Originile întunecate ale comunismului

Partea 1 din 3

Despre modul în care criminalii perioadei de Teroare, din Franţa, au devenit inspiraţie pentru Marx şi
Engels, iar experienţa lor a generat speranţe pentru Noua Ordine Mondială.

"Căderea Bastiliei", În centru se poate observa arestarea lui Bernard René Jourdan, marchiz de Launay
(1740-1789)

"Căderea Bastiliei", În centru se poate observa arestarea lui Bernard René Jourdan, marchiz de Launay
(1740-1789) (Creative Commons/Wikimedia)

Dacă veţi întreba lumea care este originea comunismului, cel mai probabil răspuns ar fi – Karl Marx şi
Friedrich Engels, autorii Manifestului Comunist.

Dar dacă veţi întreba un marxist, este foarte probabil ca acesta să vă spună că originea se află la
Francois-Noel “Gracchus” Babeuf, considerat primul revoluţionar comunist.

Iar dacă Babeuf ar mai putea vorbi astăzi şi ar fi întrebat, foarte probabil v-ar răspunde că întrebarea
este foarte complicată.

Pe 28 iulie 1794, politicianul francez Maximilien Robespierre era decapitat cu ajutorul unei ghilotine în
faţa unei mulţimi, incident care a marcat sfârşitul dictaturii Clubului Iacobin, o societate politică
revoluţionară din timpul Revoluţiei Franceze.

Decapitarea lui Robespierre a pus capăt inclusiv perioadei de Teroare – o perioadă a Revoluţiei Franceze
scăldată în sânge uman.

Rolul lui Babeuf în istorie a început imediat după moartea lui Robespierre – care a semănat confuzie
printre numeroşii săi discipoli. Conform cărţii “Steagul Roşu” a lui David Priestland, „Babeuf l-a
condamnat pe Robespierre pentru că a trădat meşteşugarii şi ţăranii francezi şi a devenit liderul primului
regim comunist”.
Intenţia lui Babeuf era de a răsturna Directoratul francez - guvernul revoluţionar care a condus Franţa
din 1795 până în 1799 – şi să redea puterea iacobinilor, însufleţiţi de conceptele egalitarismului
comunist, sub un sistem gândit pe baza principiilor socialismului utopic.

Babeuf „ajunsese să condamne proprietatea chiar mai radical decât o făcuse sub domnia iacobinilor”
după părerea lui Priestland, abandonând ideea că Legea Agrară putea, de una singură, să materializeze
viziunea sa despre „egalitatea absolută”.

Babeuf începuse să creadă că banii trebuiau şi ei eliminaţi şi oamenii trebuiau forţaţi să predea roadele
muncii lor unui „depozit central”. De acolo, un guvern omnipotent ar fi trebuit să se ocupe de
redistribuţia acestora către populaţie.

Babeuf trăsese unele concluzii privind ceea ce el considera că sunt problemele iacobinismului moderat şi
observase folosirea violenţei, de către Robespierre, pe scară largă în timpul Terorii. Babeuf dorea să
încerce un sistem chiar mai extrem, care folosea revoluţia violentă pentru a prelua controlul asupra
societăţii.

Intenţiile lui Babeuf s-au materializat sub forma Conspiraţiei celor Egali, pe care a organizat-o în timp ce
era închis în februarie 1795 pentru „incitare la rebeliune, crimă şi dizolvarea adunării reprezentanţilor
Naţiunii”, conform „Dicţionarului Critic al Revoluţiei Franceze”. Cartea menţionează printre conspiratori
atât „foşti terorişti” cât şi „neo-terorişti”, precum Germain, Bodson, Debon şi Buonarroti”.

Dar înainte ca rebeliunea armată a lui Babeuf să poată avea loc la data stabilită – 11 mai 1796 –
Directoratul a auzit despre planurile acestuia. Pe 10 mai, cu o zi înainte de rebeliune, Babeuf, împreună
cu mulţi dintre colegii săi conspiratori, au fost arestaţi şi, după un proces care a durat o lună, mulţi au
fost condamnaţi la moarte.

Babeuf a fost decapitat pe 27 mai 1797, însă teoriile sale au fost transmise mai departe de către unul
dintre discipolii săi, Filippo Buonarroti - cel care, de altfel, a documentat istoria mişcării lui Babeuf.

Construită pe ideile lui Babeuf, la Paris a luat fiinţă astfel o nouă societate numită Liga Proscrişilor.
Un croitor german pe nume Wilhelm Weitling s-a alăturat societăţii la scurt timp după ce a ajuns la Paris
în 1835, conform cărţii lui Priestland, devenind în scurt timp „unul dintre personajele comuniste cele mai
cunoscute ale anilor 1840”.

Weitling a luat ideile lui Babeuf privind revoluţia violentă, egalitatea impusă de stat, distrugerea
proprietăţii şi – după părerea lui Priestland – le-a infuzat cu o viziune creştin-apocaliptică. Sub
conducerea sa, Liga Proscrişilor a devenit Liga celor Drepţi.

La vremea respectivă, în Europa existau o mulţime de societăţi secrete, iar numeroase personalităţi şi
ziare răspândeau idei ale socialismului şi comunismului – acesta fiind în special cazul Parisului, care
trecuse deja prin numeroase mişcări revoluţionare la începutul anilor 1800.

Liga celor Drepţi a pactizat, în mai 1839, cu rebeliunea Blanquistă, condusă de Louis Auguste Blanqui.
Acesta va deveni mai târziu liderul primului guvern comunist al istoriei, Comuna din Paris, a anului 1871
– care a instaurat un program de crime şi distrugere, cauzând zeci de mii de morţi şi ruinarea unei părţi
importante a Parisului în numai două luni de zile.

