CUM SCRIEM ISTORIA?

SCUTARI Constantin1
Summary. No conflicts of opinion, opinions and no critical attitude, no real one
neural incandescence of enlightened minds in the field, without a "raising of flags"
as Iorga used to say, a historical writing that would satisfy the taste of today's public
- from the millennium III, that is, that of the information revolution - it is difficult to
appear and impose itself, let alone also ensures "that increase of soul powers"
invoked by Iorga and which we would have great need now for the state in which
the homeland has reached. Unfortunately, innovation in the field is too slow because
"seniors" forget to leave office to quote US President Barack Obama at a meeting
with African heads of state. He explains thus the failure of Africa, the most
backward continent on the planet

Key Words: Barack Obama, Nicolae Iorga

Motto: După cum opera unui mare artist este eternă, dar altele sunt
mereu laturile deosebite pe care le admiră generaţiile succesive, aşa
şi trecutul omenirii este luminat mai mult în anume aspecte sociale
ale lui de curiozitatea ştiinţifică şi de interpretarea istorică a
diferitelor epoci – P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti
(Panaitescu, 1994: 10).
Din timp în timp, o nouă generaţie, care vine cu forţe proaspete şi
entuziasm, se întreabă cum să facă să scrie o istorie mult mai
plăcută la citit şi mai uşor de receptat, ce elemente noi ale
discursului istoric atrag şi care e cel mai bun raport între scris şi
imagine în cadrul unei lucrări. Un celebru caz, din perioada
interbelică, este concurenţa dintre Nicolae Iorga, pe care istoricii
comunişti l-au desemnat cam pripit, în 1970, drept cel mai mare
istoric al românilor şi unul dintre elevii săi, care-l critica încă din
anii studenţei, Constantin C. Giurescu. Iorga s-a enervat foarte tare
când, în anii ’30 ai secolului trecut, Giurescu a scos celebra lui
sinteză de Istoria Românilor, admirabil scrisă şi îmbinată în chip
strălucit cu hărţi şi imagini, care a reapărut o dată chiar şi în
perioada comunistă (într-o formă cenzurată) şi în nenumărate ediţii

1
Universiatea din Oradea, Relații Internaționale și Studii Europene,
scutariconstantin@gmail.com
după 1989. În Memoriile sale, retipărite şi după 1989 prin grija
fiului său Dinu, Constantin C.
Giurescu relata atitudinea fostului său profesor. Seniorul, ros de
invidie şi resentimente, s-a dedat la josnice atacuri publice pe
adresa lui Giurescu şi a reuşitei sale, nefăcând decât să crească şi
mai mult vânzarea lucrării amintite. Şi asta se întâmpla într-o
vreme când cărţile lui Iorga, tipărite de tipografia proprie, într-un
dispreţ total faţă de legea capitalistă a cererii şi ofertei, zăceau
nevândute pe rafturile librăriilor. De la acest aspect se crease
impresia falsă că istoria nu se citeşte, nu e căutată, iar Giurescu,
când acceptase comanda ministerială de a scrie o istorie a
românilor în viziune proprie, nu a făcut altceva decât să-şi asume
un eşec previzibil. Iată că realitatea a demonstrat altceva, lumea
fiind chiar avidă de o lucrare bine făcută, bine scrisă, spre
deosebire de lucrări à la Iorga, ignorate şi chiar evitate de cititori.
Iorga contra Panaitescu şi Giurescu Conflictul dintre noua generaţie
de istorici români şi cea veche era mai vechi, manifestându-se
mocnit pe parcursul anilor ’20. Declaraţia de război, dacă o putem
numi aşa, are loc la Congresul profesorilor de istorie, ţinut la Sibiu,
între 5 şi 6 iunie 1929, adică la începutul celei mai grave crize
economice interbelice. Nicolae Iorga chiar va ajunge prim-ministru
în această perioadă tulbure, fără a-şi demonstra cu ceva calităţile,
cât mai degrabă defectele... Dovedind cât de mare şi constantă îi
era ranchiuna pe cei tineri, el publică o amplă replică pe adresa lor
tocmai în 1936, din care surprindem esenţialul (Iorga, 1936: 14-
16):
„Iată cum s-a întâmplat ridicarea de steaguri. Am avut fericirea să
fiu chiar eu de faţă când s-a făcut declaraţia, într-o formă care nu
era cea mai politicoasă, dar eu sunt deprins să rabd şi lucruri a
căror politeţă este numai relativă. Un număr de profesori de aici,
în frunte cu d. Moisil şi alţii de la Bucureşti, au participat la
adunarea profesorilor secundari de la Sibiu. Eu nu obişnuesc să
mă duc pentru a presida, dar am fost rugat a presida, am fost rugat
aşa de stăruitor încât am mers. Eu am notele mele de fiecare zi,
lucrurile acestea sunt deci însemnate în seara însăşi când leam
auzit. Era acolo şi Mitropolitul Ardealului şi o mulţime de lume
foarte bucuroasă. Români cari abia se treziseră la libertate,
aşteptau să vadă în adunarea istoricilor români o perfectă
înţelegere, o solidaritate o glorificare în acelaşi timp a studiilor
istorice şi a scopului la care, ori de vor istoricii, ori de nu vor,
studiile istorice ajung totdeauna: acea sporire a puterilor sufleteşti
de care vorbiam. Era tânărul domn C. C. Giurescu şi lângă el
tânărul domn Panaitescu.
