Sunteți pe pagina 1din 4

Sturzu Silviu

Anul 1 - RISI

RECENZIE
Următoarele paragrafe constituie o recenzie a lucrării excepționale „The Spread of
Nuclear Weapons. An Enduring Debate”, publicată în co-autorat de către Scott Sagan și
Kenneth Waltz în anul 2013.

1. Conținut

Noua ordine nucleară impune lumii existența unei arme ce depășește orice beneficiu,
prin simpla utilizare. O dilemă ia astfel naștere: în ce fel se poate stabili o legătură (morală
sau politică) între forța distrugătoare a tehnologiei de armament modern și scopurile propuse
de utilizarea lor.

Dacă civilizația umană vrea să supraviețuiască, trebuie să demonstreze că un conflict


violent între marile puteri este evitabil. Acesta nu este un concept nou sau radical, este
principiu fondator a Chartei Națiunilor Unite, semnată de 192 din cele 195 de țări ale lumii.
Președintele american Ronald Reagan spunea că pacea nu este absența conflictului, ci
abilitatea de a rezolva conflictul prin căi pașnice.

Armele nucleare ar trebui eliminate pentru că nu vor face națiunile mai puternice în
secolul al XXI-lea și mai departe. Existența lor în arsenalul țărilor creează posibilitatea
utilizării lor și riscurile pe care le constituie le depășesc valoarea. Contribuția marginală pe
care intimidarea nucleară o reprezintă acum pentru absența unor agresiuni majore între marile
puteri este cumpărată la un preț mult prea mare. Prețul este un risc constant ca un sistem
complex, bine cuplat și, în mare parte, automat, supus la eroarea normală, sistemică și umană
să cedeze inevitabil, după cum știința ne-a demonstrat, și să eșueze catastrofal, cu pierderi de
vieți umane fără precedent și nejustificabile. Greșelile cu armamentul convențional poate avea
impact fizic limitat. Greșeli mici cu armele nucleare nu sunt posibile.

În continuare, voi prezenta două idei în oglindă referitoare la utilitatea permiterii


răspândirii/proliferării armelor de distrugere în masă. Inițial, voi prezenta ideea conform
căreia este benefic să lăsăm statele să prolifereze într-un mod gradual, controlat, iar apoi voi
prezenta ideea contrară, ce argumentează de ce mai bine continuăm politicile de neproliferare
și susținem regimurile și mecanismele de control internaționale.

1
Sturzu Silviu
Anul 1 - RISI

Răspândirea graduală a armelor nucleare este poate mai bună decât o răspândire rapidă
sau inexistentă. Nu avem de a face, din păcate, cu decizii fericite. Am prefera, mai degrabă, ca
statele să aibă doar arme convenționale, să nu fie într-o cursă a înarmării și să nu lupte.

Și cu toate astea alternativa la arme nucleare pot fi curse de înarmare dezastruoase


pentru unele țări cu o probabilitate ridicată să fie implicate în războaie convenționale
devastatoare.

Țările trebuie să aibă singure grijă pentru securitatea lor. Dacă statele se simt nesigure
și cred că armele nucleare le-ar spori securitatea, atunci politica americană de opoziție față de
proliferarea armelor nucleare nu va avea câștig. Cea mai mică șansă de a aduce proliferarea
armelor nucleare la un stop există doar dacă Statele Unite încearcă din toate puterile acest
lucru. Acest lucru comportă costuri măsurate în termeni de alte interese. Metoda cea mai
puternică pentru Statele Unite de a convinge alte țări să renunțe la arme nucleare este de a le
garanta securitatea. Însă, realist vorbind, pentru câte state pot și vor să asigure securitatea?
Din fericire, comunitatea occidentală are rezerve în a face promisiuni, dar atunci nu ar trebui
să existe așteptări cum că pot decide felul în care alte țări își garantează securitatea.

Mult mai multe state pot produce arme nucleare decât numărul actual. Orice stat
trebuie să ia în considerare multe aspecte înainte de a decide dacă vrea sau nu să dezvolte
arme nucleare. Opoziția occidentală, în frunte cu Statele Unite, reprezintă doar un factor și
puțin probabil să fie cel decisiv. Multe state se simt în siguranță lângă vecinii lor. De ce să
dorească arme nucleare? Unele țări, simțindu-se amenințate, au găsit securitate prin propriile
eforturi și aranjamente cu alte țări. Coreea de Sud este un exemplu perfect. Mulți oficiali
consideră că, în ceea ce privește Coreea de Sud, aceștia ar avea mult mai multe de pierdut din
punctul de vedere al sprijinului american dacă ar procura arsenal nuclear comparativ cu
beneficiile aduse de posesia unui astfel de arsenal.

Proliferarea graduală a armelor nucleare nu a deschis încă porțile „digului nuclear”.