Rămăşiţele Coloanei Vendôme Column, construită de Napoleon, după ce a fost distrusă de bandele
Comunei din Paris, conduse de Gustave Courbet pe 16 mai 1871

Rămăşiţele Coloanei Vendôme Column, construită de Napoleon, după ce a fost distrusă de bandele
Comunei din Paris, conduse de Gustave Courbet pe 16 mai 1871 (Harris Brisbane Dick Fund, 1953)

Cu toate acestea, rădăcinile comunismului apăruseră înaintea Comunei din Paris, iar din acele începuturi
s-a format comunismul modern, bazat pe concepte precum ateismul, care ar fi impus de stat, şi lupta
perpetuă.

Liga celor Drepţi s-a mutat la Londra după o lovitură de stat nereuşită în 1839, formând în 1840
Societatea Educaţională a Muncitorilor Germani (Deutscher Arbeiter-Bildungs-Verein în germană). După
aceea, la un congres din 1847, Liga celor Drepţi s-a unit cu Comitetul Comunist de la Bruxelles, format cu
un an înainte, condus de Karl Marx şi Friedrich Engels.

Apoi, s-a format Liga Comuniştilor, avându-i pe aceiaşi Marx şi Engels la cârmă. În cadrul Ligii, cei doi au
scris Manifestul Comunist, pe care l-au publicat în 1848.
Manifestul a devenit, după 1917, textul de bază al oricărui regim comunist. Cu toate acestea, conform
lucrării „Marx şi revoluţia permanentă în Franţa”, a lui Bernard H. Moss, la vremea respectivă era doar
un „pamflet, scris pentru o mică sectă” şi a trecut oarecum neobservat.

Printre altele, Manifestul Comunist nu a făcut mari valuri deoarece la vremea respectivă „ideile
prezentate erau oricum vehiculate masiv în mediul muncitorilor democraţi, cu siguranţă în Franţa”,
conform părerii lui Moss.

Dar Manifestul Comunist a căpătat cu timpul popularitate, Karl Marx şi Friedrich Engels câştigând încet
notorietate – dar poate şi datorită faptului că pamfletul era suficient de scurt şi explicit, scris într-un stil
simplu, pe înţelesul tuturor – reuşind să transmită clar ideile, celor fără educaţie sau celor care nu şi-ar fi
pierdut timpul citind filozofie.

Un alt rol major jucat de cei doi a constat în unificarea teoriilor socialiste şi marxiste ale momentului –
prima dată acest lucru având loc în cadrul Clubului Muncitorilor Germani, apoi cu ajutorul Asociaţiei
Internaţionale a Muncitorilor – cunoscută şi sub numele de Prima Internaţională.

Marx şi Engels au încercat să unească numeroase mişcări socialiste şi comuniste sub o ideologie comună,
născând o formă de comunism care îşi trăgea ideologia adânc din ideile care au generat Revoluţia
Franceză. Atât Marx, cât şi Engels, cereau adesea distrugerea tuturor structurilor care ar fi ameninţat
noua ierarhie pe care încercau să o planteze, şi – asemenea Revoluţiei Franceze – promiteau să distrugă
familia, proprietatea, nobilimea şi religia.

Deşi Manifestul Comunist poate să pară un text populat de concepte înalte precum egalitate şi
distribuţia venitului, ideile pe care le promovează sunt de fapt dezastruoase pentru omenire. De altfel
textul acestuia avertizează: „comunismul aboleşte adevărurile eterne, aboleşte toate religiile şi toată
moralitatea”.

În locul virtuţilor tradiţionale şi a responsabilităţii individuale, Manifestul Comunist propune un guvern

omnipotent care să distrugă violent structurile sociale şi să devină singurul deţinător al puterii – pentru a
forţa populaţia către un sistem ateist şi bazat pe lupta de clasă.
Marx şi Engels scriau în 1845, în lucrarea „Sfânta Familie” că „mişcarea revoluţionară începută în 1871...
şi care a fost în final învinsă prin conspiraţia lui Babeuf, a dat naştere ideilor comuniste pe care prietenul
lui Babeuf, Buonarroti, le-a reintrodus în Franţa după Revoluţia din 1830. Ideea aceasta, dezvoltată
consistent, propunea o Nouă Ordine Mondială”.

După un secol, acest nou sistem a devenit, conform „Cărţii Negre a Comunismului”, responsabil de
moartea a peste 100 de milioane de oameni.

Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost
încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă. Epoch Times încearcă să exploreze istoria şi
credinţele mişcării, care a fost o sursă de tiranie şi distrugere încă de la începuturile sale.

Partea a doua din trei: Seminţele

Comunismul a avut la bază experimentele eşuate de redistribuire a venitului, de suprimare violentă a

dizidenţei şi ateismul de stat, multe dintre ele fiind efectuate în timpul Revoluţiei Franceze.

Gravură ilustrând execuţia regelui Ludovic al XVI-lea în timpul Revouţiei Franceze

Gravură ilustrând execuţia regelui Ludovic al XVI-lea în timpul Revouţiei Franceze (Bibliothèque
nationale de France)

Perioada cunoscută sub simplul dar teribilul nume de „Teroarea”, care a avut loc în timpul Revoluţiei
Franceze, a pus bazele fundaţiei din care se va naşte comunismul.

Experimentul propunea ideea "eliberării" care distruge treptat libera voinţă şi se baza pe un sistem de
presiune care încerca să producă bunăstare publică prin uniformizarea credinţelor şi opiniilor individului.
Cu forţa.

Mai târziu, în mod natural, comunismul s-a susţinut mereu prin suprimarea violentă a altor idei. Ideologii
comunismului susţineau că doctrina este o utopie – şi că este culmea progresului şi dezvoltării umane –
şi că, prin urmare, toate ideile contrare sunt retrograde şi trebuie stârpite prin violenţă.

