Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
agricultura
SFECLA DE ZAHAR
Sfecla de zahar se cultiva pentru radacini,din care prin prelucrare se obtine ca produs
principal, zaharul, iar ca produse secundare, melasa si borhotul, folosite in furajarea animalelor si
pentru obtinera alcoolului etilic.
Sfecla de zahar necesita soluri profunde, fertile, bogate in humus, bine structurate, cu capacitate
mare de retinere a apei.
Cele mai indicate soluri sunt solurile aluvionare luto-nisipoase, cernoziomurile, brun-roscate de
pad 454c210e ure, cu panza freatica la adancimi de 2-4 m.
15-30 tone a 120 UN/tona. De la fabricare mai rezulta peste 1.5 t melasa
a 700 UN/tona i 15 tone taietei proaspeti a 50-70 UN/t. Astfel, peste productia
Sfecla de zahar este planta care asigura in exclusivitate materia prima de buna calitate si mare
randament pentru industria zaharului din tara noastra si din intreaga Europa
-Prin aratura adanca de toamna ce se face pentru cultura sfeclei de zahar ,cat si prin radacinile
adanci ale acesteia se mareste adancimea stratului arabil mobilizandu-se noi materii nutritive
folositoare plantelor ce urmeaza dupa sfecla .
Industrie
Sfecla fiarta poate servi la fabricarea de siropuri si marmelade, iar prin uscare si
Dintre toate plantele de cultura sfecla de zahar da cel mai mare numar de calorii la
unitatea de suprafata.
Din cultura sfeclei de zahar se pot realiza importante venituri de catre stat prin
prelucrarea sfeclei de zahar.
Dat fiind motivul ca sfecla lasa terenul curat de buruieni, este o buna planta premergatoare
pentru toate plantele de cultura. Pezinta inconvenientul ca necesita forta de munca ,,iar in
agricultura romaneasca nu se gaseste forta de munca sau este insuficienta"
- industria alimentara
- industria chimica
- industria de farmaceutica
Numai industria alimentara consuma anual circa 12 milioane tone alcool etilic . In industria
chimica unde reprezinta materia prima pentru obtinerea unor produse valoroase , spiritul de
fermentatie este in competitie cu alcoolul de sinteza , obtinut in urma unor procese tehnologice
complexe , din materii prime petrolifere .
ETANOL
Din totalul biomasei pentru fabricarea etanolului se deosebesc 2 tipuri de materii prime :
- direct fermentescibile
- amidonoase si celulozice
Din materiile prime direct fermentescibile cea mai mare utilizare o au : sfecla de zahar si diferite
produse intermediare ale fabricarii zaharului . In tara noastra exista o bogata traditie privind
obtinerea alcoolului din melasa de sfecla de zahar .
Obtinerea alcoolului etilic din materii prime amidonoase (cartofi , porumb , grau , orz )
presupune transformarea amidonului in zahar fermentescibil proces ce se realizeaza sub actiunea
enzimelor aminolitice . Pentru favorizarea procesului de hidroliza este necesara fierberea sub
presiune a materiilor prime tratament care determina gelificarea amidonului , acre necesita un
consum ridicat de energie .
Sursa cea mai importanta de alcool o reprezinta materiile prime celulozice sub forma de
deseuri agricole , deseuri industriale , vegetatie nevalorificata .
Informatii despre sfecla de zahar, sfaturi pentru cultivarea si ingrijirea acestei plante tehnice
Sfecla pentru zahar (Beta vulgaris L.)
Importanta
Pe plan mondial, sfecla este a doua sursa de zahar dupa trestia de zahar, produs indispensabil
pentru alimentatia omului, datorita valorii energetice mari.
-50 % zaharoza;
Raspandire
In Romania, sfecla pentru zahar a fost introdusa in cultura in jurul anului 1831. In perioada
1875-1876 s-au construit primele fabrici care obtineau zaharul din sfecla.
Romania a dispus in anul 1990 de cca 33 de fabrici de zahar, in prezent fiind in functionare 4-5
si acelea lucreaza mai mult zahar brut provenit din trestie.
