MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA “ȘTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DEPT PUBLIC

DISCIPLINA : TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

TEMA : CONCEPTUL DREPTULUI CA FENOMEN SOCIAL

AUTOR: Dubceac Ecaterina
GRUPA: DFRT 204
COORDONATOR: Roman Starasciuc

Chişinău – 2021

1
 Cuprins

Introducere..................................................................................................................................3
1.Apariția dreptului cerințe și socialmente umane......................................................................4
1.1 Esența, conținutul și forma dreptului...........................................................................7
1.2 Dreptul obiectiv , subiectiv, și pozitiv...............................................................................8
2. Conceptul dreptului ca fenomen social...................................................................................9
2.1 Rolul și funcțiile dreptului...............................................................................................10
2.2 Dreptul și societatea........................................................................................................12
Concluzie..................................................................................................................................15
Bibliografie...............................................................................................................................16

2
 Introducere

Tema acestui referat este „Conceptul dreptulu ca fenomen social”. Subiectul este
relevant, deoarece dreptul, ca întreaga componenţă juridică a vieţii sociale, este un fenomen
deosebit de complex, a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor
obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configurează şi valorilor pe care
le promovează.

Scopul acestei lucări este de a cunoaște și de a descrie dreptul ca un sistem al normelor

de conduită elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orientează comportamentul
uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii
juridice, respectarea obligatorie a cărora este asigurată de forţa de constrîngere a statului.

Această lucrare constă dintr-o introducere, partea principală, concluzie și bibliografie.

Partea principală se ocupă de definirea dreptului ca un produs complex al societăţii, precum și
de normele ecestuia.

3
 1.Apariția dreptului cerințe și socialmente umane

Procesul hominizarii, cu alte cuvinte dezvoltarea fiinţei umane de la primate si homo

errectus la homo sapiens, creator de cultura, s-a desfasurat într-un interval de circa patru
milioane de ani, durata care, evaluata din perspectiva cosmica, nu e mare, dar care, la scara
istoriei, impresioneaza.

Antropogeneza (formarea omului) si sociogeneza (aparitia societatii) sunt procese

evolutive cu caracter corelativ. Descoperirile arheologice probeaza ca homo errectus îsi ducea
existenta în asezari cuprinzând mai multe familii în cadrul unor relatii intercomunitare
dezvoltate. Viata în hoarda a reprezentat o necesitate pentru omul arhaic; individul izolat de
grup nu putea supravietui.

Procurarea în comun a hranei se asigura prin diviziunea muncii: barbatii se ocupau cu

vânatoarea, iar femeile culegeau fructe si plante, îngrijeau copiii. Hominizii, prin viata de
grup, dominata tot mai mult de alte criterii decât cele strict biologice - în primul rând de
procurarea mijloacelor de subzistenta prin folosirea spontana a unor obiecte ca unelte, apoi de
producerea lor propriu-zisa, în contextul evolutiei limbajului articulat - îsi dezvolta simtul
social când regulile de conduita nu devenisera înca dominante. Dar ordinea sociala rezultata
din sistemul activitatilor omenesti da nastere treptat regulilor normative.

În ceea ce priveste relatiile de rudenie, hominizii începeau sa intuiasca situatiile de "fiu"

, "frate", "sora" în corespondenta cu mama, interzicând incestul. Barbatul, în ipostaza de
"tata", nu facea înca parte din vreo legatura "familiala" ; însasi notiunea de familie nu se
conturase. Desi se refereau la indivizi si la un mod anume de comportament, "tabu"-urile nu
erau propriu-zis norme sociale si, cu atât mai putin, norme juridice. Ele nu se întemeiau în
constiinta individuala ca produs al unei gândiri normative maturizate. Întrucât primitivul nu
dorea o lume mai buna, ci pastrarea lumii acesteia, în care el sa subziste,"tabu"-urile exprimau
ceea ce nu se poate face împotriva naturii si fenomenelor ei, nu ceea ce este cuvenit sa se faca
din punct de vedere moral sau al intereselor individuale.

Mult mai târziu are loc acea mutatie sociala prin care unele comunitati umane reusesc
sa-si configureze modele de ordine în relatiile sociale, modele care de data aceasta nu se mai
axeaza pe forma interdictiilor mistice, ci pe aceea, constienta, a ideii de obligatie juridica. În

4
amintita perioada a celor 8-10 mii de ani se produc evenimente semnificative pentru stiinta
dreptului.