Revoluţia Franceză – care a avut loc de la 1789 la 1799 – a urmat celei Americane, care a avut loc între
1775 şi 1783. Cu toate acestea, spre deosebire de Revoluţia Americană, ce se baza pe adoptarea, de
către membrii săi, a unui set de idei care i-au unit în jurul unei agende comune, actorii Revoluţiei
Franceze erau numeroase cluburi şi societăţi cu ideologii profund diferite şi ţeluri diverse.

Liderii Revoluţiei Americane luptau pentru independenţă şi ieşirea de sub tutela imperială, în timp ce
liderii Revoluţiei Franceze aveau un duşman mult mai difuz. Ei nu luptau doar împotriva propriului lor
Rege – ci şi împotriva tuturor curentelor existente – inclusiv împotriva religiei şi tradiţiilor morale.

Crimele pe care le-au comis (pe care unii analişti le consideră caracteristici, nu erori) se vor repeta în
timpul implementării oricărui regim comunist, mai târziu.

Demonizarea unor clase sociale

Odată ajunşi la putere, liderii Revoluţiei Franceze s-au apucat să scoată legi pe bandă rulantă, pentru a
urmări obsesia legată de „eliberare” – şi cu orice nouă lege, ei anatemizau noi segmente sociale ca fiind
„duşmani ai Revoluţiei”. Astfel că iluzoria „bunăstare” impusă cu forţa s-a transformat în scurt timp într-
un coşmar.

În mod asemănător, regimurile comuniste au încercat mereu să identifice sau inventeze duşmani
perpetuând o doctrină a luptei perpetue şi urii veşnice.

Imediat după ce Vladimir Lenin a ajuns la putere în Rusia, cu ajutorul Revoluţiei din Octombrie, el i-a
ridicat statuie lui Robespierre, conform lucrării “Le Bolchevisme et le Jacobinisme”, scrisă la Paris, în
1920, de către Albert Mathiez şi tradusă de siteul comunist Marxists Internet Archive.

Gestul a fost simbolic, după părerea lui Mathiez care scrie că „Lenin, ca alţi socialişti ruşi, era inspirat de
istoria marii noastre revoluţii [franceze], era însufleţit de exemplul acesteia, astfel că a pus-o în practică,
adaptând-o la ţara sa şi circumstanţele acesteia”.

El scria că atât iacobinismul lui Robespierre cât şi bolşevismul lui Lenin erau “dictaturi de clasă operând
după aceleaşi metode – teroare, confiscări, taxare şi având ţelul final în transformarea societăţii. Iar
transformarea nu era numai a societăţii franceze sau ruse. Ci a întregii societăţi”.
Clica lui Robespierre făcea parte din Clubul Iacobin, o societate revoluţionară radicală, care s-a divizat
până la urmă între girondini liberali, şi montagnarzi, radicali – al căror lider era Robespierre.

Divergenţele dintre partea moderată şi cea extremistă au generat până la urmă o mare parte din haosul
pentru care Revoluţia Franceză a ajuns să fie cunoscută. În momentul în care Robespierre a ajuns la
putere în iulie 1793, Comitetul Salvării Publice începuse de scurt timp (2 iunie) perioada de Teroare,
terminând brutal perioada parlamentară din timpul Revoluţiei Franceze.

„Mulţi deputaţi iacobini ajunseseră deja la concluzia că Revoluţia necesită măsuri severe”, scria William
S. Cormack în cartea “Revoluţia şi Conflictul în Marina franceză între 1789-1794.” Cormack adăuga că
Robespierre credea că “Franţa are nevoie de o singură voinţă, un monolit”.

Teroarea declanşată de stat a fost descrisă astfel de unul dintre participanţii săi de vârf, Louis Antoine de
Saint-Just: “Trebuie să pedepseşti nu numai trădătorii, dar şi pe cei care iau poziţii neutre... din moment
ce Revoluţia Franceză şi-a declarat ţelurile, oricine i se opune este în afara sa; iar oricine este în afara sa
este un inamic”.

Folosirea violenţei pe scară largă în timpul Terorii a început în septembrie 1793, după ce Adunarea
Constituantă a fost invadată de mulţimi agitate care au cerut adoptarea legilor propuse de mişcarea
colectivistă. Clasa numită sans-culottes, una dintre cele mai sărace în Franţa secolului 18, punea lipsa de
alimente pe seama fermierilor, învinuiţi că păstrează totul pentru ei. Ei au cerut iacobinilor să înceapă o
prigoană împotriva fermierilor şi să scoată cu forţa alimentele pe care aceştia se presupunea că le
ascunseseră în hambare.

Masacrul din Vandeea, comis de generalii Revoluţiei, a început şi el în acelaşi fel. Locuitorii Vandeei au
sprijinit iniţial Revoluţia, însă când aceasta a început să distrugă religia catolică şi monarhia, s-au întors
rapid împotriva ei organizând Armata Catolică şi Regalistă – şi, paradoxal sau nu, suporterii săi erau
numiţi Albi, deoarece purtau cocarde albe.

Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Iniţial au fost decretate confiscări de alimente pe scară largă,
însă organizarea bună a locuitorilor Vandeei a descurajat planurile revoluţionarilor – astfel că pe 13
decembrie 1793 generalii Revoluţiei au început masacrul din Le Mans, omorând fără discriminare femei,
copii, bărbaţi, combatanţi şi civili la un loc. Chiar şi după anihilarea Armatei Catolice, Robespierre a
continuat să ardă sate şi să execute locuitorii din Vandeea arbitrar – inclusiv femeile şi copii – un plan
dus la cale de peste 60 de mii de soldaţi răspândiţi în regiune. În total, numai în Vandeea, Revoluţia
Franceză a omorât peste 170 de mii de persoane, printre care numeroşi civili, consemnând unul dintre
cele mai negre episoade din istorie.