Tinerii nu s-au bazat oricum pe iluzoriul sprijin al lui Iorga, care nu
a mai venit, chiar dacă ajunsese deja prim-ministru al României, ci
au scos revista în anul 1931, an de plină criză economică, lipsuri şi
drame. Ei îşi motivau acţiunea astfel (Iorga, 1931:4-5):
„Reconstruirea trecutului românesc a fost şi este încă terenul a
nenumărate controverse şi lupte pornite adesea din anume interese
politice. De aceea revista noastră îşi va impune ca primă datorie
respectarea strictă a adevărului. Istoria nu trebuie strămutată pe
planul luptelor politice şi sociale. Ea trebuie să le lamurească, nu
să fie în slujba lor. Numai o atitudine perfect obiectivă poate da
garanţia unor rezultate ştiinţifice necontestabile. Din punct de
vedere naţional ca şi individual, adevărul nu poate niciodată
păgubi; el aduce dimpotrivă întotdeauna foloase reale. Între
patriotism şi obiectivitate nu există antinomie. (...). Preocuparea
de adevăr ne impune cercetarea adâncită a amănuntelor. Pentru
cine ştie să vadă, în amănuntul cel mai mic se ascunde
generalitatea. Numai pe această temelie se poate realiza o sinteză
Cel mai important rol al unei asemenea reviste a fost unul
psihologic: ea a eliberat pe deplin personalitatea celor publicaţi,
oferindu-le o încredere maximă în condeiele lor. Cea mai strălucită
operă ieşită din acest experiment constructiv a fost chiar acea
sinteză de istorie a românilor scoasă de Constantin C. Giurescu, de
care aminteam la început.
„Un fals patriotism declamator împiedica pe istorici să privească
lucrurile în chip ştiinţific: nu era îngăduit să spui că slavii au
format boierimea română, că românii nu se aflau pe drumul de
pătrundere al turcilor spre Europa centrală. Ne amintim cum un
 bătrân învăţat1 ne spunea că s-a făcut istoric pentru a sluji cauza
românismului. Dacă aş fi avut convingerea că slujesc cauza
românismului făcând fizică, aş fi făcut fizică, spunea el şi adevărul
ştiinţific nu-l neliniştea.

Şi, din această perspectivă, ne putem întreba dacă nu cumva

adevăratul patriotism este de regăsit la oameni precum Mircea
Eliade, Emil Cioran şi Constantin Brâncuşi, care, găsind confortul
deplinei libertăţi a spiritului departe de ţara lor natală, au ajuns mari
creatori ai culturii universale, ei atingând excelenţa în domeniul pe
care l-au îmbrăţişat, nedezicându-se de originea lor românească.
De la conflictul interbelic dintre generaţii, la conflictul între
ţările vecine, împrietenite forţat...
Începând din 1944 România cunoaşte o nouă ocupaţie rusească,
numită acum sovietică şi care impune cu forţa un nou sistem de
valori, între care „arestarea“ istoriei reale era fundamentală. Din
păcate, comunismul a făcut din istorie un instrument, adevărul
clamat odinioară de P. P. Panaitescu devenind o valoare
nefolositoare, chiar stânjenitoare. Principiul care stă la baza noii
atitudini este cel formulat de celebrul autor britanic George Orwell
(Marga, decembrie 2016):
Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează
prezentul controlează trecutul. De acum înainte, istoria devine
vector de promovare a ideologiei comuniste, partidul comunist, în
ciuda liniei sale antinaţionale de la înfiinţare, pretinzându-se acum
o culme a evoluţiei socio-politice a întregii istorii a României.
adevărul istoric fiind denaturat prin raportarea la o anumită clasă
socială.
