Caracteristicile UNGARIEI ca actor in mediul

geopolitic sud-est european

Ungaria (în maghiară Magyarország) este un stat situat în Centrul Europei, în Câmpia
Panonică şi la poalele sudice ale Carpaţilor Occidentali Interiori, la o distanţă egală de
Oceanul Atlantic şi Munţii Ural, respectiv de Marea Mediterană şi Marea Nordului. Pe
teritoriul ei este situată aproape toată suprafaţa Câmpiei Panonice, din care face parte Parcul
Naţional Hortobágy, înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Ungaria se învecinează
cu Serbia la sud, Croaţia şi Slovenia la sud-vest, Austria la vest, Slovacia la nord, România la
est şi cu Ucraina la nord-est.

Ungaria este o republică parlamentară. Capitala ţării, Budapesta, este şi cel mai mare oraş al
ei după populaţie (1,7 milioane locuitori). În 2010, oraşul Pécs a fost ales Capitală Europeană
a Culturii. Ţara face parte din NATO, iar din mai 2004 este membră a Uniunii Europene.
Ungaria s-a numărat printre iniţiatorii Grupului de la Visegrád (V4), o organizaţie de
cooperare economică formată din patru state central-europene: Cehia, Polonia, Slovacia şi
Ungaria.

Regatul ungar a luat fiinţă în anul 1000 sub conducerea lui Ştefan I al Ungariei, primul rege
maghiar. Numele originar al acestuia era Vajk. Ştefan I, cunoscut şi ca Sfântul Ştefan (Szent
István), s-a căsătorit cu Ghizela, fiica lui Henric II Duce de Bavaria. În anul 996 a devenit
conducătorul statului maghiar, Ungaria. Ca rege catolic a asigurat trecerea populaţiei la
creştinism şi a înfiinţat biserica ungară. A întemeiat zece episcopii, iar regatul l-a împărţit în
comitate (în maghiară: vármegye). Ungaria a devenit regat patrimonial unde majoritatea
terenului era împărţit în proprietăţi private.

Iniţial istoria naşterii politice al Ungariei a evoluat alături de cea a Poloniei şi Boemiei
(Cehia), în strânsă legătură cu papii de la Roma şi cu Sfântul Imperiu Roman interesaţi în
expansiunea catolică şi teritorială înspre Est (Est-Europa), în concurenţă cu Imperiul Roman
de Est (Bizantin) de la Constantinopol, care sprijinea Creştinismul Ortodox în Sud-estul
Europei.

Între 1241-1242 Ungaria a fost asaltată şi înfrântă de hoardele tătare sau mongole conduse de
Batu Han în bătălia de la Muhi.

În mod treptat, sub conducerea dinastiei Árpád statul maghiar (fiind în vecinătate) s-a alăturat
civilizaţiei vest-europene. Sub dinastia Angevinilor, Ungaria şi-a pierdut controlul hegemonic
asupra Valahiei în urma bătăliei de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, dintre voievodul
român Basarab I şi regele Carol Robert de Anjou. Ulterior, pierdu şi controlul celei de a doua
ţări româneşti, Moldova în 1359.

Un moment culminant în istoria Ungariei îl constituie domnia regelui Matei Corvin, dintr-o
familie nobilă cu rădăcini în Transilvania. Regele Matia Corvin, a fost fiul lui Ioan de
Hunedoara - regent al Ungariei (cunoscut de către maghiari ca János Hunyadi) şi a condus
Regatul Ungar din 1458 până în 1490. În această perioadă, care coincide cu anii Renaşterii în
Europa de vest şi centrală, Ungaria a cunoscut o perioadă înfloritoare, devenind un important
centru cultural. Ioan de Hunedoara şi fiul său, Matia Corvin (Hunyadi Mátyás), au luptat
împotriva Imperiului Otoman, consolidând independenţa Ungariei faţă de acesta.

Independenţa Ungariei a luat însă sfârşit în 1526 după bătălia cu otomanii (turcii) de la
Mohács. Regatul a fost împărţit în trei părţi: partea de vest a fost anexată de Austria,
principatul Transilvănean a devenit independent de Ungaria, iar centrul Ungariei a ajuns ca
paşalâc sub stăpânirea Imperiului Otoman timp de peste 150 de ani, în sec. XVI - XVII.