Scenariul de confiscare a alimentelor va fi repetat de multe ori peste zeci de ani, de către regimurile
comuniste – de către lideri precum Lenin, Stalin şi Mao – care au iniţiat mişcări de persecuţie a ţăranilor
cărora nu li se confiscau numai recoltele, ci şi mijloacele de producţie. Rezultatul a fost de fiecare dată
generarea unor perioade de foamete cruntă, care au făcut milioane de victime.

Execuţii arbitrare

Pe 17 septembrie 1793, Comitetul Salvării Publice a introdus Legea Suspecţilor. Aceasta declara vinovat
pe oricine era suspectat de opunere faţă de politică regimului. Sub incidenţa ei cădea oricine „acţiona
suspect”, „se asocia cu persoane greşite”, oricine scria sau spunea lucruri considerate greşite. Pedeapsa?
Execuţia cu ajutorul ghilotinei.

Explicaţia dată de Robespierre era la fel de lipsită de sens ca însăşi campania de omoruri: “Cei care ne
acuză sunt acuzaţi ei înşişi”.

De fapt Legea Suspecţilor dădea liber la arestări şi execuţii arbitrare – care, în mod evident, nu foloseau
cauzei revoluţionare, ci doar instaurării unui regim de teroare pe care liderii Revoluţiei îl doreau
construit.

Politici similare au fost implementate de regimurile comuniste, unde orice persoană care se opunea
revoluţiilor violente era etichetat drept „contra-revoluţionar” şi era denunţat, chinuit în puşcării, sau pur
si simplu omorât.

Pe 24 octombrie 1793, Legea Suspecţilor a adus în faţa ghilotinei 22 de membri liberali girondini – lucru
care a pus capăt influenţei girondine în cadrul Revoluţiei Franceze şi a catalizat obţinerea controlului
total de către montagnarzi.
Iacobinismul lui Robespierre cât şi bolşevismul lui Lenin erau “dictaturi de clasă operând după aceleaşi
metode – teroare, confiscări, taxare şi având ţelul final în transformarea societăţii. Iar transformarea nu
era numai a societăţii franceze sau ruse. Ci a întregii societăţi”.

Peste ani, Lenin avea să propună şi el un concept similar. Existau cei care sprijineau Revoluţia şi cei care
nu - iar cei din urmă erau meniţi distrugerii. Chiar şi „tovarăşii de drum” care împărţiseră aceeaşi tabără
cu comuniştii deveneau, până la urmă, după ce aceştia ajungeau la putere, indezirabili şi înfundau
puşcăriile sistemului.

Ideea era că societatea trebuia împărţită în două – fără o cale de mijloc – iar acest concept se regăseşte
şi acum în conflictele politice moderne.

Liderii Revoluţiei Franceze propovăduiau obţinerea binelui colectiv cu mijloace violente de masă. După
cum afirma Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” „există o
oarecare consistenţă în faptul că Revoluţia cerea autorităţii ‚poporului’ să folosească violenţa împotriva
populaţiei”. ‚Poporul’ invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii
aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio
crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă”.

În timp ce Revoluţia Franceză făcea apel la principii precum libertate, egalitate şi fraternitate, conceptul
“libertăţii totale” despre care vorbeau revoluţionarii se poate caracteriza mai bine prin „anarhie totală”
după cum este de părere Fr. William Jenkins.

Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii săi revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani
francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră
niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară
pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă”.

Ideea se regăseşte o sută de ani mai târziu la Mao, cel care împărţea societatea în 95% şi 5% - aceştia din
urmă reprezentând numărul „duşmanilor de clasă” care trebuiau eliminaţi – un concept extrem de bizar,
care aminteşte de sacrificiile ritualice ale societăţilor guvernate de religii malefice din Babilon sau
America Centrală. Deşi regimurile comuniste au sfârşit prin a masacra mult peste cota de 5% despre care
vorbea Mao, procesul de împărţire sistematică în tabere pro şi contra, de căutare sistematică a unor
inamici, a fost utilizat pentru a asigura un nivel de teroare suficient pentru a menţine controlul
Partidelor asupra societăţii.

În timpul Revoluţiei Franceze, un actor cheie al acestor eradicări a fost o clică mică şi extremă dinăuntrul
clubului montagnarzilor, numită Clubul Prietenilor Drepturilor Omului şi Cetăţeanului – numit şi Clubul
Cordelierilor după cartierul Cordeliers din Paris, unde a fost coagulat.

Fondatorii Clubului Cordelier erau Georges Danton, care a jucat un rol major în aşa-zisa "Cădere" a
Bastiliei (un alt incident banal transformat în mit de către suporterii Revoluţiei), şi Camille Desmoulins,
un prieten din copilărie a lui Robespierre şi actor cheie al Revoluţiei.

Ateism şi culte bizare

Religia a fost, încă de la început, un ghimpe în coasta Revoluţiei, care încerca să creeze omul nou – aşa
cum o vor face şi regimurile comuniste zeci de ani mai târziu.

În 1790 au avut loc infamele Masacre din Septembrie, când la Paris au fost scoşi la paradă şi omorâţi
peste 1200 de clerici.

Tot în 1790 este creată Constituţia Civilă a Clerului, prin care preoţii erau obligaţi să depună jurământ de
credinţă „naţiunii”. O mare parte a clerului se opune, devenind în afara legii, fiind în scurt timp înlocuiţi
cu „preoţi juraţi” – cei care juraseră credinţă Noii Ordini instalate la conducerea Franţei.

Dar noua măsură nu a fost suficientă pentru noii lideri ai Franţei – mai ales după ce a devenit clar că
răscoala din Vandeea a fost generată de încercările de ruinare a bisericii din interior.