„Primii ani ai comunismului românesc sunt marcaţi de o ideologie
antinaţională violentă, sigur, sub înfăţişarea proclamată de
internaţionalism proletar, de ideologie internaţionalistă, dar de fapt
s-a căutat să se lovească, s-a căutat să se nimicească tradiţia
istorică şi culturală a românilor“ – spune Lucian Boia (2016).
Autorii renumiţi de istorie românească trebuiau să dispară. Istoricul
Dinu C. Giurescu relatează că atunci când lotul din care a făcut şi
tatăl lui parte a ajuns la penitenciarul Sighet, în momentul repartizării
deţinuţilor, ofiţerul care citea lista i-a recunoscut numele şi l-a
întrebat „Dumneata eşti autorul Istoriei românilor?” La răspunsul său
afirmativ, acel ofiţer al cărui nume n- a fost păstrat de istorie, i-a
răspuns ironic: „Acum se scrie altfel istoria românilor“ (Surcel,
2012). C. C. Giurescu avea să petreacă mai mult de cinci ani din
viaţa sa în puşcăria comunistă, având totuşi norocul să
supravieţuiască, spre deosebire de marea parte a celorlalţi.
Reîntoarcerea la personalităţile naţionale este posibilă numai graţie
mişcării de emancipare de sub tutela sovietică, începută într-un târziu
sub Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al cărei punct culminant îl
marchează Nicolae Ceauşescu, în 1968, când condamnă intervenţia
contra Cehoslovaciei reformiste. Începând cu 1964, anul apariţiei
extraordinarei lucrări antiruseşti Karl Marx: Însemnări despre
români, se vorbeşte de „scrierea patriotică a istoriei“ (Marga, 10 iulie
2016), o etapă în care este impusă perspectiva naţiunii biruitoare
asupra teritoriului României.
„S-a trecut treptat, dar destul de repede, la varianta complet opusă,
spre sfârşitul perioadei Gheorghiu-Dej şi apoi, din ce în ce mai intens
în vremea lui Ceauşescu, departe deja de ideologia antinaţională
iniţială. S-a cultivat un naţionalism din ce în ce mai accentuat, care
ajunge până la urmă la un naţionalism de-a dreptul exacerbat“ –
lămureşte Lucian Boia (2016).
Dezvoltarea exagerată a mitului lui Mihai Viteazul şi a dacismului,
cu Burebista ca model absolut, erau menite să susţină o ideologie
comunistă naţionalistă, al cărei exponent de top devenea însuşi
Nicolae Ceauşescu. Slavii sunt acum marginalizaţi de-a dreptul, iar
ruşii se făceau de râs dacă în 1877 nu erau lângă ei românii ca să-i
salveze2 . În plus, este exaltat rolul României de după 23 august
1944, act care ar fi scurtat războiul mondial cu nu mai puţin de 200
de zile (Ceauşeşcu, Constantiniu, Ionescu, 1985).
„interpretarea materialului documentar are la temelia sa concepţia
materialist-istorică, în lumina căreia s-a apreciat şi caracterizat
evoluţia societăţii omeneşti de pe teritoriul ţării noastre. Călăuziţi
de această superioară concepţie, noi sîntem convinşi că am înfăţişat
cititorilor o autentică şi nealterată realitate istorică, străduindu-ne,
în acelaşi timp, de a da expunerii istoriei naţionale caracterul de
operă instructivă şi educativă...“.
„Numai că istoria, câtă vreme este credincioasă sieşi, nu poate reda
realitatea în cămaşa unei ideologii, oricare ar fi aceasta“, după cum
observă profesorul Marga (10 iulie 2016), trecut din plin prin vechea
orânduire.
