Dănuţ Ungureanu s-a născut în anul 1958, la Calafat.

A
absolvit Facultatea de Energetică din București și a profesat ca
inginer câţiva ani, după care a început o lungă carieră
jurnalistică, publicând în cotidiane importante. Este membru al
Uniunii Scriitorilor din România.
A debutat cu o povestire în 1981, în revista Știinţă și Tehnică.
În 1993 a apărut primul său volum, Marilyn Monroe pe o curbă
închisă. În același an a publicat la Editura Nemira romanul
Așteptând în Ghermana (cea mai recentă ediţie Nemira, 2013),
pentru care a câștigat Premiul de Popularitate și Premiul I la
secţiunea de specialitate a ROMCON. De-a lungul anilor a semnat
numeroase povestiri pentru diferite publicaţii și volume colective,
textele sale fiind recompensate cu multe premii. A scris, de
asemenea, scenete radiofonice și câteva sute de scenarii pentru
televiziune. Printre celelalte volume ale autorului se numără
Români deja deștepţi (2007), Basme geostaţionare (2008).
Marian Truţă s-a născut la București pe 24 aprilie 1960. A
urmat cursurile Facultăţii de Electronică și Telecomunicaţii din
cadrul Politehnicii București. În prezent este freelancer, dedicat
scrisului și activismului literar în Societatea Română de Science
Fiction și Fantasy. Din 2010 coordonează Revista Nautilus a
Editurii Nemira. A scris numeroase articole în presa de
specialitate și a tradus mai multe volume. Dintre cărţile pe care
le-a semnat, amintim Început de anotimp ploios la Ezary, Vremea
renunţării şi A doua venire, cea din urmă apărută la Editura
Nemira în 2012. Marian Truţă a câștigat, de-a lungul anilor, mai
multe distincţii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor.
Locuiește în orașul Chitila, la adăpost de zarva Bucureștiului. Nu
are hobbyuri, ci doar o singură pasiune: literatura science fiction.
 DĂNUȚ UNGUREANU și MARIAN TRUȚĂ

VEGETAL
Despre autori
Prefaţă – „Eu cred că suntem un popor vegetal”
Partea întâi – AŞTEPTAREA 1 2 3 4 5
Partea a doua – DRUMUL 6 7 8 9 10 11 12

„Eu cred că suntem un popor vegetal”

Versul celebru al Anei Blandiana îmi pare o cheie de lectură

perfectă pentru prima carte pe care au scris-o împreună Dănuţ
Ungureanu şi Marian Truţă. „Eu cred că suntem un popor
vegetal” spune dintr-odată despre ce pare a fi vorba în Vegetal:
despre legătura de dincolo de evuri dintre oameni şi natură,
păstrată aproape neschimbată în zonele rurale ale României şi
despre sensul dublu al fiecărui semn şi al fiecărei expresii.
Întocmai cum sensul dublu iniţial al versului blandian nu mai
este important decât pentru o istorie a disidenţei din anii
comunismului, iar acum sensul propriu se ridică la o nouă,
neaşteptată, poeticitate, tot astfel lumea de-a gata descrisă de
cuplul scriitoricesc Ungureanu-Truţă iese rapid din orizontul de
aşteptare al publicului de ficţiune speculativă din 2014, mizând
pe un aliaj stilistic perfect forjat de cei doi, fiecare frază fiind
lucrată în aşa fel încât lumea din Vegetal este construită şi
deconstruită simultan la lectură.
Povestea este simplă: undeva, „la ţară”, prin vreun sat dintre
Piteşti şi Dunăre, un băiat de 14 ani, Milu, se trezeşte într-o
dimineaţă de vară; până la amiază sapă în grădină, cot la cot cu
bunică-sa; apare şi o fată, Ina, urâţică, dar isteaţă foc, şi cei doi
copii vor pleca după prânz, de-a lungul albiei râului, să se joace
în şcoala părăsită, printre foile rupte din cărţile fostei biblioteci…
Nu-i aşa că parcă aţi mai citit asta undeva sau măcar ceva foarte
asemănător, ori poate că măcar una din vacanţele de vară ale
unora dintre dumneavoastră a avut – acum câţiva ani sau câteva
zeci de ani – zile care începeau exact aşa?! În Vegetal, lucrurile se
complică şi veţi ajunge să vedeţi că lumea pe care o ştiaţi şi
iubeaţi a devenit o contrautopie ecologică (nu ecologistă!), aproape
tot ce era verde şi bun, acum este verde şi ucigător, întreaga
civilizaţie umană s-a prăbuşit sub lancea frunzelor de porumb şi
arcanul vrejurilor de dovleac… Este o apocalipsă a verdelui,
mereu surprinzător de frumoasă în tragismul ei, şi astfel unică,
îndrăznesc să spun, în literatura română de gen. Fantasticul şi
ştiinţifico-fantasticul îşi găsesc locul în această apocalipsă prin
folosirea cu parcimonie de către autori a visului sau halucinaţiei,
pe de o parte, a unei forme de telepatie şi a mutaţiei genetice, pe
de altă parte. Ce şi când este folosit oricare cititor poate decide
pentru sine, eu spun că este mai bine să se continue lectura în
ritm susţinut; Vegetal este şi o provocare poetică, nu numai
ficţională.
Cuplul Ungureanu-Truţă vine în SF-ul românesc pe locul
rămas liber de la cuplul Bărbulescu-Anania, iar romanul Vegetal
va confirma dacă este un cuplu demn de legenda ce-l precede.
Publicul român este familiarizat şi cu exemple străine de scriitori
în tandem, de exemplu: pentru SF, fraţii ruşi Strugaţki, pentru
literatura satirică, tot ruşii Ilf şi Petrov, pentru literatura istorică,
francezii Erckmann şi Chatrian. Într-o deja foarte bine definită
manieră, Ungureanu-Truţă reuşesc să scrie nu „numai” SF în
Vegetal. Replicile personajelor, ale adulţilor din jurul lui Milu,
portretele lor, pot foarte bine să fie o mostră de literatură satirică
subîntinsă literaturii cu subiect rural dinainte de 1989. Lupta
pentru supravieţuire şi maturizarea lui Milu, deşi încărcate de un
autentic tragism, cum am spus, sunt o reluare râsu’-plânsu’ a
romanelor călătoriilor iniţiatice sau a romanelor de război cu
adolescenţi, dinainte de 1989.
Şi totuşi, nu vreau să vă dau de înţeles că povestea din Vegetal
este scrisă din alte poveşti. Într-un fel, tocmai aici se află surpriza
pe care sper că o veţi găsi la sfârşitul lecturii: veţi avea la fiecare
rând impresia că ştiţi ce se va întâmpla şi la fiecare rând veţi fi
surprinşi, câteodată chiar contrazişi, fiindcă de-adevăratelea
lumea lui Milu şi apocalipsa după Milu au substanţă. Şi, dacă la
sfârşitul cărţii, veţi crede că Milu s-a salvat şi odată cu el şi ce se
mai putea salva, atunci semnul a fost scris, adică Ungureanu-
Truţă există ca scriitor şi trebuie să mai scrie.

Cătălin Badea-Gheracostea
 Partea întâi
AŞTEPTAREA

Când s-a trezit, afară deja era lumină. O dimineaţă de vară,

răcoroasă, plină de ciripitul zburătoarelor. Milu se-ntinse sub
plapumă, savurând gustul dulce-amărui al începutului de zi. O
auzea pe bunică-sa, în curte, cum dădea de mâncare la păsări.
Grăunţe de tot felul, pentru un cârd de gâşte şi pentru găini.
Sări din pat în faţa ferestrei şi porni să se îmbrace. Pantalonii
cu bretele, cam roşi la buzunare, aveau două petice mari în cur,
cusute cu aţă groasă, aproape sfoară, ca să ţină cât mai mult.
Cămaşa, mirosind a fum de la focul de-aseară, cu bucăţi de şiret
în loc de nasturi. În picioare, tenişii de gumă.
Se stropi pe ochi cu apa dintr-o cană.
— Miluţ, mamă, umple o căldare să dau la vacă, îi ceru bunică-
sa când îl văzu în tindă.
Scoase două ciuturi cu apă, turnă în căldare, cu grijă să nu
scape vreo picătură pe jos. Fără să mai aştepte, se duse la grajd
să verse apa în jgheab. Vaca îl salută bâţâind din cap şi clătinând
coarnele. Un minut mai târziu, în bucătăria de vară, Milu bău din
laptele muls de bunică-sa dis-de-dimineaţă, pe când el dormea.
Apoi se şterse la gură cu mâneca şi ieşi în curtea uscată.
Pe pământul bătătorit nu creştea niciun fir de iarbă. Pământul
era tare şi sterp ca betonul, dar Milu n-avea habar ce-i ăla beton.
El ştia că scările tindei sunt din ţiment, casa de cărămidă,
acoperişul din tablă, fereştile sunt de sticlă şi tocurile din lemn,
iar sticla stă lipită cu chit de tocuri. Cam asta era tot ce cunoştea
despre casă. A, mai ştia că pe pat sunt velinţe, pe pereţi nişte
macaturi şi tablouri pe care le cumpărase demult bunică-sa, de la
târg.
În ramele tablourilor erau înfipte nişte poze, iar tabloul în sine
înfăţişa un tâmplar alături de o femeie, cum ţin amândoi în braţe
un copil care avea un cerc auriu în spatele capului. Milu o
întrebase odată pe bunică-sa, când era mai mic.
— Cine e-n tablou’ ăla?
— Pruncul Isus, îi spusese ea.
— Da’ cine e Isus?
— Mântuitorul lumii.
 El nu înţelegea de ce are lumea nevoie de mântuire, nici măcar
nu ştia ce-i aia. Rostogolise cuvântul prin gură, de câteva ori, ca
şi cum ar fi căutat să-i desluşească aroma şi înţelesul cu vârful
limbii. Nu simţise nimic. Mântuirea n-avea niciun gust. Întrebase
în schimb, altă dată, când mai crescuse, cine-s oamenii din poza
înfiptă în rama tabloului.
— Tac-tu cu mă-ta, îi răspunsese bunica.
Milu ştia că tac-su şi mă-sa muriseră pe când era el foarte mic,
aşa i se spusese. Nu şi-i mai amintea. Dar uneori, privind pozele,
credea că vede imagini din trecut, de pe vremea când abia ştia să
meargă în două picioare. Credea că-l vede pe tac-su că-l cheamă
în bătătură şi-i zice „Vin-aici, mânca-ţi-aş ciocu’ tău!” Şi el dădea
năvală, clătinându-se pe picioarele dolofane, mergând poticnit,
dar băţos. Tac-su râdea. De imaginea asta era sigur. De râsul
gros al acelui om din poză. Sau să fi fost doar o închipuire?
— Hai, la sapă, îi spuse bunică-sa.
El se duse în pătul, îşi luă săpăliga şi merse după femeie, în
grădina din spatele casei. În grădină creşteau în devălmăşie
vrejuri de dovleci, roşii, tufe de fasole, porumb, vinete, mărar cât
el de înalt, leuştean, un vişin rămuros şi scorburos şi-un cireş.
Toate pline de rod.
Mirosea frumos în jur, a soare şi-a verdeaţă proaspătă şi-a
găinaţ de găină. Se apucară de treabă. Săpau la rădăcină şi
doborau fără deosebire tot ce întâlneau: vrejuri de dovleci, roşii,
tufe de fasole, strujenii de porumb, vinetele, mărarul şi
leuşteanul. Şi nu numai. Săpau tot ce vedeau, tot ce era verde. Pir
şi pălămidă care le-ajungeau până la brâu. Şiraguri de volbură.
Lujeri de zambile care-l băteau pe Milu pe umăr.
Plantele nu erau dese. Dar erau multe. Le-a luat o oră să
ajungă până la vişin. Sub umbra lui s-au odihnit câteva minute.
Milu culese nişte vişine. Erau dulci-acrişoare, îl făceau să închidă
ochii de plăcere. Băgă sâmburii în buzunarul nădragilor. Bunică-
sa îl luă la zor.
— Hai, că mai avem până la cireş.
Săpară încă preţ de un ceas până să-şi facă drum. Acolo,
bătrâna desfăcu un ştergar mare pe care îl zvârli peste masa de
lemn de sub crengile pomului. Milu dădu fuga spre casă, să
aducă merindele aşezate în coş de bunică-sa, încă de dimineaţă.
În cinci minute se întoarse sub cireş. Bunica se aşezase deja pe
unul din cele două taburete, de fapt nişte buturugi. Şedea la
masă şi privea spre fundul grădinii.
Dincolo de cireş, se înălţa un zid de porumb, verde crud, pe
alocuri galben, înalt, de trei ori mai înalt ca Milu. Şi des că abia se
putea trece printre tulpini. Doar în puţine locuri, două-trei,
răsăreau uneori luminişuri nu prea mari, schimbătoare, colorate
cu zeci de pungi de plastic, roşii, albastre, negre, galbene, aduse
de vânt ori împinse chiar de mişcările lanului. Cu pungi de-astea
Milu îşi mai căptuşea hainele, încredinţat că la o adică or să
împiedice tăişurile cât de cât. Luminişurile dispăreau după o
vreme.
De fiecare dată când se puneau la masă, bunica privea la
porumbul ăla, cu ochii ei albaştri apoşi. Milu n-ar fi putut spune
dacă femeia plânge sau nu. Ştia doar că ochii ei sunt mai umezi
ca de obicei.
Încă mai era dimineaţă, amiaza abia se înfiripa. Soarele, ascuns
acum de coroana cireşului, începea să încingă plăcut aerul, poate
un pic prea mult pentru o zi de sapă. Porumbul foşnea în adierea
vântului.
Mâncară brânză dulce, cu o bucată de mămăligă din ajun, şi
nişte roşii. La desert, Milu ronţăi un porumb copt în jar. Bunică-
sa se mulţumi să molfăie între gingii câteva boabe.
Apoi se ridicară de la masă şi se-apucară să sape zidul de
porumb. Tăiau lujerii, îi doborau, călcau peste ei, mergeau mai
departe. Rând după rând… Rând după rând… Rând după rând…