O data cu diferentierea economica tot mai accentuata între oameni si cu cresterea

treptata a numarului de sclavi, care deveneau baza productiei economice, structurile orânduirii
gentilice devin o frâna în calea evolutiei. Adunarile gentilice nu mai aveau loc, iar sfaturile
obstesti jucau doar un rol consultativ; în schimb, conducatorul militar, ajuns "rege" al tribului
sau uniunii de triburi, dispune de o putere în crestere.

În locul de acum depasitei democratii militare, se impunea o noua organizare a puterii,

anume aceea a statului, în masura sa apere si sa promoveze o ordine sociala bazata pe vointa
si puterea personalizata. Desigur,statul, ca expresie nemijlocita a puterii publice, avea sa
împlineasca si o functie sociala neceasara, asigurând conducerea si organizarea societatii.

Exercitarea acestor functii nu se putea realiza decât printr-un ansamblu de reguli a caror
aplicare era garantata de forta de constrângere a statului. Acest ansamblu de reguli reprezinta
dreptul, corelat genetic-evolutiv cu statul.

Dreptul s-a format, în primul rând, prin prelucrarea si investirea cu un scop nou a unor
vechi reguli gentilice de conduita. Aceste reguli nescrise aveau sa alcatuiasca dreptul
obisnuielnic sau cutumiar, a carui respectare miza pe aplicarea unor sanctiuni etatice.

Geneza dreptului se leaga, în al doilea rând,de crearea nemijlocita a unor norme noi,
reprezentând dreptul scris, fapt ce a rezultat din instituirea directa a normelor de conduita prin
acte normative: edicte, legi etc.

Acestea consacrau norme având ca obiect vânzarea-cumpararea, împrumutul, modul de

organizare a statului s.a., fiind consfintite în istoria dreptului si a culturii ca veritabile
momente legislative, precum:

• Codul lui Hammurabi în Mesopotamia (Babilon)

• Codul lui Manu în India

• Legile lui Moise (Decalogul) la evrei

• Legile lui Solon la greci ori Legea celor XII Table la romani.

Desi norme ale dreptului cutumiar mai persistau în unele legiuiri scrise, acestea vor
cuprinde treptat norme absolut noi, detasându-se de vestigiile cutumiare si venind chiar în

5
contradictie cu obiceiul juridic, care va mai fi preluat numai atunci când va fi rezonant cu
legea scrisa si recunoscut de aceasta.

A treia modalitate de constituire a dreptului tine de evolutia structurii statului în

directia specializarii organelor sale. Ea consta în formarea normelor juridice prin solutiile
formulate de judecatori cu ocazia proceselor, în situatia în care, în fata unei stari de fapt
inedite, pentru care nu exista un text de lege care sa o reglementeze, solutiile pronuntate
deveneau ele însele obligatorii pentru judecatorii care ulterior aveau de rezolvat cazuri
asemanatoare. Aceste solutii dobândeau practic forta unei legi.

Daca la început procedura de judecata si de aplicare a dreptului se mai baza pe elemente

de justitie privata (relativ la identificarea, prinderea si aducerea vinovatului la judecata,
precum si la sustinerea acuzarii etc.), treptat, organe specializate ale statului preiau aceste
activitati în mod exclusiv, dupa o procedura tot mai complexa, formalista, ce dobândeste un
caracter din oficiu. Administrarea integrala a justitiei revine acum instantelor judecatoresti ca
organe specializate.

În pofida imperfectiunilor privind forma de reglementare si aplicare sau a discrepantei

dintre exigenta generalitatii sociale a normelor si continutul lor înca nereprezentativ, aparitia
dreptului a constituit un hotarâtor factor de progres în istoria omenirii, un factor activ al
modelarii vietii sociale; obiceiurile gentilice nu mai erau rezonante cu directiile ascendente
ale relatiilor economice si sociale, a caror reglementare adecvata o putea împlini numai tiparul
regulii juridice, chemata sa sanctioneze eficient încalcarea modelului normativ prin apelul la
forta constrângatoare a statului.

