Etnogeneza românească

Etnogeneza românească este un proces complex şi îndelungat.

Face parte dintr-un proces general continental: în condiţiile marilor migraţii din zorii evului
mediu, din romanitatea antică se constituie noi popoare: portughez, spaniol, italian, francez, român -
popoare nelatine. Tot acest curs al istoriei poartă “Sigiliul Romei” (cum scrie N. Iorga).

1. Poporul şi limba română se formează prin romanizarea spaţiului daco-moesian. Temelia

etnogenezei româneşti se află în civilizaţia antică, creată de daco-geţi, care la rândul ei îşi are vatra în
blocul tracic din mileniul III î. Hr.
Elementul daco-moesic se contopeşte cu cel roman.
Etnogeneza românească se desfăşoară la N şi S de Dunăre, în spaţiul romanităţii răsăritene, care
include şi spaţiul vechii Dacii din epoca lui Burebista.
Poporul şi limba română s-au format după 106, timp de câteva veacuri. În sec. VIII, procesul era
încheiat, dacă avem în vedere o serie de izvoare narative (geografia lui Moise Chorenati şi cronica turcă)
care îi menţionează pe români şi ţara lor în sec. IX.

2. ROMANIZAREA = proces istoric complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde
în toate compartimentele vieţii unei provincii, ducând la înlocuirea limbii populaţiei locale cu limba
latină.
Prin romanizarea daco-geţilor se înţelege împletirea civilizaţiei daco-getice cu civilizaţia romană.
Începe înainte de cucerirea Daciei) sec. I î. Hr. , şi se accentuează în timp (mai ales odată cu sec. V d.
Hr.).
Dovezi: - influenţa romană în arhitectura dacică (Blidaru)
- ornament şi ceramică romană: Răcătău, Barboşi
- ateliere monetare dacice, ce imită dinarul roman, instrumente medicale: Grădiştea
Muncelului, Tilişca
- obiecte romane de podoabă: Poiana; ateliere de lux şi vase de sticlă: Costeşti
- ritualuri romane: în Dobrogea (Balcic)
- scriere cu alfabet latin: Ocniţa, Cetăţeni, Polovraci, Grădiştea Muncelului
- unelte agricole şi alte instalaţii romane: Roşia-Montană, Cristeşti
- raporturile politice: sprijinul dat de Burebista lui Pompei (conflictul politic de la Roma:
luptele dintre Cezar şi Pompei)
După cucerirea Daciei, romanizarea devine oficială, are un caracter masiv şi este organizată de
statul roman.

Căi de romanizare a provinciei:

- organizarea politico-administrativă
- armata
- veteranii: se afirmă prin disciplină, ştiinţă de carte, ordine, contribuind nemijlocit la
romanizare.
- coloniştii: toţi latinofoni, convieţuiesc activ cu localnicii.
- urbanizarea
- viaţa religioasă: pătrunderea divinităţilor romane (lupoaica şi gemenii); interpretaţio
romana = adorarea unor divinităţi dacice sub nume romane.
- viaţa culturală: mai ales şcoala
- viaţa economică
- dreptul

Romanizarea dacilor liberi se realizează prin:

- legături economice (comerciale)
- conflicte militare
- legături politice-diplomatice
- castrele din zona dacilor liberi.
 Dovezi: - influenţe romane în cultura Poieneşti, Lipiţa, Medieşul-Aurit, Sântana
- obiecte de factură romană provincială şi monede romane descoperite la dacii liberi, în
zonele locuite de aceştia: Saceta - Teleorman; Bucureşti.

Concluzii: Esenţa procesului de romanizare este învăţarea limbii latine de către autohtoni,
concomitent cu adoptarea şi adaptarea unor credinţe, obiceiuri romane, norme romane, precum şi a
numelor latine. Numeroase inscripţii atestă învăţarea limbii latine de către localnici. Noul proces
cuprinde şi pe dacii liberi.

La retragerea aureliană, în spaţiul românesc se afla o populaţie daco-romană, vorbind latina

populară.
După retragerea aureliană se reface unitatea populaţiei de la N de Dunăre. Procesul de romanizare
se omogenizează, continuă şi se amplifică. (vezi manual p. 134-146)

3. Romanitate şi creştinism la Dunărea de Jos

(Continuitatea daco-romană)

Între 271-274 are loc retragerea stăpânirii romane din Dacia (retragerea aureliană) în timpul
împăratului Aurelian (270-275).
Provincia este părăsită de oficialităţile civile şi militare. Cea mai mare parte a populaţiei (peste 1
milion locuitori) romanizate rămâne pe loc, continuându-şi modul de viaţă specific.
Continuitatea este demonstrată şi pe mediul urban, dar mai ales în cel rural (ca peste tot populaţia
se retrage la sate în condiţiile migraţiei popoarelor).

Dovezi:
- izvoare narative: - Iordanes - părăsirea Daciei de către legiuni, Rufus Festus, Priscus Pantes:
prezenţa daco-romanilor + obiceiurile lor
- Procopius din Cezareea: daco-romanii (de la Turnu Măgurele) sunt aliaţi
ai împăratului Iustinian.
- izvoare epigrafice: - inscripţii în limba latină: Gornea, Micia, Reşca, Biertan.
- izvoare arheologice: - obiecte + necropole = continuitate de locuire la oraşe: Paralissum,
Apulum, Napoca, Potaissa
- zidirea porţilor amfiteatrului de la Sarmizegetusa
- continuitatea de locuire în mediul rural: Moreşti şi Iernut (Mureş), Gornea
(Caraş-Severin), Soporu de Câmpie şi Ţaga (Cluj), Verbiţa (Dolj),
Sighişoara.

