Sunteți pe pagina 1din 7

FUNCŢIONALITATEA ACTIVELOR BANCARE ÎN MENŢINEREA

STABILITĂŢII BĂNCII
Conf. univ. dr. Victoria COCIUG,
Catedra „Bănci şi activitate bancară”, ASEM
Lect. sup. Alesea ANDRONIC,
Catedra „Bănci şi activitate bancară”, ASEM
After the recent global financial crisis in contemporary activity of banks was carried a mutation of goals and
strategies, so now they are interested in maintaining stability more than the financial results higher in cautious business
expense. These mutations had their effect on strategies and asset management bank. Changes in banking regulations
have shifted the focus from asset management bank profitability to safety so that the final investment decision is limited
to the option we mitigate expected losses on future profitability as afterthoughts.
După recenta criză financiară mondială, în activitatea contemporană a băncilor, s-a efectuat o mutaţie de
scopuri şi strategii, astfel încât, actualmente, ele sunt interesate de menţinerea stabilităţii mai mult decât de obţinerea
unor rezultate financiare mari, în detrimentul activităţii prudente. Aceste mutaţii şi-au avut efectul şi asupra strategiilor
de gestiune a activelor bancare. Modificările survenite la nivelul reglementărilor bancare au deplasat accentul
managementului activelor bancare de la profitabilitate spre siguranţă, astfel încât decizia finală de investire se rezumă
la opţiunea de a diminua pierderile probabile pe viitor, rentabilitatea fiind lăsată pe planul secund.

10
Introducere
Maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă reprezintă obiectivul fundamental în jurul căruia
gravitează toate deciziile managementului privind gestionarea portofoliului de active al băncii. Însă,
respectarea legalităţii, siguranţa investiţiilor, asigurarea lichidităţilor, profitabilitatea sunt principiile
fundamentale, care stau la baza deciziilor manageriale privind investiţiile, pe care banca le face în scopul
atingerii obiectivului fundamental. În caz contrar, dacă banca ar formula ca principiu de bază profitabilitatea
activităţii sale, şi nu siguranţa, ea va avea o perioada de activitate posibil profitabilă, dar scurtă.
Activele bancare sunt, în fond, ansamblul disponibilităţilor ce aparţin băncii fiind formate cu scopul de
a obţine profit, dar care implică şi un anumit risc. Utilizate în scopurile strategice, activele bancare prezentate
sub diverse forme de creanţe financiare, de regulă, având sau o lichiditate înaltă sau o profitabilitate
pronunţată. Varietatea de active bancare pe termen scurt sau lung implică o gestionare atentă, atât în ceea ce
priveşte dimensiunea totală, cât şi a riscurilor asociate.
Gestiunea calităţii activelor pentru o bancă constă în determinarea unei situaţii ideale exprimate prin
dimensiune şi structură, precum şi în luarea deciziilor ce-i permit să atingă această situaţie ideală. Dacă, în
cazul gestiunii pasivelor, deciziile sunt supuse condiţiilor pieţei (rata dobânzii, inflaţia, cursul valutar),
atunci, în cazul gestiunii activilor, deciziile aparţin gestionarilor băncii. Situaţia ideală privind gestiunea
eficientă a activelor presupune persistenţa următoarelor condiţii:
− să dispună de active lichide suficiente, chiar sporite, prevăzute în cadrul legislației în vigoare;
− să fie rentabile şi;
− să nu fie extrem expuse la risc.
Deciziile referitoare la managementul eficace al activelor bancare sunt necesare să fie cauzate de
conştientizarea caracterului vital al activului bancar în formarea profitabilităţii şi menţinerea stabilităţii
oricărei bănci.
Implicaţia reglemetărilor prudenţiale asupra calităţii activelor bancare. Fiecare bancă îşi asumă
un grad de risc şi, fără excepţie, fiecare bancă trece prin experienţa pierderii definitive a unor active (în cazul
unor investiţii financiare riscante) sau, mai ales, recuperarea întârziată şi parţială a unor active (de la
beneficiarii de credite), pierderi care pot fi micşorate printr-o analiză prealabilă a plasamentelor potenţiale,
pe care banca le-ar putea face, precum şi urmărirea modului de utilizare a banilor, pe toată durata derulării
contractului, pentru a preveni eventualele pierderi. Evaluarea calităţii activelor şi a impactului ei asupra
stabilităţii financiare a băncii implică următoarele limite:
− o apreciere necorespunzătoare a riscurilor;
− o creştere a riscurilor;
− limitarea concurenţei.