Printre membrii Clubului Cordelliers se afla Jacques Hébert, care a fondat mişcarea hebertistă şi a
promulgat Cultul Raţiunii – un cult etatist al cărui unic zeu era „Poporul”.
Cultul Raţiunii a fost format de Antoine-Francois Momoro, cel căruia i se atribuie sloganul radical
„libertate, egalitate, fraternitate sau moarte”. Dar venerarea raţiunii a început cu Hébert şi Pierre
Gaspard Chaumette. Ideologia sa rejecta ideea existenţei oricărei divinităţi şi propunea o „religie a
omului” şi o „Zeitate a Raţiunii” – care a devenit în scurt timp un cult ateu de stat.

Cultul Raţiunii a dus, oarecum paradoxal, la cele mai iraţionale iniţiative. Robespierre a condus chiar o
procesiune în catedrala Notre Dame pentru a onora „Zeiţa Raţiunii” – apoi, în mijlocul vărsării de sânge –
în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii – a distrus numeroase vieţi umane” observa Jenkins –
referindu-se la cele 3-4 sute de mii de victime ale Revoluţiei Franceze, omorâte prin execuţii, foamete,
război şi alte cauze ne-naturale.

În noiembrie 1793, Cultul Raţiunii a organizat un Festival al Raţiunii. Preoţii erau umiliţi în public. Oameni
îmbrăcaţi în straie preoţeşti urinau pe altare şi distrugeau obiecte de cult în biserici. Simbolurile
religioase erau scoase din cimitire. Bisericile erau umplute cu animale de fermă îmbrăcate în sutană.

Toate acestea vor renaşte un secol şi ceva mai târziu, în timpul lui Lenin, Mao, Dej şi a altor dictatori
comunişti odată cu instalarea altor sisteme de ateism de stat pe întinsul Europei sau în Asia.

Cultul Raţiunii a fost marcat de promiscuitate, distrugere şi desfrânare de orice fel. Către final a atins
cote atât de mari de depravare încât a fost închis de Robespierre - după cum, în primii ani ai regimului
bolşevic, Lenin a încurajat revoluţia sexuală, care a generat în timp probleme atît de mari încât a trebuit
să fie oprită de Stalin.

Răspunsul lui Robespierre la degenerarea Cultului Raţiunii a fost recunoaşterea libertăţii de credinţă şi
fondarea unui nou cult – cel al Supremei Fiinţe – care venera o vagă putere „mai înaltă”. El a lansat acest
cult în timpul unui Festival dedicat Fiinţei Supreme, în iunie 1794.

Însă pentru Robespierre acesta era începutul sfârşitului. Ca toţi mulţi lideri ai revoluţiei, capul său va
ajunge pe ghilotină – la 28 iulie 1794 – iar evenimentul a pus, din fericire, capăt Terorii – deşi Franţa mai
avea în faţă o perioadă tulbure până când Napoleon Bonaparte a restaurat ordinea în 1804, interzicând
şi cele două culte.
Fr. Donald Sanborn observa că “Revoluţia Franceză a transformat naţiunea în gloată. Comunismul se
hrăneşte din acest concept”. “Comunismul este egalizarea completă şi socializarea unei naţiuni întregi”
iar acest lucru distruge drepturile individuale, proprietatea, familia şi chiar structurile cele mai
fundamentale ale societăţii – astfel încât orice aspect al vieţii umane devine controlat de stat”, notează
el, continuând că „acest lucru este posibil numai dacă sunt distruse instituţiile tradiţionale ale omenirii....
dacă distrugi aceste lucruri şi afirmi că totul este egal în faţa statului, că statul nu mai are grijă de familie,
de biserică, de Dumnezeu, şi se ocupă doar de indivizi, atunci aceea este baza comunismului”.

Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost
încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă. Epoch Times încearcă să exploreze istoria şi
credinţele mişcării, care a fost o sursă de tiranie şi distrugere încă de la începuturile sale.

partea a treia şi ultima: Rădăcini adânci

La un secol după ce Revoluţia Bolşevică a instalat un regim comunist care a reuşit să reziste decenii - şi
să se perpetueze, clonându-se în alte ţări, Epoch Times România publică această serie de trei articole
care analizează originile adânci ale ideologiei care a făcut atâtea victime.

Pictură din secolul 18 ilustrând ororile Revoluţiei Franceze - şi ale Regimului de Teroare - înfăţişate într-o
scenă de iad

Pictură din secolul 18 ilustrând ororile Revoluţiei Franceze - şi ale Regimului de Teroare - înfăţişate într-o
scenă de iad (Nicolas-Antoine Taunay, "Le Triomphe de la Guillotine")

Revoluţia Franceză a avut o mare influenţă asupra lui Karl Marx şi a pus bazele comunismului.

Am scris despre Gracchus Babeuf, considerat primul revoluţionar comunist, şi despre influenţa pe care
acesta a avut-o asupra lui Marx; am scris de asemenea despre Maximilien Robespierre, care a organizat
şi condus în timpul perioadei de Teroare din timpul Revoluţiei Franceze, şi influenţa acestuia asupra lui
Vladimir Lenin.

Totuşi care au fost ideile care l-au determinat pe Robespierre să înceapă perioada de Teroare? Care era
mediul care a inspirat ura ateistă care a determinat distrugerea creştinismului francez, din timpul
Revoluţiei? Ce anume a inspirat şi perpetuat rebeliunile comuniste care au continuat să zguduie secolele
19 şi 20?
Pentru a înţelege toate aceste lucruri trebuie examinat mediul cultural şi filozofic al Europei din timpul
Revoluţiei Franceze.

Religia şi politica

Comunismul s-a născut într-o epocă în care totul era reconsiderat, la mijlocul anilor 1700, când aveau loc
mişcări politice şi religioase tectonice.

Apariţia şi răspândirea protestantismului a condus la prima Mare Trezire Spirituală din anii 1730 şi 1740
– Reforma câştigând sprijinul multor catolici nemulţumiţi de Biserică. Eliberarea de sub autoritatea
Bisericii a devenit posibilă. A urmat Revoluţia Americană dintre anii 1775 şi 1783 – care a arătat că există
o alternativă la monarhie.