Evolutia dreptului a avut ca un criteriu imanent sporirea reprezentativitatii sociale a

normelor, transformarea lor în exigente normative care sa exprime interesele general-valabile
ale societatii si, în ultima instanta, ale omului si umanitatii. Cum însa acest deziderat nu s-a
împlinit întru totul nici astazi, când interesele contradictorii continua sa domine viata sociala,
înseamna ca aceasta evolutie este, în pofida achizitiilor de pâna acum în cristalizarea valorilor
juridice, în plina desfasurare. Gradul de exprimare a intereselor sociale cu adevarat generale
este masura dimensiunii autentic umaniste a dreptului, a vocatiei sale democratice. În aceasta
privinta, dreptul nu si-a încheiat asadar misia istorica.

6
 1.1 Esența, conținutul și forma dreptului

Notiunile de esenta continut si forma sint concepte filozofice .TGD nu le defineste ci le

insuseste in intelesul pe care il ofera filosofia.Prin esenta GH Mihai intelege natura
permanenta a unei entitati care impreuna cu alte entitati constituie o clasa.

ESENTA- este natura permanenta a entitatiilor in pofida schimbarilor lor accidentale

.Rationalitatea ,volitivitatea si afectivitatea sunt caracteristice fiecarui om indiferent de
schimbarile fiziologice psihice ,intelectuale care pot avea loc in viata.

Sistemele de drept pozitiv in marea lor diversitate exprima dreptul care component al
fenomenului juridic social ca si alte fenomene sociale morala arta stiinta impreuna cu acestea
poarta si exprima aceeasi esenta natura permanenta impofida variabilitatii sale .Prin insusirile
sale de continut dreptul se deosebeste de celelante fenomene sociale si prin insusirile sale
esentiale si identifica fundamental cu ele. Cercetind ce este permanent in fenomenele sociale
si regiseind aceste ,,ce,, in cazul dreptului vom descoperi esenta.

ESENTA DREPTULUI-consta in generalitatea normativa a ordinii de convietuire a

oamenilor si morala si religia si arta poarta aceeasi esenta dar prin continut fiecare este
altceva.

Notiunile de continut si forma sint categorii filosofice aplicate in orice domeniu al

cunoasterii. Doua sint insusirile de continut al dreptului :vointa generala si interesul general
care nu se regasesc in morala religie sau arta.Sub aspect istoric principalele forme juridice de
exprimare a vointei generale sint cutuma precedentul judiciar si actul normativ.Daca
convietuirea se bizuie pe vointa generala ,atunci colaborarea se bizuie pe interesul general
.Dreptul national nu exprima nemijlocit si total interesul general national ci atita cit ingaduie
raportul de forte dintre grupurile de interese politico-economice in asa fel constatind
continutul si evolutia legislatiei unui stat concret intr-o perioada determinata.

Ansamblul insusirilor proprii prin care o entitate se deosebeste de oricare alta constituie
continutul ei.Continutinutul unei entitati are o intindere si o mobilitate mai mare decit esenta
ei.Ansamblul caracteristicilor de manifestare a unei entitati desemneaza forma sa.

Forma interna a dreptului-constituie organizarea continutului sau in varietatea

sistemelor de drept pozitiv.

7
 Forma externa a dreptului –consta in modalitati de exprimare a vointei
legiuitorulu(izv dreptului pozitiv)i in modalitati de sistematizare legislativa codurile si in
totalitatea actelor normative care fixeaza normele juridice in vigoare.

1.2 Dreptul obiectiv , subiectiv și pozitiv

Cuvintul Drept PROVINE DE LA LATINSECU DIRECTUM DIRECTUS care

semnifica drept si de la verbul dirigire care semnifica a indrepta sau conform cu regula.In
limba romina cat si in alte limbi termneul drept este folosit cu doua sensuri si anume : cel
care presupune sau cuprinde regulile juridice de conduita sau normele juridice din societate,
numit drept obiectiv. Si cel prin care se presupune facultatea ,prerogativa indrituirea adica
dreptul ce apartine unei pers fizice sau juridice in temeiul normei juridice pe care il numim
drept subiectiv.

Restringund atentia doar la dreptul actual se cunoaste conceptul de drept pozitiv care
nu este alt ceva decit dreptul obiectiv in vigoare.Totalitatea normelor juridice in vigoare dintr-
un stat poarta denumirea de drept pozitiv un drept aplicabil imediat si continuu obligatoriu de
adus la indeplinire prin forta coercitiva a statului.

