (executiv dualist). Exemplificative în
acest sens sunt monarhiile absolutiste sau despotice și republicile prezidențiale
(SUA).
Dimpotrivă, statul este parlamentar (monarhic sau republican) dacă
funcția de șef al statului este distinctă de cea a șefului guvernului, dar plenul
atribuțiilor de putere revine legislativului, șeful statului păstrând numai atribuții,
de regulă, reprezentative, de ordin formal.
Exemplificative în acest senssunt cazurile Japoniei, Angliei, Germaniei.
Perioada contemporană, în special după cel de al doilea război mondial,
înregistreazăși o nouă tendință intermediară – numită semiparlamentară sau
semiprezidențială – în care șeful statului, de regulă, președintele, prin modul său
de alegere (bazat pe o largă reprezentare electorală ce-l contrapune
parlamentului), fără a fi șeful guvernului, dar având importante atribuții
executive, inclusiv în desemnarea premierului și în dizolvarea legislativului,
devine funcția și instituția politică și statală de prim rang, atât sub aspect
reprezentativ, cât și în privința puterii exercitate. Cazul tipic este cel al Franței
începând cu Constituția din anul 1958.
Acest din urmă regim este considerat, în formă atenuată, ca fiind
specific modului de guvernare a României sub imperiul actualei Constituții. Din
prevederile legii fundamentale (în special art.80) rezultă că Președintele
României îndeplinește funcția de șef al statului, fiind investit cu atribuții
inerente acestei instituții politice,constituționale și administrative. El nu dispune
de o putere absolută în realizarea funcțiilor sale, întrucât exercițiul lor este
partajat cu guvernul, toate aceste autorități exercitând și un control reciproc una
asupra celeilalte.
Caracterul semiprezidențial al regimului politic românesc este conferit
de următoarele trăsături:
- caracterul reprezentativ (electiv) al parlamentului și al președintelui
țării, dat de alegerea prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat;
- dreptul președintelui de dizolvare a parlamentrului, în anumite
condiții, dar și dreptul legislativului de tragere la răspundere politică a șefului
statului și organizare a referendumului pentru demiterea sa, inclusiv punerea
acestuia din urmă sub acuzare;
- caliatatea parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului și
unică autoritate legiuitoare a țării, dar și calitatea președintelui de a reprezenta
statul român, de a promulga legile, de a convoca națiunea la referendum;
- desemnarea candidatului pentru funcția de prim ministru, dar numai
după consultarea partidului cu majoritate absolută în parlament, ori dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în legislativ, precum și
numirea guvernului pe baza votului parlamentar de încredere;
- numirea și revocarea mebrilor guvernului, în caz de remaniere sau de
vacanță guvernamentală, dar numai la propunerea primului ministru;
- dreptul președintelui cât și a fiecărei cmere a parlamentului de a cere
urmărirea penală a membrilor guvernului, șeful statului putând dispune
suspendarea acestora din funcție dacă s-a cerut urmărirea penală;
- contrasemnarea, de regulă, a decretelor prezidențiale de către primul
ministru;
- condiționarea celor mai importante atribuții prezidențiale în domeniul
politicii externe, ale apărării și ale stărilor excepționale în exercitarea lor de
voința guvernului sau de cea a parlamentului
În fine, președintele nu poate:
- avea inițiativă legislativă;
- determina răspunderea politică a guvernului;
- refuza promulgarea legii, dacă reexaminarea cerută de el n-a fost
admisă de parlament.
Sub aspectul naturii funcției prezidențiale în România constatăm că ea
are un caracter mixt și anume politico-reprezentativ, constituțional-legislativ
precum și administrativ-executiv.

2. ATRIBUȚIILE ȘEFULUI STATULUI

2.1. ATRIBUȚIILE POLITICO-REPREZENTATIVĂ

Atribuțiile de natură politico-reprezentativă ale instituției prezidențiale

rezultă din faptul că șeful statului reprezintă România în relațiile interne și
internaționale, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a
autorităților publice, exercitând funcția de mediere între puterile statului,
precumși între stat și societate, este garantulindependenței naționale, al
unitățiinaționale a țării.
Tot un caracter reprezentativ este conferit funcției prezidențiale de către
atributul de comandant al forțelor armate și de funcția de președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a țării, de atribuțiile de acordare de decorațiiși
titluri de onoare, acordarea gradelor de mareșal, general și amiral, numirea în
unele funcții publice, în condițiile prevăzute de lege, acordarea grațierii
individuale, adresarea de mesaje parlamentului, precum și de numeroase
atribuții în domeniul politicii externe – încheierea de tratate internaționale,
acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici români, acreditarea celor
străini pe lângă președinte.