Pentru cineva de astăzi, este greu să despartă scrisul istoric de
propagandă în volumele de dinainte de 1989, mulţi dintre cei care
scriau istorie adoptând pe atunci o prostituţie etică care le asigura un
trai decent şi uşor. Din păcate pentru scrisul istoric, foarte mulţi
dintre ei şi-au sporit cariera după 1989, infestând mediul istoric
academic cu oameni corupţi moral şi de o calitate profesională
îndoielnică. Săltaţi la rangul de profesori universitari, ei vor continua
să „dreseze“ noile generaţii în spiritul „scrierii patriotice a istoriei“,
considerată ca o reţetă de succes, ce nu trebuie schimbată, ci doar
îmbogăţită şi modernizată. Astfel, nici până azi nu s-a făcut lumină
în jurul lui Mihai Viteazul şi-a mitului fals din jurul său, nici până
azi nu s-a revăzut etnogeneza poporului român, din care germanicii
au fost definitiv scoşi, că aşa a vrut Nicolae Iorga după Marele
Război, nici până azi nu avem răspunsuri de bun simţ în ceea ce
priveşte creştinarea românilor şi a rolului stăpânirii bulgarilor în
acest proces, nici până azi nu avem un răspuns elaborat despre
dominaţia de multe secole a slavilor asupra fostei Dacii şi cum au
reuşit românii să iasă basma curată din asta.
Situaţia de după 1989
Perioada de după 1989 o putem aprecia ca fiind una de revenire lentă
la etica adevărului istoric, ca valoare europeană şi mondială, dar şi a
unei rezistenţe înverşunate a istoricilor şcoliţi în comunism. Ceea ce
trebuie să acceptăm este că societatea democratică, având libertate de
percepţie şi gândire îşi creează şi ridică propriile valori, pe care le
susţin financiar prin cumpărarea de carte, de pildă. Ghidându-ne
după acest principiu sănătos, putem afirma că acel conflict dintre
generaţiile din interbelic e personificat acum de clasa istoricilor de
modă veche şi istoricii Neagu Djuvara şi Lucian Boia, cu o mare
priză la public faţă de primii. Cei doi şi-au lansat cariera în scrisul
istoric abia în anii ’90 ai secolului trecut, deci numai după căderea
vechiului sistem. Neagu Djuvara şi Lucian Boia se înţeleg foarte bine
între ei, fiind şi publicaţi de aceeaşi editură. Sunt însă autori diferiţi,
ce şi-au câştigat un număr mare de fani, care, prin tributul dat de ei
librăriilor, îşi susţin constant idolii scrisului istoric. Aşa se face că cei
doi scriu istoria într-un mod în care o fac rentabilă pentru editură, un
fapt aproape incredibil. Ne aducem aminte de cazul Giurescu şi
reuşita lui de la mijlocul anilor ’30. Contestările unor istorici de pe
margine, cum făcea odinioară Iorga, nu fac decât să mărească
interesul publicului pentru cei doi. Să precizăm doar că amândoi
sunt, totuşi, mari istorici români, care prin munca lor corectă
păstrează viu interesul pentru istorie al românilor, al opiniei publice
în general, neputându-li-se imputa lipsa de patriotism din moment ce
promovează limba română, care, în sine, este o patrie!3 Faptul că
aduc în dezbatere probleme delicate ale istoriei noastre, că pun
conexiunile neuronale ale celorlalţi în mişcare, pe teme de istorie,
este un câştig imens pentru cauza istoriei, ajunsă o „fata morgana” în
învăţământul românesc! Cei doi se impun în primul rând prin
subiectele propuse şi prin felul în care ei se raportează la respectivele
subiecte, prin personalitatea lor şi felul de a vorbi în public despre ei,
istorie şi munca lor. În acest timp, generaţia de tineri istorici încearcă
să-şi clădească o nouă identitate prin cercetare asiduă şi o abordare
nouă, ţinând cont în mare măsură de subiectele sugrumate de fostul
regim politic, de cele care interesează opinia publică şi de modul
diferit de a vedea lumea azi. Ionuţ Ţene (2017) încearcă chiar un
pesimism privind viitorul:
„Ne place sau nu, de la generaţia contemporană de elită şi mai în
vârstă de istorici veritabili ca Ioan Scurtu, Dinu Giurescu, Şerban
Papacostea, Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, A. M. Stoenescu
sau generaţia de mijloc ca I. A. Pop, I. Bolovan sau I. Drăgan, nu se
întrezăreşte apariţia unor tineri istorici care să depăşească limitările
caieristice sau bursiere, adică tezismul istoriografic pentru a oferi o
producţie istoriografică autentică bazată pe adevăr, cercetare şi
îndelungata tradiţie pozitivistă şi de tipul analelor privind scrisul
nostru istoric“.