Nu ştia cât timp săpase, poate încă un ceas, poate mai puţin.
Oricum, începuse să obosească. Atunci o auzi pe Ina strigând la
poartă.
— Miluleee… Bă, Miluleee…
— Ce vrei, fă? Strigă el. Sunt în grădină, la muncă.
După câteva minute, fata veni la ei.
— Ce faci?
— Dau cu sapa, nu vezi? Răspunse el mohorât.
— Văd, îi zise fata.
— Atunci la ce-ntrebi?
Bunică-sa se opri din săpat.
— Du-te de adă nişte apă, îi spuse băiatului.
Milu porni spre casă, călcând apăsat tulpinile, tufele de fasole,
vinetele, roşiile. Îi plăcea să audă sub paşi trosnetul lichid al
plantelor rupte. Ina îl urma la doi paşi în spate. Era urâtă, înaltă,
ciolănoasă, cu ochii mici şi iscoditori, dar deşteaptă foc. Aşa
credea Milu.
Când îşi luau zborul, ca nişte vrăbii bezmetice, gândurile lui nu
mai puteau fi stăpânite, se ridicau sus, sus de tot, pe deasupra
lumii verzi. Îşi închipuia lucruri nenumărate, iar închipuirea îl
purta pe unde nu putuse răzbi cu piciorul. Nici el, nici bunică-sa,
poate doar ai lui, demult de tot, când el încă nu învăţase să
meargă. Frumos lucru închipuirea asta, te ducea oriunde, mai
iute şi mai sigur decât căruţa care zăcea în şopron, cu oiştile-n
pământ, şi la care Milu visa să înhame un căluţ murg, cum
văzuse într-o poză, la şcoala părăsită. Să-i poarte pe-amândoi
până la marginea lumii şi dincolo de ea.
Iar Ina îl aducea mereu înapoi, pe pământ, parcă l-ar fi apucat
de glezne şi l-ar fi tras jos, lângă ea, în siguranţă. De-aia îi părea
bine c-o ştia de când deschisese ochii în verdele împrejmuitor. Şi
cu vremea nici nu şi-ar mai fi putut închipui totul fără dânsa…
— Care căluţ, Milule, de unde căluţ? Păi, dacă-l visezi în fiecare
noapte, de ce nu-l prinzi?
Îi plăcea de ea când îl înţepa astfel, îi plăcea mereu, da’ parcă
mai mult dacă se silea să-l ia-n râs, ca o femeie în toată firea…
Fata îi povestea fel de fel de lucruri, când se jucau pe uliţă.
Numai ei doi se jucau, altcineva nu mai era pe-acolo. Ina spunea
că mai sunt copii şi-n alte sate, dar Milu n-o cunoştea decât pe
ea. Şi, cum din discuţiile ălor mari era deseori gonit, Ina era şi
singura cu care putea să stătea nestingherit la palavre.
Se minuna de câte ştie. El n-avea habar de mai nimic, bunică-
sa, zgârcită la vorbă, nu-i povestea mare lucru. Dar Ina îi zicea
unde duce şoseaua din faţa porţii. Îi spunea că într-o zi ajunsese
cu tac-su, Cocoşu, până la râul mare din luncă şi văzuse calea
ferată, dar niciun tren nu trecuse cât stătuse ea cu tac-său acolo.
Acuma, Milu se cam codea s-o creadă. Uneori i se părea că fata
scorneşte nişte lucruri doar ca să caşte el gura. Oricum, în lipsă
de altceva, Milu căsca gura.
— Vii pe uliţă? Îl întrebă fata.
— Am treabă, nu vezi? O repezi el.
— După…
— Mai vorbim.
În curte, umplu grijuliu un urcior cu apă. Ina se îndreptă spre
poartă.
— Să mă strigi când isprăveşti, îi zise.
 — Bine, dădu Milu din mână şi porni spre fundul grădinii, cu
urciorul în cumpănă pe umăr, cum văzuse că-l cară bunică-sa.
Băură oleacă şi se-apucară iar de săpat.
Cam pe la amiază, ajunseră la parul pe care-l bătuse cu o zi în
urmă.
— E bine, spuse femeia. Azi-noapte n-a crescut aşa de tare.
— Pot să plec? Întrebă Milu.
Bunică-sa îi făcu semn să se ducă.
— Să iei nişte vinete, în drum. Şi nişte cartofi de lângă gard, să-
ţi fac tocană.
Milu culese două vinete de pe jos şi mai luă cu el câţiva ştiuleţi,
să-i coacă pe jar diseară. Ieşi pe drum şi se duse la poarta Inei.
— Inăăă! Am isprăvit, fă.
Fata ieşi numaidecât din casă, de parcă ar fi aşteptat după uşă
ca Milu s-o cheme.
— Intră, să-ţi arăt ceva.
Milu se strâmbă.
— Nu intru, că mă bate Cocoşu.
— Nu te bate, nici nu-i acasă. E dus la MAT, cu alde Obretin.
Băiatul se codi.
— Mă bate când se-ntoarce.
— Hai că eşti prost, abia a plecat, nu se-ntoarce curând. Şi de
ce să te bată?
Milu nu ştia de ce. Când intrase ultima dată în bătătură, la Ina,
taică-su îl uşuise, suduindu-l. Era beat, abia se ţinea pe picioare.
Se clătina în mijlocul uşii şi înjura de se cutremurau grinzile de la
pod.
— Ina-i acasă? Întrebase Milu, intimidat.
— Băăă, zbiera ăla. Ce vreai cu fie-mea? Tu nu vezi ce e-n jurul
vostru? Mai bine vă omor pe amândoi, futu-vă muma-n-cur. Stai
că-ţi dau eu o ină să n-o poţi căra…
Coborâse scările prispei cu gândul să-l prindă, dar Milu o tulise
deja în şosea, oprindu-se pe marginea şanţului, peste drum.
Omul se liniştise ca prin minune şi intrase în casă. Venise apoi
Ina, să-i explice că tac-su n-avea nimic de-mpărţit cu el, doar că-l
apucau pandaliile când trăgea la măsea.
— Şi vezi şi tu ce e-n jur, precizase. Îl lasă nervii.
— Ce naiba să fie? Porumb, răspunsese el.
De ce porumbul, acelaşi dintotdeauna, putea fi motiv de mânie,
Milu nu ştia să spună limpede.
 — Bine, se lăsă el convins. Intru, da’ numai puţin.
Ina îl luă de mână şi-l duse în spatele casei, unde se afla un
şopron căruia tatăl ei îi spunea atelier. Era plin de scule şi unelte
ciudate, pe care le ştia din spusele fetei. Un polizor. Merge cu
curent, îi zisese ea, mai demult, şi el o luase în râs: cum, cu ăla
de la uşă sau curentul de la geam? Nu, fraiere, curent electric,
încercase să-l lămurească, însă explicaţia se poticnise ca-ntr-un
zid. Nici ea nu ştia ce-i ăla curent electric. Lângă polizor, o
menghină şi-un set de pile. Un fierăstrău cam tocit, cu mâner de
lemn. Lere. Ciocane şi cuie ruginite, şurubelniţe, piuliţe
desperecheate, chei de toate mărimile, raşpele şi cuţite, fâşii de
cauciuc (dintr-una îşi făcuse o praştie cu care trăgea după
turturelele şi prepeliţele ce zburau peste porumbul din spatele
curţii).
— Ce vrei să-mi arăţi? O întrebă.
— Uite-aici.
Ina se aplecă şi cotrobăi în dulapul de lângă masa de lucru. De-
acolo scoase un sul de hârtie pe care-l desfăşură pe jos.
— Ce-i asta? Întrebă el, privind la desenul de pe coală.
— O hartă.
— Văd şi eu, da’ la ce-i bună?
Ina îl privi dintr-o parte:
— Ţi-arată pe unde eşti.
Milu începu să râdă.
— Ce tâmpenie! Păi, eu nu pot să văd unde sunt? La ce-am
nevoie de hartă?
— Da? Ştii unde eşti? Arată-mi pe asta.
— Sunt în şopron cu tine, la ce-mi trebuie să-ţi arăt pe-o
hârtie?
Ina se strâmbă la el:
— Poate că-i ultima hartă din sat. Poate chiar din lume. Îţi dai
seama ce valoroasă e? Uite, îi explică, suntem aici.
Şi apăsă cu degetul pe un cerculeţ, aproape de marginea
sulului, într-o parte colorată cu mult verde. Verde de la porumb,
îşi spuse Milu. Mândru de gândul care-i trecuse prin cap, îi spuse
imediat fetei.
— E verde de la porumb.
— Eşti prost, îl repezi Ina. E verde că suntem la câmpie, lângă
dealuri. Uite, aici sunt munţii, arătă ea o zonă colorată în
maroniu-închis.
 — Proastă eşti tu, răspunse Milu. Munţii sunt albaştri şi
alburii, am văzut într-o zi de pe acoperişul casei, în zare. Cum să
fie maro?
— Harta e o… o convenţie.
— Harta e o prostie. La ce-mi trebuie să ştiu unde sunt privind
o bucată de hârtie? Ştiu mereu, sunt la mine acasă sau la tine
sau în ogradă sau la şosea, pe marginea şanţului.
Ina nici nu-l băgă în seamă.
— Uite, îi arătă ea alte cerculeţe. Astea-s alte sate.
— Ştii tu…
— Smă-răn-deşti, Ţi-cleşti, Pie-treşti…
Milu citea greu de tot, silabisind. Ina se lăuda că ştie mai bine.
Se prefăcea că o crede, n-avea chef s-o controleze şi oricum nu-i
păsa. Îi arătase nişte cărţi vechi, într-un cufăr din şopron.
Manualul tinichigiului, 101 articole de tâmplărie, Cartea
brigadierului, îi citise ea titlurile.
— Sunt ale lu’ tata, se mai uită câteodată prin ele.
Din ce văzuse Milu, cărţile aveau şi poze. Nişte desene cu
oameni care trăgeau la rindea sau ajustau cu pila profile de tablă.
Sau dădeau găuri cu „burghiul electric model BE – 404”. Ina îi
explicase la fiecare imagine în parte ce se ascunde în spatele
cuvintelor de dedesubt.
— Îţi zice cum să porţi ochelari de protecţie ca să nu-ţi saie
şpan în ochi. Sau cum să nu rupi şpiralu în bormaşină… Astea-s
cărţi de-ale lu’ tata, de când lucra la Combinat.
Milu ştia de Combinat de la bunică-sa. Şi taică-su lucrase tot
acolo. Şi maică-sa. Ba şi bunică-sa lucrase acolo. Pe timpuri,
când lanurile de porumb erau mai mici, când copacii creşteau
aproape de ei, când grâul se putea rupe cu mâna. Din vremurile
când menta ieşea la umbra gardului în smocuri mici, nu în tufe
cât el de mari. Însă bunică-sa nu-i vorbea de vremurile alea. Ea îl
învăţa doar să citească pe silabe, să cânte, şi câte altele, chiar să
şi coasă. Dar despre ce fusese înainte îi răspundea greu, greu de
tot. Sau deloc.
— Nu-ţi trebă să ştii, repeta bătrâna când el mai întreba una şi-
alta.
Până când n-a mai fost deloc curios. Ori măcar a renunţat s-o
mai întrebe pe ea.
Milu se ridică în picioare.
— Ce prostii mi-ai arătat, îi zise fetei. Mai bine ne sugeam
limbile…
O spusese aşa, într-o doară, dar cu sufletul la gură. Ea nu căzu
în cursă. Nu-i răspunse, iar el ieşi din magazie, în bătătura
stearpă. Niciun fir de iarbă nu creştea pe lângă casă. Dincolo de
magazie, în grădina din spate, tufele de roşii năpădiseră gardul şi
se munceau să-l dărâme. Dincolo de gard, dincolo de tufe, se
vedea linia verde-întunecată a porumbului. Uriaş, de trei ori cât
el, cu frunzele tăioase ale tulpinilor legănându-se uşor.
— Mai bine-ai da la sapă, îi spuse înciudat fetei. O să vă
năpădească porumbul de tot.
— Tata dă, dar zice că-i degeaba, răspunse Ina. Că oricum o să
ne-ngroape bălăriile.
— Porumbu’ nu-i bălărie. E folositor.
— Ei, folositor… Bălării. Şi dincolo de el, alte bălării.
— Parcă ziceai că-s alte sate, rânji Milu.
— Da, alte sate, înconjurate de grâu, de porumb, de floarea-
soarelui, de pomi şi toate astea înconjurate la rândul lor de altele.
Şi tata zice că bălăriile nu mai au mult până să ajungă la noi.
— Tac-tu bea cam prea mult. Mai bine ar săpa, să nu vă
cuprindă porumbu’, că dacă vă dărâmă casa nu mai aveţi unde
sta.
Se duse la poartă.
— Poate vorbim mai pe seară. Acu’ mă duc iar la sapă.
Trecu şoseaua, sări sprinten peste şanţ şi intră în curtea lui.
Bunică-sa pregătea de mâncare.
— Mai scoate o căldare de apă şi dă la vacă.
Ceva mai târziu, intrară amândoi cu sapele în grădina din
spate, unde se-apucară să doboare porumbul. Trecuseră de parul
înfipt de Milu cu o zi în urmă. Asta însemna că mâine ar putea să
dea mai puţin cu sapa. Milu ştia că zidul de porumb se trage
puţin înapoi doar ca să-şi ia avânt. Mai văzuse asta, când
săpaseră cu spor zile întregi pentru ca apoi, într-o noapte sau
două, toată munca lor să fie acoperită.
Când făcură o pauză, băiatul scoase din buzunar sâmburii
vişinelor mâncate de dimineaţă şi-i trimise cu praştia peste zidul
verde. Aruncase şi-altă dată sâmburi de cireş, dar şi de vişin sau
de prun, departe, peste tulpinile înalte. Ştia că porumbul răzbate
anevoie ori deloc pe sub pomi. Da, îi spusese bunică-sa, aşa-i, dar
un copac creşte mai greu. O să dea umbră peste doi ani, peste
trei, cine ştie… Şi-l sfătuia să nu se lase în nădejdea umbrei de
pom, ci să se bizuie numai pe puterile lui.
Se opriră din săpat după alte două ceasuri. Soarele încă nu
cobora spre asfinţit, era lumină destulă. Întors în ogradă, Milu se
căţără pe scara de la pod şi de-acolo, sus pe casă, pe acoperiş. Se
uită spre miazănoapte. Undeva, departe, foarte departe, dincolo
de orice, se înălţau munţii. Albăstrii-argintii, ca nişte zimţi de
fierăstrău ştirb, luceau în lumina asfinţitului. Putea vedea de pe
casă lanul cum se întinde hăt, în zare. Ghicea la mare distanţă
spărturi în mozaicul verde. Poate crânguri. Poate alte sate. Cine
să stea în nişte case singuratice, sufocate, rătăcite în pădurea de
porumb?
Casa lor era mare. Părinţii fuseseră oameni cu stare şi zidiseră
o locuinţă cu camere înalte, cu ziduri groase, cu fereşti largi. Până
şi podul era înalt, că Milu nici nu putea să ajungă la bârnele de
sus. Ieşea pe acoperiş printr-o lucarnă. Tabla avea trepte până
sus, pe creastă. Acolo se înălţa semeţ un turn metalic, un schelet
de fier, încă o dată cât casa.
Milu ştia că turnul fusese o antenă.
— Ce-i aia o antenă, bunico? Întrebase.
— Cu ea se prindea televizorul, odată.
Aflase el după aia, cu trudă, punând întrebări întortocheate şi
primind răspunsuri în doi peri, că televizorul era ceva care arăta
oameni şi locuri. Îl descoperise în pod, acoperit cu un macat. O
cutie de lemn lucios, cu o faţă de sticlă bombată – ecranul. Şi-un
cablu care ieşea din spate.
— Pentru priză, îl lămurise Ina. Pentru curentul electric.
Ea zicea că o mulţime de lucruri merg numai la curent electric.
Televizorul, radioul, polizorul, bormaşina, frigiderul. Multe altele.
— Şi ce naiba se vedea la televizor? O întrebase.
— De unde să ştiu?
— Păi, nu ţi-a zis Cocoşu?
— L-am întrebat odată, da’ m-a dat cu capul de tăblia uşii. Tot
ce-am aflat e dintr-un ziar vechi în care scria, pe-o pagină,
„Programul la televizor”. Duminică, 15 iunie, ora 8, deschiderea
programului. Lumea copiilor, prima zi de vacanţă. Gazde: Daniela
şi Aşchiuţă. La ora 9 un nou episod din Aventurile echipajului Val-
Vârtej. La ora 9 jumate, Viaţa satului…
— Şi? Mai departe?
— Mai departe nu ştiu, că ziarul era rupt.
Ce lume grozavă fusese înainte, cugetase Milu, apoi, repetând
în gând „lumea copiilor, Daniela şi Aşchiuţă, echipajul Val-Vârtej,
viaţa satului”. Cum anume funcţiona televizorul, fireşte, nu
aflase. Nimeni nu ştia.
Se căţără şi mai sus, pe scheletul antenei. Structura metalică
era ca o scară de fier, solidă, uşor de urcat. În vârf, unde mai
spânzura o bucată de cablu, Milu îşi trecu picioarele printre fiare
şi-şi aruncă privirea roată. Cât putea cuprinde de jur-împrejur, în
toate zările, doar porumb, până hăt la poalele munţilor albăstrii,
porumb ţeapăn, de două ori mai înalt decât tac-su lu’ Ina şi,
rareori, un cerc gol, sub coroana unui nuc, ori a unui stejar, ori
cine mai ştie ce alt soi de pom.
„Casa e de cărămidă, scara din ţiment,
Iar fereştile de sticlă…”
Aşa cânta doar pentru el, dar mereu se poticnea la versul ăsta
cu fereştile. Ar fi vrut să adauge ceva despre acoperişul de tablă
argintie, despre cum se luptau el şi a bătrână cât e ziua de lungă,
zi după zi, să nu lase casa înfulecată de verdele din jur. Nu găsea
versul ăla. Lucru greu, mai greu ca lucrul la sapă.
— Ce vezi? Îl întrebă Ina de jos, din bătătură.
Apăruse fără s-o audă, cum făcea de fiecare dată, fiindcă avea
umbletul uşor. „Iar ai venit?” se gândi, dar în loc de asta mai
dădu o roată cu ochii peste lume şi-i răspunse măsurat, grav.
— Porumb, zise, ca un adevărat tractorist, din ăia despre care
povestea tatăl fetei când mai scăpa la sticlele din beci. Cât vezi în
jur, numai porumb, până la munţii din zare, doar porumb.
Ina îl privea cu palma streaşină, poate invidioasă că nu se suise
şi ea cu el acolo, pe antenă, să-l mai bată iar la cap cu electricul
ei.
— ’ai jos, îi făcu semn. Să ne jucăm la şcoala părăsită.
Într-o clipă, fu lângă ea, ştergându-şi palmele transpirate de
turul nădragilor.
— Da’ nu ne ceartă ai noştri? Se codi, cam ruşinat că într-un
moment ca ăsta se-arată mai mult băiat decât bărbat.
— Da’ ce, le spunem? Râse Ina. Ne furişăm prin lăstărişul
pârâului, că pe maluri porumbul e pipernicit, iar în bătătura şcolii
n-a crescut nimic, din cauza nucilor ăi mari.
Milu se prefăcu o secundă că socoteşte. Asta-i treabă serioasă,
nu poate fi lăsată pe mâna şi mintea muierilor.
— Hai! Zise scurt.
Mai fuseseră la şcoala părăsită de câteva ori, dar demult, când
încă mai erau şi oameni cu copii în bucata lor de sat, ori mai
puteau răzbate alţii, de prin alte părţi. Ba veneau şi cei mari să se
joace acolo, adică nu chiar să se joace, ci să stea rezemaţi de
stâlpii pridvorului, să caşte gura la ei, ăi mici, cum intră şi ies
chiuind pe fereştile şi uşile acum oarbe ale claselor. Să soarbă o
ţigară, cu ochii umbriţi, depănând cu glas scăzut nişte amintiri.
Poveşti de elevi.
Dar de când se-ndesise porumbul nu mai ajunseseră decât o
dată, şi-atunci la fel cum zisese Ina, prin lăstărişul din lunca
îngustă a pârâului, c-un picior târşit prin albia mică, celălalt
sprijinindu-se pe mal.
Aşa făcură şi de data asta, însă mai greu, căci pe firul apei
crescuseră din loc în loc pereţi de măceşi cu flori mari cât nişte
pălării, ghimpoşi rău, prin care trecură ajutându-se unul pe
celălalt, cu mâinile şi picioarele zgâriate.
În curtea şcolii nu erau nici porumbi, nici alte bălării. Parcă-i
aşteptase doar pe ei, cum o lăsaseră în urmă cu doi-trei ani. Nucii
mari erau acum şi mai mari, iar porumbul, jur-împrejur, îi
pândea ţeapăn, înalt, dar cumva temător. „Aşa”, se gândi Milu
îmbărbătat. Ina dădu fuga şi luă în braţe un trunchi gros de nu-şi
putea atinge degetele cuprinzându-l, iar băiatul o imită îndată, pe
partea cealaltă. Acum, împreună, puteau înlănţui tulpina, iar
degetele lor se împletiră.
La atingere, Milu lăsă repede mâinile jos.
— În ce clasă ne jucăm? O întrebă.
Fata o zbughise deja în sus, pe scara care ducea în podul şcolii,
sprijinită de peretele scorojit, odinioară dat cu var.
— Azi nu ne ducem în nicio clasă, râse. Mai bine ne jucăm cu
Jules Verne.
Milu o urmă înciudat că nu-i venise lui ideea, căci astfel părea
că nu mai e doar el conducător. „Da, dar şi Inei i-a fost necaz că
nu s-a suit cu mine pe antenă”, îi mai veni inima la loc. Privind în
sus văzu picioarele fetei, arse de soare, dezvelindu-se până sus, şi
nişte chiloţi sinilii de bumbac. Închise repede ochii, urcând aşa,
orbeşte, fuştei după fuştei.
În semiîntunericul podului, privirile lor se obişnuiră iute,
descoperind numai nişte cuiburi goale de viespi.
— Uite colo!
Etajerele căzuseră, iar cărţile se amestecaseră pe duşumeaua
podului, iar apoi le acoperise praful. Pe multe din ele, alea cu
pozele cele mai frumoase, scria mare: „Jules Verne”. Ca un semn
despre ceva bun, cel mai bun din lume. Băiatul se aplecă şi luă
una. Ina făcu la fel, ştergând-o cu poala rochiţei.
— „Do-uă-zeci-de-mii-de-le-ghe-sub…” silabisi ea, cum o-
nvăţase tac-su mai demult, tot pe-un Jules Verne de-astea, adus
acasă şi slujind, foaie cu foaie, la aprinderea focului din plita de
gătit.
— „O-co-lul-pă-mân-tu-lui-în-opt-zeci…”, silabisi şi Milu pe-a
lui, cum îl învăţase bunică-sa. A ta-i mai frumoasă, recunoscu,
privind coperta din mâna Inei. Da’ ce-o fi aia mări?
Nu ştia nici ea. Dacă se uitau mai atent, părea că o fiinţă
nemaivăzută, cu opt sau mai multe braţe, fugărea nişte oameni
îmbrăcaţi în nişte haine ciudate, numai burlane, bretele şi colaci.
Întâi deschiseră cartea la întâmplare, pe la mijloc, căci n-aveau
răbdare s-o buchisească de la-nceput, silabă cu silabă. De-acolo
şi-aleseră nume, de sub o poză care le furase ochii. Inei îi arătase
tac-su că tot ce e cu literă mai mare ca altele înseamnă numele
cuiva.
— Eu o să fiu „Ned Land”, zise fata, deşi era limpede ca lumina
zilei că-n poză nu se aflau decât nişte bărbaţi musculoşi, dintre
care unii chiar cu mustăţi.
— Iar eu o să fiu… ăăă… eu o să fiu… Ăsta! „Că-pi-ta-nul-Ne-
mo”, silabisi iar Milu.
„Ce mai nume caraghios, de prostovan”, regretă o clipă mai
târziu.
Se jucară aproape un ceas, căutând pozele cele mai frumoase,
adică pe alea cu mulţi oameni la un loc, cu lucruri pe care nu le
mai văzuseră vreodată şi locuri care-ţi tăiau răsuflarea. Descifrau
împreună cuvintele de sub desen, pe şoptite, şi din când în când
Milu simţea cum li se-ating tâmplele, ori umerii, ori genunchii, şi-
atunci îl străbătea un fior, ca în dimineţile ploioase. „O fi curentul
electric, cu care se tot laudă asta”, îşi zise cam întărâtat.
— Uite aici! Strigă Ina, proptindu-i un cot ascuţit între coaste.
„Ridicându-se în barca legănată de oceanul agitat, Ned Land
privi cu uimire spre monstrul de metal care se apropia de ei cu
iuţeala fulgerului…”
— Pfui… făcu Milu o mutră lungă. Barcă e lada asta mare în
care stau cu toţii, nu-i greu de ghicit. Da’ de ce se află ăştia în ea?
Şi ce-i ăla oceanul?
Căci dacă te luai după poză, nu se vedea decât ceva ca un
câmp uriaş, fără fir de porumb, sau un râu, cu valuri mai mari şi
mai mici, unele înspumate, din care ţâşneau stropi de apă. Iar
prin toată această imensitate, venea chiar către ei, şi către Ned
Land fireşte, o arătare cu adevărat monstruoasă, plină de spini,
faruri şi mii de nituri, ca alea din atelierul lui Cocoşu.
— Stai, zise băiatul. Ce se-aude?
— Nimic, răspunse fata. Nu se-aude nimic. Hai să ne jucăm
mai departe.
— Ba se-aude ceva, departe, ca o păcăneală.
— Îţi păcăne ţie creierii! Îl repezi ea.
Răsfoind cartea, găsi o altă poză.
„Faceţi cunoştinţă cu Nautilus, submarinul care străbate de ani
buni întinderile de sub apă, rosti grav căpitanul Nemo…”
Îşi recăpătară anevoie respiraţia. „Întinderile de sub apă”?
„Submarinul”? Aşa ceva nu putea să fie…
Un alt sfert de ceas nu se jucară decât asta. Fata se ridica în
picioare, prefăcându-se că se clatină, între două etajere crăpate,
făcea ochii mari şi bolborosea, arătând cu degetul către orizontul
podului:
— Priveşte! Un monstru de metal se apropie de noi cu iuţeala
fulgerului, pe oceanul agitat!
Iar Milu de colo:
— Nu te teme, Ned Land! Fă cunoştinţă cu… ăăă… Nautilus,
submarinul cu care eu, căpitanul Nemo, străbat de mulţi ani…
întinderile de sub apă…
Şi tot înainte. Din nou. Şi încă o dată. De multă vreme nu se
mai jucaseră aşa de frumos!
Deodată, îşi dădură seama că soarele nu mai e pe cer, căci
suliţele de lumină nu mai străpungeau acoperişul podului.
Coborâră panicaţi pe scară şi-o porniră zoriţi spre casă. De-acum
seara nu era departe, iar seara…
— Ce de scatoalce o să luăm de la tac-tu! Se oţărî băiatul. Ne
trebuia şcoală, fi-ţi-ar şcoala a dreacu’…
La-ntoarcere se chinuiră şi mai mult. Umbrele serii făceau albia
pârâului înşelătoare, iar bălăriile parcă ridicaseră nenumărate
alte ziduri şi capcane. Dar firul de apă oglindea luna abia răsărită
şi-i călăuzea fără greş, pe o potecă de lumină, către casă. Când se
apropiaseră bine, ţinându-se de mână, vântul făcu să freamăte
pădurea de porumb de-o parte şi de alta, ca şi cum duşmanul,
după ce stătuse la pândă, s-ar fi îndemnat să-i ajungă din urmă,
să-i înşface. O luară la fugă.
Aproape de casa Inei, Milu lăsă mâna fetei, ca fript. Nu le mai
ardea lor de curent electric acum, când ştiau ce papară vine.
Dar dinăuntru răzbătea lumină şi zvon de glasuri vesele, cum
nu se mai întâmplase. Copiii se strecurară cu sfială în camera
mare din faţă. Acolo pâlpâiau nu una, ci trei lămpi, iar în jurul
mesei şedeau bunică-sa, Cocoşu şi încă un necunoscut. Văzându-
l, lui Milu îi sări inima din piept. Un om străin, care nu locuia în
satul lor!
— Ete, c-au venit şi plimbăreţii noştri, zise tatăl Inei, cam în
zeflemea, totuşi cu glas ceva mai domol, pe care nu i-l auziseră de
multe ori. Hai, găsiţi-vă şi voi un loc undeva. V-o fi foame?
Sticla cu ţuică stătea pe masă, iar ei toţi sorbeau din păhărelele
cele bune. Când bunică-sa îi zâmbi cu drag, trecându-i degetele
prin păr, Milu văzu că faţa ei s-a îmbujorat şi-i lucesc ochii.
Atunci se sculă necunoscutul şi se-apropie de copii. Era înalt
cât uşa, cu funii de muşchi sub pielea unsuroasă. Avea faţă de
om aprig.
— Băi, copii, băi… zise cu glas dogit de băutură. Vouă nu vi-e
frică, mă, de porumbi?
Băiatul simţi un miros cum nu mai întâlnise vreodată, dar pe
care parcă-l aştepta de când făcuse ochi pe lume. Trase pe nări
izul necunoscutului, copleşit, aproape să leşine. Avea ceva, un
strop din ce simţise în atelierul părăsit al lui Cocoşu, însă de-o
mie de ori mai tare, mai viu…
— Nu-ţi place cum pute, ă… băi, flaimuceo? Hohoti lunganul.
Asta-i vaselină, a mai bună din lume. Cu asta lecuieşti orice
boală. Vindecă toate rănile, şi pe-alea de porumbi, şi pe-alea de
grâu, pe toate. Şi face lucrurile să se mişte mai uşor, înţelegi?
Face lumea să se-nvârtă, să meargă…
Milu căzu în cur lângă perete şi Ina se puse lângă el, luându-l
de mână. O simţi înspăimântată, iar asta îl făcu nu ştiu cum să
prindă curaj.
— Nu-ţi fie frică, Miluţ mamă, zise şi bunică-sa, ca totdeauna.
E om bun, îl ştim demult, când mai venea pe la noi prin sat. E
Tractoristu…

2
Auzise câte ceva despre omul ăsta. Vorbe de-ale oamenilor
mari, poveşti sau amintiri. Ori doar un şir de nevoi pe care numai
Tractoristu le putea rezolva. „Nu mai am ventile să pun la
bicicletă, zicea unul de prin sat, adăugând cu năduf: şi
Tractoristu ăla nu mai vine.” Sau: „Dacă vrei musai să te duci
prin câmpie, vorbeşte cu Tractoristu. Te-o lua el, de-o mai trăi,
de-o mai veni…” Ori: „Cel mai bine repară securile şi cuţitele
Tractoristu. Are o tocilă care se-nvârte uşor, ascute de nici nu
simţi când te tai.” Tot astfel de lucruri aflase despre el.
În unele poveşti parcă era un zmeu-paraleu, în stare să
despartă, numai să fi vrut, drumuri largi prin lanurile de porumb,
numai cu-o mână. Altele ziceau că nu-i cu minţile acasă. Se
spunea că-i pierduse pe toţi ai lui într-o singură noapte, la o
năvală peste măsură a porumbilor. Se năpustiseră lujerii verzi, cu
frunze tăioase, prin pereţii casei, doar el reuşise să scape, cocoţat
pe-o maşină grozavă, care pufăia şi păcănea, lăsând fum iute,
albăstriu. Atunci se ţăcănise, văzând cum porumbul îi înşfacă
nevasta şi copiii, cum se prăvale casa, în potopul plantelor.
Milu nu credea toate bazaconiile. Mai întâi că porumbul nu
ataca aşa sălbatic. Da, ajunsese la unii până-n zidul casei, însă
nu trecuse niciodată prin pereţi. Se întâmpla ca un om mai leneş
sau poate ostenit să nu fi hăcuit plantele cu o zi înainte, cât se
cuvine. Dimineaţa îşi găsea casa aproape încercuită de lanul
foşnitor, se trezea cu ştiuleţi bătându-i în geam sau cu frunze
împungând aerul din tindă. Nimic mai mult.
„Dacă am avea de toate prin odăi, şi apă, şi mâncare, nici n-ar
mai trebui să tăiem la porumb vreodată. Aş rămâne doar eu cu
bunica în casă, pentru totdeauna.” Dar pe urmă îi părea rău, că
n-ar mai fi văzut-o pe Ina. Ar fi fost despărţiţi de un zid vegetal,
şoptind blând, însă nemilos în adâncul său.
Apoi, cu toate că auzise, nelămurit, c-ar fi prin lume tot soiul
de maşinării care păcăne şi scot fum, îi părea de necrezut ca
asemenea alcătuire să poată umbla prin lanul uriaş. Porumbul
nu-l dobori decât cu sapa şi cu securea ori, dacă-i destul de
fraged, chiar cu secera. Cum să fi arătat o minune care taie
singură la porumb? Încerca să-şi imagineze aşa ceva, dar nu
reuşea defel. Tot ce-i scornea mintea era o încrengătură de sape,
cuţite, seceri care se mişcă alandala, tăind şi despicând pe oricine
i-ar fi stat în preajmă.
Fără îndoială că Tractoristu avea un tractor. Şi tractorul ăla
mergea de colo-colo, printre lanurile de porumb sau de grâu sau
de floarea-soarelui, de la un sat la altul. Altminteri, omul n-ar fi
fost adevărat, ci doar unul născocit, un strigoi din poveştile
bunicii. Dar cum arăta tractorul, Milu n-ar fi fost în stare să
spună. Singurul motor pe care-l ştia era la joagărul de la
Primărie, pe care Cocoşu îl şi pornise în câteva rânduri. Mare
lucru nu văzuse atunci. O roată de fierăstrău care se-nvârtea iute,
putând să taie un bulumac uite-aşa de gros, şi care făcea un
zgomot grozav. Dedesubt pocnea şi zumzăia o chestie, cu roţi şi
curele de transmisie, plescăind, clătinându-se. Aşa ceva n-ar fi
putut merge niciunde.
Păi, atunci, Tractoristu ăsta era mai mult dintr-un basm. Pe-
acolo îşi făcea el veacul. Sau prin vreo carte, se gândi Milu şi-
atunci avu o străfulgerare: Tractoristu era căpitanul Nemo.
Cel care scrisese cartea trebuie să-l fi cunoscut. Cumva s-au
întâlnit, poate în alt sat, poate chiar la Piteşti, sau în alt oraş. S-
au cunoscut, au stat de vorbă, Jules Verne fumând o pipă,
Tractoristu şezând picior peste picior, cu salopeta unsuroasă,
duhnind a vaselină, sorbind ţuică tare dintr-un ţoi, una care
ardea plăcut la gingii. Ăla îşi clătina pipa aproape stinsă, arăta cu
ea în cele patru zări şi cerea să afle mai multe. Cum poate să
treacă cineva prin străfundurile oceanului verde, întreba el?
Tractoristu se gândea un minut sau două şi începea să explice.
Povestea cum îşi construise tractorul undeva, pe un deal, unde
era un atelier părăsit, ascuns într-o pădurice. „L-am făcut din cele
mai bune piese, aveam pe mână un depozit întreg. Motoare de
Ford şi de Fiat, câte şi mai câte… Am meşterit zile-n şir, fără
odihnă. Nu vream altceva decât să nimicesc tot porumbul din
lume, oceanul verde care-mi răpise ce-aveam mai scump.”
Jules Verne dădea din cap şi nota lacom toate cuvintele
tractoristului. „La sfârşit, după săptămâni de trudă şi chin, am
terminat maşina asta. I-am zis Nautilus. Ce alt nume să fi găsit
pentru un tractor cum nu s-a mai văzut pe lume? Cu lame de
pluguri am întărit bordurile, iar din fier de coasă am construit un
pinten. Nimic nu putea să se-ncontreze cu tractorul ăsta minunat
şi cu el am pornit în lume, retezând, smulgând, tăind, croind
drumuri între sate. Duceam veşti şi lucruri de trebuinţă,
îmbărbătând oamenii striviţi de verdele porumbului.”
Celălalt zâmbea, cu pipa în colţul gurii, scriind de zor poveştile
şi isprăvile grozave ale tractoristului, zugrăvit în carte, din pricini
necunoscute, drept căpitanul Nemo. Aşa trebuie să fi fost. Aşa îl
vedea Milu – jumate sălbatic, jumate erou. Un om pe care să-l
preţuieşti, dar de care era mai bine să te ţii deoparte.

— Ce faci, mă, dormi? Îl înghionti Ina.