Națiunile au grijă de securitatea lor după cum consideră că este mai bine. Faptul că mult mai
multe țări pot produce arme nucleare decât sunt în prezent spune mai mult despre ezitarea
țărilor de a intra în afacerea nucleară militară decât despre eficacitatea politicii de non-
proliferare americană. Politiciile ar trebui modelate pentru cazuri individuale, punând, uneori,
presiune asupra unei țări ce înaintează către capacități nucleare și uneori să consimțim în mod
tacit. Nicio politică în mod expres nu este potrivită în toate cazurile. Trebuie să existe dialog
față de interesele altor state înainte să punem presiune asupra lor. Anumite țări sunt mai

2
Sturzu Silviu
Anul 1 - RISI

degrabă să sufere mai mult în termeni de cost și de durere dacă rămân state convenționale
decât dacă ar deveni nucleare. Proliferarea graduală a armelor nucleare nu merge în opoziție
cu interesele statelor la nivel macro și poate crește securitatea unor state la un preț pe care și-l
pot permite să-l plătească.

În opoziție, regăsim ideea ce susține fix contrariul ideii precedente, bazată pe


importanța organismelor instituționale.

Viziunea optimiștilor nucleari ce consideră că răspândirea armelor nucleare va


produce descurajare stabilă este bazată pe prezumția rațională că noile state nucleare vor avea
un comportament ce reflectă interesul lor de a evita războiul. Noile puteri nucleare vor evita
războiul nuclear preventiv, vor dezvolta arsenaluri nucleare pentru supraviețuire și vor
preveni accidente nucleare deoarece este în interesul lor național să facă acest lucru. În
contrast, pesimiștii nucleari au argumentat faptul că noii proliferatori vor avea un
comportament influențat puternic de către organizațiile militare din acele state, iar
stereotipurile comune, rutinele rigide și interesele parohiale ale acelor organizații militare vor
conduce către eșecul descurajării și utilizarea accidentală a armelor nucleare, în ciuda
intereselor naționale. Aceste concepte ce stau la baza viziunii pesimiste a proliferării sunt bine
fundamentate în literatura teoretică și empirică bogată despre organizații complexe. Teoriile
lor fac presupuneri mai puțin eroice despre raționalitatea statelor.

Prin presupunerea că toate statele nucleare se vor comporta destul de rațional și vor
întreprinde, prin urmare, toți pașii necesari pentru a îndeplini cerințele descurajării, optimiștii
nucleari confundă prescripțiile privind ceea ce ar trebui să facă un stat rațional și predicțiile
privind ce vor face statele reale. Adăugând acest element al selecției naturale la teoria
relațiilor internaționale, se pune mai puțină presiune pe supoziția raționalității. Abordarea
pesimiștilor este consistentă cu această viziune. Multe state nucleare ar putea să se comporte
înțelept, dar unele nu vor face acest lucru și apoi vor „deraia”. Deraiarea implică folosirea
armelor nucleare și are, deci, implicații foarte serioase pentru întreg sistemul internațional.

Înțelegerea consecințelor proliferării nucleare este un punct important în viziunea


teoreticienilor pesimiști. Pentru a avea predictibilitate, ei susțin utilizarea ideilor, construind
pe teoria firmelor, despre cum și când comportamentele comune organizaționale pot
constrânge reacții raționale privind revoluția nucleară.

2. Concluzii

3
Sturzu Silviu
Anul 1 - RISI

Într-adevăr, o perspectivă organizațională despre siguranța nucleară sugerează nevoia


schimbării de paradigmă în felul în care lumea gândește despre gestionarea proliferării.
Statele Unite ar trebui să nu încurajeze noile națiuni nucleare să devină ca super-puterile din
Războiul Rece, cu arsenaluri imense, gata a fi lansate într-o clipă, de dragul descurajării. În
schimb, pentru securitate, Statele Unite și Rusia ar trebui să devină ca statele nucleare în
naștere, ținând capacități nucleare limitate și răspândite la distanțe mari de sistemele de
lansare, având organizații civile ce asigură controlul focoaselor.

Statele Unite și Uniunea Sovietică au supraviețuit Războiului Rece și nu au folosit


arsenalul gigantic nuclear în timpul crizelor repetate din aceea vreme. Acest lucru ar trebui să
fie un caz de celebrare și de minunare; nu ar trebui să reprezinte o scuză pentru pasivitate
privind controlul armelor și politicile de non-proliferare. Experiența superputerilor din timpul
Războiului Rece cu armele nucleare a fost ca mersul pe gheață subțire. Faptul că două state au
reușit această performanță o dată nu ar trebui să conducă la ideea că și alte state pot face acest
lucru și nici că Rusia și Statele Unite pot continua să meargă pe acest drum periculos la
nesfârșit.