Aprecierea incorectă a riscurilor. Metodele prudenţiale sunt, întotdeauna, fondate pe segmentarea în
clase de risc, într-un număr redus, cu adoptarea unui coeficient de ponderare unic, în cadrul clasei. Principala
limită a raportului de solvabilitate rezidă în a se baza pe o clasificare juridică independentă de riscul efectiv
de creditare, iar raţionamentele nu sunt făcute în funcţie de calitatea creditului, ci de statutul juridic al
beneficiarului de credite. Reglementările prevăd constrângeri de cinci ori mai mari pentru creditele acordate
întreprinderilor, comparativ cu cele acordate guvernelor din ţările dezvoltate.
Totodată, reglementările aplicate în mai multe state, ce fundamentează decizia de plasament a băncii
prin necesitatea de formare a provizioanelor (şi trecerea lor la cheltuieli instantaneu, odată cu formarea
activului) separat de cantitatea de fonduri proprii destinate acoperirii activelor riscante, condiţionează
creşterea costului de gestiune a riscului, dar nu diminuează expunerea la el. Astfel, pentru un credit bun
(considerat standard în reglementările în vigoare în Republica Moldova) o bancă atribuie 2% din costul
creditului la cheltuielile privind provizioanele de risc şi rezervă 16% 1, din ½ din el sub forma de capital
reglementat (CNT). Acesta scumpeşte creditul, dar nu identifică exact profilul la risc, deoarece aceste reguli
prudenţiale nu ţin seama de durata creditului sau volatilitatea ratei de dobândă, factori care sunt esenţiali
pentru calitatea acestuia. Reglementările consideră echivalente o linie de credit de un an şi cu o dobândă
variabilă, cu o facilitate acordată pe 10 ani, la rata fixă de dobândă. Pentru aceeaşi sumă şi acelaşi tip de
clienţi, în ambele cazuri, este necesară o acoperire în fonduri proprii egală cu 8% (0,5 din 16%), deşi ultima
operaţiune este mai riscantă şi afectează capitalul într-o măsură mai mare.
Un alt efect invers al reglementărilor prudenţiale îl constituie încurajarea băncilor în realizarea de
operaţiuni în funcţie de riscul lor actual, neglijând preocupările lor strategice. Astfel, potrivit reglementărilor,
creditele în valori mici, acordate comerţului sunt mai sigure decât creditele ipotecare şi, în consecinţă, oferta

1
În condiţiile când valoarea CVN raportată la activele riscante trebuie să depăşească 16%, iar creditul este plasat în
grupa a III-a de active.
11
bancară este crescătoare faţă de primul tip de active, deşi, în prezent, cererea pentru astfel de credite a scăzut,
fiind deplasată spre cel de-al doilea tip. Acest factor, la care se mai adaugă şi lipsa de reglementări clare vis-
à-vis de activele sectorului financiar nebancar, face ca creditele companiilor de microfinanţare să fie mai
accesibile publicului, din punct de vedere al complexităţii dosarului depus, ceea ce creează presiuni
concurenţiale puternice. În aceste condiţii, pentru a putea face faţă acestei concurenţe, băncile cedează la
dobânzi, diminuând implicit profitabilitatea plasamentelor lor.
Criteriile de selectare a creditelor devin mai puţin severe, iar riscurile antrenate sporesc. Rezultă că
efectul indirect al reglementărilor este de a antrena majorarea ofertei şi implicit, reducerea marjelor de
dobândă, ceea ce confirmă faptul că o strategie bazată numai pe constrângerile prudenţiale nu este, în mod
obligatoriu, optimă. Respectarea constrângerilor prudenţiale este o condiţie, dar nu garantează optimizarea
strategiilor bancare şi gestionarea bilanţului.