— Nu dorm, se smuci băiatul, dă-mi pace.
— Mie mi-e teamă de omul ăsta, îi şopti ea la ureche.
— Taci, fă, că eşti proastă. Cum să-ţi fie frică de el? Se-mbăţoşă
Milu. Un tractorist n-are cum să fie om rău.
— Ce şuşotiţi acolo? Îi luă la rost Cocoşu. Ină, du-te la beci şi
mai adă o sticlă. S-a golit asta. Adă şi nişte ţoiuri, că păhărelele-s
cam mici.
Fata o zbughi, de parcă i-ar fi fost teamă ca tac-su să nu se
răzgândească, iar Milu rămase singur, cum se prelinsese rezemat
de perete, cu ochii ţintă pe Tractoristu.
În odaie mai apăruseră nişte vecini. Era unul căruia-i ziceau
Potcovaru. Asta pentru că, demult, pe vremea când era mai tânăr
şi lumea mai altfel, se ocupa cu potcovitul cailor din sat, dar şi cu
altele care se făceau din fier. Pe-atunci lumea îl lua în bâză, că
cică e cam neisprăvit, că să-şi ia şi el servici, să aibă un salariu ca
toţi oamenii, din care să-şi cumpere măcar o pâine pe zi şi-un
nădrag plus o cămaşă la câteva luni o dată. Râdea şi el de restul
lumii: „Când n-o mai fi niciun servici pe lume, ce-o să faceţi, băi,
voi, salariaţii? Tot la mine-n bătătură o să veniţi, să vă meşteresc
una-alta. Cine-o să fie mai cu moţ atunci?”
Şi, ce să vezi, până la urmă avusese dreptate. Acum toată
lumea-l preţuia şi-l băga în seamă. Îi ziceau „Potcovare, fă şi mie o
secure din fiarele astea”, sau „repară-mi şi mie secera, coasa,
cuţitul”. Căpăta pentru osteneală ba un blid de lapte, ba o roată
de brânză, ba o găină. Duminica, lumea îl chema la masă, că-i
bine să-ţi treacă un fierar pragul, de sărbătoare, să ţi se ierte
păcatele, că munceai la tăiatul porumbului şi-n zilele când ar fi
trebuit să stai, să te odihneşti.
Mai venise Sandu Pătrăulea, ăsta fusese inspector silvic şi,
uneori, făcea câte-o ispravă, pe la amiază, când porumbul, deşi
tot ar fi putut tăia rău, era moleşit. Se strecura până sus, pe
coasta dealului, printre vechile rânduri de vie. Pe-acolo, după
muchia dealului, dincolo de nişte tufe de măceş, se putea intra în
pădure. Stătea în pădure cât poftea, porumbul nu venea acolo,
printre copaci. Şi chiar şedea câte două sau trei zile, punând
capcane. Se-ntorcea cu un sac de bureţi şi cu iepuri în tolbă sau
cu câte o potârniche dolofană. Câteodată găsea fragi cât pumnul,
ori mure cât o gutuie. Mure dulci-acrişoare, după care Milu se
dădea în vânt.
După Sandu apăruse felcerul Ivancea, cu mutra lui roşie,
lucioasă, şi nelipsita trusă de prim ajutor în care ţinea acuma
doar o sticluţă cu rachiu dublu rafinat şi nişte cârpe albe făcute
sul. „Doar pentru urgenţe”, obişnuia el să spună cui îl întreba de
ce cară geanta. Urgenţe nu prea erau, aşa că, în timp, sticla de
rachiu dublu rafinat se golea încet. „Iar n-am închis-o bine”, se
plângea la unul sau altul, pe unde avea drum şi de unde ştia că
poate să se aprovizioneze. Lumea nu strâmba din nas, fiindcă
Ivancea era priceput când era vorba să fete vreo vită. În plus,
vindeca puii de găină abia ieşiţi din găoace cu leacuri născocite pe
loc: praf de tăciune amestecat cu mălai uscat.
Cu Ivancea intraseră în odaie Nelu şi Gelu Obretin, doi fraţi din
margine, care toată ziua umblau încruntaţi pentru că, spuneau,
la ei în curte răzbate porumbul cel mai rău. „Păi, la tine e parfum,
îi ziceau vreunuia care începea să se vaite că nu mai face faţă
revărsării. La noi e porumbul de două ori cât casa, taie mai rău ca
sticla spartă şi vine mai mult decât spre coastă.” Un pic de
dreptate aveau. Casa lor era aproape de luncă, cu pământ bun,
gras şi umed în spatele ogrăzii. Porumbul creştea acolo
neîngrădit, niciun nuc sau alt arbore nu umbrea locul.
Dar aveau şi-o alinare, cât de cât: găseau uneori vrejuri mari de
dovleci din coaja cărora îşi croiau pavăze şi chivăre, care-i apărau
când se-ncăierau cu porumbii. La nimeni nu creşteau dovleci aşa
de mari şi de blânzi ca la fraţii Obretin. Milu, spre exemplu, avea
parte numai de ăia mici, abia-i ajungeau la genunchi, şi-aveau
coaja atât de tare că ştirbeau securea. Iar vrejurile şi frunzele
înţepau rău şi-ţi sângerau pielea când te frecai de ele.
Apăru şi Ina cu o sticlă de plastic plină şi se duse pe partea lui
taică-su, de parcă s-ar fi ferit să n-o înşface Tractoristu. „Şi
dacă?” se întrebă Milu. Mare lucru, că doar n-ar fi mâncat-o. Era
mare până-n tavan, plin de forţă, ca un munte, dar nu semăna a
căpcăun. Ina se speria că aşa era firea ei de femeiuşcă, mai ales
de când începuseră să-i crească ţâţele. Îi făcu semn să vie lângă
el. Fata se strecură iute pe lângă masă, se-aşeză pe vine şi se
înghesui în Milu.
Oamenii mari se puseseră în jurul mesei. Vorbeau toţi o dată,
se-mbrăţişau cu nou-venitul, ciocneau ţuicile, le dădeau peste
cap şi continuau să vorbească tot felul de lucruri grozave. Dar
gălăgia era prea mare, greu putea să prindă ceva de la cap la
coadă.
— Satul vostru se ţine tare, spunea Tractoristu. Am văzut că
spre câmpie e jale…
— Şi spre Piteşti e mai bine, zicea unul din fraţi. Pe vechea
autostradă se poate…
— Unii vor să pornească rafinăria…
— Cică au găsit un depozit de motorină în pădure…
— Au găsit un ştoi…
— O pornesc când o zbura vaca…
— La Piteşti nu-i bine deloc, cum treci de Goloveni te ia
porumbul direct de pe şosea…
Ina îi dădu un ghiont.
— Milule, mi-e frică.
— Ce-ai, fă?
— Când eram eu mai mică şi tu la fel, taica a zis odată că
trebuie să vină Tractoristu ăsta, da’ n-a mai venit. Cocoşu s-a-
mbătat rău şi-o săptămână, pe unde mă prindea, mă plesnea. Şi
mă certa că nimic nu fac bine, că aia, că ailantă. Nimic şi nimeni
nu-i intra în voie. M-a făcut cu gura aia spurcată în fel şi chip.
— Păi, şi ce vină are Tractoristu?
— Nu ştiu, eu plec. Mă sui în pod. Dacă-ntreabă taica, spune-i
că m-am dus să dorm. Da’ n-o să-ntrebe. Au destulă ţuică, au şi
mâncare în bucătărie…
Fata se ridică şi se îndreptă încet spre uşă. Milu o privi cum se
furişa, străduindu-se să se facă una cu peretele. Nu-i dădea
nimeni atenţie. Tac-su se prinsese într-o discuţie cu Sandu
Pătrăulea şi, la cum dădea din mâini, greu de crezut c-ar mai fi
băgat de seamă altceva în jur. Fraţii Obretin râdeau zgomotos la
spusele tractoristului, iar Ivancea şi Potcovaru îşi făceau de lucru
cu sticla.
Îi părea rău că pleacă, ar fi vrut s-o mai ţie. Poate-i plăcuse
cum se vârâse în el. Îl moleşea de tot căldura trupului ei,
pătrunzându-i prin haine. Îi plăcea mirosul de transpiraţie, de
iarbă, de nuc. Îi sorbea vorbele când îl lămurea cu câte o chestie
pe care el n-o pricepea. Cu toate că, ştia el bine, cele mai multe le
punea de la ea. Minţea de stingea. Erau taine deprinse de femeia
crudă, să născocească, să-mbrace frumos lucrurile din jur, în
poveşti limpezi, tihnite. „Aşa-s muierile”, aflase Milu de la unul şi
de la altul.
 Mai aflase că prima femeie din lume, una Eva, turnase la
minciuni ademenindu-l pe Adam să fure mere dintr-un pom aflat
în Rai. Asta o ştia de la bunică-sa. „Pe vremea aia lumea trăia în
Rai”, îi spusese a bătrână. „Şi-n Rai creştea porumb?” întrebase
Milu. „Creştea, da’ mai mic şi mai blând şi nu tăia.” „Şi grâu?” „Şi
grâu şi floarea-soarelui şi orz şi dovleci şi sfecle. Toate creşteau în
bună pace cu Adam şi Eva. Raiul era o grădină bine îngrijită,
cuminte.” „Şi-apoi? Ce s-a petrecut?” „Nu mare lucru”, spusese
mamaie zâmbind. „Eva l-a ispitit pe Adam la furat de mere.” „Păi,
nu erau ei grădinarii? Poate meritau şi ei un măr.”
Dar, după cum spunea povestea, Adam şi Eva nu meritau
mărul ăla. Dintr-o pricină pe care bunica n-a stat s-o explice,
grădinarii n-aveau voie la toate poamele şi roadele. Şi fiindcă
gustaseră din măr, i-au gonit din Rai să-şi facă rost în lume prin
trudă şi suferinţă. Să dea la seceră, la sapă…
— Miluţ, la ce te uiţi, mamă? Îl întrebă bătrâna. Hai acasă, că-i
târziu.
— Mai stau, bunico!
— Şi Ina a plecat. Şi mie mi-e somn. La ce să mai stai, oamenii
au de vorbit.
— Mai lasă-l, Lisandro, se băgă Tractoristu. Văz că-i băiat
cuminte. Eşti cuminte, băi, muceo? O asculţi pe mă-ta mare?
Milu dădu din cap că da. Obrajii îi ardeau, de ciudă că-i zisese
mucea. Auzise cuvinte şi sudălmi mai aspre de la Cocoşu, da’ cine
era ăsta, să-i vorbească aşa urât?
— Iote la el ce s-a-mbufnat! Rânji Tractoristu. Ruşinos nepot ai,
Lisandră… hăhăhă…
— E, nu-i chiar aşa, îi luă mă-sa mare apărarea. E harnic şi m-
ajută şi-i curajos la porumbi.
El strânse pumnii. Nu-i era deloc frică de bărbat, dar simţea
pentru el un amestec de sfiiciune şi nesufereală. De-ar fi fost mai
mare poate l-ar fi pus la punct din câteva cuvinte. Şi-acum i-ar fi
zis ceva să-l usture, dar vorbele pe care le ştia nu se cădea să le
spună. „Oi fi eu copil”, se gândi, „da’ nu mucea”.
Însă râsul tractoristului îl îndârji mai tare şi se trezi vorbind:
— Ce faci mata cu tractorul o dată pe an fac eu mai bine cu
sapa. Şi-n fiecare zi!
Se făcu linişte în odaie. Câteva clipe nu se mai auzi decât
bâzâitul unei muşte care se rotea bezmetică de colo-colo.
— Aşa te vreau, băiete! Izbucni Tractoristu şi hohoti iar, cu
capul pe spate.
Lui Milu îi păru deodată că omul râde la cerul întunecat, care
acoperă lumea, mult deasupra tavanului, mult deasupra satului
sufocat între pereţii vegetali, deasupra lanurilor, a munţilor şi
lumii întregi. Şi chiar mult deasupra Raiului.
Râdeau toţi. Ivancea şi Cocoşu, fraţii Obretin şi bunică-sa, iar
asta îl mai linişti. Nu râdeau de el ca de-un mucea-flaimucea, ca
de-un ţâşti-băşti, ci râdeau ca de-un copil care tocmai zisese ceva
grozav la anii lui, unul de care şi oamenii mari se minunau. Se
simţi un pic mândru, cu toate că n-avea habar ce putuse fi aşa de
hazliu în vorbele lui. Dar dacă oamenii mari râdeau cu atâta
poftă, vor fi avut, fireşte, pricina lor. Aşa că prinse şi el o urmă de
zâmbet, doar un surâs, că nu se cădea să hăhăie cot la cot cu
dânşii.
Fără să-şi dea seama cum, nesufereala pentru Tractoristu
prinse să se topească pe podea. Lunganul începea să-i fie
simpatic, aşa, cu salopeta puţind a vaselină, pătată şi roasă pe la
coate şi prin genunchi, cu mânecile zdrenţuite, plină de jeg. Şi
faţa lui parcă era acum ceva mai luminoasă. Ochii nu-i mai
păreau sălbatici, nu mai scăpărau pieziş, ca ai unui viezure.
Tractoristu îi întinse o cazma cu încheieturi zdravene, în stare
să fărâme un bolovan de glod uscat, ca pe nimica.
— Hai să batem palma, zise. Poate-o să te iau ucenic.
Milu dădu mâna hotărât, cu deştele răşchirate, de parcă ar fi
vrut să-i arate celuilalt cât e de voinic. Îi plăcu strânsoarea
bărbătească, zdravănă. Neprefăcută.
— Miluţ, spuse bunică-sa, nu mai sta mult, că ne sculăm
devreme. Poate săpăm mai mult mâine, s-avem şi noi după aia o
duminică aşa, ca oamenii. Şi să nu-i superi pe dânşii.

— Cocoşule, zise Tractoristu ceva mai târziu, îl faci pe brotacul

ăsta ginere? Hai, că peste doi-trei ani ţi-o… fură pe Ina. Hăhăhă…
Vorbeau vrute şi nevrute, glume mai groase ori mai subţiri, pe
unele Milu le pricepea şi râdea, dar mai cu băgare de seamă, cum
se cade unui băiat bine-crescut, care a rămas musafir printre
străini, singur. Pe altele nu le-nţelegea şi-atunci se făcea că se
uită la macaturile de pe pereţi şi grinzile din tavan.
Dar când venea vorba de lumea din afara satului, ciulea
urechile.
— Eu am răzbit la Goloveni acu’ mai bine de trei luni, făcu
Sandu. E drept, m-am dus prin pădure, că ştiu potecile, şi-am
coborât în oraş pe la cimitirul vechi, pe unde porumbul n-a ajuns.
De-ntors m-am întors pe şosea. În oraş încă e bine, ţimentul
rezistă, da’ mai sunt doar o mână de oameni, şi ăia obosiţi şi
disperaţi. Am auzit o poveste, că un grup de vreo cincizeci,
oameni şi femei, a-ncercat să pornească spre Piteşti. Aveau şi
copii cu ei. Nimeni nu ştia dacă au reuşit. Unii ziceau că da, se
poate trece, alţii că nu se mai poate, că şoseaua e tăiată între
dealuri de-un zid de porumb şi de grâu. Şi că i-ar fi halit de vii.
— Acum trei luni încă eram la Piteşti, spuse Tractoristu. N-am
auzit nimic de un grup aşa de mare, care să fi venit de la
Goloveni. Fie au fost prea puţini ăia de-au răzbit şi de-aia nu s-a
dus vestea prin oraş, fie… n-a reuşit nimeni. Fiindcă şoseaua e
sigur ruptă între dealuri. Pe-acolo am venit eu şi ştiu.
— Înseamnă c-ai trecut prin Goloveni, după aia? Întrebă Gelu
Obretin.
— Nu, am ocolit pe la Dascov, pe la fosta staţie SMT, că nu mai
aveam motorină.
— Şi noi stăm prost cu motorina, schimbă vorba Cocoşu. Mai
am doar un bidon de douăzeci. Cât să mai dau drumul la joagăr
la toamnă…
Chipurile se posomorâră. Şi-aduseseră aminte că, până la
urmă, tot o să vină toamna şi după ea iarna. Adică viscol, ger,
porumbul îndesit, mai tare decât cremenea. În ultima iarnă,
Cocoşu făcuse un drum până la pădure cu nişte batoane de
dinamită, cine ştie pe unde le-o fi găsit. Porumbul nu creştea
iarna, dar nici nu murea. Se-ntărea ca fierul şi ca piatra, frunzele
de pe tulpini încremeneau ca nişte săbii îndreptate în toate
direcţiile şi făceau hăţişuri de netrecut. Răzbiseră cu lemnele de
la pădure, dar peste vară porumbul şi dovlecii recuceriseră
drumul, ba intraseră şi prin via veche pe-o postaţă zdravănă de
pământ, aşa că era din ce în ce mai greu acum de ajuns la copaci.
Sandu ştia asta cât se poate de bine.
— Motorină îţi mai las eu, că am două canistre de cincizeci, pe
una o las aici, ailantă o duc în sud, la Zăvoieni.
— Treci prin Julniţa? Întrebă felcerul Ivancea.
— Trec.
— Îl ştii pe unul, Mitică Brezoi?
— Îl ştiu.
— Mi-a fost coleg la Şcoala Sanitară. El are grijă de spitalul de
la şosea. Spune-i că nu mai am feşe, nu mai am nici antibiotice.
Doar nişte paracetamoale vechi. Şi nici spirt. La nevoie, folosesc
rachiu dublu rafinat, dar şi ăsta e pe sponci. Poate-ţi dă ceva
pentru mine, când o fi să te-ntorci.
— Nu ştiu când o să mă-ntorc, răspunse Tractoristu. De la
Zăvoieni o să cobor tot în sud, trec pe la depozitul din Găiliţa şi de
acolo… spre Ditu şi spre Dunăre.
— Te-ncumeţi cam departe.
— O să-mi ia cam o lună sau mai puţin, dacă lucrurile merg
bine. Da’ trebuie să merg spre sud. Umblă un zvon, că prin lunca
Dunării au reuşit să dea înapoi valul de porumb. Aşa umblă
vorba, zic şi eu ce-am auzit…
Oamenii mormăiră neîncrezători.
— Veşti de-astea am aflat şi noi. Şi nu de azi, de ieri, ci de-o
bucată bună de vreme. Dacă erau adevărate se schimba ceva, nu
crezi?
Tractoristu dădu şi el din cap, împotrivindu-se.
— La Piteşti am ascultat cu urechile mele, la un radio. Cică e
un laborator pe malul Dunării, dincolo de Ditu. Am prins nişte
transmisiuni de la ei. C-ar fi în legătură cu alte centre de-astea,
risipite prin lume. Ce s-o mai lungesc, am înţeles de la un inginer
din Piteşti că oamenii ăia lucrează la o otravă, sau vreun vermorel,
cu care să scape lumea. Aşa că trebuie să ajung acolo, să verific
dacă-i adevărat. Şi, dacă-i adevărat, să-i ajut la răspândirea la ce-
or face ei acolo.
Milu asculta şi se minuna. Un vermorel… O otravă… Undeva în
sud, într-un loc depărtat – la fel de depărtat ca Luna, se aflau alţii
care, uite, se luptau cu bălăriile. Născoceau otrăvuri, cum şi
oamenii din satul lui încercaseră deseori. Vărsaseră pe pământ
motorină, saramură, leşie, orice-ar fi putut să facă stricăciune
verdelui. Însă curând îşi pierduseră orice nădejde. Porumbul,
grâul, toate creşteau nepăsătoare la soluţiile şi prafurile
împrăştiate. Poate erau şi altele, mai rele, îşi spuse Milu. Unele
care să ardă pe dedesubt, să cureţe pământul de viaţă. Dar
atunci, n-ar fi fost şi oamenii în primejdie? Dacă ar fi omorât
pământul de tot şi plantele de pe el, ce-ar mai fi mâncat vaca?
Dar păsările? Din ce-ar mai fi făcut mămăliga dulce şi aurie pe
care-o mânca dimineaţa şi seara, cu lapte şi brânză?
Cumva, de undeva, trebuia să vie o pace. În fiecare zi, oamenii
împingeau zidul câţiva metri înapoi, câteodată mai puţin, alteori
mai mult, dacă oboseau mai repede, ori dacă porumbul
îmbătrânea mai iute. Că, se ştie, doar porumbul crud poate fi
doborât lesne. Cu cât e mai bătrân, cu-atât îl retezi mai greu. Iar
dacă-i vechi de-o lună e mai tare ca fierul sapelor şi frunzele de pe
lujeri te pot ucide când nu eşti atent. Frunzele bătrâne te pot
omorî chiar şi dacă stai nemişcat în preajma lor. Porumbul te
simte şi se-ntoarce spre tine, încet, te caută, te-agaţă, te taie fără
milă. La fel grâul. Şi dovlecii. Cu cât sunt mai bătrâne toate, cu-
atât se-arată mai rele. Alea tinere sunt blânde, le culegi şi le
mănânci. O pace destul de cinstită, până la urmă…
Poate otrava de care pomenise Tractoristu nu era una care să
omoare, ci doar să-i cuminţească pe ucigaşii lanurilor. Ca ţuica
pentru unii. Uite la Ivancea, când nu bea era mereu încruntat.
Cum gusta ceva, i se lumina faţa. Pe de altă parte, uite la Cocoşu.
Când nu bea, era potolit. Cum se-mbăta, sărea la harţă cu toată
lumea. E drept, nu mereu, doar când şi-amintea de lucrurile de
demult. Ciudată e şi beţia asta, îşi zise Milu, cum lucrează la
oameni. Pe unii îi întărâtă, pe alţii îi cuminţeşte, după firea
fiecăruia. Dar, în cele din urmă, pe toţi îi adoarme. Asta e.
Trebuia să fie, aşa, ca o ţuică tare, să ardă, să topească furia
plantelor. Ceva care să le îmblânzească.
Şi altă chestie. Cum poţi îmbuna un lujer de porumb? Îi dai să
bea şi stai de vorbă cu el? Îi promiţi că n-o să-l mai tai? Îl sapi,
dar mai cu grijă, doar ca să-i omori bălăriile care l-au năpădit şi
astfel el să te lase în pace, ba chiar să-ţi fie prieten apoi? Poţi să
te-mprieteneşti cu un porumb, cu un grâu sau un dovleac?
Afurisită treabă…
— Milule, îl trezi din gânduri Cocoşu. Unde-i Ina?
— A zis că-i e somn şi s-a dus să se culce.
Tatăl fetei îi arătă sticla de jumate, acum aproape goală.
— Te descurci să te duci până în beci? Să aduci alta?
— Da, nene, mă descurc.
— Da’ să ai grijă, când cobori ţii peretele din stânga. Mergi cinci
paşi şi dai de raftul cu sticle, pe stânga… Ia o lumânare, să vezi
pe unde umbli, da’ vezi să nu te-mpiedici prin beci, să dai foc la
casă.
Ieşi din odaie, cu lumânarea aprinsă şi palma căuş în jurul
flăcării, să n-o stângă vreo adiere. Căuta să nu privească drept în
lumină, să nu se lase orbit. Dincolo de tindă ghicea poteca şi,
abia-abia, sub lumina unei jumătăţi de Lună, se întrezăreau
poarta şi gardul. După ele, şoseaua care trecea prin mijlocul
satului. Dincolo de şosea, puţin mai într-o parte, casa lui. Vedea
strălucirea slabă a acoperişului de tablă şi, ceva mai departe,
după casă, conturul întunecat şi neregulat al lanului de porumb.

I se părea că aude, ori poate chiar auzea, oftatul plantelor.