Oamenii au ajuns să creadă că pot trăi vieţi independente de autoritatea existentă, care, brusc, nu a mai
fost singura posibilă. Au început să caute noi idei şi alternative la sistemele politice şi religioase
existente.

Dar drumul pe care a apucat-o politică Europei a fost inevitabil diferit de cel al Statelor Unite. Noul
sistem american a încercat să creeze libertăţi personale limitând guvernul. A permis indivizilor să
acumuleze bogăţie şi să aleagă cum vor să trăiască acordându-le o doză mai mare de libertate personală.

Sistemele emergente în Europa încercau să dezlipească indivizii de tradiţie, să înlocuiască credinţele cu

simţul civic, să popularizeze sisteme de credinţă aprobate de stat şi să se joace cu ideea obţinerii
egalităţii pe baza unor procese de redistribuire a venitului de către stat. În scurt timp, toţi cei care au
încercat aceste experimente au realizat că ele nu puteau fi duse la capăt decât într-un stat totalitar care
să subjuge individul. Astfel că, urmărind cu încăpăţânarea obţinerea acestui ţel, au generat societăţi
totalitare.

La doar câţiva ani după revoluţia bolşevică a lui Lenin în Rusia, celebrul eseist G.K. Chesterton nota la 21
martie 1925 că noul sistem comunist “nu se ridică împotriva tiraniei anormale, ci se revoltă împotriva
tiraniei normale – împotriva tiraniei normalului”. “Ei nu se revoltă împotriva Regelui. Se revoltă
împotriva cetăţeanului”.
Michael Walsh nota în cartea sa “Palatul de plăceri al diavolului” că aceste probleme persistă în
societăţile moderne îşi au rădăcinile în „rejectarea aproape completă a miturilor, legendelor şi religiei ca
’neştiinţifice’ şi a faptului că încercăm să căutăm procese [tehnologie, n.r] care să rezolve problemele
lumii”.

Comunismul nu este doar o mişcare politică, ci o ideologie cu reguli proprii de comportament şi un

sistem de credinţă. Walsh scrie că “în timpul Războiului Rece, occidentalii au remarcat că Uniunea
Sovietică şi doctrina sa marxist-leninistă semănau foarte bine cu o nouă religie”.

El notează că această „nouă religie” a comunismului clonează unele structuri ale religiilor tradiţionale –
are propria sa „scriptură” anume scrierile lui Marx şi Engels, care sunt consideraţi profeţi – şi are
propriul sau cler – Biroul Politic - şi mase de fani – suporterii comunismului din Occident, căci în ţările
unde a fost implementat el a fost dezavuat pentru urmările groaznice pe care le-a generat.

Pentru a înţelege natura ocultă şi violent anti-religioasă a acestui nou cult, este important să înţelegem
mediul ideologic în care a fost format.

Societăţi secrete

Deşi istoria Iluminismului a fost din nefericire umbrită de teorii conspiraţioniste, Illuminati au existat cu
adevărat, iar rolul lor în influenţarea ideologiei comuniste nu este de neglijat.

Leon Trotski, unul dintre liderii Partidului Comunist Rus, nota importanţa acestui lucru în autobiografia
sa, „Viaţa mea” din 1930. Trotsky scria “În secolul al 18-lea, francmasoneria a început să aibă o politică
militantă de iluminare, devenind precursoare a Revoluţiei”.

El spunea că cei aflaţi la stânga iluminaţilor „au devenit carbonari” referindu-se la societatea secretă a
carbonarilor din Italia. Aceste societăţi erau proeminente în timpul războaielor napoleonice şi, conform
istoricilor, promovau deseori ideologie socialistă.
Iluminismul era una dintre multele filozofii oculte ale timpului, având influenţe de la sisteme antice
precum gnosticismul şi hermetismul. Era bazat pe un concept vag de iluminare personală pe calea
raţiunii, punând accent major pe materialism şi natura umană – deseori având puternice elemente anti-
religioase şi anti-guvernamentale.

Ordinul Illuminati a fost una dintre cele mai influente instituţii ale filozofiei şi a fost fondat de
revoluţionarul ocult Adam Weishaupt în Bavaria în 1776. Organizaţia era cunoscută pentru desele
apeluri la răsturnarea religiei şi sistemului guvernamental – dar şi pentru războiul său ideologic cu
rozacrucienii – o altă societatea secretă populară în acei ani.

Ordinul lui Weishaupt nu a rezistat mult, cel puţin la suprafaţă. În 1786, Prinţul Elector al Bavariei,
Charles Theodore, a interzis toate societăţile secrete şi a confiscat corespondenţa şi scrierile lui
Weishaupt şi ale discipolilor săi. Guvernul bavarez a publicat scrierile mai târziu, învinuind grupul de
organizarea de conspiraţii împotriva monarhiilor europene.

Abatele Augustin Barruel, un preot iezuit francez menţiona în cartea sa “Memorii ilustrând istoria
iacobinismului” din 1979, că ideile lui Weishaupt au fost preluate de Clubul Iacobin – care s-a aflat în
spatele regimului de Teroare din timpul Revoluţiei Franceze - în care atât Robespierre cât şi Babeuf
funcţionau ca membri.

Barruel sublinia că iacobinii propovăduiau ideea ca „toţi oamenii sunt egali şi liberi” dar că în numele
acestei egalităţi şi libertăţi aceştia „au pus piciorul pe altar şi tron; au împins toate naţiunile la rebeliune
şi au încercat până la urmă sa le împingă la grozăviile anarhiei”.

Weishaupt însuşi cerea abolirea tuturor nivelurilor guvernamentale, a moştenirii, a proprietăţii private, a
patriotismului, a familiei şi religiei. În scrierile sale se pot regăsi multe dintre conceptele de bază ale
religiei profetului Karl Marx.