O tăiere a nodului gordian dintr-o lovitură, încă nu s-a făcut după
1989, aşa că progresul este greu sesizabil. Subiecte fierbinţi, precum
relaţiile maghiaro-române şi istoria comună de peste o mie de ani
dintre cele două etnii, îşi găsesc răsunetul în opinia publică prin
succesul traducerilor. La recentul târg de carte Gaudeamus, din
centrul Oradiei (10- 14 mai 2017), cel mai bine vândută carte la
Editura Mega, din Cluj, a fost Regatul Sfântului Ştefan. Istoria
Ungariei Medievale 895-1526, apărută mai demult, a istoricului
budapestan Pál Engel, o lucrare garantată însă de un istoric român
prestigios, Adrian Andrei Rusu. Şi, dacă tot am pomenit acest ultim
nume, merită să precizăm că, în ciuda vârstei de pensionar, A. A.
Rusu are un site numit (www.medievistica.ro), unde publică cât vrea
şi cum vrea, cu numele lui sau pseudonim, spunând acolo, fără
cenzură şi limită de cuvinte, care este perspectiva lui, în general
foarte critică, asupra subiectelor esenţiale din istoria noastră
medievală.
Concluzii
Exemplul interbelic, pe care l-am adus în discuţie la început, se pare
că este singurul motor adevărat al dezvoltării scrisului istoric şi
sporirii calităţii cercetării. Conflictul dintre Cluj şi Bucureşti,
întruchipat de istoricul Ioan-Aurel Pop contra Lucian Boia, nu a dus
la un rezultat notabil. Istoricul de la Cluj a şarjat în 2002 cu volumul
Istoria, adevărul, miturile, la care istoricul atacat de la Bucureşti nu a
binevoit să răspundă. Neînvăţând nimic din destinul viciat de politică
al lui Iorga, atacatorul a acumulat funcţii academice cu protecţie
politică, susţinându-l degradant pe plagiatorul naţiunii Victor Viorel
Ponta, cocoţat în funcţia de premier al României, în timp ce cel
atacat s-a retras de la catedră, pentru a se dedica scrisului. La fel a
făcut şi Neagu Djuvara, un profesor foarte îndrăgit de studenţi cât a
fost profesor la Bucureşti. Modele?... Corect este ca, totuşi, succesul
să nu fie garantat de stat, ci de public! Aceasta e calea.
BIBLIOGRAFIE
Boia, Lucian (19 mai 2016), Strania istorie a comunismului
românesc (şi nefericitele ei consecinţe), interviu acordat televiziunii
Andrei Şaguna TV, disponibil la https://www.youtube. com/watch?
v=mLMpe0Akxmo;
Ceauşescu, Ilie; Constantiniu, Florin; Ionescu, Mihail (1985), 200
de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea
război mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
Giurescu, Constantin, C.;
Giurescu, Dinu, C. (1971), Istoria românilor din cele mai vechi
timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti;
Giurescu, Constantin, C. (1976), Amintiri 1, Editura Sport-Turism,
Bucureşti;
Iorga, Nicolae (1936), O şcoală nouă istorică. Conferinţe ţinute la
„Liga Culturală“, Editura Maiu, Bucureşti;
Iorga, Nicolae (1931), „Cuvânt înainte”, în Revista Istorică Română,
vol. I, fasc.1; Marga, Andrei (1-15 iulie 2016), „Scrierea istoriei”, în
Tribuna Magazine, nr. 332, ediţie online, pp. 26-27,
http://tribunamagazine.com/scrierea-istoriei/;
Marga, Andrei (10 iulie 2016), „Istoria propriu-zisă. O scriere
monumentală”, în Ziua de Cluj, cotidian online, disponibil la
http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/istoria-propriu-zisa-o-
scrieremonumentala--148827.html;
Marga, Andrei (decembrie 2016), „Sensul istoriei actuale”, în
Contemporanul, nr. 12/2016, ediţie online, disponibil la
http://www.contemporanul.ro/eseu/andrei-marga-sensul-
istorieiactuale.html; Surcel, Vasile (2012), „Un scuipat pe memoria
tatălui său: Dinu C. Giurescu – argat de lux pe moşia turnătorului
Felix Voiculescu”, în Curentul, ediţia online, 23 octombrie,
disponibil la
http://www.curentul.info/2012/index.php/2012102479159/Actualita
te /Un-scuipat-pe-memoria-tatalui-sau-Dinu-C-Giurescu-argat-delux-
pe-mosia-turnatorului-Felix-Voiculescu.html; Teodor, Pompiliu
(1970), Evoluţia gândirii istorice româneşti, Editura Dacia, Cluj;