Şoapte, multe şoapte. Era un murmur slab, cumva foşnet, cumva
plescăit. Parcă gemea şi pământul din care creştea porumbul
însoţit de restul plantelor. Ceva, ca un fior, cum se-ncreţeşte
pielea pe răcoare, un fierăstrău tocit care se freacă de-o tulpină
putredă. Ca şi cum un greiere uriaş îşi înfigea zimţii picioarelor în
pântecul moale. Suna a disperare, de neînţeles. Poate doar
plantele gemeau şi foşneau şi clefăiau în creşterea lor, că doar ele
erau vii. Iar pământul rămânea mut, piatră moartă.
Ascultase de multe ori, noaptea, zgomotul ăsta. Un sunet slab,
dar greu şi dens, care pătrundea prin orice. Degeaba-şi punea
perna peste urechi, degeaba-şi trăgea plapuma peste cap. Sunetul
se strecura peste tot, imposibil de oprit, trecea prin puful pernei,
trecea prin ţesătura plapumei, intra prin deştele înfipte-n urechi,
gâdila nesuferit timpanul, cobora prin oase şi se-aduna în cuşca
pieptului unde se-ntărea şi pornea mai departe; îi ieşea din trup,
se lipea de pereţii casei, dincolo de ei, urca spre acoperişul de
tablă şi făcea să cânte catargul antenei. Cânta antena, un vaier
abia auzit, dar cu atât mai înfricoşător pentru că era un sunet
căruia nu-i păsa de nimeni şi de nimic.
Nu era unul care să-l smulgă din somn, dar dacă peste noapte
se trezea cu vreo nevoie, greu mai reuşea apoi să adoarmă,
pândind sunetul, care părea că vine nu numai de la capătul
lumii, dar şi de la capătul vremurilor, poate chiar de la sfârşitul
lor.
Ridică ochii, acolo unde jumătatea de Lună privea nesimţitoare
la pământul de sub ea. Ar fi vrut chiar atunci să fugă de acolo,
să-i lase-n legea lor pe toţi, să se ducă în cer, pe vreo stea, unde
vaierul n-avea cum să ajungă. Imediat se gândi la mă-sa mare şi
la Ina. Le-ar fi luat cu el, dar oare ele ar fi vrut să-l însoţească?
Odată, când era mai mic şi mai prost, o-ntrebase pe bunică-sa
de ce nu pleacă de-acolo. „Păi… eu ştiu? Poate singură aş reuşi să
trec prin porumb”, îi răspunsese mă-sa mare. „Da’ ce mă fac cu
tine? Că eşti mic şi prost şi te taie porumbul sau te puşcă grâul,
ori floarea-soarelui, sau te-nhaţă vrejurile de dovleci şi cârceii
viţelor.” Adăugase zâmbind: „Dacă te las aici, de capul tău, şi plec
singură? E? Ce zici?” El o cam sfeclise: „Mamaie, să nu mă laşi,
că nici eu n-o să te las pe matale cân’ oi fi mare.” Ea chicotise şi el
ştiuse c-a glumit şi nicio clipă nu se gândise să-l părăsească.
Fusese doar o vorbă, să-l necăjească.
Aşa că, în timp, îi cam ieşise din minte gândul c-ar putea pleca
undeva. Fiindcă, îi spuseseră, nici n-avea unde. Poate reuşea să
ajungă în alt sat. Dar şi-acolo lumea ar fi arătat la fel ca satul lor:
o mână de case, mai multe ori mai puţine, oameni care se bat cu
urgia verde, că-i porumb sau grâu sau altceva, depinde de loc.
Apoi alt sat. Drumuri sparte, rupte, năpădite de plante, de bălării,
dealuri cu resturi de pădure. Şi, între sate, tăind poteci
vremelnice, câte-un tractorist inimos, fără teamă de lanuri,
ducându-i dintr-un loc în altul pe puţinii oameni care se mai
încumetau să colinde, ori cărând lucruri de care aveau nevoie
sătenii: motorină, pietre de polizor, cuţite, seceri, sape, uneori
făină, zahăr sau ulei.
Asta era lumea pe care-o ştia, lumea de care auzise. N-avea în
ea niciun loc de scăpare, niciun adăpost în calea sunetului.
Pretutindeni, noaptea ar fi auzit sunetul. Da’ uite, îşi spuse când
cobora din tindă, îndreptându-se poticnit către gura beciului,
Tractoristu tocmai zisese că undeva, departe, nişte oameni lucrau
la un leac, să scape lumea. Poate, până la urmă, merita să plece.
Fireşte, singur n-ar fi reuşit. Şi dacă, se lumină deodată, dacă ăla
ar avea nevoie de-un ajutor? Cum zisese? Că-l ia ucenic. Adică o
să-l înveţe să conducă tractorul. O să se poată plimba prin lume
fără grijă, ducând de colo-colo oameni şi lucruri de folos pentru
cei în nevoie.
Gândul ăsta îl cuprinse ca o căldură mare. Îl dosi undeva în
minte, să se desfete cu el mai târziu. Acum trebuia să coboare în
beci, să ia o sticlă, iar după aia să caşte gura, în linişte, la ce
sporovăiau oamenii mari. Că n-avea prea des ocazia asta. Putea
afla lucruri minunate de la Tractoristu, lucruri nemaiauzite,
lucruri pe care oamenii fie nu le ştiau, fie nu socoteau nimerit să
le împărtăşească şi cu el. Păi, îşi zise, ce să-i spună? Băi, Milule,
până spre Dunăre mai sunt douăj’ de sate pline de oameni, la
Dunăre e un laborator experimental unde lucrează nişte ingineri
care fac o chestie cu care-o să supună porumbul şi grâul şi
fasolea şi restul. Ce zici, băi, Milule, de asta? Grozav, ă? Milu
zâmbi ciudos. Pentru oamenii mari, tot mucea rămânea.
 Deschise chepengul beciului şi puse lumânarea pe marginea de
piatră a intrării. Era destulă lumină cât să vadă primele trepte.
Începu să coboare, cu grijă, pipăind, căutând cu vârful piciorului
treapta următoare. Când ajunse cu capul în dreptul marginii, luă
cu sine lumina. Mai avea câteva trepte până la podea. Le-ar fi
sărit, dar se gândi c-ar fi putut scăpa lumânarea. Nu că i-ar fi fost
frică de întuneric. Îi era să nu dea foc sau să bâjbâie prin beznă şi
să fărâme ceva. N-ar fi scăpat fără chelfăneala lui Cocoşu dacă i-
ar fi spart vreun lucru preţios dosit pe-acolo. În atelier văzuse
cam despre ce era vorba, dar în beciul omului nu coborâse
niciodată. Încet, cu atenţie, trecu şi de ultima treaptă.
Podeaua era din piatră sau, judecând după formele regulate,
din cărămizi vechi, rotunjite şi lipite între ele cu ţiment ori ceva
asemănător. Beciul părea mare, cât casa de întins, înalt şi boltit,
iar pe mijloc avea stâlpi de piatră sau din cărămizile alea. Pereţii
erau la fel ca stâlpii şi podeaua. Toată încăperea arăta foarte
veche. Dar şi casa Inei era veche, aşa că totul avea noimă. Ina îi
spusese că în urmă cu o sută de ani sau o mie, casa aia fusese un
conac boieresc. „Şi ce erau boierii?” întrebase el. „Nişte oameni
care stăpâneau pământul şi aveau slugi multe.” „Şi ce, Cocoşu a
fost boier?”, „Nu, n-a fost boier.” Nu se pricepuse să-i explice mai
mult, nu ştiuse sau n-avusese chef să-i spună. Aşa se-ntâmpla
mereu, când o prindea cu fofârlica, îi pierea imediat pofta să
născocească vreo minciună din alea, de-ale ei, care-l ameţeau de
cap.
Cum coborî, dădu roată cu privirea. Zări poliţele cu sticle pe
zidul din stânga. Dar mai văzu, pe dreapta, un grilaj metalic şi-o
poartă cu zăvor. De zăvor atârna un lanţ cu lacăt. Se apropie să
vadă mai bine. Lanţul era pus doar de formă, iar lacătul era
desfăcut. Aici îşi ţine Cocoşu secretele, se gândi Milu şi inima îi
zvâcni în piept. Să-şi vadă de treabă? Să arunce măcar o privire?
Se hotărî iute. Altă ocazie n-ar mai fi avut curând.
Întâi încercă să vadă prin zăbrelele grilajului. Mare lucru nu se
zărea, doar mobile întunecate, în lungul pereţilor, parcă mese. Şi
pe ele… ceva ca nişte trupuri nemişcate, umflate. Cât pe ce să
scape lumânarea. Miji ochii, dar asta nu-l ajută cu nimic. Atunci
trase încet de zăvor şi poarta alunecă uşor, ca unsă, fără să
scârţâie. Se apropie de perete, cu inima cât un purice. Văzu într-
adevăr o masă lungă. Doar că trupurile care-l speriaseră erau
nişte saci dolofani, bine legaţi la gură, de care atârnau etichete
mari, de carton galben, ori foarte vechi.
— Ze-a… M-a… Hi-b-r-i… 10–5… Lo-tî, Lot… trei de A, buchisi
Milu.
Pipăi sacul. Prin pânza tare se simţeau grăunţe, porumb, după
cât îşi dădea seama, însă la fel putea să fie şi-o fasole cu bob mai
mic. Dar erau grăunţe, degetele nu-l înşelau, că de mic
dezghiocase la coceni, el şi a bătrână. Ce putea să fie „Zea”?
Controlă alt sac. La fel, „Zea” şi încă un cuvânt, „Ma…”, urma o
literă pe care n-o mai văzuse, „Hibrid 11–5, Lot AAB”. Şi tot aşa la
următorul. Sacii erau la fel de plini, dar cifrele şi unele litere
difereau. Ce-nsemnau etichetele astea?
Carevasăzică, se mai linişti Milu, Cocoşu ţine saci cu seminţe în
beci. Mare scofală… Şi bunică-sa avea în casă o găleată cu boabe
de porumb pe care le măcina în piuă, să facă mălai din ele. Dar ei
ţineau porumbul în căldarea de tablă, acoperită cu capac, fiindcă,
dacă nu erau zdrobite repede, după numai câteva zile, boabele
începeau să se umfle şi să sară din găleată, şi să se târască pe
duşumele cu mustăţile mici şi albicioase care se iţeau din ele. Şi,
cel mai rău, se piteau în ungherele cele mai întunecate. La fel şi
grâul. Se-ntâmplase să găsească grăunţe rătăcite prin nădragi. Îl
ciupiseră de cur cu ţepii lor mici, dar ascuţiţi. Aici, în beci,
Cocoşu ţinea saci întregi de seminţe. Însă astea păreau să
doarmă…
I se năzări că aude paşi sus, prin bătătură. Se trase iute, puse
la loc zăvorul şi lanţul, cum le găsise, şi se duse la poliţele din
stânga. Pe-un raft văzu câteva sticle de plastic, unele mai mici,
altele mai mari, toate pline. O luă pe cea mai mare şi se repezi pe
trepte, urcând chinuit scara abruptă, atent să nu scape nici
sticla, nici lumânarea.
În curte, ţipenie. Puse lumânarea şi sticla pe marginea
chepengului, apoi închise capacul de lemn. Acum se liniştise de-a
binelea. Dar când dădu să se-ndrepte spre tindă, auzi mişcare la
gardul din spate. O sută de gânduri îi trecură prin cap şi cel mai
înfricoşător era că porumbul venea peste el. Năvălea pentru
ultima oară de data asta, sălbatic, nemilos, să-i stârpească pe toţi
oamenii, să nu mai rămână nicio urmă, nicio amintire despre ei în
lumea asta, ca şi cum niciodată n-ar fi existat asemenea făpturi
neputincioase pe faţa pământului. Mai că nu se scăpă în nădragi
când văzu matahala neagră. Arătarea mare cât nucul se desprinse
din gard şi cu paşi rari, apăsaţi, venea spre el să-l sfâşie.
— Ce-ai înlemnit, mă, aşa? Îi zise Tractoristu. Ai luat sticla?
Da, vru el să spună, dar avea gâtul încleştat. Abia putu să
hârâie.
— Ce zici? Spuse bărbatul. Ai adus ţuica, bravo… Am ieşit să
văz de ce nu mai vii, da’ m-a tăiat pişarea…
Începu să râdă.
— Să nu-mi zici c-ai făcut pe tine… hăhăhă…
Lui Milu îi venea să urle de furie, de uşurare, de umilinţă şi alte
o mie de pricini.
— Chiar te-ai speriat… hăhăhă…
— Ba nu, i-o întoarse Milu. Uite că n-am scăpat lumânarea şi
nici nu-mi tremură mâna şi nici sticla n-am scăpat-o.
— ’ai, lasă, zise Tractoristu. Şi eu mă căcam pe mine, dacă
eram în locul tău. Hai să mergem, că se lasă răcoare. Nu ţi-e
somn?
— Nu mi-e.
— Mă-ta mare zicea că trebe să te scoli devreme mâine, să tai la
porumb.
— Am vreme.
Tractoristu se-apropie şi-i luă sticla. Degetele lui zăboviră o
clipă pe mâna copilului.
— Ia desfă palmele.
Milu îi arătă întâi stânga, apoi dreapta. Avea palmele ca de
obicei: bătucite, aspre, cu tăieturi mai vechi şi mai noi, pătate de
verde, crăpate pe alocuri.
— Dă şi lumânarea şi treci înăuntru, îl împinse Tractoristu.
Se supuse fără să comenteze, chiar bucuros că nu-l gonise la el
acasă. În cameră era cald, mirosea a ţuică şi a fum. Omul îi făcu
semn să se-aşeze la masă şi se înghesui între el şi Ivancea.
— Voi aţi văzut ce mâini are copilul ăsta? Le zise celorlalţi. Ia
arată-le şi lor.
Milu se ruşină. Ce se tot lega de mâinile lui? Doar aşa le aveau
toţi. Aspre, crăpate, murdare.
— De când ai petele astea verzi în palme? Întrebă Ivancea.
Milu nu ştiu să zică.
— Păi… mereu au fost aşa.
Bărbaţii se priviră între ei. Ce era aşa nemaivăzut la nişte
mizerii? Ce, Ina n-avea la fel? Parcă nu. Dar Ina nu săpa şi nu
tăia la porumb. Bunică-sa? Şi ea avea pete verzi, băgase asta de
seamă mai demult. Se uită la Ivancea, însă ăla ţinea palmele pe
masă.
— Da’ ce-i cu mâinile mele? Întrebă Milu. Ce-are că-s pătate? E
de la porumb, că sare zeama din el când îl tai şi stropeşte şi mă
şterg cu mâna.
— N-au nimic mâinile. Şi noi le-avem pătate, spuse unul din
fraţii Obretin, arătându-i palmele sale. Aşa-i, e de la porumb, că
sare din el. Doar că sunt crăpate rău, păcat de copil să aibă
asemenea mânuţe.
Tractoristu se aplecă sub masă şi ridică o geantă de piele
neagră, una mare, cum Milu nu mai văzuse. În gentoiul ăla avea
tot felul de scule, de cârpe şi sticluţe, plus o mulţime de cutii.
Puse pe masă una rotundă, cu capac înfiletat.
— Vaselină parfumată, le explică celorlalţi. Am găsit la
marginea Piteştiului o farmacie veche, năpădită de bălării. Ia să
vedem, flăcăule. Hai să ne ocupăm de mâinile tale.
Îi unse palmele cu vaselina aia moale, plăcut parfumată. Parcă
miroasea a ceva gingaş, o mireasmă cum nu mai simţise vreodată.
Era ca primăvara, când înfloreau prima oară pomii.
— E cu aromă de trandafiri, îi spuse Tractoristu, văzându-l
cum se minunează. Trandafirii-s nişte flori cu miros plăcut,
nişte… ca nişte tulpini cu spini, da’ cu flori frumoase.
Milu nu înţelese cum vine treaba cu florile. Dacă au spini,
înseamnă că sunt rele. Se-nfioră doar gândindu-se cum puteau să
se repeadă trandafirii cu ţepii lor. Îşi închipui lujerul gros cât
braţul tractoristului, cu nişte cuie ascuţite, o tulpină mlădioasă,
dornică să omoare. Şi-n vârf floarea uriaşă, cu petale tăioase ca
lama cuţitului abia dat pe tocilă. Îşi trase mâna. Alifia, vaselina
aia parfumată, i se părea acum periculoasă.
— Stai cuminte, c-o să-ţi facă bine.
Avea dreptate. Deja îşi simţea pielea moale şi nici nu-l mai
usturau palmele. Îşi lăsă mâinile frământate de degetele
butucănoase, dar pricepute, ale omului. Ştie mai bine ca mine
lucrurile astea, se gândi Milu. A călătorit peste tot prin lume, a
văzut tot ce se poate vedea, a-nfruntat cele mai mari primejdii şi
se luptă mereu cu ele, mergând din sat în sat, ba chiar se riscă pe
unde nimenea altcineva nu se-ncumetă să meargă. E minunat să
fii tractorist. Lumea te iubeşte, te admiră, unde te duci ţi se-
aşterne masa, fetele şi femeile ţi-aruncă ocheade şi vorbesc
frumos cu tine, eşti îmbiat cu ţuică…
 Milu strâmbă din nas, că nu-i plăcea tăria, ardea limba şi
gingiile, plus că avea gust aspru, de cocleală amestecată cu
tăciune. În fine, cel mai frumos lucru pentru un tractorist e că n-
are grija zilei de mâine, nu se gândeşte la cât de mult porumb sau
grâu, orice altceva, trebuie să taie.
— Îmi place mai mult cum miroase vaselina de motor, spuse
Milu.
— Păi, dacă pofteşti la parfum de motor, mâine te pun să umbli
prin măruntaiele tractorului. Acuma gata, fugi acasă. Noi mai
avem de vorbit lucruri de oameni mari.
Păi, da. Se poartă frumos cu tine, îţi vorbesc ca unuia de-al lor,
dar până la urmă fac ce fac şi tot dau cu mucii-n fasole… Mai
mult fără voie, uşuit cu blândeţe, Milu ieşi din odaie. Oricum,
începuse să-l ajungă oboseala. Peste toate astea, gândul că mâine
va umbla prin motor, cum îi spusese Tractoristu, îl făcea deja să
viseze.
Trecu iute şoseaua. Şuierul stins al plantelor se-auzea un pic
mai tare, dar lui nici că-i păsa. Pentru că-n satul lor poposise un
tractor mânat de un om cum nu se mai pomenise. Aerul rece de-
afară mirosea nelămurit a fum, semn că undeva, într-o ogradă,
cineva dăduse foc strujenilor tăiaţi în ajun. Auzi în depărtare,
spre deal, o bufniţă. Un ţipăt de jivină fără nume îi răspunse.
Degeaba ne-atacă, îşi zise Milu. Oamenii sunt mai tari ca
porumbii şi toate celelalte. Şi le dovedim până la urmă. Le
omorâm pe toate, ţinem numai pomii. Pomii şi pădurile. Iarba
pentru vacă. Bine, fie, nişte porumb pentru vite şi pentru păsări,
dar îngrădit, în cuşti de fier şi de sticlă, înfrânt.
Când intră în curte la ei, se gândi iar la Cocoşu şi la sacii ăia
plini cu grăunţe. O fi dosit acolo seminţele porumbului şi grâului
şi florii-soarelui care-or să trăiască în pace cu oamenii? Într-o zi
tot o să afle. Era încredinţat că, odată şi odată, lanul o să fie
strunit. Cum zice gura lumii c-a fost odată, demult.
Se strecură tiptil în odaie, cu grijă, să n-o trezească pe bunică-
sa. Schimbă hainele de peste zi cu nişte pijamale rămase de la ta-
su şi se băgă în pat, sub plapumă. Închise ochii mulţumit. Ce
bine-i să te ia somnul zâmbind… Mâine o să vadă pentru prima
dată cum arată un tractor. Cu roţi mari, trebuie să aibă roţi mari,
cu obezile din fier. Un motor cu alte roţi şi curele, şi multe fiare de
diferite forme. Nişte hăţuri sau ceva, ca să-l cârmească. Cum au
căruţele. Şi, adormind, îl visă apoi mai departe…
 Tractorul avea roţi de lemn uriaşe, cât casa de mari, ghintuite
şi cu obezile din fier greu. Motorul era alcătuit din lanţuri de
fântână, înfăşurate pe sumedenie de scripeţi şi de lanţurile astea
trăgeau nişte oameni voinici, pe care nu-i cunoştea, dar despre
care ştia bine că fac parte din echipajul Tractorului Nautilus.
Lanţurile se mişcau apoi printre scripeţi şi urneau roţile cele
mari.
În partea din faţă, avea un scut de lemn, cu lame de plug
înfipte ca nişte dinţi, care-i dădeau un aer fioros, de monstru
înfometat de verdeaţă. Deasupra scutului, era o capră acoperită
cu nişte macaturi. Hăţurile, meşterite din curele late de piele,
erau legate cumva de roţile din faţă, să le dea direcţia de
înaintare.
La spatele caprei, deasupra motorului, se vedeau cumpene de
fântână, fixate pe bulumaci, cu greutăţi de fier la capătul din
afara tractorului şi funii groase la celălalt capăt. Funiile coborau
în măruntaiele motorului, unde echipajul trudea şi dădea viteză
maximă. Cumpenele se mişcau în sus şi-n jos, ajutând la
învârtirea roţilor şi scripeţilor din motor. Un om mititel trecea pe
deasupra, pe o punte de scândură, cu o găleată de vaselină,
ungând scripeţii şi lanţurile.
Sus pe capră şedea el, Milu, şi chiuia şi gonea prin lanul de
porumb. Pe părţi, tractorul avea lame de coasă şi seceri care tăiau
fără încetare lujerii, laolaltă cu toate celelalte plante de care ştia
el. Nimic nu rezista. În spatele său veneau Cocoşu, mă-sa mare şi
Ina. Împingeau un căruţ pe care se aflau sacii cu zea şi din saci
scoteau pumni de seminţe de toate culorile: galbene, verzi,
albastre, roşii, negre, albe, seminţe pe care le azvârleau peste
pământul curăţat de Tractorul Nautilus. Când le-azvârleau în aer,
se făcea ca un curcubeu după ploaie. Pe dată răsăreau alte
plante, care le omorau pe cele rele, lărgind poteca. Şi tot aşa,
chiuind, conducând tractorul, dând ordine echipajului să meargă
mai iute ori mai încet, după cum cerea situaţia, scrutând
duşmanul în stânga şi-n dreapta, Milu salva lumea.

3
Îl trezi bunică-sa.
— Scoală iute!
Sări din pat, buimac. Abia se lumina de ziuă, mai mult ghicea
decât vedea lucrurile prin casă. Undeva, departe, dinspre biserica
veche, se-auzea toaca bătută de vreun om. Şi clopotul era tras de
cineva. Răzbăteau dinspre şosea sumedenie de ţipete, vorbe
repezite, glasuri care rosteau îndemnuri şi încurajări. Dar cel mai
grozav lucru, peste toată hărmălaia, peste sunetul toacei, peste
dangătul clopotului, peste gălăgia oamenilor de pe drum se-
adăuga un zgomot nou, nemaiîntâlnit. Ba nu… parcă-l auzise
chiar ieri, când erau la şcoală. Acela ca o părere, ca un şir de
păcănituri. Acum răsuna mult mai puternic, umplea aerul, făcea
să zăngăne fereştile. Se-auzea ba tare, când se-ndeseau
păcăniturile într-un pârâit furios şi continuu, ba mai încet. Şi,
lucru de neînchipuit, părea că se-apropie şi se depărtează, că se
mişcă-n sus şi-n jos pe drum.
— Veniţi odată cu sapele-alea! Zbieră careva.
— Fugi în şosea! Urlă altul.
— Nelule, a bufnit la Cocoşu, prin spatele şopronului!
— Taie-le cu toporul, nu cu…
Toate le-auzi într-o clipă. Se repezi la fereastră, dar geamul
aburit nu-i îngăduia să vadă bine ce se petrece.
— Băăă, mânca-mi-ai brebu, dă-i cu motorină, să-i punem foc!
Înjură unul.
— Se-aprinde tot, e prea aproape de case!
O umbră trecu prin tindă.
— Săriţi, mă…
— Păzea că loveşte pe dincolo!
— Sandule!
Şi-apoi glasul lui Gelu Obretin, răguşit de frică.
— Lisandră, Milule, ieşiţi c-a lovit la Cocoşu, acuma, de
dimineaţă!
Milu ţâşni din odaie. Ştia ce-nseamnă asta.

Mai trăise odată asemenea spaimă, când porumbii izbiseră pe

neaşteptate, cu o sălbăticie nemaiîntâlnită până atunci. Se
petrecuse în marginea dinspre luncă, la vreun kilometru de casa
lor, aproape de vechiul canton cefere. Două case fuseseră
pierdute, murise şi-un om, un bătrân de care zicea lumea că pe
vremuri dregea biciclete. Îl înghiţise porumbul. Spuneau oamenii
că-i auziseră zbieretele un sfert de ceas. Apoi linişte. Şi, de parcă
nu s-ar fi petrecut nimic, lanul se liniştise îndată. Era mai mic şi
aflase că porumbul poate să omoare de-adevăratelea. Pe
negândite.
 „De, ziceau nişte bătrâne, l-a vrut pe moşul ăla.” „Da’ de ce-l
voia pe el?” întrebase Milu. „Vorbe de babe proaste”, îl lămurise
mă-sa mare. Îl lămurise mai mult de-o grămadă. Aflase de la
Potcovaru că mortul meşterise o secerătoare care mergea uşor,
doar dând la pedale. O făcuse din resturi de biciclete, spuneau ăi
care-l ştiau mai bine, te urcai în şa, dădeai la pedale şi porumbul
cădea retezat. Pedale, lanţuri de bicicletă, seceri montate pe roţi…
Cică tăia şi lujeri vechi de două luni, fără să transpiri. Treaba pe
care-o făceai într-o zi întreagă se rezolva acum în juma de oră.
Mai povesteau oamenii, în serile când se-adunau la câte unul,
să stea de taină, că moşneagul se ivea, cel mai adesea în nopţile
cu lună plină, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, şovăind,
parcă neîndrăznind să se-ntoarcă la el acasă. Trupul îi era tot
străpuns, iar prin găurile în care nu rămăseseră pănuşi se putea
vedea dintr-o parte-n alta. Pe ţeastă şi-n vârfurile degetelor îi
crescuseră mii de fire de mătasea porumbului, care fremătau la
cea mai mică adiere. Din picioare înmugureau frunze şi, cu toate
astea, se mişca aproape ca un om, gemând de ţi se făcea pielea de
găină. Dar din găvanele ochilor nu curgea nicio lacrimă, căci erau
pline cu grăunţe, printre care se furişau gândaci mărunţi…
— La voi e linişte, spuse Gelu Obretin. Mă duc pe partea
ailantă, să ajut. Dacă se-ntâmplă ceva aici, să nu stai, să fugi în
drum.
— Dac-a lovit dincolo, aici nu mai are putere, spuse bunică-sa
din casă. Stai cuminte, Miluţ, nu te speria.
— Nu mă sperii, bunico, răspunse el, privindu-l pe Obretin cum
iese din ogradă şi trece drumul spre Cocoşu.
Ina! Vru s-o ia la goană, dar atunci ceva mare, învăluit în fum,
trecu pârâind asurzitor prin dreptul porţii lor, pe şosea. Asta nu
putea fi decât maşina din visul de-azi-noapte. Tractorul!
Însă nu-i semăna. Avea roţi mari, ce-i drept, dar numai în
spate. În faţă nu le vedea defel, erau ascunse de plugul uriaş,
vopsit în dungi, împănat cu seceri pe amândouă părţile. După
plug venea ceva lung ca o spinare de vacă, numai că era din fier
roşu, cu sumedenie de ţevi lipite, care se puteau îndoi şi se
răsuceau în toate părţile, ca nişte braţe. Unele purtau în vârf
tăişuri de coasă şi atârnau pe-afară. Altele se îmbucau sub
carcasa roşie. Deasupra era un coş subţire din care ieşea fum
alburiu, duhnind a motorină arsă. Apoi, spre spate, veneau roţile
mari, nu din fier, ci din gumă neagră, cum mai văzuse pe gârlă,
aruncate. Aveau şi ele lame lipite de butuc, lame care se roteau,
gata să facă bucăţi pe oricine nu se ferea din drum. Şi peste toate,
o cabină din tablă, cu viziere mici, prin care nu se vedea nimic de-
afară. Dar dinăuntru se vedea tot.
— Gata, la o parte! Strigă cineva. La o parte, oameni buni,
faceţi loc!
— Fereşte, bă, lasă tractorul să treacă!
Milu se repezi la poartă şi se căţără prevăzător pe gard. Văzu că
maşinăria face câteva mişcări, înainte, înapoi, se întoarce-n loc şi
se-aţine cu plugul spre poarta mare a casei lui Cocoşu. Păru că
stă pe gânduri, pufni o dată tare şi fără veste îşi prefăcu păcănitul
într-un bârâit greu de îndurat. Se repezi brusc în gardul Inei,
culcându-l de parcă n-ar fi fost.
— Oho, zise Milu, rămânând cu gura căscată.
Tractorul manevră prin curte şi abia atunci băgă de seamă
băiatul cum, dincolo de gard, casa era pe jumătate înconjurată de
lujerii înalţi. Putea să vadă un freamăt printre porumbi, dar
lucrul cel mai înfricoşător era că alţii ieşeau din pământ, creşteau
cu iuţeală, acum erau de-o şchioapă, în clipele următoare se
făceau cât Milu, îndată ajungeau cât casa. Şi gata, lujeri noi,
verde crud, cu ştiuleţi numai buni de copt, dacă te-ncumetai să-i
culegi, cu frunze ca nişte săbii ascuţite, care tremurau mişcându-
se în toate părţile.
Fără să-i pese de tulpinile care răsăreau cu duiumul în jurul
său, tractorul se avântă spre fundul curţii. Drept, furtunos, de
neoprit.
— Maşină fermecată, şopti Milu, scap-o pe Ina… scapă-i pe-
amândoi, te rog… Terogterogterog…
Se uită îndărăt, printre lacrimi. Bunică-sa privea de pe prispă,
cu mâna la gură.
— Bunico! Strigă.
Voia s-o cheme să-l ajute, s-o salveze pe fată. Să meargă
amândoi, cu seceri, cu sape, să se lupte acolo, în spatele
tractorului.
Se-ntoarse spre drum. Tractorul se-afundase în zidul verde,
abia se mai zărea de lujerii noi, crescuţi în urmă. Auzea vaierul
motorului, cumplit mai hârâia şi se forţa maşina, vedea vârfurile
plantelor cum se-nclină şi cad sub tăietura plugului uriaş, vrejuri
de dovleci zvârcolindu-se pe pământ. Vedea şi volburi de fasole,
cu păstăile lor ascuţite, cum caută să-şi prindă cârceii de coşul de
fier al maşinii. Tractorul pufăia şi se scutura şi se-ngropa tot mai
adânc în verde, până când nu se mai văzu deloc. Şi motorul păru
că se opreşte. Milu simţi că-i îngheaţă inima, mai cu seamă că-n
fereastra de la podul casei zărise chipul micuţ, alb, al Inei.
Apoi se-auzi iar motorul, de data asta însoţit de un şuier aspru,
nesuferit. Tractorul reveni dintre lujeri. Tijele laterale se
însufleţiseră şi se-nvârteau cu aşa iuţeală că Milu putea să vadă
prin ele. Nimic nu rezista zmeului mecanic. Urmară încă un atac
în spate, încă o întoarcere şi încă un asalt. De fiecare dată
tractorul intra mai mult în lan. Dărâmă, în cele din urmă, gardul
din spate şi se duse în lumea sălbatică a porumbilor. Milu socoti
că ajunsese deja la cei vechi, cu strujenii tari, oţeliţi, şi lame de
frunze. În locuri pe care puţini se puteau lăuda că le văzuseră sau
le străbătuseră.
Auzea maşina cum se opintea, cum pufnea şi gemea în
încleştare. Îşi închipui porumbul căutând să rupă tractorul, să-l
împiedice aşa, punându-se de-a curmezişul, şi să-l taie. Vedea
dovleci mari cât roata, rostogolindu-se şi izbind din părţi. Aproape
că auzea, prin urletul motorului, şuierul cârceilor uriaşi de fasole
încercând să se-agaţe de mecanisme, de cuţitele şi coasele tijelor,
să între la motor, să înfunde alcătuirea de groază care-i călca şi-i
sfâşia nemiloasă, neobosită.
Câţiva oameni se repeziseră în curtea pustiită, care cu sape,
care cu seceri şi tăiau disperaţi lujerii noi, pe măsură ce ieşeau
din pământ. Unul se-mpiedică de un vrej. Căderea omului,
mişcările deznădăjduite, luptând să scape de funia veninoasă,
ţipetele de furie şi durere, îi părură lui Milu nesfârşite. Sări altul
lângă cel prins, care se zvârcolea acoperit de frunze mari, şi
începu să le reteze cu secera. Curând, nu se mai deosebi decât o
învălmăşeală de braţe şi tulpini zdrenţuite, foindu-se, colcăind.
În cele din urmă, bărbaţii fugiră de-acolo. Din bucăţile de vrej
gros mustea o sevă tulbure, groasă. Sângele plantelor, se gândi
Milu, sângele lor, verzuliu, rău, otrăvitor… Sângele care le-
mpingea să crească nemăsurat şi iute, să omoare oameni.
— Nu-i lăsa să iasă!
— Ia-i p-ăia din spate!
— Ai grijă, pe partea ta!
Între timp, alţii dădură năvală printre lujerii cei noi, proşti,
hăcuindu-i cu chiote.
— Mai departe, mai departe!
 — Acuma, înainte!
Adânc, în lanul vechi, nevăzut oamenilor, tractorul gemea şi
vuia, când mai aproape, când mai departe. În răstimpuri, se iţea
forma mătăhăloasă a maşinii printre porumbii de la marginea
curţii. O negură, un nor de fum, şi zgomotul se depărta. Apoi din
nou aproape şi după aia iarăşi departe…