Weishaupt a dezvoltat de asemenea teoria stadiilor de civilizaţie – societatea utopică de tip

socialist/comunist fiind considerat de el ultimul stadiu. Ideea a fost preluată ulterior de Marx în teoria
aşa a celor şase stadii ale dezvoltării sociale, comunismul fiind, bineînţeles, considerat ultimul şi cel mai
evoluat stadiu.
Liderii comunişti care au urmat au avut toţi credinţa că ideile aflate la baza socialismului utopic erau
supreme şi justificau distrugerea tuturor celorlalte religii şi sisteme de gândire şi credinţe tradiţionale.

Istoricul Nesta Webster susţinea în cartea sa din 1924 “Societăţile secrete şi mişcările subversive” că nici
Revoluţia Franceză şi nici cea Bolşevică nu au fost născute de mediul timpului respectiv şi nici de
ideologia liderilor lor.

Webster scrie “aceste două explozii au fost produse de forţe care au făcut uz de nemulţumirea populară,
şi au acumulat presiunea pentru a declanşa distrugerea atât a creştinismului cât şi a întregii societăţi şi
ordinii morale”.

Ocultism întunecat

La momentul începerii Revoluţiei Franceze există o largă dezbatere populară referitoare la natura religiei
şi politicii în Franţa. La momentul respectiv mai toate ideologiile din Europa şi din afara sa erau
observate şi discutate.

Mulţi francezi au început să pună sub semnul întrebării Biserica, iar îndoielile lor erau nutrite de
încercarea Bisericii de a elimina lipsa de credinţă – în particular cu ajutorul forţei, de exemplu prin
Inchiziţie, care a continuat să maltrateze „ereticii” până în 1834 în Spania – dar şi prin aplicarea
iraţională a dogmelor cu forţa – care a produs deseori efecte contrare celor scontate. În principal
întunecarea şi lipsa raţiunii care a bântuit Biserica Evului Mediu, greşelile majore comise de conducerea
sa, au avut un efect de pendul – accentuat după descoperirea presei lui Gutenberg şi liberalizarea
accesului la informaţie, combinată cu deschiderea adusă de perioada Renaşterii. Societatea devenea
împinsă în afara ei, iar rezultatul a fost pierderea legăturii cu divinul.

În dezbaterile legate de religie, francezii au început treptat să abandoneze Biserica Catolică şi să treacă
la alte variante de creştinism – sau chiar la credinţe oculte.

Ideologiile timpului erau influenţate de hermetism şi de variante oculte de gnosticism. Cultele gnostice
încorporaseră părţi din creştinism şi din alte credinţe, cu toate că se opuneau vehement ordinii morale
creştine. Credinţele lor fundamentale au jucat un rol fundamental în generarea filozofiilor Revoluţiei
Franceze.
Unele dintre aceste sisteme aveau o natură mai directă. Secta gnostică numită cainiţii, venera personajul
biblic Cain şi propovăduia o rebeliune directă împotriva ordinii morale şi cerea discipolilor săi să distrugă
creaţia lui Dumnezeu şi să comită păcate în mod nemijlocit.

Altele luau o cale mai puţin directă şi îşi mascau natura cu ajutorul aparenţelor raţionale. Una dintre
secte – numită carpocraţi – de exemplu, nega natura divină a lui Isus şi credea că legile şi morala nu
trebuiesc respectate – pentru că sunt creaţii umane – astfel că erau libertini.

Jacques Matter, un autor din secolul 19, scria despre carpocraţi în cartea sa “Istoria critică a
gnosticismului” din 1828, că secta se opunea religiei şi că discipolii săi credeau că abandonarea
constrângerilor îi va face egali lui Dumnezeu.

Credinţa acestora în natura umană (rădăcinile acestui concept putând fi remarcate în Renaştere),
rejectarea aspiraţiilor morale, au fost adoptate mai târziu de materialism şi de ideologiile care au stat la
baza comunismului. „Logica” din spate era că dacă natura umană are precedent asupra lucrurilor, atunci
orice instinct natural este corect – inclusiv orice crimă sau act etichetat drept păcat sub regulile morale
creştine.

Ateismul militant

Autorul şi dizidentul rus Alexander Soljeniţân afirma în 1983 în cuvântarea sa de la Universitatea

Templeton că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa
principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice
şi economice”.

El adăuga că “ateismul militant nu este accidental sau marginal în cadrul ideologiei comuniste. Nu este
un efect secundar, ci un pilon central”.

Toate acestea au rădăcina în ideologia care a stat la baza comunismului – promovarea naturii umane şi
reprimarea aspiraţiilor divine, care au avut drept consecinţă distrugerea constrângerilor morale.
Această absolutizare a naturii umane a fost cheia filozofiilor oculte şi instituţiilor Revoluţiei Franceze.

Prima religie de stat a apărut în timpul Revoluţiei Franceze. Se numea Cultul Raţiunii şi manifesta aceeaşi
fervoare anti-religioasă pe care o vor exhiba regimurile comuniste ale secolului XX. Diviniza „raţiunea
umană” şi repudia credinţa în divin. Sub umbrela sa, Jacques Hébert şi discipolii săi herbertişti au
implementat un program brutal de de-creştinizare şi de distrugere a creştinismului francez.

Parte a acestei obsesii anti-creştine a Cultului Raţiunii poate fi atribuit influenţei învăţăturilor lui
Voltaire, un filozof extrem de popular la vremea respectivă.

În scrisorile sale, Voltaire se referea frecvent la creştini şi Isus cu apelativul „nenorociţi” şi cerea frecvent
„distrugerea nenorociţilor”. El a cerut unui discipol al său, matematicianul Jean-Baptiste le Rond
d’Alembert, să pună în aplicare un program în acest sens, dar să o facă „lovind pe ascuns”.