Particularitatile morfologice
In primul an, planta de sfecla este formata din radacina tuberizata si epicotilul cu rozeta de
frunze.
Radacina sfeclei patrunde in sol pana la 150-200 cm. In jurul plantei, radacinile secundare se
intind pe o raza de 50-60 cm. Sistemul radicular al sfeclei valorifica bine apa din straturile mai
profunde ale solului si elementele nutritive necesare.
Intregul ansamblu subteran al sfeclei la sfarsitul anului I poarta denumirea de „corpul” sfeclei
si este format din:
–epicotil, care reprezinta 4-8 % din lungime si 18 % din greutatea capului sfeclei; acesta este
acoperit cu frunze la baza carora se gasesc muguri vegetativi; are un continut scazut in zahar si
se elimina in cazul culturilor destinate industriei zaharului;
–hipocotil, zona dintre epicotil si primele smocuri de radacini secundare din santurile laterale ale
radacinii; el reprezinta 5-10 % din lungime si 28 % din greutatea sfeclei si are continut ridicat de
zahar.
Radacina propriu-zisa este portiunea dintre hipocotil si radacina al carei diametru este sub 1
cm, reprezinta 90 % din lungime si 55-60 % din greutatea corpului sfeclei si reprezinta partea
utila a acestora, bogata in zahar.
Formarea tulpinilor florifere in primul an de vegetatie nu este exclusa. Acest lucru se datoreaza
conditiilor climatice, soiului, dar si conditiilor de formare a semintelor din anul precedent
infiintarii culturii de radacini.
Sfecla pentru zahar are o plasticitate ecologica mare, cu cerinte ridicate in ce priveste factorii
pedoclimatici care influenteaza puternic productia, continutul si randamentul la producerea de
zahar a radacinilor.
Perioada de vegetatie a sfeclei este de 160-170 de zile in zone umede si reci si 200-210 zile in
zonele calde si secetoase.
La 9-10 grade Celsius semintele germineaza si rasar in 9 zile, iar la 15-16 grade Celsius, in 4-7
zile.
Zaharul se acumuleaza bine la o temperatura medie zilnica de 23-26 grade Celsius si de peste
20 grade Celsius noaptea.
Sfecla are pretentii ridicate fata de apa. La o productie de 40 t/ha radacini de sfecla, se
consuma 4500-6500 m3 apa/ha.
Sfecla da rezultate bune in zonele unde anual cad 500-600 mm precipitatii, esalonate astfel:
Sfecla este o planta de zi lunga, cu cerinte ridicate fata de lumina. Ea valorifica lumina, care
favorizeaza asimilatia clorofiliana si acumularea zaharului in radacina.
Densitatea plantelor, orientarea randurilor trebuie astfel alese incat sfecla sa beneficieze de cat
mai multa lumina. Continutul de zahar este influentat pozitiv de lipsa buruienilor pe toata
perioada de vegetatie.
Sfecla este foarte pretentioasa in privinta solului. Cerintele sunt cu atat mai mari, cu cat soiul
este mai bogat in zahar.
-cu panza freatica la adancimea de 2-4 m si reactie slab alcalina, cu pH-ul 6,5-8.
Cele mai bune soluri sunt cele in care continutul de argila nu depaseste 20 %.
Sfecla nu se cultiva:
Fertilizarea
-prezenta microelementelor.
-elementele nutritive influenteaza continutul de zahar, azotul vatamator, puritatea sucului celular
si cenusa;
Lucrarile solului
Sfecla pentru zahar este o planta cu pretentii ridicate in ce priveste calitatea patului germinativ,
deoarece acesta poate influenta pozitiv sau negativ;
-calitatea semanatului;
-sa aiba adancimea prevazuta (28-30 cm), cu fondul brazdei afanat; productia de sfecla este
puternic influentata de adancimea araturii;
Lucrarile de ingrijire
Sfecla pentru zahar este una dintre culturile agricole cu cele mai mari pretentii in ceea ce
priveste lucrarile de intretinere in perioada de vegetatie, necesitand:
-distrugerea buruienilor;
Raritul plantelor este una din cele mai importante lucrari. Raritul este obligatoriu, daca s-a
folosit samanta plurigerma sau plantele au o densitate mai mare decat cea ceruta de tehnologie.