Năvala încetase. Doar tractorul se învârtea furios, la mare

depărtare de casă, ori aşa i se păru băiatului, ajunsese prin
adâncurile lanului, unde nu mai fusese vreun om de cine ştie câtă
vreme. Poate de câţiva ani, n-ar fi putut spune. Acum maşinăria
grozavă făcea legea în sălbăticie, de neoprit. Nicio putere, nicio
forţă din lume, simţi Milu, nu i se putea împotrivi.
Sări de pe gard şi fugi spre casa Inei, fără să ţină seama de mă-
sa mare care-l chema să se-ntoarcă. Trecu peste şosea şi dădu să
între în curtea răvăşită, printre plantele care nu mai mişcau,
tocate, moarte. Îl opri un om.
— Ai căpiat, mă? Acolo-i moartea!
— Dă-mi drumul! Se smucea Milu, dar ăla nici nu se gândea
să-l lase.
Şi bine făcuse să-l ţină. Îndată, tractorul răsări pufăind nervos
dintre mormanele de coceni, cu tijele retrase, cuminţi, picioarele
unei gângănii adormite. Lamele de pe roţile mari se rupseseră şi-n
locul lor rămăseseră doar cioturi de fier. Plugul din faţă se hâise
într-o parte, lăsând la vedere una din roţile mici, cum se
bălăbănea caraghioasă. Mai văzu că şi una din cele mari avea
guma sfâşiată. Coşul fusese smuls, atârna încurcat în cârcei de
fasole şi vrejuri. Frunze de porumb se-ncâlciseră în vizierele de
tablă ale cabinei. Parcă ar fi încercat, cu ultimele puteri, să-l
prindă şi să-l taie pe cel dinăuntru.
Cu un oftat, motorul se opri, iar lumea adunată pe şosea făcu
linişte. Uşa cabinei se deschise şi Tractoristu sări din înălţimea
maşinii, printre strujenii doborâţi. Avea faţa murdară de
funingine, pătată cu verde şi dâre de sânge. Ochii şi-i ascunsese
sub nişte ochelari mari, cu margini de burete, iar pe cap purta o
cască de oţel. Era obosit mort.
Abia atunci omul care-l ţinuse pe Milu îi dădu drumul. El
năvăli în curte, trecu pe lângă tractor, simţind sudoarea fierbinte
a motorului. Mirosea a fier, a ulei şi motorină, a gumă arsă. Era
mirosul luptei. Milu trase aer pe nări. Tractoristu zâmbi,
ciufulindu-i părul.
— Le-am dovedit de data asta, nu-i aşa, muceo?
Şi începu să râdă.
Râdea şi Milu. Ştia acum că mucea e un fel de alint. Se simţea
bine, se simţea apărat de bărbatul care strunea o maşină fără
seamăn pe lume. Ce om grozav, ce om viteaz, cu el ar avea curaj
să plece la capătul lumii. Fără griji, fără nicio îndoială.
Fugi pe prispa Inei. Fata cobora chiar atunci pe scară. Milu îi
văzu picioarele subţiri ca nişte fuse, cum se iţesc la gura podului,
apoi se dau pe trepte.
— Scăpaşi, fă! Zise, cu respiraţia tăiată.
Poate se cădea să-i spună şi alte vorbe, dar până una-alta îi
zisese ce era mai important. Restul putea să mai aştepte.
— Scăpai, răspunse fata.
Era palidă, speriată. Se apropie de Milu şi se rezemă de el.
— Mi-a fost frică.
— Şi mie, că te vedeam de pe gard şi zăream porumbul cum
vine.
— Şi eu, Milule, şi eu mă gândeam că n-o să te mai văd
vreodată şi nici tu pe mine…
El simţi un nod în gât. Aproape-l durea. Simţi şi lacrimi în ochi.
Scutură din cap.
— Ai văzut că te-a scăpat Tractoristu? Ziceai că-i om rău.
— Eşti prost, n-am zis că-i rău, am zis că mi-e frică de el. Şi-
acuma mi-e, dacă vrei să ştii.
Îi dădu un ghiont. Milu căzu peste strujenii din curte.
— Mămăligă ce eşti, râse fata, te-am dat jos. Dacă eram un
porumb, făceam ce vream cu tine.
Curtea se umpluse de oameni care vorbeau toţi o dată. Apăru şi
Cocoşu. Avea o faţă lungă, uimită, că Milu începu să chicotească.
Se hlizeau cu toţii, şi mă-sa mare, şi oamenii de-aseară şi mulţi
alţii, foarte mulţi. Pesemne se adunase jumate de sat acolo. Poate
satul întreg, cine ar fi putut să spună câţi au mai rămas?
Băiatul se-adună de pe jos şi se şterse de seva verzuie.
— Băi, Milule, ţi-am văzut cocoşelul, că n-ai nimic pe dedesubt,
behăia Ina.
— Eu ţi-am văzut curu’ când ai coborât pe scară, râdea şi el.
Cui îi mai păsa acum că e-n pijamalele alea largi şi că Ina râde
de el? Conta că nu pierise nimeni, că nimeni nu dăduse foc la
casă. Tractorul îşi făcuse treaba fără greş, merita toate basmele şi
poveştile despre el. Toate laudele, cu vârf şi îndesat, toate
nădejdile oamenilor.
Îi privi, cum se bucurau şi se-mbrăţişau, cum râdeau şi cum
beau la un loc dintr-o sticlă. Un tânăr de prin vecini adusese o
jucărie pe care Milu o mai văzuse de câteva ori, un aparat care
cânta muzică. Mergea cu acumulatori, pe care-i încărca la un
dinam de bicicletă. Îndată se-auzi un cântec, despre un Gheorghe
care-i mult băutor şi care băuse şapte comori şi-o casă de
căpriori.
Frumoasă-i lumea asta, oftă Milu, privind spre răsărit cerul
albastru al dimineţii.

Încăierarea din ziua aia îl făcuse să simtă amestecat siguranţă

şi încredere, însă tot aşa se pomenise năpădit de gânduri.
Sumedenie de gânduri. Nu numaidecât din cele neguroase, ci mai
curând aşa, ca un soi de griji. Ori nici atât. Doar gânduri care-i
sărau şi-i pipărau un pic dulceaţa bucuriei pe care o simţise când
tractorul se-ntorsese în ogradă, iar el văzuse că Ina a scăpat.
Se gândea, bunăoară, că în cele din urmă Tractoristu va pleca
spre miazăzi, spre Dunăre, cum spusese. Satul o să trebuiască să
se bizuie doar pe puterile lui. Şi care erau puterile astea? Ivancea?
Alde Obretin? Potcovaru? Apoi se ruşină. Păi, nu aşa o duseseră
şi până atunci? Şi-avuseseră parte şi de alte atacuri, la fel de
sălbatice. Măcar de unul şi-amintea el, dar cică mai fuseseră. Nu
aşa dese cât să-i aducă pe oameni la disperare, numai cât să nu
uite lumea că astfel de lucruri se pot petrece când nici nu
gândeşti.
Un lucru era limpede: cu lanurile nu poţi să ştii niciodată. Luni
în şir, poate ani, se lăsau hăcuite, mulţumindu-se să crească doar
în unele ceasuri ale zilei şi-ale nopţii, ca într-o hârjoană cu
oamenii. O joacă în care porumbul şi oamenii îşi dau ghionţi şi
brânciuri, când mai tare, când mai încet. Şi pe urmă, fără veste,
se repezeau. Loveau orbeşte câte-o ogradă, omorând tot ce
prindeau, oameni şi dobitoace.
De ce făceau aşa, nimeni nu ştia să spună. Cine-ar fi putut să
le-nţeleagă? Că doar nu judecau. Nu plănuiau, n-aveau idei, să le
pună cap la cap, să izbească undeva anume. N-aveau nicio ţintă.
Se mai pomenea câte unul crezând că, în toată nebunia, a găsit
vreun înţeles. Şi căuta s-arate că ştie, să-ncerce o prevestire.
Dădea greş, de parcă porumbul, grâul, floarea-soarelui, dovlecii,
viţele, roşiile nu urmăreau decât să-şi bată joc. Ca şi cum lumea
ar fi fost stăpânită de-un rege dus cu mintea, pus pe şotii.
Ce-or să facă după ce-o pleca Tractoristu? Întrebarea asta nu-i
dădea pace lui Milu. Or să trăiască la fel cum trăiseră şi până
atunci. Doar că s-ar fi simţit mai liniştit dacă Tractoristu ar fi
rămas în sat pentru totdeauna. Poate la vreo văduvă, poate chiar
la Cocoşu, unde trăsese de data asta.
Dădu fuga şi-i spuse tot pe nerăsuflate. Omul începu să râdă.
— Nu pot, bădie, nu pot.
— De ce să nu poţi? O să aperi satul cu tractorul. Şi oamenii or
să te ţină pe casă şi masă. Şi…
— De… Nu se poate aşa… Măgăoaia asta înghite motorină şi nu
puţină.
La motorină nu se gândise Milu. Dar îndată găsi răspunsul.
— Cân’ se termină, te duci şi iei alta.
Simplu şi eficient, însă Tractoristu râdea şi mai tare.
— De unde, muceo?
— De la… SMT!
Îl lămuri. SMT-ul nu-i ceva, aşa, ca o baltă fără fund din care
tractoriştii îşi adapă tractoarele. SMT-ul este o curte largă, plină
de ateliere, cu nişte cisterne mari, e drept, dar care nu prea mai
au motorină.
Asta îl năuci pe Milu.
— Şi când s-o termina?
Tractoristul dădu din umeri.
— Toate se termină pe lumea asta, mai devreme sau mai târziu.
Dar până atunci mai e vreme.
Câtă vreme? Câte zile mai aveau, câtă tihnă, câtă pace? Aşa
amărâtă, se chema că e totuşi pace. Fără să poată spune de ce,
simţea că lumea o să existe câtă vreme cisternele alea mari şi pe
jumătate goale vor mai da motorină. După aia o să vină
întunericul. Poate când o să fie el mare? Ori bătrân ca mă-sa
mare. Ori după ce nu va mai fi.
Văzuse moartea. Oameni şi dobitoace, la un loc. Muriseră de
bătrâneţe, de oboseală sau din nebăgare de seamă, sfâşiaţi de
plante, ori în întâmplări prosteşti. Văzuse oameni care a doua zi
nu mai fuseseră. Îi mâncase lanul verde ca şi cum n-ar fi fost
vreodată. Asta era lumea pe care-o ştia. Şi mai ştia că nu fusese
aşa dintotdeauna.
Când era el mic, mic de tot, porumbul creştea blând, fasolea
gustoasă, dovlecii, roşiile, vinetele – mici şi cuminţi. Creşteau şi se
lăsau culese fără să se-mpotrivească, fără să-i taie. Vieţuiau într-o
mare şi voioasă devălmăşie, ca-n basmul în care nu vine niciodată
iarna şi nici noaptea. Oamenii se plimbau prin parcuri de lujeri,
pe alei mărginite cu floarea-soarelui, iar la ferestrele caselor
creşteau în ghivece vinete, ardei şi roşii.
Toate astea le aflase de la alţii, întrebând şi iscodind. Mă-sa
mare era zgârcită la vorbă atunci când o ruga să-i povestească de
vremurile alea. Poate că nu voia să-şi aducă aminte. Poate uitase.

Mai vorbea lumea că vreme de câteva zile, o săptămână, verdele

o să doarmă, o să-şi tragă sufletul după ultimul atac. Însă
niciodată nu trebuie să-nchizi ochii lângă lan.
Că dormeau sau nu, acum lujerii creşteau mai încet noaptea şi
Milu putu să-i dea târcoale mai departe tractoristului, care le
dăduse de veste că mai rămâne prin sat. Trebuia oricum să-şi
repare maşinăria vătămată rău. Băiatul se tot băgă în seamă prin
curtea Inei, căscând gura la cum mergea treaba cu demontarea şi
îndreptarea lucrurilor fărâmate. Până şi motorul îl dăduseră jos.
La toate isprăvile astea cel mai priceput era Cocoşu, mai priceput
chiar decât Tractoristu.
Dacă tot pierdea vremea pe-acolo şi se făcea că n-o bagă-n
seamă pe Ina, având treburi mai serioase, bărbăteşti, Milu tăbărî
cu întrebările. Îl pândea fireşte pe Cocoşu, când dispărea în
atelier să meşterească vreun chiţibuş trebuincios motorului, ori
să-ndrepte un fier în menghină, sau să ascută ceva la tocilă.
Atunci îl prindea singur pe Tractoristu. Da’ de ce e una? Da’ de ce
e ailaltă? Da’ cum merge asta? Da’ cum merge aia? Tractoristu se
lăsa amăgit şi-i răspundea pe-ndelete: cum se-nvârt roţile, cum
arde motorina în cilindri, cum dă scânteie bujia, cum iese fumul
pe coş.
Şi deodată, ca şi cum nu asta l-ar fi măcinat, ci doar şi-ar fi
amintit într-o doară, Milu punea şi câte una mai ocolită. Măcar
aşa credea el, că întrebările lui au ascunzişuri.
— Da’ cât de repede aleargă?
— Repede de tot, venea răspunsul.
— Cel mai repede?
— Cel mai repede.
— Da’ te-ai luat la-ntrecere cu alte tractoare de ştii?
Tractoristu mustăcea, dădea cu basca de pământ şi-i povestea
cum se întrecuse el cu alţii, dar nu acum, în zilele noastre, ci
demult, în zilele alea. Alergau pe câmp, că pe şosele n-aveau voie,
şi se hurducau şi se hâţânau peste brazde până li se făceau
creierii chiseliţă-n cap.
— Da’ mai sunt şi alte tractoare şi alţi tractorişti?
Mai erau. Era unul mai sus de Piteşti, spre dealurile de sub
munte. Cu ăsta se văzuse-n oraş, chiar înainte să plece spre ei.
Apoi unul dincolo de Argeş, nu-l ştia, auzise de el, că are un
tractor şi mai puternic decât al lui, înalt şi solid, cu seceri şi coase
mai multe. Cât de puternic era, şi tot n-avea cum răzbi peste râu.
Mai ştia de unul, dincolo de dealurile de lângă ei. Ăsta era cel mai
aproape, dar nu-l mai văzuse de ceva vreme. Fie rămăsese fără
motorină, fie pierise pe undeva.
Şi tot aşa, descosându-l cu migală, Milu aflase o mulţime de
lucruri. Vreodată, când l-ar fi bătut gândul să plece din sat, ele s-
ar fi dovedit de folos.
Mai întâi că pentru un tractor cel mai bine e să meargă tot pe
urma vechilor drumuri. Dar pentru un om, pe jos? Depinde unde
vrea s-ajungă. Cel mai bine e s-o ia prin păduri când le găseşte ori
de la un pom la altul, slavă Domnului, mai sunt destui pe lume.
Şi nu mereu drept peste câmp, ci mai pe la marginile lanurilor,
cât se poate, că s-au îndesit al naibii şi peste tot s-au împreunat.
Nici pe şosea nu-i mare scofală. Merge ce merge şi deodată-ţi piere
de sub tălpi. Au măcinat-o din măruntaie rădăcinile, milioane,
ţesându-se pe dedesubt. Tractoristu ştia că sunt destui care se
descurcă ziua şi chiar după căderea întunericului prin lanurile de
grâu şi porumb. Dar prea puţini din ăia pe care-i ia somnul la
câmp, peste noapte, mai trăiesc să povestească.
Mai aflase apoi că din loc în loc, pe câmp, printre lanuri,
existau locuri în care nu creştea nimic. Un fel de luminişuri,
rarişti de care trebuia să se ferească mai tare ca de plante. Dacă
stătea prea mult acolo… Erau locuri în care se întâmplau lucruri.
Puteai să mori? Nu-i sigur. Le văzuse Tractoristu cu ochii lui? Le
văzuse şi trecuse peste ele. Nu păţise nimic, fiindcă fusese în
goana tractorului. Dar pentru cine le-ar fi trecut la pas…
Şi Milu schimba vorba. Cum de nu se rătăceşte? Se ţine după
soare, când e pe cer. Ştie toţi nucii singuratici din trei judeţe.
Cunoaşte fiecare tufan. Toate dealurile şi braţele de pădure de pe
ele. Nu-i e greu. O să-i fie când o porni spre Dunăre. Niciodată n-a
fost aşa mult spre sud. Nu în vremurile astea.
 — Da’ ce tot vrei să ştii atâtea, te bate gândul să pleci?
— Păi, nu mă iei cu matale?
— Fireşte că te iau! N-am zis că te fac ajutorul meu, băi,
muceo?
Până la Dunăre… Până la oamenii ăia…
Se şi vedea stăpânind maşina, însoţit de Tractoristu, ori de Ina,
sau chiar singur, doar să mai crească. Trecea în goană peste
câmpuri, spulberând lanurile, risipind jur-împrejur otrava de la
oamenii de pe Dunăre. Vedea lujerii de porumb ofilindu-se,
aplecându-se la pământ, cerându-şi iertare pentru nenorocirile şi
chinurile pe care le pricinuiseră până atunci. Şi vedea vrejurile
dovlecilor chircindu-se, bostanii îmbătrânind, scofâlcindu-se în
noroi, la picioarele lui, sub roţile tractorului. Floarea-soarelui
privea ţărâna, în semn de supunere la trecerea lui vijelioasă,
cârceii fasolei dădeau înapoi, cu tecile doldora de boabe, ofrandă
înfricoşată de iureşul tractorului pe care Milu îl călărea, nestăvilit,
neoprit.
Se mai vedea, închizând ochii, flăcău în toată firea, hoinărind
pe câmpuri, călcându-le cu piciorul când tractorul se odihnea, ori
era în revizie. Ici-colo câte-un copac rămuros, iar jur-împrejur
postaţe paşnice de grâu, ori porumbişti. Şi toate ţinându-l de
stăpân neîndurător.
Vremea trecea neînchipuit de greu. Abia aştepta să plece spre
sud. Bunică-sa o să-l privească, lăcrimând în dreptul porţii şi
făcându-i semne cu mâna. Ina o să caşte gura la el, galbenă de
ciudă. Oamenii or să se-adune pe şosea, să-l petreacă până la
marginea satului, până acolo unde porumbul şi celelalte îi lăsau
să umble. După care, el şi Tractoristu se vor scufunda în lanul
verde, lăsând după ei un nor de fum.
Nu mai avea răbdare. De la o zi la alta se repezea tot mai aprig
în porumbii din spatele casei, învârtind secera ca nebunul.
Ajunsese cu mă-sa mare până la un nuc bătrân, mai depărtat, pe
care nu mai puseseră mâna de nici nu mai ţinea minte când.
— Uite, mamaie, cât am secerat! Se lăuda, iar bunică-sa râdea
şi-l stropea cu apă dintr-o căldare.

Fuseseră cele mai frumoase şi mai chinuitoare zile. Porumbul

nu mai arăta vlaga cu care fuseseră obişnuiţi, dar asta era ceva
trecător. Ştiau că n-o să ţină şi până la urmă duşmanul o să vină
iar peste ei. Din ce în ce mai tare, din ce în ce mai stăruitor,
sporindu-şi apăsarea pe nesimţite. Se-arătaseră chinuitoare zilele
fiindcă, ştiind că totul va începe iarăşi, Milu nu pricepea din ce
pricină Tractoristu nu pornea odată la drum.
Maşina fusese reparată şi întărită unde era cazul. Motorul
curăţat, uns, piesele înlocuite cum se putuse. Pe cabină
adăugaseră site de oţel, în dreptul fantelor, să fie mai sigur.
Tractorul căpătase şi-o lampă mare, un reflector, care lumina
noaptea ca ziua şi dacă te uitai drept în strălucirea lui nu mai
vedeai nimic, minute-n şir, decât pete colorate, fără noimă. Pe
laturile cabinei şi-n spate montaseră nişte rezervoare în plus, în
care gâlgâia motorina. Ultimele rezerve.
Păi? Ce mai aştepta? Ce mai pierdea vremea prin sat?
— Unde vezi tu că pierd vremea? Îl certă Tractoristu, sâcâit. Am
de făcut o mulţime.
Mergea din casă în casă, strângând fel de fel de lucruri ori
scrisori de la oameni. Veşti pentru neamurile din alte sate. Daruri
pentru prieteni. Daruri din sărăcie.
— Uite, îl ruga unul, du-i lu’ cumnata opincile astea. Le-am
făcut dintr-o anvelopă şi sunt întărite cu nituri prin părţi. Le-am
înălţat peste gleznă, că la ei e primejdie cu tufele de ardei iute.
— Uite, zicea altul, i-am scris nişte vorbe lui frate-meu. Ştiu că
are nişte hamuri vechi, poate mi le dă mie, că el nu mai are cai.
Să înham boii la carul meu.
— Uite, mai afla de la altcineva, am aici nişte colaci de sârmă. Îi
dai lui Pop, ăla de-a fost profesor de fizică la şcoala din Ţicleşti.
Cică lucrează la o invenţie electrică, să nu mai crească porumbii.
El ştie mai bine…
Şi tot aşa. Fiecare avea ceva de spus, de dat, de-ntrebat ori de
cerut la schimb. Nici de-ar fi fost să plece pe Lună nu s-ar fi
pregătit atâta. Dar, îşi zicea Milu, până la urmă, el hotărăşte cum
se fac lucrurile astea. Cum se pregăteşte un drum mai lung, cum
se aşază şi se chivernisesc toate, să nu dai greş. El ştie mai bine…

4
Într-o după-masă, după ce terminase de tocat la porumb, Milu
se întâlni pe şosea cu Tractoristu. Venea dinspre centru şi se cam
clătina.
— Ce fa’ băbăete? Îl întrebă un pic nesigur.
— Nimica, dădu Milu din umeri.
Omul vru să treacă mai departe, spre casa lui Cocoşu, unde
dormea peste noapte.
— Când pleci? Vru Milu să ştie, presimţind cumva că lucrurile
nu erau tocmai în ordine.
Tractoristu dădu din mână.
— E, curnd. Doo zile… poate noo… Hăihăi… Măimăi…
Trecu pe lângă băiat, lălăind un cântec.
— Eşti beat! Strigă Milu, simţind că-l cuprinde furia.
Omul ăsta trebuia să fie-n stare să scape satul în orice clipă. Să
apere locurile prin care trecea. Dacă, să zicem, porumbii s-ar
năpusti iarăşi? Aşa, din senin, cum au mai făcut. Cine-ar mai
conduce tractorul? Cine-ar mai avea putere să se repeadă în zidul
verde, să-l calce, să-l dea îndărăt?
— Ai băut! Zbieră iar în urma tractoristului şi bărbia îi
tremura.
Toate visurile, toate planurile se destrămau acum ca un fum, şi
mai uşor, ca aburul într-o dimineaţă rece. Nu-i drept, nu-i drept,
repeta privind după ăla cum se îndepărta şi cobora şanţul de la
marginea şoselei. E doar o întâmplare, se silea să creadă, o
scăpare. E şi el om, mai greşeşte. Unul curajos şi voinic, fireşte,
da’ tot om, ’tu-i ceapa mă-sii. Nu-i făcut din fier, piatră şi nici
măcar din lemn. Unul din carne şi sânge, cu păcatele lui.
Păi, ăsta-i şi mai grozav, îi trecu deodată prin minte. Dacă
poate el, cu toate metehnele astea, să fie tare când are lumea
nevoie de dânsul, cum a făcut atunci, cu porumbii, ce să mai…
Ori cum merge de unul singur, zile şi nopţi la rând, prin lanurile
sălbatice, pline de primejdii ascunse…
Simţea însă, oricât s-ar fi străduit să-l scoată basma curată, că
un asemenea om n-are voie să se lase văzut în felul ăsta. Putea să
se-mbete cât poftea când nu-l zărea nimeni. N-avea decât să zacă
prin vreo odaie, prăbuşit pe laviţă, bălit şi pişat pe el, să
bălmăjească fără şir. Da’ numai singur fără să-l vadă careva. Asta
negreşit.
Tractoristu se împiedică de-o rădăcină care-i ţinuse calea pe
locul unde fusese cândva un nuc falnic. Căzu în cur, icnind
caraghios, şi se-ntinse pe şanţ, printre crengi putrede şi gunoaie.
Milu alergă spre el. Zăcea pe spate, cu ochii închişi. Băiatul se
uită spre curtea Inei, gândind c-o să-l vadă pe Cocoşu, să-i ceară
ajutor. La ei în ogradă bunică-sa nu se zărea. Intrase în bucătăria
de vară să facă de mâncare. Ar fi strigat-o, dar nu voia să atragă
atenţia.
 Şoseaua era pustie, nimeni cât vedea cu ochii. Oamenii stăteau
prin curţile lor, meşterind una-alta, ori luptându-se cu porumbul
din spatele caselor. De băut, Tractoristu băuse pe la vreunul care-
i dăduse o scrisoare s-o ducă mai departe. Plecase pe picioare.
Puţini îl văzuseră în halul ăsta, aşa că n-avea niciun rost să facă
zarvă acum, să-l găsească lumea răstignit în fundul şanţului,
ţeapăn, duhnind a drojdie.
Dacă murise? Se aplecă peste el, speriat. Respira, trebuia doar
să-l trezească şi să-l tragă în curtea fetei. Furia se risipise, acum
îi era frică să nu fie văzut târând un om beat pe lângă garduri.
Mai aruncă o privire pe şosea, să fie sigur că nu se-apropie
nimeni, şi dădu fuga la poarta Inei.
— Ină, eşti acasă?
Fata ieşi numaidecât dintr-o odaie, de parcă atât ar fi aşteptat,
s-o strige Milu.
— Da, mă, nu mai răcni.
— Cocoşu e?
— Nu-i. Da’ la ce-ţi trebuie să ştii?
— Am nevoie de ajutor.
Şi fără multe fasoane, îi arătă despre ce-i vorba.
— Fi-ţi-ar… zise Ina. Taica e plecat şi ăsta-i prea greu pentru
noi.
Încet, cu opinteli, reuşiră să-l târască până la gard şi să-l
reazeme de uluci.
— Hai să-l tragem în curte, stărui băiatul, văzând că ea ar fi
vrut să-l lase baltă.
Până la urmă, cu ifose, că nu poate, că-i e frică – hai, fă, că nu
te muşcă, nu-l vezi ce beat e? — Că mai bine nu se bagă, să-l
lase-n legea lui, fata primi. Gâfâind şi înjurând, îl traseră în curte
şi-l pitiră după trupul mare al tractorului. Tractoristu fu acoperit
cu o prelată pe care-o găsiseră în cabină, iar ei rămaseră
holbându-se la el.
— Şi-acum? Întrebă fata.
— Acum, ce?
Milu dădu din umeri.
— Habar n-am. Ce facem?
— Nu ştiu. Eu plec în casă.
— Păi, mă laşi singur cu el?
— Şi ce vrei acuma, să-l ţin de mână? Tu stai cu ochii în curu’
lui toată ziua, tu să vezi de el.
 Afurisită ca o muiere, îşi spuse Milu, ca un om mare, mândru
de el.
— Afurisită ca o muiere! Zise tare, dar ea se mulţumi să-i
rânjească.
— Nărod ca mucea!
— Fă, te bat!
Ina râse şi deodată îl îmbrânci, lăsându-l fără suflare. Milu se
prinse în hârjoana ei. Se-apucă s-o tragă de păr şi s-o gâdile.
Ţopăiau amândoi pe lângă tractor, uitând de ăla lungit pe jos, de
lume, de sat, de porumbul care fremăta uşor în spatele casei,
lanurile de pe luncă, pădurea de pe deal, cerul mânjit pe-alocuri
cu dâre subţiri de nori.
— Maha… măăă… gemu Tractoristu.
Se opriră din joacă.
— Ia vezi ce vrea, o-ndemnă Milu. E la tine în curte.
Fata dădu din cap.
— Întreabă-l tu, spuse şi dispăru în odaia din faţă.
Băiatul se apropie de tractorist.
— Ai căzut în şanţ, îi povesti. Şi te-am târât aici, să nu te vadă
careva mort de beat. De ce-ai băut, bre, atâta?
Bărbatul îl privi cu ochi tulburi, cu un gest de lehamite, de
parcă n-ar fi meritat să-i explice ori n-ar fi fost nimic de explicat.
Păi, ce-ar fi fost de lămurit? De ce se-mbată oamenii? Fiindcă pot
şi gata.
— Să nu mai întrebi de ce beau, îi spuse în şoaptă, nimerind la
fix cuvintele. Bine?
— Ba nu-i bine. Că dacă…
— Ia mai taci!
Milu se dădu îndărăt speriat.
— Da’ cin’ eşti tu, bă, să mă judeci pe mine?
Acuma parcă se trezise de-a binelea.
— După ce-o să trăieşti şi-o să vezi ce-am trăit şi-am văzut eu…
Atunci să te iei în clonţ cu mine, m-ai înţeles?
Milu simţi că-i dau lacrimile. Crezuse că bărbatul îi e aşa, un
frate mai mare şi mai blajin. Că omul ăsta, în stare să culce
lumea la picioarele lui, o să le-arate cum să scape de năpasta
lanurilor. Şi când colo se-arăta a fi numai un beţivan, câţi erau
destui şi prin satul lor. Unul care făcea pe prietenul însă când îşi
dădea arama pe faţă nu era decât un ticălos plin de răutate. Cum
putuse să se încreadă în el? Ce s-aştepte de la unul ca ăsta?
 — Nu mai sta acolo cu gura căscată! Îl repezi iar Tractoristu.
Adu-mi nişte apă să beau. Mişcă-te odată!
Vorbele îl plesniră, arzându-i obrajii. Mai uşor ar fi îndurat
tăietura unei frunze de porumb decât dispreţul şi furia asta, pe
care i le scuipase în faţă. Fugi în casă, numai să nu-l vadă ăla că-
i gata să pişe ochii.
— Ină… vrea nişte apă… Du-te de-i dă apă…
— Dă-i tu, că-i prietenul tău! Strigă ea din altă odaie, fără să
mai iasă.