După 150 de ani de ocupaţie otomană, în secolul XVII Austria şi alianţa creştină au eliberat
centrul Ungariei ocupat de Imperiul Otoman. Revolta maghiară (lipsită de succes) pentru
independenţă, dintre anii 1703 şi 1711 condusă de Francisc Rákóczi al II-lea a fost îndreptată
contra dominaţiei habsburgilor austrieci, care stăpâneau şi Transilvania.

Ungaria este un stat al Europei Centrale învecinat cu Balcanii sau, mai bine spus, care
priveşte spre Balcani şi spre sud-estul Europei în general: înglobarea Croației ca uniune
personală, după bătălia de pe Muntele Gvozd, în 1102, urmată de stabilirea frontierei pe
Carpații Meridionali și Orientali, la sfârșitul secolului al XII-lea, în timpul domniei lui Bela al
III-lea (1172-1196) și, în sfârșit, de exercitarea suzeranității asupra teritoriilor de la Sud de
Carpați, către sfârșitul secolului al XIII-lea, inclusiv în prima parte a domniei lui Basarab I, și
crearea Mărcii de apărare a lui Dragoș (1343) în teritoriul care avea să devină voievodatul
Moldovei. Această expansiune în primele secole ale statalităţii Ungariei a introdus în
permanenţele politicii maghiare teritoriile din Bazinul Carpatic şi cursurile mijlociu şi
inferior ale Dunării. Migrațiile de secol al XIII-lea, contactul cu populațiile ortodoxe
(schismatice) și expansiunea otomană i-au cristalizat o altă permanență: Ungaria revendică și
misiunea de țară de frontieră, de protectoare a Europei. Expansiunea habsburgică de mai
târziu și mai ales instituirea Dualismului, la 1867, au accentuat aceste permanențe ale politicii
ungare. Catolicismul și apoi Reforma au inclus Ungaria în marile curente culturale europene,
în Europa universităților, a cruciadelor, a marilor dezbateri teologice și, ceea ce este și mai
important, au introdus Ungaria în imaginarul vest-european. De asemenea, viața urbană
timpurie au inclus Ungaria în cultura vizuală vest-europeană.

Dar în același timp, în permanențele politicii ungare regăsim și comportamentul de insulă,

comportament izvorât din particularitățile sale etno-culturale, de țară înconjurată de popoare
neînrudite și cu care s-a aflat deseori în ostilitate. Acest sentiment de insularitate vine de
foarte departe, de la venirea triburilor conduse de Arpàd în vasta câmpie a Panoniei, pe
malurile Dunării și ale afluentului său, Tisa, la 896, eveniment care a trezit în Europa acelor
vremi amintirea hunilor. Limba lor aparține unui grup lingvistic asiatic, diferit de cel al
vecinilor, germanici, slavi și romanici. În mod paradoxal, sentimentul insularității transpare și
în intervalul 1896-1900 când, Ungaria, mare putere europeană, își celebrează o mie de ani de
existență. Pavilionul Ungariei de la Expoziția Universală de la Paris, la 1900, traduce și
intenția a-și justifica existența în cadrul unor frontiere în care populația dominatoare este sub
50%. Momentul Trianon a accentuat și mai mult sentimentul insularității, Ungaria
închizându-se în specificități naționale, adevărate sau mitizate. Mai aproape de noi,
diferențele de dezvoltare, cel puțin față de vecinii slovaci, sârbi, ucraineni și români, și-au
adus și ele o contribuție la întărirea sentimentului de insularitate. În mod paradoxal însă, pe
cât se consideră o țară de frontieră și o insulă, pe atât de mult Ungaria se revendică a fi o
punte între Est şi Vest, un cap de pod către ţările Europei Occidentale, o răscruce a Europei
danubiene.
Și această deschidere către alte spații nu s-a făcut numai după integrarea în NATO și UE,
chiar dacă s-a accentuat și a devenit chiar un fel de port-drapel al țării vecine de la vest.
Ungaria își dorește să fie un nod de comunicare, un hub regional al energiei, o poartă de
intrare în Europa pentru investiții venite din China, Rusia și Japonia, chiar din SUA.
Interconectarea, atragerea de investiții și exportul sunt cuvintele de ordine în prezent în
Ungaria. Ungaria este în momentul de față unul dintre marii avocați ai extinderii Uniunii
Europene către țările Balcanilor de Vest, după cum a fost unul dintre marii susținători ai
integrării României în structurile europene și euro-atlantice, desigur nu fără a se gândi la
„spiritualizarea frontierelor”, pentru a-l parafraza pe Nicolae Titulescu, și a-i aduce pe toți
maghiarii din interiorul Arcului Carpatic în spațiul liberei circulații.