Vorbind insa de dreptul unei persoane de o institutie sau o organizatie cum ar fi dr de

proprietate asupra casei de locuit a terenului sau a unei firme comerciale dr la vot dr de a
incheia un contract etc se are in vedere dreptul subiectiv,pe care titularul il foloseste si il
exercita nemijlocit .Dreptul subiectiv mai implica si categoria de libertate.

Drepturile subiective tin organic de dr obiectiv neputind fi concepute fara a fi prevazute

in normele juridice, dar si experienta dr obiectiv ar ramane fara sens daca prescriptiile
normelor sale nu s-ar fi realiza prin dr subiective in relatiile interumane.Dreptului subiectiv ii
corespund in mod corelativ obligatiile juridice.

Intre cele doua acceptiuni de dr obiectiv si dr subiectiv exista o legatura logica in sensul
ca dr subiective exista si se pot exercita numai daca sint recunoscute si reglementate de dr
obiectiv.

Dreptul pozitiv este acela care se aplica imediat si continuu obligatoriu si susceptibil de
a fi adus la indeplinire atunci cind este nesocotit prin forta de constringere a statului.

8
 Mai exista si alte sensuri ale dreptului dreptul national este dr obiectiv al unui anumit
stat aplicat de autoritatile abilitate ale statului respectiv . Dreptul international desemneaza
totalitatea normelor juridice cuprinse in tratatele internationale definite ca acorduri de vointa
realizate intre doua sau mai multe state prin care acestea reglementeaza o anumita sfera a
relatiilor internationale.

Dreptul comunitar desemneaza normele juridice cuprinse in prevederile tratatelor

comunitatilor europene care reglementeaza diferite domenii ale statelor membre UE.

2. Conceptul dreptului ca fenomen social

Dreptul luat impreuna cu intreaga componenta juridica a vietii sociale este un fenomen
deosebit de complex a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundata a legitatii
obiective ale existentei dinamicii factorilor care il configureaza si ale valorilor pe care le
promoveaza.Cuvintul drept provine de la latinescu directum directus adjectiv care semnifica
drept si de la verbul latinesc dirigere care semnifica a indrepta a conforma sau conform cu
regula .Dreptul nu este numai o stiinta ci este in egala masura tehnica de arta, privit ca arta
dreptul se prezinta ca totalitate a mijloacelor procedeelor si instrumentelor utilizate atit de
catre organele ce creeaza dreptul cat si de cel care il aplica.

Arta legiuitorului rezida in abilitatea acestuia de probare in identificarea si selectarea

din totalitatea nevoilor societatii pe cele care sint cu adevarat cele mai importante .

ARTA JUDECATORULUI- consta in utilizarea normelor juridice din materia dr

probator astef in cit sa stabileasca adevarul in cauze concrete si sa pronunte hotariri juste.

Dreptul ca ansamblu de norme ce organizeaza viata in comun este o tehnica a

convietuirii umane destinata disciplinarii comertului uman si apararii societatii de excese.

Regulele juridice impun obligatii organizeaza functionarea generala a statului si

organismelor nestatale ofera posibilitatea valorificarii unor interese recunoscind capacitatea
participarii individuale la diferite relatii.

9
 Un alt termen ce evoca domeniul dreptului este adjectivul juridic ,cuvintul juridic este
absolut indispensabil pentru a putea desemna ipostazele existentei si manifestarii dreptului in
viata sociala cum ar fi actele juridice raporturile juridice etc.

2.1 Rolul și funcțiile dreptului

1. Rolul dreptului

Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind  implicat în fiecare
act al vieţii noastre de toate zilele.  „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele mai
neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de prescripţii
juridice.”[

Toţi marii filozofi – Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel, au subliniat rolul normelor
juridice în asigurarea progresului social şi promovarea echilibrului în relaţiile interumane,
prin apărarea unor asemenea valori precum viaţa, onoarea şi demnitatea fiinţei umane,
libertatea, proprietatea.

Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii,  asigură legitimitatea relaţiilor şi

acţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi
interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat  în
acest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social,
control care presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în
domeniul valorilor, un element de putere,  de influenţă, şi un element de organizare şi
planificare socială.