Şi asta acuma… Parcă era ofticată pe prietenia lui cu

tractoristul. Păi, care prietenie? Milu văzu deodată că toţi i-au
întors spatele. Proasta de Ina îl alungă, ca toate muierile care
habar n-au cum merg treburile prin lume, şi de geloasă nu mai
vrea să ştie nimic. Păi, nu vezi, fă proasto, că Tractoristu şi cu
mine nu suntem doar aşa, nişte tovarăşi de joacă? Suntem prinşi
amândoi într-un război groaznic, de care n-ai ştiut nimic până
acuma, deşi ai trăit în mijlocul lui, zi de zi, de-atâţia ani. Şi nici
eu n-am ştiut.
Până mi-a deschis ochii Tractoristu ăsta. După aia m-a trădat
şi el, întâi m-a ademenit cu goangele şi isprăvile, cu poveţele, cu
masca de om fără frică, dar blând. Acum mă goneşte, parcă-s
milogul lui, vreo slugă tâmpită cu care vorbeşti numai când n-ai
încotro, şi-atuncea în silă.
Parcă şi mamaie îmi întoarce spatele… Nu-i în stare să vadă ce-
i înăuntrul meu, cum mă frământ, nu m-ajută cu nimic, măcar
ea. Că de restul lumii ce să mă mai amăgesc… Toţi nişte bătuţi în
cap, ca ulucile din gard, nu văd nimic altceva decât porumb,
porumb şi iarăşi porumb. În fiecare zi şi de la capăt.
Şi ce, Milule, parcă tu eşti mai breaz? Nici tu nu ştii nimic
altceva, nu faci nimic altceva decât să tai la lujeri tineri, să te
scufunzi în lanul fără sfârşit. Îl opreşti o vreme şi-apoi, a doua zi,
o iei de la capăt. Rând după rând. Rând după rând. Rând după
rând… Ţăran prost ca lemnul, la fel ca toţi ăilanţi, ca toţi oamenii
din celelalte sate răspândite prin toată lumea. Ba încă şi mai
prost ca ei, tu te laşi prostit de nădejdea că lumea s-ar putea
schimba.
Pun prinsoare că la Dunăre nu e nimic. Niciun laborator, niciun
atelier, niciun sat de deştepţi care caută vreun leac, vreo otravă.
Lumea întreagă e acoperită cu lanuri. Şi printre ele, luminişuri
trecătoare, prăpădite, câte un pom ici şi colo, prea puţine petice
de pădure, pe-o coamă de deal, câteva jivine mărunte. Şi printre
dealuri, câte-un pârâu, ori apa mai mare a Argeşului, care nici p-
ăsta nu l-am văzut niciodată. Cică nu-i departe, uite, încolo, peste
codrul de nepătruns al porumbilor şi florii-soarelui, vreo două
ceasuri de mers. Adică dacă pui cap la cap două-trei sate ajungi.
Dacă…
Dunărea o fi şi ea o apă mare, cam ca Argeşul, poate mai mare,
păzită straşnic de grâu, de fasole, floarea-soarelui, tufe de vinete
şi arbuştii roşiilor. Cu malurile sterpe, fără oameni. Poate să fi
fost odată vreun sat de pescari apărat, cine ştie cum, de vreun
ostrov împădurit. Poate oamenii ăia, ţărani şi pescari, ar fi putut
călători mai departe, ţinându-se pe firul apei. La ce le-ar fi folosit?
Zice Ina că toate apele se varsă într-o apă mare, sărată, aşa
scrie în Douăzeci de mii de leghe sub mări. Cine-o mai crede şi pe-
asta? Oameni buni, cine-ar putea să găzduiască aşa ceva? Ce
căldare ori ce dealuri ar ţine laolaltă o apă mare cât vezi cu ochii?
Poveşti născocite de mintea ei slobodă. Apele curg până sunt
înghiţite de pământ, să adape lanurile nesătule, mereu însetate,
să le dea puterea care le trebuie să acopere lumea, s-o
stăpânească. Ori se prefac în smârcuri, cum e unul aproape de
noi, la poalele dealului, unde începeau odată viile vechi.
Lumea a fost aşa dintotdeauna. De-aia dă a bătrână din umeri
când o-ntrebi de vremurile de demult. Nu ştie nimic, nici ea, nici
nimeni. N-a fost niciodată un timp cu lanuri cuminţi şi bune.
Oamenii mari mint de stâng. O mint pe Ina, mă mint pe mine,
îndrugă vrute şi nevrute care se prind prea lesne de minţile
noastre necoapte. Verzi.

Urcă în tindă, văzu căldarea de apă, umplu o ulcică şi coborî

iar în bătătură. Tractoristu se-aşezase pe pragul cabinei.
— Na, îi întinse ulcica.
Bărbatul îl privi încruntat, cu chipul boţit, plin de unsoare. Lui
îi părea deja slut, avea ceva, o răutate nerostită în ochii mici,
care-l săgetau. Parc-ar fi vrut să-l descoasă, să-l deşire, să-l
desfacă în bucăţele. „Din ce eşti tu făcut, băi, Milule?” zicea
privirea aia. „Şi cum eşti aşa prost să crezi toate basmele
oamenilor?” râdeau ochii.
Se-ncruntă şi el, căutând să-l înfrunte, să-i arate că poate să-i
răspundă pe măsură. „Nu-s prost”, se răsteau ochii lui Milu.
„Sunt doar un băiat, da’ dacă vreau, îţi iau tractorul şi mă dau cu
el mai bine ca tine.” „Poţi pe dracu’ ghem!” se hlizeau ochii
celuilalt. Şi tot aşa. Vorbiră fără să scoată un cuvânt, cât timp
Tractoristu îl ţintui peste buza ulcelei, înghiţind apa cu lăcomie.
— Mai adă una, îi întinse cana.
— Nu-ţi aduc, făcu Milu. Ia-ţi singur.
Voia să plece, să nu mai ştie de nimic. Să se caţere pe catargul
antenei, să caşte ochii la munţii din zare, să-şi închipuie cum ar
arăta un drum până acolo. Şi pe drumul ăla închipuit să alerge
până ar fi căzut leşinat.
— Un’ te duci? Vino-ncoa, să vorbim.
— Ce să vorbim?
Încercă să scuipe şi el cuvintele, aspru, nesuferit. Nu prea-i
ieşeau.
— Ce, mă, te-ai urzicat? Îl luă bărbatul în răspăr.
Încă era beat, se vedea cum îi fugeau ochii, şi dădea din cap.
Dar de vorbit vorbea fără să se-ncurce. Uite încă un lucru de care
Milu se minuna.
— Nu, răspunse, înghiţind un nod.
— N-ai de ce. Nu pe mine şi nici pe nimeni. Lumea mai bea,
mai greşeşte, aşa merg lucrurile, n-ai cum să le schimbi. Nu
trebuie să le schimbi şi nici să le judeci. O să faci şi tu la fel, într-
o zi…
— Eu nu beau!
— Niu bieeei, îl maimuţări Tractoristu. Mă doare pe mine-n…
— Da’ ce-ai, bre, cu mine? Izbucni Milu.
— Am ce trebuia să am din prima zi. Trebuia să te dau pe uşă
afară, în noaptea aia, să te trimit la mă-ta mare. Ce-o fi-n mintea
ta? Aflu din sat că-ţi pregăteşti traista cu merinde, să pleci cu
mine. Râde lumea că te-am luat de suflet. Te-ai scrântit, copile,
chiar credeai c-o să te iau pe tractor? C-o să plecăm în lume, ca
doi tovarăşi, cu cântece, râsete şi foc de tabără seara? Ai habar ce
e mai departe de satul tău?
Puse cana jos.
— Acolo e moartea, spuse potolit.
Lui Milu i se făcu pielea de găină.
— Tu ai crescut fără să ştii lumea care-a fost odată. Ai stat la
adăpost în satul ăsta şi te-ai crezut curajos tăind porumbii din
fundul curţii. Daaa, nene, viteaz nevoie mare. Da’ eu am văzut
sate pustiite într-o singură noapte. Şi oamenii ăia se credeau mari
şi tari, stăpâni pe ei. Apoi, într-o noapte… pfff… n-a mai fost
nimic…
Se opri să-şi tragă răsuflarea, să alunge nişte gânduri ori să
schimbe vorba. Nici ăsta n-o să-mi spună nimic, se gândi Milu.
Fiindcă n-a văzut cu ochii lui. N-are ce spune. Ori nu ştie să
mintă, ori i-a pierit cheful. De ce s-or strădui toţi să mă-nşele cu
ceva care n-a existat? Să ne mintă, pe mine, pe Ina. Fiindcă
suntem copii, singurii copii din sat şi alţii n-or să mai fie?
Nici asta nu i-o spusese nimeni, se gândise el de capul lui. Un
băiat şi-o fată, singuri, printre atâţia oameni mari… Cum se poate
aşa ceva? Dar nu găsea un răspuns. Cum nu înţelegea de ce,
dacă nu mai e nimeni ca el pe lumea asta, nu se simte cumva
deosebit de alţi oameni. Dimpotrivă, ştia că soarta lui e una
obişnuită, ca a celorlalţi. Aveau aceeaşi soartă pe lume.

Am fost şi-o să rămân copil toată viaţa. Am vrut mai demult să

controlez dacă-i adevărat, însă mereu m-am luat cu una-alta şi-
am uitat. Mi-am amintit când nădragii pe care-i târam prin praf
au început să-mi fie mici. Acum abia mi-ajung deasupra
gleznelor. Se vede, am crescut, dar poate că nu-nseamnă nimic.
Eu tot copil mă simt. Multe din ce le trebuie oamenilor mari mie
nu-mi trebuie. Am fost copil mereu. Nu ştiu alte vremuri, toate
sunt tulburi, se-amestecă neînţelese. Vise mai vechi, amintiri
aproape adevărate, încropite din gânduri şi dorinţe.
Alde mama, alde tata… Câteodată îi văd limpede în faţa ochilor,
cum robotesc prin curte, ori stau la masă, în odaia din faţă.
Alteori, când mă căznesc să-i văd şi mai limpede, ei apar ca un
abur, strigoi cu chipuri schimbătoare, înşelătoare, ca şi cum
părinţi mi-ar fi fost toţi oamenii din sat, ba chiar şi alţii,
necunoscuţi. O amintire prefăcută, poate din poveşti vechi,
neterminate, dar împestriţate cu minciuni.
Vremurile alea sunt ca o mămăligă moale, păstoasă, pe care o
frămânţi cum vrei. Şi-o fi fost o zi în care oamenii chiar puteau să
facă tot ce-ar fi vrut cu mămăliga asta, cu timpul şi cu lumea lor.
Doar că nu mai ţin eu mine.
Am paisprezece ani. Ori o sută. O mie. Poate trăiesc de când e
lumea. O fi fost făcută lumea de la bun început cu un copil Milu,
cu mă-sa mare, cu satul din jur, cu porumbii ucigaşi. Aşa-i cel
mai simplu. Poate de-aia e şi adevărat. Şi, dintr-o pricină, că asta-
i legea după care-a fost croită lumea, oamenii sunt făcuţi să uite,
să nu se mai întoarcă în trecut. Eu nu pot decât câţiva ani. A
bătrână la fel. Şi alţii. De-aia mint toţi, fiindcă nimeni nu-şi
aminteşte nicio lume altfel. Nici nu mint cu bună ştiinţă, ci doar
povestesc vise despre cum ar fi vrut să fie…

— N-ai văzut nimic, se trezi spunând.

Tractoristu îl privi descumpănit.
— Aşa-i… Doar mi s-a părut că trec prin satele părăsite de
oameni. Doar am visat vrejurile viclene ale bostanilor, porumbii
sălbatici, floarea-soarelui veninoasă, grâul, cartofii de gogoaşa-
dracului. Şi încă multe altele, năpădind curţile, coteţele păsărilor,
lăfăindu-se în casele oamenilor. Cresc pe la fereşti şi se holbează
la Tractoristu, care trece pe uliţă cu maşina lui. Mi s-a părut că
văd morţii mâncaţi de lujeri şi viţe, care cresc din hoiturile
presărate pe pământ, ieşind din globii ochilor, colcăind prin
gâtlejurile despicate, care n-au mai ţipat…
În inima lanurilor, dovleci mari să-i scobeşti şi să-ţi faci casă,
pare că deschid guri lipicioase, să te molfăie până-n zori. Şi
conopida muşcătoare, în care-ţi scapă piciorul până la genunchi.
Însă e doar o închipuire. Tipsiile florii-soarelui doar se fac că
împuşcă grăunţe veninoase, iar grâul – ţepi care-ţi intră sub piele
şi fug până la inimă, s-o-nţepe. Ori poate te gâdilă aşa tare, că-ţi
iei singur gâtul, râzând. Ori doar ţi s-a năzărit. Şi mi s-a mai
părut că, într-o noapte, cârcei de roşii cât capul tău de mari au
vrut să mă gâtuie, că m-au prins cu sârme înroşite-n foc.
Deodată îşi smuci gulerul cămăşii, iar nasturele zbură prin
ogradă. Pe grumazul arămiu, băiatul văzu dâre vineţii, săpate în
piele.
— Ba nu, băi, stai aşa, astea le-oi avea de la bărbierit. Care să
fie lumea adevărată?
— Da’ de ce-ai minţit? Zise Milu. Puteai să-mi spui de la-nceput
că nu mă iei cu tine. Sau să nu-mi spui nimic.
— Băi, muceo, eşti de pomină! Râse tractoristul. De unde să
ştiu că dau peste un prostănac care pune botu’ la orice? Păi,
dacă-ţi ziceam că te iau în Lună, ce făceai, te-mbrăcai cu pene de
vrabie?
Milu întinse mâna după ulcică.
— Dă să-ţi mai aduc…
Nu mai avea în glas nici supărare, nici tristeţe. Cumva, se
gândi, nici nu credeam c-o să mă ia. Are dreptate să mă facă
prost, nu-i nimic, aşa învaţă omul în viaţă. Se-ntoarse cu apa.
— Şi celelalte? Că te duci în sud, că nişte oameni au
descoperit…
— Ba chiar mă duc la Dunăre. Da’ de ce trebuie să-ţi dau eu ţie
socoteală?
— Nici nu ştii unde e. Nici nu există Dunăre. Eşti doar un
beţivan mincinos…
Nu văzu venind dosul de palmă. Doar se pomeni în cur, cu
obrazul umflat. Tractoristu se aplecă deasupra lui.
— De „beţivan” nu mă supăr, că suntem între bărbaţi. Da’ fă-
mă iar mincinos şi te las fără dinţi.
Îl duruse rău, simţea cum se răspândeşte prin toate cotloanele
sufletului. Dar imediat o linişte ciudată îl luă în stăpânire. Un soi
de uscăciune.
— Dacă mă mai atingi o dată, zise potolit, îţi iau gâtu’. Mai bine
decât roşiile alea…
Şi ştia că e-n stare s-o facă.
Tractoristu râse cu lacrimi. Aşa, ca-n prima seară, cu capul dat
pe spate, spre cer.
— Îmi iei gâtu’… hăhăhă… Stăi să te-ajut, măi… hăhăhă…
Se urcă, bălăbănindu-se, în cabina tractorului. Milu îl auzea
cum cotrobăie, icnind şi suduind, mutând lucruri grele. În cele
din urmă ieşi cu o teacă mare, de piele groasă, pe care i-o aruncă
la picioare.
— Na, să ai cu ce… Când o fi vremea să mă tai, da’ nu acuma…
hăhăhă…
Băiatul se aplecă cu grijă, bănuind un alt renghi. Poate vrea să-
l altoiască iar când se-apleacă? Pipăi teaca neagră şi-o ridică în
dreptul ochilor.
— Ce-i asta?
— O macetă. Un fel de… sabie. Ia-o, ţi-o dau ţie. Hopa, n-o
scoate dacă nu vrei să-ţi risipeşti deştele. Uite aşa se mânuieşte…
Îi luă teaca şi-i arătă cum să scoată oţelul fără să se taie. Era o
lamă lată, cu mâner striat şi opritoare, să nu-ţi alunece mâna pe
tăiş. Avea o strălucire aparte, aproape ca o oglindă. Aşa ceva nu
mai văzuse, cum arunca fulgere pe fiarele tractorului sau pe zidul
casei. Ina se hlizea la geam. Milu îi trimise o sclipire de soare, s-o
orbească.
— Uite, îi arătă Tractoristu. O ţii aşa… dai aşa, mereu cu tăişul
spre în afară. Cu grijă, să nu te tai. Şi nu prin aer, că poţi să
răneşti pe careva.
Apoi îi dovedi cât de ascuţit e tăişul, pe un vârf de ulucă din
gard. Milu rămase cu gura căscată.
— E mai tare ca secera, se înfioră.
— Mai tare ca orice cuţit, încuviinţă omul. Cu asta tai şi
porumbii de-o lună. Dacă ştii să te fereşti de frunzele lor.
Chiar c-am rămas copil, se gândi Milu. Uite că pot să-l iert
pentru palmă, că aşa unealtă minunată n-am mai avut. Mă-ce-
tă… Mă-ce-tă… Dar n-o să-l iert că m-a minţit şi m-a păcălit…
— De-acum, e-a ta. Prieteni?
— Când pleci? Îşi feri Milu obrazul lovit.
— Mâine.
— Atunci nu trebuia să bei.
— Nu trebuia…
Nu mai ştiau ce să-şi zică. Băiatul se depărtă cu teaca strânsă
la piept, temându-se că iar o fi vreo glumă. Ieşi din curte fără să
se uite îndărăt, aşteptându-se să fie chemat înapoi. Nu l-ar fi
mirat dac-ar fi ieşit Cocoşu în clipa aia. „Hai, gata, nu-i de nasul
tău, muceo.” Şi-apoi să răsară de după casă alde Obretin, sau
oricine, rânjind.
Asta a fost tot. A venit un om străin în sat. Lucru mare, vezi
bine, unul curajos, fără frică în faţa lanului. L-a amăgit, l-a lăsat
să tragă nădejde, l-a păcălit cu altă lume, deosebită. Atâta că nici
măcar nu şi-o putea închipui întreagă, ci doar pe bucăţele, ca
fagurii de albine, în poze mici, fugare, greu de pus în vorbe. Iar la
sfârşit, doar o glumă de beţivan. Unul care se-ncrede că ştie să
călărească un tractor şi, fireşte, un tractor de călărit.
Cu ce m-am ales din toată povestea asta? Dacă mă gândesc
câtă nădejde mi-am pus, parcă simt cenuşă pe limbă şi-n piept,
mi-e plin sufletul de cenuşă pustie…
Dar uite, mâine, când o să ies iar la tăiat porumbul din fundul
curţii, uite cu ce tăiş grozav m-am ales, ditamai sabia, în stare să
despice lemnul ori, mai ştii, poate chiar fierul. La asta pot să visez
de-acuma în fiecare noapte, ba şi ziua. Cum retez eu mii de
strujeni de porumb şi sap cărări late spre… spre unde am chef.
Nu e nicio primejdie să se spulbere visul ăsta. Niciuna. Visul e-
aici, în braţele mele, în teaca de toval negru, la adăpost.
Iuţi pasul, spre poartă, să fugă, să se-ascundă, undeva unde să
se poată lepăda de rănile dinăuntru, dar să se şi bucure de ce
căpătase.
 — Auzi? Îl strigă Tractoristu.
Nu se opri.
— Să ai grijă de mă-ta mare când o să creşti.
Acuma o să-i ceară maceta înapoi.
— Auzi?
Ajunsese la poartă, un pas şi era dincolo, în uliţă. Iar din
uliţă…
— Ştii de ce-am băut? Uite, de-aia, că mi-e frică. Mi-e frică să
mă duc. De-aia, ca să ştii…
Milu trecea deja drumul. Auzi în urmă lălăielile Tractoristului.
„Ai, haaaiii… Mult mi-e Gheorghe băutor, măi, Gheorgheee…
Mi-a băut doo comori ş-o casă den căpriori, ofof…”
Şi tot aşa.