Prin proiectele de infrastructură și investiții, Ungaria este pe cale să devină centrul economic
al Arcului Carpatic. Cel puțin aceasta este intenția. Această idee de centru european regional,
altă permanenţă a politicii ungare, îi este întreţinută și de prezenţa comunităţilor
maghiarofone pe traseul frontierelor sale orientale de odinioară. Cine ne oprește și pe noi să
căutăm să fim „statul far” pentru comunitățile românești din jurul frontierelor, pentru
Republica Moldova și pentru comunitățile românești din Balcani? Cine oare ne oprește să
fim statul-far al Europei de Sud-Est, statut pe care l-am avut în timpul lui Carol I ? Sau cel
puțin să avem o strategie în acest sens… Exemplul Ungariei ar trebui să ne facă să ne gândim
nu atât la ce face vecinul de lângă noi să își promoveze interesele, dar mai ales la ce facem
noi.

Revenind însă la geopolitica vecinilor noștri de la Vest, aceasta este marcată și de rupturile
din sistemul internațional, mai cu seamă de după sfârșitul Războiului Rece. Imediat după
căderea comunismului și mai ales după integrarea în Organizația Tratatului Nord-Atlantic și
în Uniunea Europeană, prioritatea Ungariei a fost poziționarea țării ca platformă sau sub
regional prin atragerea de investiții străine directe și o absorbție eficientă de fonduri
europene. Pentru atingerea acestui obiectiv ambițios au fost construite autostrăzi, platforme
logistice, dar au fost finanțate și structuri universitare pentru atragerea de studenți străini.

Această strategie a fost dublată de o politică regională ambițioasă atât în cadrul grupului de la
Vişegrad (V4), dar și prin inițiative regionale mai largi (V4, Croația, Slovenia și România) și
candidaturile de succes ale Budapestei, ca sediu pentru agenții europene (Colegiul European
de Poliție/CEPOL, stabilit la Budapesta în 2005, și Institutul European pentru Inovație și
Tehnologie, în 2010) pentru a întări profilul internațional al capitalei. Ungaria a înțeles de
timpuriu necesitatea alianțelor și grupurilor informale, de unde prioritatea acordată grupului
de la Vişegrad (V4 – Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia).

Dar Ungaria a sesizat mai bine decât alte state din Est și relativ recentul mare curent al
istoriei care face din regiunea Asia-Pacific centrul de greutate al mondializării. Inaugurarea în
ianuarie a.c. a cursei feroviare de marfă ce leagă orașul din sud-estul Chinei, Xiamen, cu
Budapesta – un traseu lung de 11.595 km, parcurs în 18 zile – reprezintă o legătură simbolică
ce arată și calitatea dialogului politic dintre Ungaria și China. Și poate că în acest context ar
trebui să amintim și că linia feroviară de mare viteză Budapesta – Belgrad este realizată tot cu
fonduri și asistență tehnică chineze. Dezvoltarea relațiilor cu Republica Populară Chineză nu
exclude intensificarea cooperării cu Japonia, ale cărei investiţii directe în economia ungară au
ajuns la 4,5 miliarde de euro.

Ungaria este pe cale să devină pivotul investițiilor din Asia de Sud-Est în Europa Centrală,
dar nu numai. Al doilea guvern Orban a lansat între 2010 și 2014 o strategie de deschidere
globală – deschiderea unor birouri de comerț prin reconversia clădirilor ambasadelor închise
anii 1990, lansarea unui program de burse ale guvernului ungar (Stipendium Hungaricum)
pentru studenți (actualmente, 6.000 de studenți din China, India, Ţările Arabe şi Africa
Subsahariană beneficiază de asemenea burse), lansarea în cadrul Vişegrad a fondului de
dezvoltare pentru Africa (Africa Fund). Chiar pe terenul francofoniei, Ungaria își extinde
cooperarea: înființarea Campusului Senghor la Universitatea din Seghedin, în cooperare cu
Universitatea Senghor din Alexandria (Egipt), care în prezent găzduiește 66 de studenți
africani.