2.2. ATRIBUȚIILE CONSTITUȚIONAL-LEGISLATIVE

Atribuțiile de natură constituțional-legislativă se concretizează în

următoarele prerogative:
- dizolvrea parlamentului, după consultarea președinților celor două
camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dacă legislativul nu a acordat votul
de încreder pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima
solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură;
- convocarea parlamentului nou ales și a sesiunilor extraordinare ale
acestuia;
- promulgarea legii;
- solicitarea reexaminării legii de către parlament;
- sesizarea Curții Constituționale cu proiectele de legi;
- inițierea revizuirii Constituției;
- convocarea poprului la exprimarea voinței prin referendum cu privire
la problemele de interes național, dar numai după consultarea parlamentului;
- declararea cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a parlamentului a
mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate;
- în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării ia măsuri pentru
respingerea agresiunii aducându-le neântârziat, prin mesaj, la cunoștiința
parlamentului;
- instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a celei de urgență în
întreaga țară ori în unele localități, solicitând încuviințarea parlamentului pentru
măsurile adoptate.

2.3. ATRIBUȚIILE ADMINISTRATIV-EXECUTIVE

2.3.1. PRELIMINARII

Președintele cu toate că are atribuții de natură administrativă nu este

șeful guvernului (funcție deținută de primul ministru) deși competențele ssale
cuprind, practic, întreg sistemul executiv, inclusiv autorități care, deși sunt
administrative, nu fac parte din sistemul condus de guvern, având caracter
autonom la nivel național.
Atribuțiile administrativ-executive ale președintelui pot fi grupate în
atribuții de natură decizională și în atribuții consultative,de propunere și
reprezentare.

2.3.2. ATRIBUȚII DE NATURĂ DECIZIONALĂ

În rândul acestor atribuții se înscriu:

- desemnarea candidatului pentru funcția de prim ministru;
 - numirea guvernului investit prin votul de încredere al parlamentului;
- numirea și revocarea miniștrilor, la propunerea primului ministru, în
caz de remaniere guvernamentală sau vacanță ministerială;
- numirea în funcții publice (administrative), în condițiile legii.

2.3.3. ATRIBUȚII CONSULTATIVE, DE PROPUNERE ȘI

REPREZENTARE

Fac parte din această clasă de atribuții:

- consultarea guvernului cu privire la problemele urgente și de
importanță deosebită;
- propunerile făcute parlamentului de numire în unele funcții publice
(administrative);
- posibilitatea de a lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat
probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea
ordinii publice și , la cererea primului ministru, în alte situații, prezidând
ședințele la care participă.

2.4. ACTELE DE NATURĂ ADMINISTRATIVĂ ALE ȘEFULUI

STATULUI

În scopul îndeplinirii atribuțiilor sale, șeful statului dispune de un aparat

administrativ care funcționează pe lângă Președenția României.
În realizarea competențelor ce-i revin, președintele emite acte politice
(de pildă, mesaje) și acte juridice (decrete), acestea din urmă supuse de cele mai
multe ori regimului de drept constituțional.
Decretele sunt acte juridice cu cracter normativ și cu caracter
individual,având forță juridică inferioară Constituției și legilor, dar superioară
actelor guvernului.
Sunt normative decretele de reglementare a unor situații ca, de
exemplu,cele vizând declararea stării de urgență sau a celei de asediu și care
obligă autoritățile executive la luarea de măsuri (normative și individuale) de
punere în aplicare a prevederilor prezidențiale.
Sunt individuale, de pildă, actele de numire sau de revocare din unele
funcții publice, cum sunt cele administrative.
Decretele, de regulă, sunt contrasemnate de primul ministru și se
publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea lor atrage inexistența
actului. Cele cu caracter individual se comunică și celor interesați.
Contrasemnătura premierului este o condiție formală esențială de
valabilitate a decretului, fără de care actul este lovit de nulitate absolută –
antrenând, concomitent,și răspunderea solidară a acestuia, alăturată șefului
statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii
prezidențiale – certificând legalitatea actului care, de cele maimulte ori, produce
efecte pe planul dreptului administrativ.