Se ţinu de cuvânt şi plecă a doua zi. Milu auzise tractorul dis-

de-dimineaţă. Lumea se strânsese la porţi, unii se-adunaseră pe
uliţă şi însoţiseră maşina spre capătul satului. După care, foarte
iute, oamenii se risipiseră, fiecare în ograda lui. Porumbul începea
iar să crească, să vină peste ei, să se-apropie de case.
Milu nu ieşise pe uliţă. Era în grădină, tăia cocenii tineri, ba
chiar îi făcea stive pe cei mai mici şi mai fragezi, să-i ducă la vacă.
Avea spor, maceta se dovedea o unealtă fără pereche. Într-un
singur ceas înaintase cât s-ar fi dus în patru. Dacă oamenii ar fi
avut lame din astea, nici n-ar mai fi fost nevoie de tractoare şi de
tractorişti pe lume, iar porumbul şi toate celelalte le-ar fi ştiut de
frică.
— N-ai mers să-ţi iei rămas-bun, spuse bunică-sa.
— N-am mers, răspunse Milu.
— Te-ai supărat pe el?
— Nu, zise băiatul, doborând un strujen de două ori cât el.
— Dar?
— Ce dar? Am de muncă.
Ea îl lăsă în legea lui. O fi simţit ceva, îşi spuse Milu, curăţând
frunzele tăioase. Curând uitase de toate, tractor şi tractorist, mă-
sa mare, Ina, de sat şi de lume. Uite ce bine poţi să tai. Dintr-o
lovitură. Pe unele-n două, pe altele-n trei ori în patru. Iar din ele,
când s-or întări ca fierul, fac garduri, acoperiş la şopron, o masă,
scaune. Şi uite cum curăţ frunzele. Lama era destul de lungă ca
să nu trebuiască să apuce porumbul de tulpină, cum făcuse până
atunci, doar cu secera şi cu sapa.
 Dar dovlecii… Pe ăi mai tineri îi tăia şi cu brişca, nu-i vorbă,
însă cu ăi mai bătrâni era un chin. Uneori se lupta şi jumătate de
oră să despice un bostan ce-i ajungea mai sus de brâu. Acuma
era un vis. Din două lovituri crăpa coaja groasă. Apoi era un fleac
să-l taie în bucăţi mai mici şi să le risipească pe jos. Mâine n-o să
mai găsească nimic. Porumbul, fasolea, vinetele, dovlecii or să
înghită toate resturile. Ca şi cum mi-aş mânca eu degetele ca să-
mi crească altele la loc, mai multe şi mai puternice, îşi spusese
odată Milu.
În dimineaţa asta tăiase mai mult decât ar fi visat vreodată.
Înainte de amiază se opriră. Trecuseră de vişin, trecuseră şi de
cireş, fără să poposească la masa de lemn. Mai aveau puţin şi
ajungeau la un nuc uriaş, a cărui coroană Milu o ştia, o văzuse de
pe acoperişul casei şi i se păruse la fel de neatins ca munţii.
— Eu zic că-i destul, mamă, spuse bunica. Am mers tare bine,
dar şi porumbul parcă a fost mai moale. Şi nici vinetele n-au
crescut prea tare. Şi nici roşiile…
— Eu mai rămân, zise băiatul.
Bătrâna îl privi lung.
— Nu-i bine ce faci. De ce să mânii lanul?
Milu dădu din umeri.
— Mai stau oleacă.
— Ai grijă, să nu te-avânţi în larg, îl povăţui ea. Că n-am cum
să vin după tine.
— Nu m-avânt. Vreau să ajung la nuc.
Se-apucă să taie mai departe. Nu simţea pic de oboseală. Doar
o mulţumire mare, văzând cum se-adună strujenii în urmă. Şi
nici nu era prânzul. După ce se va fi odihnit sub umbra nucului,
urma să se-ntoarcă şi să ia cu el două glugi de coceni clădite mai
devreme.
Cum socotise, nu-i luă mai mult de-un sfert de ceas să-şi facă
drum spre luminişul din jurul nucului. Prin poteca deschisă
putea zări spatele casei. O văzu pe mă-sa mare cum trece spre
fântână.
— Bunicăăă, strigă el, dar bătrâna nu-i răspunse.
Poate nu-l auzea, sunetele se vătuiau printre tulpinile crescute
în devălmăşie şi nu ajungeau până-n bătătura casei. Ori era tare
de urechi, ca mai toţi bătrânii.
— Băi, nucule… zise Milu, luând în braţe tulpina groasă, pe
care n-o putea cuprinde nici pe sfert.
 Se simţea ocrotit aici. Sub nuci nu creştea nimic, sau ce creştea
n-avea vlagă. Milu îşi închipuise o potecă, mai bine zis un drum
străjuit de nuci. Numai că ei creşteau greu, iar atunci când erau
mici, puieţi, nu rezistau celorlalte plante.
„Poate dac-am tăia din lan şi-am sădi în fiecare zi câte un nuc,
în cele din urmă, încet, dar sigur, s-ar deschide şoseaua veche.
Poate-n zece-doişpe ani ar fi cu putinţă.” Din păcate, nimeni nu
se-ncumeta la aşa ceva. Oamenii n-aveau răbdare sau erau doar
grei de cap şi nu vedeau mai departe de mâine.
Deseori îşi închipuia că nucul e un bătrân falnic, un voinic pe
care anii, în loc să-l cocoşeze, îl fac şi mai tare. Un bătrân cu care
nu se pune nimeni, drept, blând cu cei slabi, aspru cu ticăloşii.
Merii, vişinii, cireşii, prunii, ăştia toţi şi alţii ca ei erau nişte
gospodari harnici, ocupaţi tot anul să dea roade pentru oameni.
Plopii, stejarii, gorunii erau străjeri. Şi tot aşa. Cu vremea făcuse
din fiecare pom un om de ispravă, cu înfăţişarea, obiceiurile şi
firea sa.
Se întinse pe pământ, cu capul rezemat de-o rădăcină, chiar la
poalele arborelui. Îşi puse tenişii sub cap şi închise ochii.
Porumbul foşnea încet. Fie îl simţise, fie doar se hârjonea cu
vântul. Dar nu era niciun pericol.
Privi printre gene poteca deschisă de el. Era tot acolo, nu
crescuse nimic în urmă şi nici n-avea ce să crească. Plantele
creşteau numai în anumite ceasuri, ziua sau noaptea, dar acum
era toropeala amiezii, iar ele dormitau, amorţite. Ar fi aţipit şi el
un pic la umbră. Se sculase cu noaptea-n cap, nu mai avea
răbdare să încerce maceta, să vadă cum se descurcă prin strujenii
cei vechi. Şi-apoi să nu fie ispitit în uliţă, alături de ceilalţi. Să
vadă ce? Nici nu voia să se gândească! Se-ntoarse pe o parte, cu
mâinile sub ureche. Bine-i era sub nuc! Linişte, răcoare…
Undeva, departe, se auzea slab păcănitul joagărului. Atâta pace,
atâta tihnă… Adormi.

Visa. Nu tractoare sau tractorişti. Ceva şi mai însemnat. Nu

lucruri care sperie, nu primejdii. Ceva de care trebuia să ţină
seama. Era un vis ca un gând, ca o părere. Un gând adânc despre
lume, despre rosturile ei ascunse şi pricinile pentru care ea era
aşa, nu altfel. În visul neobişnuit – dar ce vise sunt obişnuite? —
Milu ştia o mulţime de lucruri. O mulţime de lucruri despre orice.
Dar nu asta-l uimea.
 Ce-l stârnea cel mai tare era că stătea la taifas cu plantele.
Vorbea cu porumbul, întrebându-l te miri ce, după care lanul
dorea să ştie, iar Milu îi răspundea. Partea proastă era că uita
imediat, şi întrebările, şi răspunsurile. Pe urmă se băgau în vorbă
altele. Vinetele aveau glas adânc şi catifelat. Roşiile mai mult
plescăiau. Dovlecii cuvântau împiedicat şi aspru, ca şi cum cineva
ar fi dat cu un fier pe jmirghel. Fasolea vorbea ca un susurat de
pasăre. Fiecare după firea lui.
Milu pricepea tot şi se făcea înţeles, însă uita îndată despre ce
fusese vorba. Şi încă un lucru de mirare, uitarea asta care, sigur,
îl cam supăra, nu făcea nicio stricăciune discuţiei lor. Flecăreau
mai departe, liniştiţi, fără poticneli ori neînţelegeri. Grozav, îşi zise
în vis, stau la taină cu duşmanii oamenilor şi nu mi-e frică. Ba îi
mai ţin şi din scurt.
Păi, cum să se teamă câtă vreme se simţea stăpân? Vorbea ca
de la egal la egal cu lanul de porumb. Celorlalte le răspundea mai
mult din bună-cuviinţă. Pe el îl fermecau spusele porumbilor şi
putea să bage mâna-n foc că ei se lăsau la fel fermecaţi. Cine ştie
ce lucruri uimitoare, minunate, şi-or fi spus. Ce taine şi-or fi
împărtăşit. Ar fi fost cu putinţă, cumva, să ajungă până la urmă
la vreo înţelegere cu dânşii? Să nu se mai repeadă la oameni şi
nici oamenii să nu-i mai taie? Ar fi putut să facă pace?
Mare păcat că nu-şi mai amintea nimic din ce zicea… Ştia o
mulţime de lucruri, dar le uita îndată. Cum se gândea la ceva
anume, cum uita imediat. Gândurile omoară amintirile, îşi spuse
Milu în vis şi, fireşte, uită imediat ce lucru important spusese.
Uită fiindcă sunete noi îşi croiau drum prin melasa de gânduri
adormite în care zăcea cufundat. Un sunet lemnos şi altul parcă
metalic.
Toaca şi clopotul! Sări, buimac, în picioare. Soarele era la
jumătatea drumului spre asfinţit. Nu-l vedea, dar înţelegea asta
după lumina cernută de frunzele nucului. Îl durea capul, gâtul îi
înţepenise, nasul i se umpluse de muci. Dormise mult, cel puţin
trei ceasuri.
Auzi ţipete dinspre casă. Şi văzu că drumul până acolo se
închisese la loc. Porumbii loviseră iarăşi. Loviseră în miezul zilei!

5
Avu un imbold, să fugă ca bezmeticul printre cocenii înalţi, care
înconjurau nucul şi-şi agitau frenetic frunzele tăioase, ca şi cum
ar fi aclamat cele ce se petreceau mai încolo, la hotarul cu
oamenii. Îl înecă spaima.
Cât ar fi reuşit să se-afunde în lanul de porumb? Cinci-şase
paşi? Zece? În cât timp ar fi căzut, cu ţoalele ferfeniţă, sfâşiat,
sângerând sub frunzele ascuţite? Cât ar fi ţipat în strânsoarea
lujerilor gălbui, murind încet, chinuit, ştiind că nu mai are
scăpare? Un minut? Mai puţin? Ăştia erau porumbii bătrâni, cu
lamele cuţitelor abia trecute pe tocilă.
O să stau aicea cu matale, îi spuse în gând nucului, până trece
nenorocirea…
Şi mamaie? Nu s-ar fi descurcat singură, poate-ar fi ajutat-o
oamenii, vecinii. Însă, după ţipetele care veneau din faţă, dinspre
şosea, lucrurile o luaseră razna de tot. Alea nu mai erau zbierete
de oameni aţâţaţi, care se bat.
Strânse mânerul macetei până i se albiră degetele. Ştiuse
Tractoristu ce urma să vină şi-i dăduse arma asta, fără nicio
părere de rău. Niciun lujer n-ar fi rezistat lamei. Dar acuma
trebuia, peste toate, să se liniştească. Să cumpănească bine.
Întâi socoti încotro să-şi taie drum. Casa nu se mai zărea deloc,
drumul deschis de el cu trei ceasuri în urmă era acum astupat de
tot. Se-auzeau însă toaca şi clopotul din stânga, aşadar casa lor
trebuia să fie cumva în faţă. Nu mai pierdu vremea să se caţere în
nuc, să vadă de-acolo, dintre crengi. Porumbii se-ndeseau cu
fiecare clipă, făcându-i întoarcerea tot mai anevoioasă.
Nu, alea mai degrabă erau zbierete de spaimă şi mânie. Răcnete
şi urlete fără noimă, de oameni care-şi pierduseră capul, care se
mişcau orbeşte, pripit, fără niciun folos.
— Bunicooo, urlă şi se repezi să hăcuiască lujerii mari ce-i
stăteau în cale.
Tăia cât mai jos, ferindu-se de strujenii care picau zbătându-se
în stânga şi-n dreapta. Se păzea de frunze tăioase, dar de câteva
ori fu înţepat în braţe. Să nu-i scoată ochii, că ar fi fost pierdut.
Altminteri, o tăietură ori mai multe nu mai contau…
Pe măsură ce se-apropia de casă, desluşea tot mai multe şi mai
bine vorbele oamenilor din drum. Cum se temuse, porumbii
loviseră ograda lor şi pe-a vreunui vecin.
— Miroaneee… vine prin spate, băăă…
— Trage-te la gard şi stai acolo, n-auzi?
— Fute-m-aş în ele de… S-au pornit şi…
Din ţipete înţelese că erau risipiţi şi nu se zăreau unii pe alţii.
Semn rău. Cât de mare să fi fost urgia? Trecuse de cireş?
Ajunsese la gardul din spate? Şi mai şi?
Alungă gândul. N-avea cum să fie atât de rău. N-avea cum. Ca
şi cum i-ar fi spus cineva, într-o seară, pe uliţă: ia uite, bă, la
mine, cum zbor, pe deasupra caselor, pe deasupra lanurilor. Aşa
ceva nu se putea. Cum nu se putea ca porumbii să înainteze
atâta, pe lumină.
La Ina în curte fusese altceva, porniseră în zori, pe-ntuneric. Şi
doar puţin, puţin de tot când se crăpase de ziuă. Apoi se opriseră.
Acuma abia dacă se făcea simţită înserarea. Încă mai era destulă
lumină.

Era lumină destulă, iar el se simţea pierdut într-o pustie

nesfârşită. Lume alcătuită numai din lujeri şi, în mijlocul ei, Milu.
O zgaibă pe faţa lanului, pe cale să fie înlăturată. Glasurile pe
care le-auzea, gândurile lui, erau doar păreri, năluci. Toate
adevereau cât de străin şi de nepotrivit era el în lumea fără cusur,
nesfârşită, verde curat şi galben. Nu fuseseră nicicând bunică-sa,
casa, şoseaua, satul. Niciun om până să răsară el, din senin, din
toanele vreunui vârcolac al lanului. Ori era numai un vierme
nenorocit, rozând la un macat uriaş, aşternut peste lume.
Însă ţipetele oamenilor, spaima de porumbi, nădejdea c-o să-şi
croiască drum spre casă, toate la un loc îi turnaseră motorină în
ţevile subţiri ce-i străbăteau trupul în toate direcţiile, venind şi
plecând de la motorul maşinăriei în care se prefăcuse îndată ce
zbierase „bunicooo”. O maşinărie oarbă, care nu ştia altceva decât
să taie, să secere, să distrugă.
Şi tăie şi reteză şi distruse minute în şir, fără odihnă.
Apoi îl răzbi deznădejdea. Ce rost aveau toate? La ce bun să
mai meargă? În spatele său porumbul creştea la loc, de neoprit. În
faţă se-auzeau doar sunete amăgitoare, şi alea poate doar în
mintea lui obrintită. Pentru ce să taie, atunci, drum? Tăcerea ar fi
trebuit să fie deplină.
Îi veni să zvârle maceta, să se-aşeze şi să aştepte ca trupul să-i
fie mâncat de plantele tinere care creşteau în urma sa. Abia
atunci şi-ar fi găsit liniştea, când ar fi fost una cu nesfârşirea
verde. Limpezimea gândului îl făcu să se clatine. Era numai o
întâmplare, o pată, o durere a lumii. Trebuia să dispară. Cum să
se pună el cu atotputernicia porumbilor?
Ei râdeau pe înfundate de truda lui fără folos şi-l îndemnau să
se-ntindă la pământ, să lase maceta şi să se lase topit în seva
dulce a porumbului. Ce-i mai odihnitor decât să te faci una cu
trupul unei plante…
„Aşază-te”, îi susurau toate câte le întâlnea în drum,
„odihneşte-te, linişteşte-te…” „Vino cu noi”, îl îmbiau vrejurile de
dovleci, tufele de vinete, cârceii de roşii. „O să grijim de tine”, îl
încredinţau lujerii porumbilor. „Un’ te duci singur? N-ai încotro să
apuci, nu e capăt, noi suntem peste tot, noi suntem lumea…”
Şi deodată, mai presus de orice, îl covârşi o jale sfâşietoare.
Simţi că-i plânge sufletul pentru fiecare lujer nevinovat pe care-l
dobora. „Ce rău ţi-a făcut lăstarul ăla? Dar viţa pe care-ai retezat-
o acum, ce rău ţi-a făcut? Ce rău ţi-am făcut noi?”
M-aş aşeza chiar în clipa asta, m-aş întinde pe jos… Aş lăsa
maceta, m-aş pierde printre tulpinile verzi, crude… Aş aştepta să
mă ia treptat, pe nesimţite, fără durere, fără suferinţă… Să fie
lumea iarăşi cum a fost dintotdeauna, un lan nesfârşit,
neînceput, fără gânduri…

Atunci văzu ţăruşul cu care marcase hotarul porumbului cu

ceva vreme în urmă. Un lemn aplecat într-o parte, pierdut între
cârceii de fasole încolăcindu-se ici şi colo pe tulpinile porumbului.
Şi se dezmetici, simţind imediat durerea. Frunze ascuţite îi
scrijeleau pielea, făcându-l să sângereze pe mâna care ţinea lama.
Pe tricou, punctele roşii începuseră să crească, făcându-se pete.
Zbieră până simţi flăcări în gât, rotind maceta cu furie.
Frunzele cădeau ploaie, cu duiumul, în faţă şi-n părţi, iar el îşi
croi drum mai departe, ţinându-se departe de gânduri. Nu erau
ale lui, lanul se gândea pentru el şi-l împingea să se lase.
Auzi alte ţipete care-i răspundeau. Era lumea de oameni, de
case, de sate. Nu doar o închipuire. Lumea.
— Milule… unde eşti, mă?
— Săriţi, băi, că e-n lan!
— Du-te cu facla, fă-i loc!
— Hai cu secerile alea!
Oamenii strigau aţâţaţi de zbieretele sale smintite. Îi auzea şi-i
simţea tot mai aproape, în faţa lui. Plantele păreau să dea înapoi,
nu mai erau atât de sălbatice, căci ajunsese la porumbul mai
tânăr, abia crescut de un minut, două. Zărea acum catargul
antenei şi asta îi îmblânzi usturimea tăieturilor.
Răzbi în cele din urmă la gardul din spate, la oamenii de-acolo.
Porumbul trecuse gardul de tablă, lovind în curte, năruise grajdul
şi ajunsese aproape de temelia casei. Orătăniile toate se-
ngrămădiseră sub nişte uluci şi cârâiau stins. Cineva pusese foc
pe pământ, câteva cratiţe cu motorină judecând după fumul
negru, înăbuşitor, ce umplea bătătura.
Ceilalţi se dădură la o parte, privindu-l cu milă amestecată.
Mâinile îl sprijineau din toate părţile, să nu cadă. Nu ştiu ce să
citească mai întâi în ochii lor, mâhnirea ori frica.
— Bunico! Strigă, dar i se tăie glasul.
Ştiu că mă-sa mare n-o să-i răspundă. Îl ustura în gât şi simţea
că nu mai poate respira.

De-acuma îi părea uşor.

Învăţa mereu, de la un ceas la altul, zi şi noapte, una după
alta. Să ţină drumul bun, după soare. Să se ferească de porumbul
bătrân, cel mai rău, cel mai primejdios. Învăţase să înnopteze sub
pomii risipiţi în pâlcuri, ori în copacii singuratici, prin crânguri ori
în braţe de pădure.
Căpătase mai multă îndemânare cu maceta, parcă şi mai mult
curaj. Iar aici, departe de sat, porumbul se-arăta uneori lipsit de
vlagă, cu frunzele mai încete.
Prinsese iute toate şmecheriile. Când dădea de vreun copac, se
căţăra în el, scruta cuprinsul, băgând de seamă pe unde era lanul
mai slab, şi punea ochii pe un alt pom, mai depărtat. Pornea
iarăşi, tăindu-şi drum numai arareori, dacă se vedea nevoit.
Altminteri, îşi potrivea pasul astfel încât frunzele, care-l simţeau
doar de-aproape, n-apucau să se răsucească spre el. După un
ceas, ajungea la pomul cu pricina şi căuta altul. Nimic mai
simplu.
Se încurcase uneori şi-atunci dăduse ocol prin lan până
nimerise un luminiş sub coroana copacului. Dar asta la-nceput,
în primele două-trei zile. Apoi se-nvăţase cum să ţină drumul prin
porumbii de trei ori mai înalţi ca el. Cel mai mult îi plăcea să
înnopteze sub coroanele nucilor, unde se simţea ocrotit, la
adăpost de primejdii. Însă nu creşteau în lumea lanului numai
nuci. Îşi aşternea atunci culcuş şi sub alţi arbori, cu toate că
somnul nu-i mai era la fel de liniştit. Un bărbat trebuie să îndure.

Nu-l ţinuse nimeni. Nimeni nu-i zisese „un’ te duci tu, mă,
copile, bagă-ţi minţile în cap…” Singură Ina se-nroşise la faţă, că
o umfla plânsul pe dinăuntru de sta să plesnească. Încercase,
cum o ducea mintea, să-i schimbe gândul. Fără folos.
Plecase chiar a doua zi după năvală. Luase într-un rucsac
merinde cât găsise prin ogradă. Jumătate de mămăligă, o pâine,
nişte rotocoale de brânză. De la vecini un pui fript şi turte de
mălai, care ţineau mai mult.
Ştiuse că nu mai are ce căuta acolo. Din mă-sa mare rămăsese
broboada, într-un loc pe lângă gard. Toată seara hăcuise de unul
singur porumbii care-i intraseră-n curte şi dăduse de broboada
aia înflorată. Doar aia.
Nu-l ajuta nimeni, fugiseră toţi prin ogrăzile lor, înfricoşaţi.
Dacă-i lovise ziua, de-acuma nimic nu-i mai putea scăpa. Şi
vorbeau între ei, cu şoapte gâtuite, că porumbii se reped mereu
într-acolo de unde se simt ameninţaţi. Oamenii făceau legături
limpezi: secerătoarea moşului care dregea biciclete, motorul
joagărului, Tractoristu care poposise în ograda lui Cocoşu. Apoi
maceta lui Milu. I-a simţit lanul şi pe ei că s-au dat cu mucosul
ăsta, cu lama lui îngrozitoare, şi asta l-a scos de tot din fire…
„Ia mai dă-l, fă, în… Doamne, iartă-mă! Că singur şi-a căutat-o.
L-am pus io să se ducă aşa adânc în porumb?” „Ascultă la mine,
porumbii simte cine-i om bun şi cine-i rău. Iar ăsta, Milu… n-ai
băgat de seamă ce anapoda se poartă? Are el ceva, precis…” „Şi
cu-a mică, a lu’ Cocoşu, tot la fel.” „Blestemate vremi, Doamne
iartă şi păzeşte… Un copil să tragă mânia porumbului… Ăsta-i
semn de sus.” Milu îi simţea pitulaţi prin casele lor, zgâindu-se pe
la fereşti, făcându-şi cruci mărunte ori holbându-se în jarul din
sobă.
Cum să mai stea? Mai bine s-o ia pe urma tractoristului, câtă
vreme drumul deschis e proaspăt, iar porumbul crescut după
trecerea maşinii se bălăngăne crud, încă moale. Adunase de
mâncare, apă într-o sticlă de plastic, două cămăşi şi-o vestuţă de
prelată, prin care răzbea frunza mai greu, scămoşată toată.
Praştia de gumă în buzunar. Pe cap, o zdreanţă înnodată la
colţuri, să-l apere de soare. Aşa se gândise.
Străbătuse satul, cu secera-n mână şi maceta atârnată la
brăcinari, fără să privească în curţile oamenilor. Doar aşa, cu
coada ochiului. Nici oamenii nu căutau spre el, se făceau că nu-l
bagă în seamă. Unul n-a ieşit la poartă să-i spună ceva, o vorbă, o
sudalmă. Unul. Numai în urmă, stingheră, Ina.
— Du-te, fă, acasă! Îi strigase peste umăr.
 — Nu mă duc!
Se ciondăniseră o vreme. Ea tot îl lua cu frumosul, să se-
ntoarcă. El îi răspundea răstit.
— Da’ unde pleci, mă, prostule?
— În lume plec.
— Da’ nu răzbeşti, măi, Milule…
— Ce-ţi pasă ţie?
— Îmi pasă…
Apoi trecură prin dreptul cârciumii. Cocoşu ieşi ca o furtună şi
Milu crezu că vine la el să-l ia pe sus, să-l ducă înapoi, ba să-i
tragă şi-o poceală, să-i bage minţile-n cap. O palmă dacă i-ar fi
dat careva, s-ar fi întors degrabă acasă. Însă ăla se repezi la Ina, îi
băgă mâna-n păr şi-o întoarse pe loc.
— Unde pleci, jelania mă-tii, treci acasă că te joc în picioare!
Milu nici nu mai exista. Gata, pierise, poate chiar în ziua aia,
rupt de porumbi.
Ina făcuse cale-ntoarsă. O auzise cum plânge, dar nu aruncase
o privire înapoi. Dacă s-ar fi uitat, s-ar fi trântit pe şosea şi-ar fi
rămas acolo, nebăgat în seamă, până ar fi murit de foame sau de
sete, ori l-ar fi tras vreun vrej strecurat prin ogrăzi. Aşa că la ce să
mai stea?
Trecuse de cârciumă. Dinăuntru ieşise o femeie, să-i dea nişte
chibrituri. Le luase fără să zică nimic şi nici ea nu zăbovise mai
mult. Apoi o luă pe lângă biserica veche, unde oamenii
rostogoliseră butoaiele goale, murdare de motorină şi catran. La
urmă trecu gârla, peste pod. Când ajunse în dreptul şcolii, fu
ispitit să se furişeze acolo, să ia vreo carte. Dar între el şi clădire
lanul crescuse strâns şi-ar fi trebuit să se întoarcă, s-o ia prin
albia pârâului, cum făcea cu Ina.
Aşa ieşi din lumea în care trăise până atunci. Abia la marginea
porumbiştii care se revărsa peste şosea îşi îngădui Milu să
privească înapoi, spre sat. Căută catargul antenei, dar era prea
departe. N-avea cum să mai vadă unde-i casa lui. O s-o ia careva
în primire, îşi zise. N-o s-o lase de izbelişte, să-i năpădească
porumbii pe-acolo, că n-or fi proşti.
Văzu dealurile din spate, abia iţindu-se peste lan. Văzu
pădurea de pe creastă, prin care nu trecuse vreodată, pe unde ar
fi putut umbla fără teamă. Însă altul era de-acum drumul lui.
Scoase maceta din teacă şi lovi cel mai apropiat lujer tânăr, care
fremăta prea îndrăzneţ spre el. Putea să-l dea la o parte şi cu
mâna, aşa era de firav, dar mai bine să-i ştie de frică de la-
nceput.
— E, zise tare. De-acu’ să te văz…
Cui îi vorbise, lui singur sau porumbului, nu mai conta. Conta
că n-avea să se mai întoarcă prea curând. Şi cu asta, basta.
Planul era simplu. Să meargă cât putea de mult pe urmele
tractorului. Era cel mai uşor, cel mai sigur. De bună seamă că, pe
măsură ce treceau zilele, distanţa dintre el şi maşină creştea. Dar
Tractoristu urma să poposească în satul următor. Ăsta era
clenciul, să-l ajungă în vreo aşezare. Şi văzându-l atât de pornit,
ăla o să-l ia cu sine la Dunăre. Oriunde ar fi fost mai bine decât
aici. Unde s-ar fi dus, ar fi avut mai mulţi sorţi de izbândă. Aşa-s
planurile simple, fără prea multe ascunzişuri.