În ultimul timp, Ungaria este criticată pentru anumite atitudini și decizii ale domnului Viktor
Orban. Nu este aici locul pentru a judeca politica guvernului ungar, cu toate că o anumită
curtoazie, dacă nu diplomaţie, trebuie arătată atunci când vorbim de participarea la ziua
naţională a unei ţări vecine sau când vizităm comunităţi etnice aflate pe teritoriul unui stat
vecin. Ca observator extern însă îmi permit să constat că țara vecină nu este un stat
eurosceptic, nu este un stat care și-ar imagina prezența în afara Uniunii Europene . Este un
stat care dorește să își afirme existența în sânul comunității europene, iar proiectul european
trebuie să aibă și o părticică ungară, oricât de mică ar fi ea. Dincolo de pragmatism și
beneficiile evidente ale prezenței în UE (fondurile europene reprezintă 3% din PIB anual al
ţării), sunt alte considerente mai profunde care leagă Ungaria de construcţia europeană.

Așa cum am arătat la începutul articolului, țara vecină se consideră îndreptăţită să propună un
model pentru Uniunea Europeană, iar acest lucru nu a apărut odată cu Viktor Orbán, ci cu
mult înaintea lui. Acum doar s-a ivit un moment istoric prielnic, poate cel mai favorabil din
întreaga istorie a Ungariei, de a-și (re)afirma acest rol în deplină securitate, sub umbrela
NATO şi în cadru UE. Opoziția fată de cotele de imigranţi este, dincolo de conotațiile
securitare și de traumatismul suferit de Ungaria în urma traversării sale de către peste
400.000 de refugiați sirieni, afgani, irakieni, și respingerea modelului occidental de societate
multiculturală, considerat un eșec.

Naţionalizarea prin răscumpărare a unor companii străine, taxarea băncilor, respingerea

cotelor de imigranţi, apropierea tactică de Rusia sunt semnele unui nou model de Uniune
Europeană, acela al „solidarităţii flexibile“, un mimetism și față de individualismul în materie
economică şi politică (North Stream II, afacerea Mistral), de care dau dovadă marile state
europene.

Profesor american specializat în afaceri globale, critici dure pentru Viktor Orban în
Bloomberg: O termită geopolitică ce distruge structurile din care face parte, crește tensiunile
cu România. SUA ar trebui să restrângă cooperarea cu Ungaria

Hal Brands, profesor Johns Hopkins University School of Advanced International Studies
(SAIS) și specialist în afaceri globale, a lansat critici extrem de dure la adresa premierului
ungar Viktor Orban, pe care îl acuză într-un editorial publicat de agenția Bloomberg că
slăbește NATO și Uniunea Europeană și face jocurile Rusiei și Chinei.

Ungaria lui Viktor Orban slăbește NATO și UE din interior, în timp ce Rusia și China o fac
din exterior, arată profesorul Hal Brands. Comportamentul lui Orban stabilește un precedent
periculos pentru SUA, ale cărei interese sunt amenințate de modul de acțiune al Ungariei.
Profesorul american vorbește detaliat și despre politica lui Viktor Orban în regiune, unde
tactica sa e similară cu cea a lui Vladimir Putin – utilizarea etnicilor maghiari ca instrument
de destabilizare a țărilor în care aceștia trăiesc.

Hal Brands amintește în acest sens de relația cu România, arătând că ”Viktor Orban folosește
resentimentele create de tratatul de la Trianon pentru a crește tensiunile cu România”.

Specialistul american arată că SUA trebuie să facă primii pași pentru a arăta că nu tolerează
derapajele autoritariste de la statul de drept și democrație.

Washington-ul poate restrânge cooperarea militară cu Ungaria prin suspendarea exercițiilor

comune și restrângerea accesului Budapestei la programele de înzestrare cu armament
modern. De asemenea, ar putea colabora cu ONG-uri pentru a expune corupția din interiorul
guvernului ungar. O măsură extremă ar fi suspendarea unilaterală a obligațiilor de securitate
față de Ungaria, scrie profesorul american în editorialul publicat de Bloomberg.

Bibliografie :
1. Ștefan Popescu – aricol publicat in Revista “Sinteza” la data de 15.03.2018 , specialist în
relații internaționale, colaborator constant pe teme de politică externă al revistei „Sinteza”
2. Hal Brands, profesor Johns Hopkins University School of Advanced International Studies
(SAIS)- articol publicat in Revista Bloomberg in data de 20.06.2020 cu titlul : Hungary's
Orban Uses Covid-19 Crisis for Another Power Grab,Cracking down on an authoritarian
regime, even a seemingly inconsequential one, would send a message to the U.S.’s other
backsliding allies.

3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ungaria

Realizat de: Voiculet Andrei-Maximilian