Creşterea riscurilor. Odată aplicate, normele prudenţiale şi, în special, cele ce ţin de reglementarea
adecvării capitalului, au obligat cea mai mare parte a băncilor să-şi majoreze fondurile proprii pentru
acoperirea unui portofoliu de riscuri relativ constant. Modificările din domeniul reglementărilor au deter-
minat creşterea coeficientului de aversiune faţă de risc, al acestor bănci, deoarece, la un moment dat, ele s-au
pomenit cu o cantitate suplimentară de active lichide, provenite din creşterea capitalului, care necesitau să fie
plasate, dar, pentru ca cererea faţă de credite din partea debitorilor solvabili, a rămas nemodificată, creşterea
portofoliului de active bancare a putut fi realizată din contul unor debitori ce prezentau un risc mai ridicat.
Totodată, aceleaşi reglementări au creat condiţiile pentru creşterea nivelului riscului prin diminuarea
efectului de levier şi scăderea rentabilităţii generale a băncii. Necesitatea remunerării sporite a fondurilor
proprii a determinat ca majoritatea băncilor să practice operaţiuni, care păreau profitabile, urmărind o
creştere a marjelor din dobânzi. Astfel, băncile au putut să-şi majoreze riscurile mai rapid decât fondurile lor
proprii, deci, şi-au crescut expunerea faţă de risc, în pofida reglementărilor prudenţiale.
O altă limită majoră a normelor prudenţiale o constituie faptul că nu sunt luate în considerare
corelaţiile dintre active, respectiv diversificarea portofoliului şi efectelor asupra riscului. Teoria financiară
modernă demonstrează că deţinerea simultană a două active necorelate implică un nivel al riscului mai scăzut
decât suma riscurilor aferente fiecărui activ.
Normele prudenţiale privind adecvarea capitalului operează o clasificare strictă a portofoliilor pe tipuri de
active şi nu permit luarea în considerare a corelaţiilor dintre categoriile de risc. Aceste norme nu privilegiază, în
niciun fel, instituţiile bancare ce îşi diversifică portofoliul de active (acţiuni, credite, obligaţiuni), deşi o asemenea
strategie este mai puţin riscantă decât cea bazată pe un singur instrument sau o singură piaţă.
Limitarea concurenţei. Datorită faptului că impun anumite constrângeri, reglementările prudenţiale
creează limite ale concurenţei, prin impunerea de bariere la intrare în domeniul activităţii bancare. Acest
aspect tangenţial a fost discutat deja cu referire la lupta concurenţială intre sistemul bancar şi cel nebancar
pentru debitorii solvabili. În lipsa unor reguli prudenţiale acerbe la formarea activelor, sectorul financiar
nebancar este mai liber în selectarea activelor, oferind condiţii mai plauzibile solicitanţilor de credit.
Evaluarea activelor în vederea menţinerii stabilităţii băncii
Stabilitatea financiară înseamnă mai mult decât simpla absenţă a crizelor. Sistemul financiar poate fi
considerat stabil în cazul în care 2 facilitează alocarea eficientă a resurselor economice atât din punct de
vedere geografic, cât şi în timp, precum şi asigurarea continuităţii tuturor proceselor financiare şi economice:
1. Evaluează, formează şi negociază preţurile la activele financiare, alocă şi gestionează riscurile
financiare;
2. Menţine capacitatea de a îndeplini funcţii-cheie menţionate mai sus, chiar şi atunci când se
confruntă cu şocuri externe sau o acumulare de dezechilibre financiare.
Implicit, pentru că sistemul financiar cuprinde un număr de componente de infrastructură, diferite ca
sens, dar interconectate între ele, instituţii şi pieţe – destabilizarea uneia dintre componente ar putea submina
stabilitatea întregului sistem.
Raportându-ne la o singură instituţie financiară, putem afirma că stabilitatea financiară a unei bănci
se referă la capacitatea sa de a-şi exercita corespunzător funcţiile pe o perioadă nedeterminată, prin
corectarea dezechilibrelor, care intervin frecvent în mecanismele sale de funcţionare şi asimilarea riscurilor
din contul capitalurilor proprii disponibile.