Recoltarea
-tipul de sol.
Din punct de vedere fenotipic, la maturitate se ajunge atunci cand: raportul radacina-frunza
este de 1:1 in culturile irigate si 1,2:0,8 in culturile neirigate.
Cartof
Etimologie
În limba română, „cartof” derivă din germanul Kartoffel, cuvânt care derivă prin
intermediul limbii italiene din latinescul tuber („umflătură”).
Istorie
Cartoful a fost descoperit în Peru, de către spanioli, cam pe la 1530 și introdus, puțin după aceea,
în Spania și în Italia.
Portretul lui Parmentier
Originar din Chiloè, arhipelag al Pacificului, la sud de Chile, Patata incașilor a fost importată în
Spania și în țările din sudul Europei către 1540. Patruzeci de ani mai târziu, amiralul englez
Raleigh o introduce în Insulele Britanice și în Țările de Jos. În vremea aceea, cartoful trecea
drept toxic pentru om, riscând să-i dea lepra, și nu servea decât la hrănirea vitelor.
Un farmacist al armatelor franceze, prizonier în Germania, îl descoperă la fiecare masă în gamela
lui. Întors în Franța, în 1763 „spițerul Armatelor”, Antoine-Augustin Parmentier, se încumetă să
facă tot posibilul ca leguma să fie adoptată în Franța, încercând să găsească un leac al foametei.
Însă, o violentă opoziție se declanșează și, în anumite provincii, se interzice cultivarea „plantei
dăunătoare”. Parmentier a izbutit, totuși, să-i convingă pe Franklin, pe Lavoisier și pe rege, care
își împodobește butoniera cu flori de cartofi.[3]
Planta nu era apreciată în Franța decât pentru calitățile ei ornamentale. În secolul al XVIII-lea,
Parmentier s-a străduit s-o introducă în alimentație și nu fără greutăți: primii cartofi aveau un
gust acru. Parmentier a perfecționat metodele de semănat și a înmulțit speciile, ceea ce, în cele
din urmă, i-a permis să obțină varietăți cunoscute în zilele noastre. Totuși, populația rămânea
neîncrezătoare. În 1771, Academia de Medicină din Paris conchide că tuberculul e nedăunător și
recomandă folosirea sa.
Pentru a trezi interesul, chibzuit susținut de Ludovic al XVI-lea, Parmentier a recurs la
numeroase subterfugii. El a intervenit pentru plantarea de terenuri cu cartofi la
periferia Parisului (astăzi cartierele la Porte Maillot și Grenelle) și „a pus să fie păzite în mod
ostentativ ziua, ca să îndemne populația să le fure noaptea”.[4]
Conținut
Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu.[5]
Cartoful conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care protejează
planta, se găsesc în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe.[6] Expunerea la lumină,
deteriorarea fizică și îmbătrânirea cresc conținutul de glicoalcaloizi din tuberculi,[7] concentrațiile
lor puternice aflându-se imediat sub piele. Gătitul la temperaturi de peste 170 °C distruge parțial
aceste substanțe. Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree, crampe, iar în cazuri severe
coma sau decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină produce înverzire prin
sinteză de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin mai toxici; totuși acest
indicator nu este sigur, deoarece înverzirea și acumularea de glicoalcaloizi se pot petrece una
fără cealaltă.
Plantele înrudite cu cartoful: atropa belladona, capsicum annum, datura stanonim, nicotiana
tabacum.
În România
Flori de cartof
Istoria cartofului în Țara Românească, Moldova și Transilvania ca plantă cultivată începe,
probabil, la începutul secolului al XIX-lea. Totuși este posibil să fi fost cultivată mult mai
devreme la scară mai mică prin grădini, cel puțin în Transilvania. În Transilvania s-a cultivat
prima oară cartoful, de aici s-a răspândit și în Țara Românească și în Principatul Moldovei.