În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor economice,

tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la stabilirea
unor condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.

2. Funcţiile dreptului

Funcţiile dreptului pot fi  definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem de drept – ramuri,
instituţii, norme, precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul

10
dreptului. Altfel spus, prin funcţie a dreptului se înţelege  cum sunt valorificate atributele
dreptului în vederea menţinerii ordinii, echilibrului şi păcii sociale.

Principalele funcţii ale dreptului sunt următoarele:

        a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-

politice

Această funcţie se referă la faptul că  dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a
întregului sistem de organizare socială, a tuturor  puterilor publice şi instituţiile fundamentale
ale statului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a
sistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi
organizate autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile
specifice ale societăţii la un moment dat,  iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie
nevoilor reale ale societăţii, stabilesc modul în care se exercită guvernarea  şi orientează
raporturile sociale în direcţia care concordă cu voinţa şi interesele societăţii.

b)  Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale

societăţii

Aceasta presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se

aduce atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi
independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de
diverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori,  dreptul apare ca un factor
implicat în procesul dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul
general de desfăşurare a proceselor sociale şi de sancţionare a  conduitelor deviante.

c) Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul
dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură
de putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea
rolului statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de
regularizare a raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de
interese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.

d) Funcţia normativă
11
 Aceasta  este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia
specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa  de a fi un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială.  Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul 
şi instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.

În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi funcţii

care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia
preventivă, funcţia corectivă.

e) Funcţia educativă  priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii

acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea
reglementărilor existente;  când intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un
raport juridic, studiază textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este
interzis ; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.

f) Funcţia preventivă  vizează faptul că, prin simpla  incriminare a faptelor periculoase
pentru societate, dreptul previne, opreşte,  prin avertismentul pe care normele sale îl conţin 
tendinţele de încălcare a acestora.

g) Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării

unei norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

2.2 Dreptul și societatea

Dreptul nu poate exista în afara societăţii, după cum nici o societate nu poate funcţiona
în absenţa dreptului Având menirea de a asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi
instituţiilor sa-i, convieţuirea şi cooperarea dintre indivizi, normele de drept există şi sunt
recunoscute numai în măsura în care ele reglementează acţiuni reale ale unor grupuri şi
indivizi, dintr-o anumită societate. De aceea, Marcel Mauss considera că „ceea ce
caracterizează un grup de indivizi nu este nici religia lui, nici tehnicile sale, nimic altceva
decât dreptul său”.

12
 Analiza conceptului de drept este inseparabilă de cea de societate. În acest sens,
Giorgio del Vecchio precizează: „Societatea e un fapt natural, un dar al naturii, determinat de
nevoia pe care o are omul de semenii săi. Pentru a trăi izolat, în afara societăţii, omul ar trebui
să fie, după cum a scris Aristotel, „un animal ori un Dumnezeu”, adică ceva mai puţin sau mai
mult decât un om. Fiind aşa cum este, el are nevoie de a se asocia, de a aparţine unei societăţi.
Într-adevăr, el îi aparţine chiar de la naştere, nu prin voinţă, ci din necesitate; când devine
conştient de sine, se găseşte deja înglobat într-o reţea multiplă de relaţii sociale. Toate
instinctele, atât cele egoiste, cât şi cele altruiste, îl menţin în societate, începând cu instinctul
de conservare proprie, până la instinctul de conservare a speciei. Şi cu dezvoltarea progresivă
a facultăţilor omeneşti, motive noi, raţiuni noi se adaugă pentru a întări şi a pune în valoare
societatea. În ea, individul găseşte integrarea vieţii sale în diversele sale manifestări,
posibilitatea atingerii scopurilor sale, începând de la cele mai elementare, până la cele mai
înalte”

Societatea nu se reduce la suma indivizilor care o compun, ea reprezintă o unitate

calitativ distinctă, caracterizată printr-o organizare, condiţionată istoric şi prin legi obiective
ale structurii şi dezvoltării sale. Aceste legi ne demonstrează că societatea este produsul
interacţiunii oamenilor înzestraţi cu conştiinţă şi voinţă proprie. Voinţele individuale nu se
manifestă haotic, ci sunt dominate de legitate, de necesitate. Acţiunile individului şi relaţiile
sale cu ceilalţi generează societatea. Aceste relaţii se instituţionalizează, devin reguli
obligatorii pentru toţi membrii unui grup, ai unei colectivităţi, devin forţe modelatoare pentru
toţi componenţii colectivităţii respective.