Stabilitatea financiară a unei băncii este o caracteristică multidimensională şi nu poate fi evaluată cu
exactitate printr-un set de indicatori. Însă, sunt suficiente modele, care încearcă să identifice o anumită
informaţie cu referire la capacitatea băncii de a se proteja contra şocurilor ce-i pot destabiliza componentele

2
Adaptat după Garry J. Schinasi, Preserving Financial Stability. ©2005 International Monetary Fund, Published
September 2005. ISBN 1-58906-356-2 ISSN 1020-5098
12
şi să o furnizeze persoanelor care ar putea să o folosească în mod eficient. Aceste modele pot fi separate
convenţional în trei grupuri mari:
− modele tip rating – utilizate de autorităţile de reglementare ca metodă de identificare precoce a
problemelor în activitatea băncii (în Republica Moldova, se foloseşte metodica CAMEL’S);
− indicele agregat de stabilitate financiară, calculat şi furnizat publicului larg de companii
specializate, care constă în combinarea pe baza unor principii de agregare a diverşilor indicatori
de stabilitate financiară
− stress-tests-urile – simulări asupra modificării situaţiei financiare a băncii, în funcţie de evoluţia,
de regulă, negativă, a unor factori externi şi interni ai sistemului financiar.
Fiecare din aceste tehnici prezintă avantaje şi dezavantaje legate de capacitatea de a furniza informaţii
precise cu privire la nivelul de stabilitate. Astfel, sistemele de avertizare timpurie permit efectuarea unor
previziuni cu privire la probabilitatea de apariţie a unei crize financiare (şi, în special, a unei crize valutare),
dar nu oferă posibilitatea de a include în calcule toate riscurile, la care este expus sistemul şi nici nu oferă
informaţii despre capacitatea sa de răspuns la şocuri. Tehnicile de tipul „stress-testing” permit identificarea
potenţialelor şocuri şi estimează rezistenţa sistemului financiar, dar nu dau posibilitatea efectuării unor
comparaţii între nivelul de stabilitate din diferite perioade sau între gradul de stabilitate a sistemelor financiare
din două sau mai multe ţări. Iar indicele agregat de stabilitate conţine un grad înalt de subiectivism, deoarece
formula lui depinde de opţiunea autorului faţă de indicatorii incluşi şi modul de agregare a lor.
Totuşi, toate metodele de evaluare a stabilităţii financiare a băncii includ analiza calităţii (în special, a
riscului şi profitabilităţii) activelor bancare. Sistemul de avertizare timpurie a instabilităţii financiare a băncii
CAMEL’S include mai mulţi indicatori, calitatea activelor băncii fiind evaluată în funcţie de următorii factori:
− practici sănătoase de administrare a creditului şi de identificare a riscurilor;
− nivelul, distribuţia, gravitatea şi trendul activelor neperformante, atât pentru tranzacţiile
bilanţiere, cât şi pentru cele extrabilanţiere;
− adecvarea provizioanelor şi a altor rezerve;
− riscul de credit rezultat din tranzacţii extrabilanţiere, cum ar fi scrisori de garanţie, acreditive, linii
de credit şi altele;
− varietatea şi calitatea portofoliilor de credit şi investiţii;
− gradul de concentrare a riscului;
− adecvarea politicilor şi practicilor de credit şi investiţii;
− capacitatea de administrare corespunzătoare a activelor, inclusiv identificarea şi corectarea
activelor-problemă;
− adecvarea controlului intern şi a sistemelor informatice manageriale.
Cei mai utilizaţi indicatori de evaluare a activelor bancare fac referinţă la riscul de credit. Din multitu-
dinea coeficienţilor propuşi pentru identificarea precoce a problemelor băncii, am selectat următorii indicatori:
1. Rata generală de risc = (Active la valoarea netă, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de
credit/Total active din bilanţ la valoarea contabilă) + (Elemente în afara bilanţului, transformate în
echivalent credit, în funcţie de gradul lor de risc de transformare în credit, ponderate în funcţie de
gradul lor de risc de credit/Total elemente în afara bilanţului la valoarea contabilă).
2. Credite acordate clientelei / Total activ = (Creanţe performante 3 asupra clientelei, la valoarea brută
+ Creanţe neperformante 4 din operaţiuni cu clientela minus valorile posibile de recuperat +
Provizioane pentru creanţe minus cele aferente valorilor de recuperat)/Total activ la valoarea brută
(sume nete + amortizări şi provizioane).
3. Credite acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate = (Creanţe performante asupra
clientelei, la valoarea brută + Creanţe neperformante din operaţiuni cu clientela minus valorile posibile
de recuperat + Provizioane pentru creanţe minus cele aferente valorilor de recuperat)/Surse atrase şi
împrumutate (Total pasiv - capitaluri proprii).