Culturi daco-romane: - sec. IV - cultura Sântana-de-Mureş: aspect dacic de tip Lipiţa, aspect
roman de tip Sântana-de-Mureş-Cerneahov.
- sec. IV-V - Cultura Bratei: complex Bratei-Moreşti-Costişa (cu elemente
daco-getice şi romane)

Populaţia daco-romană continuă ocupaţiile tradiţionale specifice unei populaţii sedentare:

agricultura, creşterea viţelor, mineritul, comerţul, circulaţia monetară (vezi dovezi carte: p. 148-149)

Deci: o civilizaţie unitară, superioară celei a migratorilor. Migratorii vor prelua o serie de
elemente ale acestei civilizaţii. Ex.: goţii şi vandalii.

Relaţiile cu migratorii: goţii, hunii, gepizii, vandalii - nu acoperă integral spaţiul locuit de daco-
romani - în general coabitare, dar şi conflicte
- retragerea populaţiei din calea migratorilor, în cazul hunilor
- plata unor stipendii (biruri) către migratori

Reluarea legăturilor cu Imperiul Roman (dovadă de continuitate daco-romană)

- Diocleţian: - reorganizează provinciile de la Dunărea de Jos (Dobrogea-Sciţia-Minor)
 - Constantin cel Mare (sec. IV): - extinde stăpânirea romană la N de Dunăre de la Porţile de Fier
la Galaţi - revenirea vieţii urbane: Tibiscum, Drobeta, Dierna, Sucidava.
- refacerea unor castre: Barboşi, Pietroasele.
- Justinian (sec. VI): - reface centrele urbane de la N de Dunăre (Drobeta - denumită Teodora)
- reorganizează viaţa eclesiastică (Novela XI pune sub autoritatea
arhiepiscopiei de la Iustiniana Prima două oraşe de la N de Dunăre).
Creştinismul = dovada de continuitate daco-romană; s-a propagat ca un curent de factură populară
(s-a răspândit în popor). Exprimă apartenenţa daco-romanilor la lumea romană, reprezintă un factor de
unitate al populaţiei daco-romane, ce o diferenţiază de migratori.

Propagarea monahismului creştin se face prin ostaşi şi colonişti, odată cu cucerirea Daciei de
către romani. Acesta este puternic receptat de daci. Premisele acestei receptări le găsim în credinţa în
nemurirea daco-geţilor, provenită din concepţia zamolxiană a traiului veşnic.
Deci poporul român se naşte ca un popor creştin.
Dovezi arheologice, monumente şi obiecte creştine: Napoca, Apulum, Dej, Potaissa, Răcari,
Verbiţa, Coroial-Nou, Tibiscum, Lucinu, Bumbeşti, Iaşi.
- tipare de cruci: Olteni, Cândeşti, Strădeşti.
- epigrafice: - Biertan, obiect de bronz (candelabru cu inscripţia “Ego Zenovus votum pasai” -
“Eu, Zenoviu am pus acest dar” = populaţie creştină care vorbea limba latină)
- Moigrad, inscripţie asemănătoare.
- lingvistice: originea latină a termenilor de bază, legaţi de creştinism: cruce, înger, Dumnezeu,
Paşti, biserică=basilica (discuţie)
- narative: episcopi şi misionari creştini originari de la Dunărea de Jos:
- episcopi de Tomis: Bretonian, Gherontic, Teotim I
- misionari: Sf. Ioan Cassian

Migratorii păgâni s-au creştinat sub influenţa localnicilor: Olfila propagă creştinismul printre
migratorii goţi şi traduce Biblia; sau Sara Gotol (martirizat în valea Buzăului)

4. Desăvârşirea procesului de formare a poporului român şi a limbii române

sec. VI, 587. Theophylactus Simocaties - repetă cuvintele rostite de un soldat al armatei
împăratului Mauricius în timpul luptei cu avarii: “torna, torna fratre” = aceasta dovedeşte transformarea
limbii latine în limba maternă a locuitorilor din spaţiul daco-moesian.

Acest proces se încheie în sec. VIII. În acest secol putem vorbi de limba română ca despre o
limbă romană individualizată.

- Fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală sunt de origine latină. Acest lucru confirmă
romanitatea românilor şi determină caracterul unitar al limbii şi poporului român.
- În sec. VII începe migrarea slavilor. În acest moment poporul şi limba română erau formate în
structurile de bază. Dovada: cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciorelu, răspândită de la Nistru la Tisa, de la
Carpaţii Nordici până la Munţii Balcani. Un centru puternic de organizare al autohtonilor este atestat
arheologic în Minţii Apuseni şi mai nou la Alba-Iulia.

Elementul slav se adaugă ca un adstrat, fără a modifica romanitatea limbii şi a poporului român.
(vezi carte: p.161-164)

Izvoare istorice despre români şi ţara lor.

- sec. VIII - însemnarea de la mânăstirea Castamonitu (Muntele Athos) “rinchini” şi “Vlaho-
rinchini”
- 787 - al VII-lea sinod ecumenic de la Nicea - participă Ursus, episcop (probabil primul episcop
român)
- sec. IX - geografia lui Moise Chorenati - ţara Balak (Valahia)
- cronica turcă Oguzname - se afirmă despre ţara vlahilor (Ulak ili)
- sec. X - cronică persană = Magdisi.