Rolul dreptului este acela de organizator al vieţii sociale, care, în plan abstract şi
teoretic, este evidenţiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, parte componentă
(subsistem) al sistemului normativ social. Mecanismul reglementării prin norme juridice a
vieţii sociale pune în lumină aspecte dintre cele mai variate ale influenţei dreptului asupra
societăţii – aspecte speciale juridice, sociologice, psihologice, etc. În acest timp, însă, rolul
dreptului nu poate fi limitat doar la această influenţă teoretică. În ultima sa esenţă – remarcă
Nicolae Popa – dreptul înseamnă viaţă: el oferă cadrul specific vieţii sociale fiind, în acest
sens, rezultatul traducerii într-un limbaj tehnic a formelor şi structurilor vieţii sociale. Ca
expresie a unui sistem de valori, legea garantează ordinea socială, stabilitatea şi siguranţa
juridică.

Dreptul este constituit dintr-un corpus sistematizat de reguli şi prescripţii, considerate

ca drept de o parte, recunoscute ca obligaţie de cealaltă, acceptate şi menţinute printr-un
13
mecanism specific de reciprocitate, întemeiat pe constrângere publică, reprezentând cadrul
normativ pe baza căruia se derulează acţiunile indivizilor. El include, deci, norme şi
prescripţii referitoare la rolurile pe care trebuie să le îndeplinească sau să le joace indivizii în
diferite contexte. De aceea, ceea ce apare sub forma normelor ca drepturi şi obligaţii sunt, de
fapt, aşteptări reciproce: „a face schimb, a vinde, a cumpăra, a contracta nu este posibil dacă
individul poate să-şi asume rolul celorlalţi, adică atunci când atitudinea de a vinde evocă în el
şi pe aceea de a cumpăra şi când ambele se controlează în mod reciproc”.

Se poate afirma, în acest sens, că dreptul urmăreşte două scopuri fundamentale:

a)   de a formula reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le
îndeplinească indivizii;

b)  de a face ca aceste reguli să fie observate şi respectate, prin utilizarea unor mijloace
de presiune şi constrângere legitimă.

Normele şi regulile de drept trebuie astfel elaborate încât:

a) fiecare persoană să aibă un drept egal cu sistemul cel mai extins de libertăţi
formulate pentru toţi indivizii;

b) inegalităţile sociale trebuie astfel reglementate încât să fie în avantajul celor

dezavantajaţi şi legat de funcţii şi situaţii deschise tuturor indivizilor în condiţiile egalităţii
şanselor.

14
 Concluzie

După ce am studiat materialele referitoare la tema „Conceptul dreptului ca fenomen

social”, am ajuns la concluzia că dreptul nu poate exista în afara societăţii după cum nici o
societate nu poate funcţiona în absenţa dreptului . Societatea nu se reduce la suma indivizilor
care o compun, ea reprezintă o unitate calitativ distinctă, caracterizată printr-o organizare,
condiţionată istoric şi prin legi obiective ale structurii şi dezvoltării sale. Aceste legi ne
demonstrează că societatea este produsul interacţiunii oamenilor înzestraţi cu conştiinţă şi
voinţă proprie.

Astfel reiese, că legătura inseparabilă între Drept, Societate şi Stat. Rolul dreptului este
aceea de organizator al vieţii sociale, care, în plan abstract şi teoretic, este evidenţiat de
trăsăturile mecanismului reglementării juridice, parte componentă al sistemului normativ
social.

15
 Bibliografie

1. https://www.presalocala.com/2012/04/22/drept-si-societate/
2. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/4-9_3.pdf
3. https://dreptmd.wordpress.com/referate/rolul-si-functiile-dreptului/
4. https://ro.scribd.com/document/463646492/tema-4-docx
5. https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/ROLUL-SI-FUNCTIILE-
DREPTULUI-I57.php
6. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/teoria-generala-a-
dreptului/curs-5-functiile-dreptului/

16