4. Creanţe neperformante / Total portofoliu credite = (Creanţe neperformante din operaţiuni
interbancare fără depozite la bănci şi valori posibile de recuperat + Creanţe neperformante asupra
clientelei fără valori posibile de recuperat) / ( Credite acordate băncilor + Credite acordate clientelei).
5. Creanţe neperformante/ Total activ = (Creanţe neperformante din operaţiuni interbancare fără
depozite la bănci şi valori posibile de recuperat + Creanţe neperformante asupra clientelei fără valori
posibile de recuperat) / Total activ la valoarea netă.

3
Credite clasificate ca standard şi supravegheat.
4
Credite clasificate ca substandard, dubios şi compromis.
13
6. Creanţe neperformante/Capitaluri proprii = (Creanţe neperformante din operaţiuni interbancare
fără depozite la bănci şi valori posibile de recuperat + Creanţe neperformante asupra clientelei fără
valori posibile de recuperat / Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane.
7. Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante = (Fonduri proprii - Credite
bancare şi nebancare, plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate ca neperformante) / Total
active la valoarea netă.
Tratarea acestor indicatori din perspectiva modelului CAMEL’S este redată în tabelul 1.
Tabelul 1
Ratinguri rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta de activ al CAMEL’S
Rating 1 Rating 2 Rating 3 Rating 4 Rating 5
mai mare sau mai mare decât (media pe
media pe sistem sau (media pe sistem
Rata generală egal cu (media pe (media pe sistem sistem sau
grup bănci sau grup bănci +
de risc sistem sau grup sau grup grup bănci +
30%)
bănci – 30% bănci – 10%) 30%)
Credite acordate
mai mic sau egal mai mare
clientelei / Total 50,1 - 55% 55,1 - 60% 60,1 - 65%
cu 50% decât 65%
activ
Credite acordate
clientelei în total mai mic sau egal mai mare
60,1 - 65% 65,1 - 70% 70,1 - 75%
surse atrase şi cu 60% decât 75%
împrumutate
Creanţe
neperformante / mai mic sau egal mai mare
5,1 - 10% 10,1 - 20% 20,1 - 30%
Total portofoliu cu 5% decât 30%
credite
Creanţe neperfor- mai mic sau egal mai mare
2,1 - 4% 4,1 - 6% 6,1 - 8%
mante / Total activ cu 2% decât 8%
Creanţe neper-
formante < 30% 30%Cp < Crî < 50% 50%Cp < Crî < 70% 70%Cp < Crî < 100% Crî < Cp
/Capitaluri proprii
Rata de acoperire a
creditelor şi plasa- mai mare sau mai mic
7 - 7,9% 5 - 6,9% 2 - 4,9%
mentelor neper- egal cu 8% decât 2%
formante
Semnificația indică o calitate indică o calitate calitatea activelor şi calitatea activelor şi indică o calitate
adecvată a satisfăcătoare a a practicilor de a practicilor de critică a
activelor şi activelor şi administrare a administrare a activelor sau a
practicilor de practicilor de creditului sunt mai creditului deficitare. practicilor de
administrare a administrare a puţin decât Nivelul riscului administrare a
creditului. creditului. Necesită satisfăcătoare. activelor e controlat creditului, care
Calitatea activelor un nivel limitat al Necesită o supra- necorespunzător şi pot constitui o
presupune o supravegherii veghere atentă. În pot ameninţa ameninţare
supraveghere general, se manifestă viabilitatea acesteia iminentă pentru
minimă nevoia îmbunătăţirii viabilitatea
practicilor de instituţiei
administrare a
creditului şi riscului.