Într-o scrisoare din 1765 d’Alembert susţinea că “victoria ne surâde pe toate fronturile şi va pot asigura
că în scurt timp numai prostimea va mai urma standardul inamicilor noştri, iar noi o condamnăm
indiferent dacă este cu noi sau împotriva noastră”. Într-o scrisoare din 1768 el scria că acea religie
„monstruoasă” „va trebui să cadă lovită de o mie de mâini invizibile; da, s-o lăsăm să cadă sub cele o mie
de lovituri repetate”.

John Robinson, primul secretar general al societăţii Regale din Edinburg în 1783, scria despre conspiraţia
din spatele Revoluţiei Franceze în lucrarea sa din 1797 intitulată “Dovezi ale conspiraţiei,” şi observa
efectele influenţei lui Voltaire.

Robinson scria că proiectul drag lui Voltaire şi discipolilor săi era „distrugerea creştinismului şi a tuturor
religiilor, care va cataliza o schimbare totală a guvernelor”. El scria că Voltaire luase calea influenţării
ideologice şi producea în masă scrieri care „inflamau apetitul senzual al oamenilor dar le şi perverteau
judecata”.
Soljeniţân credea că acest concept stă la baza multor rele pe care lumea le-a experimentat sub
comunism. „Căderile conştiinţei umane, privată de latura sa divină, a fost un factor determinant al
tuturor crimelor majore ale acestui secol”.

Când oamenii îşi pierd simţul responsabilităţii morale şi când “raţiunea” umană – cu pofte şi dorinţe
nestăpânite – devine singura fundaţie a discernământului, ce va mai motiva oamenii să aleagă între bine
şi rău? Soljeniţân credea că aceasta era cea mai mare problemă a ideologiei comuniste.

“Atunci când orice este permis de mediul extern, de ce ar mai face o persoană efort să se controleze şi
să nu comită fapte reprobabile?” se întreba scriitorul rus. „De ce s-ar mai controla cineva să nu urască
orice – rase, clase sau ideologii? O asemenea ură corodează, de fapt multe inimi astăzi. Profesori ateişti
occidentali cresc noua generaţie în spiritul urii faţă de propria lor societate”.

Virtute socială

O sursă similară de ideologie poate fi găsită în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau, un filozof cu o imensă
influenţă asupra Revoluţiei Franceze şi socialismului modern.

Asemenea sectelor gnostice, Rousseau susţinea că identitatea şi caracterul erau formate postnatal. El
propovăduia o viziune socială nouă „virtuoasă” despre care credea că va aduce omenirea mai aproape
de natura umană originară şi necontrolată.

Printre lucrările sale se află “Contractul social” publicat în 1762. Lucrarea conţine teoriile lui Rousseau
despre cum se fondează o societate politică menită să elibereze oamenii de conceptul său de „sclavie” –
şi cum se pot determina toţi indivizii să îşi cedeze drepturile.

Robespierre a fost influenţat masiv de Rousseau, deşi teza folosirii terorii ca formă de guvernământ, pe
care primul a pus-o în practică în timpul Revoluţiei Franceze nu se găseşte în gândirea celui de-al doilea.

Printre celelalte sisteme majore de credinţă ale Iluminismului se află deismul, credinţa în Cultul Fiinţei
Supreme a lui Robespierre, o filozofie conform căreia Universul era raţional şi putea fi înţeles nemijlocit
cu ajutorul raţiunii umane, dar nega intervenţia acestuia în societate. Deşi deismul nu mergea atât de
departe ca ateismul, moralitatea sa era centrată mai degrabă pe om decât pe divinitate, tăind astfel
legătura dintre cele două părţi.

În spatele tuturor acestor credinţe se afla o schimbare fundamentală a gândirii religioase. „Raţiunea”
individuală era pusă deasupra credinţei tradiţionale. Acest lucru a generat un curent de divinizare a
omului şi, drept consecinţă, formarea unei toleranţe la toate relele produse de lipsa de constrângere a
dorinţelor umane.

Faimosul ocultist francez al secolului al 19-lea - Éliphas Levi – explică natura unora dintre aceste secte în
cartea sa din 1860 “Histoire de la Magie”. El le numea „rebeli ai ordinii ierarhice” şi sublinia că în locul
sobrietăţii morale impuse de religiile tradiţionale, sectele propuneau „pasiuni senzuale” şi “lipsa
controlului” care le hrănea dorinţele de distrugere a tuturor ierarhiilor sociale, inclusiv a familiei.

Nesta Webster notează că aceste secte aveau două ţeluri: ezoteric şi politic. Foloseau perversiunea
pentru a lega oamenii de sistem, apoi acţionau pentru a „îngropa toate ideile recunoscute legate de
moralitate şi religie”.

Scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels urmează şi ele acest tipar. În „Manifestul Comunist” ei avertizau
că noul lor sistem abolea toate „religiile şi moralitatea”.

Soljeniţân spunea că, înainte de Revoluţia Bolşevică din Rusia, forţa formatoare şi unificatoare a naţiunii
era credinţa crestina, iar cultura religioasă era fundaţia morală care ţinea societatea laolaltă.

El îşi amintea că în perioada copilăriei sale „îi auzea pe cei bătrâni care explicau sursa marilor dezastre
care loveau Rusia: oamenii au uitat de Dumnezeu; acesta este motivul pentru care se întâmplau
dezastrele”.

După 50 de ani de cercetare şi interviuri şi cărţi despre istoria revoluţiei comuniste, Soljeniţân spunea:
„dacă astăzi aş fi rugat să formulez cât mai concis cauza principală a Revoluţiei care a răpit 60 de
milioane de suflete de-ale noastre, n-aş putea s-o spun mai concis: oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care s-au întâmplat toate acestea”.
Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost
încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă. Epoch Times încearcă să exploreze istoria şi
credinţele mişcării, care a fost o sursă de tiranie şi distrugere încă de la începuturile sale.

Adrian Sturdza a contribuit la acest articol.