Din analiza indicatorilor calităţii activelor, observăm că ele, în totalitate, se referă la calitatea
portofoliului de credit, drept cel mai mare generator de riscuri bancare şi potenţial de pierdere a stabilităţii
financiare a băncii. De cele mai multe ori, problemele care ţin de portofoliul de credite neperformante, în
multe bănci, provin din partea unui management defectuos al funcţiei de creditare. Cele mai frecvente erori
în gestiunea activelor bancare, care pot condiţiona instabilitatea financiară a băncii, sunt:
1) acceptarea de garanţii supraevaluate, gaj necorespunzător;
2) acordarea de credite înainte de întocmirea dosarului de credit;
3) acordarea de credite fără documentaţie completă: studii de fezabilitate, studii de marketing,
împuterniciri de la acţionari, autorizaţii, avize, contracte, acte de proprietate etc.;
4) suplimentarea creditului fără a solicita şi garanţii suplimentare;
5) lipsa de analiză a cash-flow-ului şi a capacităţii de rambursare a împrumutului;
14
6) acordarea de noi împrumuturi pentru a acoperi dobânda aferentă creditului deja restant;
7) distorsionarea scopului utilizării mijloacelor provenite din credit;
8) eşec în valorificarea garanţiilor;
9) ignorarea unor semnale şi referinţe privind creditele clienţilor rău-platnici la alte bănci sau la alte
unităţi ale băncii.
Soluţii privind creşterea stabilităţii financiare a băncii prin gestiunea coerentă a activelor.
Pentru a menţine calitatea activelor bancare la un nivel ce fortifică premisele stabilităţii, prezintă
importanţă identificarea unor soluţii în vederea diminuării riscurilor generate de ele. Dat fiind faptul
că principalele probleme, pe care le pot genera activele, sunt pierderile în urma nerecuperării lor sau
cheltuielile suplimentare de menţinere a lichidităţii, soluţiile ce urmează sunt orientate spre minimi-
zarea respectivelor efecte nefavorabile. Astfel, recomandăm băncilor să-şi orienteze managementul
activelor spre următoarele direcţii:
1. Coordonarea portofoliului de active bancare cu mediul extern. Evident, este greu să se prevadă
evoluţia variabilelor mediului extern ca, de exemplu: creşterea economică, rata dobânzii, inflaţia. Din cauza
nesiguranţei oricărei previziuni economice, deciziile de plasament trebuie luate cu o oarecare prudenţă pentru
a proteja banca de rezultatele unor previziuni incorecte. Totodată, existenţa unei strategii de rezervă de tipul
„planului B” va permite băncii să diminueze pierderile de la incidenţa factorilor de mediu prin modificarea
rapidă a deciziilor de investire în funcţie de evoluţia pieţei financiare;
2. Coordonarea portofoliului de active bancare cu planul de lichidităţi al băncii. Acest lucru se poate
obţine în condiţiile în care administrarea portofoliului de active bancare nu este considerată o funcţie separată, ci
este integrată în procesul de gestionare a activelor corelate cu pasivele băncii. deşi fiecare bancă este obligată să-şi
formeze un comitet de gestiune a activelor şi pasivelor ALCO, nu întotdeauna deciziile lui sunt integrate în
activitatea cotidiană, fapt ce creează costuri suplimentare de menţinere a lichidităţii bilanţului bancar;
3. Evaluarea posibilităţilor de gajare a titlurilor financiare. Titlurile financiare mai puţin riscante
sau lipsite de risc pot constitui garanţii în vederea obţinerii unor împrumuturi de către bancă. Deci, mana-
gementul băncii trebuie să ştie cerinţele de gajare specifice pieţei financiare. Totodată, aceste oportunităţi fac
investirea în valori mobiliare de stat mai atractivă, permiţând băncii să îşi menţină bilanţul lichid fără a
pierde din profitabilitatea plasamentelor sale;
4. Evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ. Gruparea activelor după diverse
criterii, stabilite de bancă în baza experienţei sale, creează premise pentru diminuarea costurilor de gestiune a
riscurilor, deoarece gestiunea riscurilor pe un grup/tip de active este mult mai ieftină decât gestiunea riscului
fiecărui activ în parte. Criteriile de grupare a activelor bancare pot fi după tipuri de active (creanţe, titluri,
alte investiţii), tipuri de debitori, categorii de debitori (selectaţi după vârstă, sau ocupaţie pentru persoanele
fizice sau segment de piaţă, tip de activitate pentru persoanele juridice) etc.;
5. Evaluarea fluxurilor de venit pentru fiecare tip de activ. Această măsură permite identificarea
activului care nu doar generează profit (este profitabil), dar care acoperă, din fluxul de profit generat,
cheltuielile pentru gestiunea lui (în special, cheltuielile cu provizioanele de risc, cu valorificarea gajului etc.).
Astfel banca poate selecta activele rentabile de cele care, aparent generează profituri considerabile, dar care, din
cauza profilului ridicat de risc, nu sunt potrivite pentru bancă, deoarece nu furnizează rentabilitatea sperată;
6. Diversificarea portofoliului de plasamente financiare. Achiziţionarea mai multor categorii de
titluri financiare, de la cât mai mulţi emitenţi, va determina crearea unui mediu al riscurilor financiare mai
difuz pentru bancă. Diversificarea riscurilor după tipuri de creanţe şi debitori va diminua dependenţa băncii
de anumite segmente de piaţă şi distorsiunile, ce se pot produce pe aceste segmente.
O practică extrem de riscantă, dar agreată de multe bănci, este aceea de achiziţionare a acţiunilor unor
instituţii cu care ele colaborează, în special ale societăţilor de asigurare sau ale celor de leasing. Această
practică determină ca pierderile societăţilor de asigurare să fie transferate băncii, pierderi la care banca mai ia
parte şi în calitate de acţionar.
7. Anticiparea evoluţiei dobânzii. Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cererea de credite va fi mare,
deci banca va trebui să investească în titluri pe termen scurt, cu grad ridicat lichiditate.
Dimpotrivă, dacă se aşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea de credite va fi mică, banca va
trebui să-şi plaseze fondurile în titluri pe termen mediu şi lung, în scopul obţinerii unor avantaje. Totodată,
urmărirea evoluţiei ratei dobânzii va permite băncii să îşi ajusteze termenele de scadenţă la activele sale faţă
de pasive şi să evite expunerea portofoliului la riscul ratei dobânzii sau chiar să valorifice efectele pozitive
ale volatilităţii dobânzii.
8. Determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare. Mărimea portofoliului de active
bancare se va stabili în funcţie de:
− gradul de profitabilitate al investiţiilor în titluri financiare;
15
− cererea corelată cu rentabilitatea creditelor pe piaţă;
− volumul fondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor pentru nevoile de rezerve,
lichidităţi şi de credit ale băncii.
Evaluând costurile de procurare a lichidităţilor pe piaţă, banca trebuie să decidă asupra cantităţii
optime de lichidităţi, iar excedentul să îl valorifice prin formarea de noi active. În caz contrar, profitabilitatea
băncii va avea de suferit, respectiv, capacitatea băncii de a rezista la şocurile financiare se va reduce.
9. Evaluarea experienţei manageriale. În contextul celor întâmplate în sistemul bancar din
Republica Moldova, în ultima perioadă, când, în mai puţin de doi ani, au fost pierdute trei bănci, iar alte trei
se mai află sub supraveghere specializată, ceea ce constituie cca 64,15% din totalul activelor bancare, această
recomandare este indispensabilă stabilităţii sistemului bancar. Or, de la deciziile manageriale neinspirate vin
şi toate celelalte probleme ale băncii, care, în final, se cristalizează în active de proastă calitate, urmate de
insolvenţă sau faliment.
Concluzii
Una dintre cele mai importante contribuţii ale portofoliului de active bancar este că el permite
echilibrarea lichidităţii totale şi a stabilităţii financiare a băncii prin asigurarea cu surse de profit, care, în
final, contribuie la majorarea capitalului bancar. Însă pentru ca această funcţie a activelor să fie realizată, este
necesară diminuarea pierderilor provocate de riscuri, în special a celui de credit.

Bibliografie:
1. Legea Republicii Moldova privind instituţiile financiare nr. 550-XIII din 21.07.95. Republicat:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78-81/199 din 13.05.2011.
2. Rеgulamеntul cu рrivirе la suficiеnţa caрitalului роndеrat la risc Nr.269 din: 17.10.2001 Mоnitоrul
Оficial al Republicii Mоldоva. nr.130/310 din 26.10.2001.
3. DĂNILĂ, N. Managеmеnt bancar – fundamеntе şi оriеntări. Bucurеşti, 2000. 120 р.
4. DЕDU, Vasilе. Mеcanismul tеhnicilоr şi instrumеntеlоr dе managеmеnt cоrеlat al activеlоr şi
рasivеlоr bancarе. Еcоnоmiе tеоrеtică şi aрlicativă. 2008. Nr. 10. р.31-38.
5. SCHINASI Garry J., Preserving Financial Stability. ©2005 International Monetary Fund, Published
September 2005. ISBN 1-58906-356-2 ISSN 1020-5098

16