Merse cu nădejde până la sfârşitul zilei dintâi, câtă vreme mai

putea deosebi, de pe şosea, urma lăsată de tractor. Dar parcă era
tot mai slabă, tot mai şovăitoare. Merse şi ziua următoare. În
noaptea dintre ele, prima pe care o petrecea la adăpostul unui
pom, împresurat din toate părţile de lan, nu dormise prea bine.
Mai înnoptase el afară, în tindă, când zăduful îl gonea din odaie,
însă acum era cu totul altceva. Ca omul care doarme întâia oară
într-o casă nouă, i se părea că aude tot felul de zgomote
necunoscute. Abia dacă închisese ochii două ceasuri.
Ştia că până la satul următor trebuie s-o ţină spre miazăzi.
Adică dimineaţa să aibă soarele pe stânga, iar după-amiaza să-l
lumineze din dreapta. Numai că, din pricini pe care nu le-
nţelegea, în loc să se ducă drept, imediat ce părăsise satul
şoseaua începuse tot felul de ocoluri. Ba cobora prin văi, ba urca
nişte măguri, ba se-ntorcea, ba pleca iar, de-l ameţise. În cele din
urmă o părăsi.
Mergea acum de-a dreptul prin lan, pe-colo pe unde roţile mari
croiseră alt drum, depărtându-se treptat de şosea. Şi iată că după
numai două zile de mers, urmele tractorului se înecaseră în
vegetaţia sălbatică. O apucă atunci drept peste câmp, fără
ocolişuri. Fără să ştie de ce, se simţi deodată mai sigur. Şi în
scurt timp pricepu că la ceasurile toropitoare ale amiezii, plantele
toate sorbeau lacome lumina puternică a soarelui şi prea puţin îl
mai băgau pe el în seamă. Învăţă că, dacă nu e prea ostenit, poate
merge şi câteva ceasuri după miezul nopţii, când ele dorm adânc,
pregătindu-se s-o ia de la capăt în zori.
 Trecuse apoi peste o cale ferată năpădită într-o parte de floarea-
soarelui şi în cealaltă de grâu. Grâul zvârlea uneori după el
mustăţi ascuţite, însă prea puţine îl ajungeau. Atunci se răsuceau
prin vestuţa de prelată şi căutau să-l înţepe. Pălăriile de floarea-
soarelui împroşcau şi ele seminţe care lăsau urme vinete pe piele.
Dar poate nici nu scuipau după el. Cum aflase odată de la
oameni, holda grâului şi floarea nu sufereau să trăiască la un loc.
Mereu lăsau între ele un hotar, cum era şina de tren.
Pierduse şirul zilelor. Trecuse poate o săptămână, ori mai
puţin. Terminase demult mămăliga, puiul, brânza, rămăsese doar
cu nişte turte. Luase apă dintr-un pârâu şi mai găsise o ţeavă
ruginită din care ţâşnea un şuvoi limpede şi rece. Umpluse sticla
de plastic. Bună invenţie plasticul ăsta. După-amiaza târziu,
înainte de înserat, şterpelea ştiuleţi de porumb tânăr. Erau
fragezi, putea să-i înfulece şi cruzi, dar cel mai adesea îi cocea pe
jar, la adăpost, sub un copac. Găsise dovleci şi lubeniţe dulci,
zemoase. Erau prea mari, că ar fi luat una sau două cu el. Însă
nu suferise nici de foame şi nici de sete.
Uite, îşi zicea în câte-o seară, cocoţat în vreun cireş bătrân, plin
de rod, mare lucru să mergi de colo-colo, prin porumbi… Trebuie
doar să fii mai sprinten ca ei şi să te fereşti de scuipaţii florii-
soarelui. Sau de grâu. Ei, fireşte, să ai şi-o macetă zdravănă. Fără
asta, doar cu secera de la mă-sa mare, n-ar fi făcut nicio sută de
paşi prin porumbul bătrân.
Urmase o vreme calea ferată, cu toate că grâul şi floarea-
soarelui erau tare ursuze. Rambleul se ridica destul de sus. De pe
el, încercase să se orienteze, să descopere în zare o urmă de sat, o
direcţie. Însă oriunde îşi arunca privirea, nu vedea decât verdele
porumbului, spart pe alocuri de câte un copac rătăcit ori vreun
braţ întunecat de pădure, la orizont. Nimic spre sud, nimic spre
răsărit, nimic spre apus. Doar munţii, departe, la miazănoapte.
Nu e niciun sat încolo, se limpezi într-o dimineaţă. Mai întâi
nici nu vru să se gândească, apoi, treptat, trebui să recunoască.
Se rătăcise. Şi ce era mai rău, nici înapoi nu mai ştia drumul
sigur, dacă s-ar fi hotărât să se întoarcă. Cât de uşor îi părea
acum să meargă prin porumbi, nu putea şti ce-o să fie până la
urmă. Să nu mai găsească adăpost sub pomi. Să rămână fără
apă. Să dea peste o întindere de porumbi bătrâni prea mare
pentru puterile sale. Să-şi piardă minţile, cum fusese cât pe ce să
se-ntâmple acasă. Singurătatea şi nemărginirea lanurilor îi
păreau cel mai greu de îndurat. Dar încă mai trăgea nădejde că va
da măcar peste un pâlc de case, peste alţi oameni.

Pieri şi calea ferată. Lanul de porumb luă iarăşi locul grâului şi

florii-soarelui, ridicându-se la înălţimea rambleului, apoi îl înghiţi
cu totul. Pe când îşi croia drum, Milu zări spre miazăzi un copac
şi imediat aproape, iţindu-se peste lujeri, o ţeavă subţire. Îi sări
inima din piept.
Întâi se temu să creadă. Nu că s-ar fi putut înşela. Ţeava aia n-
avea ce să fie decât coşul tractorului. Însă pe coşul de fum nu
ieşea niciun fum. Nimerise într-un loc cu porumb bătrân, unde
trebuia să se mişte cu băgare de seamă. Trecuse mult de amiază,
mersese fără oprire şi era obosit. „Poate şi Tractoristu se
odihneşte la umbra copacului. De-aia e oprit motorul şi nu scoate
fum.”
Ori, mai degrabă, nu era tractorul de-l ştia el. Era altul, cu alt
tractorist. Sau unul vechi, uitat printre lanuri, cine ştie de când.
Păi, dacă era un tractor fără stăpân, putea să-l ia, să-l întoarcă,
să-l ducă el prin noianul verde. Atunci, da, s-ar fi întors în sat
mândru nevoie mare. Ce mutre ar fi făcut toţi. Şi Cocoşu, şi-alde
Obretin şi felcerul şi toată lumea. Doar mă-sa mare nu l-ar fi
văzut. I se umeziră ochii.
După aproape un ceas, ajunse la copacul cu pricina, unul
zdravăn, cu coroana bogată şi înaltă, cu crengile groase. Sub pom
însă, nici urmă de Tractoristu. Lăsă maceta şi se căţără iute, să
se orienteze. Acuma vedea limpede. La nicio sută de paşi era
tractorul pe care-l ştia. Îl recunoştea după întăriturile cabinei,
după bulendrele legate pe acoperiş şi poziţia coşului, după lamele
şi plugurile atârnate pe părţi.
— Nene! Strigă nesigur. Eu sunt, Miluţ. Am venit până aci…
Ce naiba… Dacă dormea în cabină, n-avea cum să-l audă.
Coborî şi porni printre lujeri, spre tractor. Cumva, deşi bătrân,
porumbul era liniştit, parcă amorţit. Astea erau ceasurile de
toropeală ale după-amiezii. Ajunse la maşinărie în puţin timp. Cu
grijă, să nu-l înţepe frunzele pe la spate, urcă pe scara de metal şi
se opinti la clanţa veche. În cabina plină cu tot felul de desagi,
coşniţe şi saci nu era nimeni.
— Băi, da’ ce… se enervă Milu. Apoi cât putu de tare: Neneee!
Nu mai glumi, unde te-ai ascuns?
Unde să se ascundă? Nici n-avea unde. Sub tractor l-ar fi
agăţat vrejii de dovleac ori porumbul tânăr, abia ieşit. Pe cabină
ori pe motor, l-ar fi văzut când a urcat scara. Poate s-o fi dus şi el,
ca omul, să… Dar dacă ar fi stat prea mult într-un loc, nemişcat,
l-ar fi terminat bătrânii, cu frunzele lor oţelite.
Se urcă pe scaun să privească prin fanta blindajului. Nu vedea
decât tulpini de porumb, unduind leneşe, fie aplecate de vânt, fie
că aşa aveau chef. Apoi, ochii i se lipiră de bordul maşinii. O
grămadă de butoane, bumbi coloraţi, manete şi manivele mici.
De-aici îl conduce, se lumină. Cu butoanele astea comandă
plugurile, lamele. Şi de-aici… Da, văzuse cheia în contact şi
înainte. Nu se lăsase Tractoristu să-l înveţe, dar atâta lucru
furase Milu: dacă roteai de cheie, pornea motorul.
O învârti încet. Un sfert de cerc… jumate… Sări ca ars. Se-
auziseră un trosnet pe dedesubt şi-un hârâit stins. Dădu drumul
cheii, speriat. Zgomotele încetară. Milu îşi luă inima în dinţi şi
învârti încă o dată, iar hârâitul reveni, obosit. Ţinu cheia răsucită
până nu mai auzi nimic. De undeva, de jos, simţi miros de
cauciuc încins.
Se stricase, ori rămăsese fără motorină. Omul fusese nevoit să
plece, să-şi facă drum pe jos spre următorul sat, unde o fi fost
acela. Necazul se petrecuse pesemne în urmă cu nişte zile, de-aia
nu se mai vedea acum niciun semn. Orice cărare fusese închisă
de porumbi şi celelalte, însă ăla era om curajos, n-ar fi şovăit s-o
apuce prin lan. Şi mai mult ca sigur avea şi el maceta lui.
Porni să cotrobăie prin lucrurile din cabină. Descoperi un
borcan cu magiun de prune, o pâine tare ca piatra… Găsi şi apă
de băut, într-o canistră de plastic. Apoi desfăcu nişte pachete,
scociorî printre coşniţe. O pereche de nădragi din doc tare,
rezistent la frunze, şi ăia peticiţi ca ai lui. Erau mari, dar mergeau
suflecaţi. O cămaşă. Risipi un teanc de scrisori. Vru să le-adune,
să le ia în rucsac, dar imediat se gândi că Tractoristu o să se-
ntoarcă după ele şi după tractor. Şi-o să se supere, negreşit.
Bărbaţii nu se bagă unii în treburile ălorlalţi.
Altceva nu mai era. Doar un sac mare, culcat sub scaun. Un
sac din beciul Inei, văzu îndată, după eticheta de carton. „Gâ…
că… u… Grâu, silabisi, soi-gru-ia-tim-pu-riu-de-toam-nă…” Sacul
era belit la gură, funia fusese tăiată şi o parte din boabe se
revărsaseră pe podea.
— Aha, zise deştept.
De ce-l pitise sub scaun? Şi ce grăunţe erau astea? Mai mici
decât cele obişnuite, fără mustăţi ţepoase, ce fac rană în palme…
Milu luă o mână de boabe şi se jucă vânturându-le. Nu mai
văzuse aşa ceva. Parcă erau calde, numai bune de măcinat. Dar
astea nu puteau fi doar boabe pe care să le zdrobeşti şi gata, să
faci din ele terci… Păi, nu vezi ce scrie pe etichetă? Unde le duce
Tractoristu? Cine ce să facă din ele, cui îi trebuie?
— Nene… mai strigă o dată, fără convingere.
Îndesă în rucsac pantalonii şi cămaşa. Apoi luă nişte boabe în
pumni şi le vărsă într-o traistă pe care-o găsise într-un colţ. O fi
ceva de ele, se gândi. Poate le-aşteaptă oamenii ăia de la Dunăre.
Sigur le-aşteaptă. Altminteri nu se chinuia degeaba să le care cu
el.
Coborî din cabină. Parcă se mai eliberase locul jur-împrejur,
dar asta n-avea cum să se întâmple, o ştia prea bine.
— Or fi porumbii bolnavi, zise hlizindu-se de unul singur. Vi s-o
fi aplecat, taică…
Dacă tot putea să se-nvârtă mai în largul său, dădu roată
tractorului, ca un om mare, căznindu-se să-l cerceteze cu un ochi
priceput. Uite, motorul s-a umplut de praf, dar cu o cârpă şi nişte
vaselină o să fie ca nou. Uite, s-a ciobit fierul ăsta de coasă şi
aripa roţii e niţel îndoită. Nu contează, o să meargă duduind.
Parcă oamenii nu sunt plini de zgârieturi şi vânătăi… Şi ce, nu
trăiesc mai departe? Trăiesc.
Se pregătea să se înapoieze la pomul sub care se adăpostise,
când auzi iarăşi hârâitul acela. Însă nu umblase la nimic de data
asta, motorul era ţeapăn şi deodată îşi dădu seama că zgomotul
vine din lan. Dintr-un loc în care porumbii păreau mai bătrâni şi
mai deşi şi mai greu de străpuns ca oriunde. Se duse cu grijă,
încercând să pătrundă cu privirea unde n-ar fi vrut să se
încumete cu mâinile şi picioarele. Dădu la o parte binişor câţiva
lujeri şi, cumva de neînţeles, ei se lăsară îndepărtaţi fără prea
multe nazuri. Zgomotul se repetă, mai puternic. O putoare grea se
ridică deodată, la următorii paşi.
Era un hârâit greu, înecat, şi bâzâitul a sute, mii de muşte,
care-l şi năpădiră fără veste, intrându-i în nas, în gură şi-n ochi,
orbindu-l. Scuipă îngreţoşat şi tot vânturând mâinile, ca să scape
de gângăniile care-l mâncau de viu, îşi pierdu echilibrul. Căzu
înainte, pe palme, scufundându-se până la coate într-un soi de
clisă duhnind cumplit. Bâzâitul îl asurzea. Abia putu să deschidă
ochii, să vadă printre genele acoperite de muşte. Să vadă ce este.
 N-am ţipat eu. Atunci el. Nu, nici el n-a ţipat. Ca să ţipi îţi
trebuie gură. Îţi trebuie gâtlej, obraji, limbă. Îţi trebuie piept… N-a
ţipat el. Nu vreau să-mi amintesc. N-am ce să-mi amintesc…
Nu m-a văzut, nu m-a auzit. Ca să vezi, îţi trebuie ochi. Ca să
auzi, îţi trebuie urechi. Şi nu mi-a prins mâna, nu. Ca să prinzi,
ai nevoie de degete.
Dar ţipătul? Al cui a fost ţipătul? N-a fost niciun ţipăt. Mi s-a
părut. Mi s-a părut c-aş fi fost eu. C-ar fi fost el… N-a fost nimeni.
N-am fost acolo. N-am văzut. N-am văzut nimic. N-am mirosit.
N-am fost nicăieri. Am stat mereu aici, sub pomul ăsta. N-am ce
să-mi amintesc…
E un loc bun de înnoptat. Am pâine şi magiun, am apă. Pot să
mă odihnesc până mâine. Şi mâine? La drum, fireşte. Încotro?
Înspre miazăzi, cum altfel? În partea aia trebuie să fie un sat, ori
mai multe. Ori chiar Dunărea. Dac-o fi vreo apă cu numele ăsta.
Tractorul s-a oprit cu botul în direcţia bună. Care tractor? Nu e
niciun tractor. N-am văzut nimic. Nu vreau să-mi amintesc… Nu e
decât lanul mare, în toate părţile. Mi s-a părut. N-a fost niciodată
nimic, decât lanul. Lanul şi cu mine. Şi de mâine încolo, la fel.
Ce bun e magiunul pe pâine. Mergea şi-un pic de lapte. Cum
mi-aduce mamaie dimineaţa, într-o cană, abia muls de la vacă.
Dar de-acuma sunt băiat mare. Pot şi fără lapte. Cum se văd
toate, de-aici, din coroana nucului…

Partea a doua
DRUMUL

6
Nu mai fusese plecat de-acasă. Nu mai simţise aşa ceva. Habar
n-avea ce poate să fie cu dorul ăsta, cu durerea lui. Şi-n loc să se
domolească, durerea urca tot mai des din coşul pieptului,
împletind un nod care-i îngreuna răsuflarea.
Noaptea trecută nu închisese ochii, căutând prin întuneric un
semn al zorilor, ziua ce urma. Uite, parcă s-a albit niţel muchia
cerului, acolo, drept în faţă, parcă s-a spălăcit negrul şi se face
cenuşiu… Însă nu era decât o amăgire, poate scântei de stele pe
frunzele ţepene şi lucioase ale porumbului din zare, şi mai târziu
o căzătoare tăind bolta, pierzându-se în beznă.
 Adormi în cele din urmă şi-o visă pe mamaie, cu broboada
decolorată de-atâta soare, ţinându-i părul. Aştepta nemişcată, să
vină ceva din depărtare, de la capătul nevăzut al lumii. Pusese
palma streaşină la ochi, iar Milu ştiu deodată că pe el îl aştepta.
Dar nu vedea că stă chiar în faţa ei, la nici zece paşi?
„Bunică, strigă fără să mişte buzele, sunt aci, nu mă vezi? Aci,
în faţa matale…”
Dânsa privea mai departe, prin el, dincolo de el, cine ştie unde,
şi nu zicea nimic.
Nici nu se luminase bine, că băiatul se şi căţărase în pomul
sub care dormise. Coroana umbroasă stătea rezemată pe crengile
groase mai întâi cât trupul său, subţiindu-se apoi, pe măsură ce
suia, cât un picior, cât braţul, ca degetul, totuşi vii, calde, pline
de sevă. Acasă ar fi atins vârful în doar câteva clipe, strecurându-
se prin hăţişul de frunze, strângând mâinile de ramuri ce i se-
ntindeau. Însă acum se chinui minute în şir, împleticindu-se, cu
respiraţia tăiată, de parcă n-ar mai fi ştiut calea, cu mâinile
tremurând, plesnit de crengile subţiri, care se arcuiau când le
scăpa printre degete.
Cât cuprindea cu ochii, lumea din jur unduia verde duşmănos,
deosebit de cel al copacilor, pe care-i dibuia ici-colo, în întinderea
vegetală, neatinşi de săbiile porumbului, de săgeţile grâului, de
ştreangurile cârceilor furişaţi din colcăiala dovlecilor şi-a fasolei.
Spre cei care supravieţuiseră floarea-soarelui scuipase zadarnic
sute şi mii de seminţe, dar veninul ce stropea când se desfăceau
nu răzbise scoarţa groasă, iar pământul îl sorbise la iuţeală.
Pământul soarbe orice… În cele din urmă, floarea renunţase
dovedită, lăsând în cercurile şi ovalele de sub arbori un covor de
coji uscate, semn al neputinţei sale.
Să fi fost drumul bun către volbura aia tulbure, departe, cum te
uiţi pe mâna dreaptă, hăt după valurile de lujeri nenumăraţi,
fremătând? Înceţoşarea putea fi pleata răsfirată a sălciilor
străjuind o luncă de pârâu, poate chiar ca pârâul prin care se
furişau el şi Ina către şcoala părăsită, să sufle praful de pe pozele
lui Jules Verne, dar mult, mult mai departe de casă. Ori altul la
fel, ocolind, scăpând mereu din capcanele pe care i le întindea
vegetalul, ducând altundeva, către altă casă.

Milu merse fără oprire de la amiază, când umbra i se strânsese

în jurul tălpilor, doar o pată rotundă sub soarele ce pripea. Păşea
grăbit, să n-apuce frunzele să se rotească spre el, mai mult pe la
marginea lanurilor crescute în devălmăşie, pe-acolo unde
porumbii erau piperniciţi şi înceţi. Când trecea prin dreptul lor,
frunzele îl simţeau şi începeau să se mişte, dar în câteva clipe el
era departe, iar săbiile se-ntorceau la loc resemnate, indiferente.
Doar o singură dată unul din lujeri se aplecase brusc, să-l
străpungă cu lama viguroasă, însă băiatul o retezase dintr-o
mişcare cu secera lu’ a bătrână. Şi mai avea la şold maceta pe
care i-o lăsase tractoristul, dar o păstra pentru încercări grele, nu
fleacuri de-astea.
Mergea din copac în copac, câte o sută-două de metri şi se
oprea în cercul lor ocrotitor ca o ogradă, să-şi tragă sufletul, să
chibzuiască pe unde s-o ia mai departe. Târziu după-amiază se-
aşeză în cur sub un măr bătrân, plin de poame numai pe
jumătate coapte. Mâncă mere pe săturate, iar la sfârşit stoarse în
gură doi ciorchini rupţi dintr-o viţă leneşă, care nici nu se
ostenise să-l apuce. Încheie cu câteva guri de apă. Jumătatea de
bostan de care făcuse rost în zori, retezând vrejurile plantei, o
păstra pentru mai târziu, pe fundul rucsacului, pentru masa de
seară, acolo unde va fi ajuns să poposească.
Se opri când soarele nu mai avea putere, la adăpostul unui nuc
pe care-l ochise încă de la amiază, un uriaş blând, vizibil de la
mare depărtare. Nu se mai sătura să-i dea roată privindu-l, până
ameţi şi se sprijini de trunchiul gros, luându-l în braţe.
Simţi deodată că trunchiul îi înapoiază cumva îmbrăţişarea.
— Hei, unchiule, zise bucuros, bine mai e la matale acasă…
Lasă-mă să mă odihnesc un pic… n-o să-ţi fac nicio pagubă.
Mâncă restul de bostan, apoi dormi una bună, fără vise,
prăbuşit într-un puţ de întuneric. Şi iarăşi o visă pe bunică-sa
aşteptându-l şi din nou durerea îşi făcu culcuş în coşul pieptului,
îngreunându-i răsuflarea…
Când se trezi era dimineaţă, dar nu mai recunoscu nimic
împrejur. Cerul se învolburase, coborând la doar câteva sute de
paşi, vânăt, aproape negru, apăsător. Şi vuia înfricoşător.
Fulgerele porniră să împăienjenească văzduhul, urmate de
bubuituri asurzitoare, parcă tot mai aproape. Milu alergă speriat
în jurul copacului, dar nu îndrăzni să se îndepărteze mai mult,
căci lanul de porumb se înviorase brusc, simţind răcoarea
furtunii, şi-i pândea orice mişcare.
— „Cărămidă nouă… dă, Doamne, să plouă… îngăima fără
noimă, vorbe pe care le-auzise odată de la a bătrână, cărămidă
rea… dă, Doamne, să stea…”
Ştia că e-n mare primejdie, dacă fulgerele s-ar fi apropiat şi mai
mult, dar nu putea pleca de-acolo decât pe o ploaie mare, cu
clăbuci, când săbiile de păpuşoi ar fi fost prea ocupate să soarbă
apa nepreţuită, iar lui nu i-ar mai fi dat atenţie.
Şi-atunci se petrecu ceva îngrozitor…
Deodată îşi simţi pântecul răscolindu-se, cuprins de o durere
ascuţită, care-i înmuie picioarele. Se duse împleticindu-se până la
marginea ovalului de iarbă, dar acolo se opri speriat de mişcarea
ameninţătoare a lanului. N-ar fi făcut mai mult de zece paşi şi
săbiile l-ar fi străpuns dintr-o parte într-alta, lăsându-l să
sângereze până la moarte. Şi-apoi s-ar fi descompus încet,
hrănind plantele tinere cu putreziciunea lui.
Dar durerea din pântece era tot mai cumplită, şi cu fiecare
secundă simţea că măruntaiele or să-i plesnească sub presiunea
poamelor verzi, ce colcăiau bolborosind înăuntrul lui.
— Nu trebuie… nu trebuie… gemea, cu degetele încleştate pe
burtă, ca şi cum ar fi putut să oprească ce se întâmpla acolo.
Fulgerele păreau că-i dau târcoale, îl căutau, îi dăduseră de
urmă, puţin se sinchiseau de uriaşul sub care se adăpostise.
Fulgerelor nu le pasă de cât de frumoşi, de bătrâni şi de buni
sunt copacii.
Următorul trăsnet lovi la mai puţin de cincizeci de metri,
aprinzând un pâlc de mesteceni tineri, cu un bubuit care rupse şi
ultimul zăgaz. Băiatul fugi la marginea cea mai îndepărtată a
ovalului, iar acolo îşi lepădă nădragii peticiţi şi se uşură cu obrajii
arzând de ruşine. Îndată durerea tăioasă din burtă se potoli, dar
Milu dădu într-un plâns înecat, cu sughiţuri.
— Nu trebuie… zicea iarăşi.
Nimic nu se mai putea face, aici a primit adăpost, iar el a
murdărit casa bunului, blândului…
Nici nu mai îndrăznea să privească spre nucul mare, rămase
deoparte, cu ochii în pământ, gândindu-se că nimic mai rău de-
atât nu se mai poate petrece. Aşa că nu văzu fulgerul lovind
trunchiul, doar o lumină orbitoare în jurul lui, care şterse tot,
lanul, nucul, cerul, pământul, iar bubuitura îl ameţi, trântindu-l,
dându-i sângele pe nas.
Poate fusese mort un minut. Îl învie ploaia torenţială, palme de
stropi pe obraji şi pe frunte şi pe bucile peste care nu mai
apucase să-şi tragă nădragii. Erau plesnete reci, într-o clipă fu ud
leoarcă, nici ochii nu-i putea ţine deschişi în ruperea de nori. Se
repezi spre coroana nucului, dar acolo găsi trunchiul despicat în
două, un hoit încă fumegând, foarte puţin, căci apa stinse iute
ultimele urme de jar. Jumătate de arbore se prăbuşise în partea
cealaltă, strivind o margine de lan. Cealaltă jumătate încă se mai
ţinea dreaptă, cine ştie pentru câtă vreme, nu multe zile, căci
rana era prea grea ca să se mai vindece. Până şi murind, unchiul
făcuse în aşa fel ca să cadă departe de Milu, să-l ocrotească. Iar
el…
Cerul începea să se lumineze parcă, pâcla se albea văzând cu
ochii, departe, dar ploaia cădea în continuare, fără să slăbească.
Milu îşi şterse faţa cu mâneca, îşi trase pantalonii, culese din
cenuşă secera şi maceta. Găsi şi ştergarul în care învelise ultima
bucată de mămăligă, acum moale şi sfărâmicioasă. O aruncă şi pe
aceea în rucsac.
Fugi prin partea în care se prăbuşise jumătatea moartă a
nucului, fără să se uite înapoi. Lanul era vrăjit acum de stropi, o
vreme n-avea să-i dea lui atenţie, apa era mai preţioasă decât
ciolanele sale slăbănoage. Alergă uşor la început, însă mai încolo
pământul se înmuiase, transformându-se într-o clisă lipicioasă,
care-i rămânea prinsă pe tălpi şi pe pulpe, îngreunându-l. Ba mai
şi căzu de vreo trei, patru ori, cu faţa în jos, pierzând secunde
preţioase ca să-şi scoată mizeria din ochi.
Trebuia să ajungă la următorii arbori, plopii pe care apucase
să-i vadă aseară, nişte sute de metri mai încolo. Acum i se părea
că ăia sunt la capătul lumii, că n-o să-i mai ajungă vreodată. Se
sili să nu mai alunece şi să se strecoare prin părţile mai rare ale
lanului, fără să încetinească pasul, fără să se rătăcească. Cu
noroc, curând urcă o movilă şi văzu că se abătuse de la direcţia
bună. Porni iar, încercând să se ferească pe cât putea de
atingerea frunzelor, îndepărtându-le cu blândeţe când nu mai
avea încotro. Iar ploaia era tot mai slabă. Când avea să se
oprească de tot, nu-i mai rămâneau decât câteva minute.
Un pas… doi… trei paşi… Clisa îl apuca de picioare şi râgâia
pofticioasă. Unul din tenişi rămase până la urmă scufundat, îl
smulse cu mâna, bâjbâind, şi nu se mai opri să-l încalţe, merse
mai departe. Doi… trei… patru paşi… Peste creştetele lujerilor de
porumb zări vârfurile plopilor, cu frunzele mici, sclipitoare,
fluturând în bătaia stropilor… Patru… cinci… şase paşi… Parcă
tot mai multe săbii păreau întoarse către el acum, lucind umede.
Tot mai greu le dădea la o parte cu dosul palmei.
Brusc ploaia încetă şi soarele răzbi prin nori, pe un povârniş
vaporos de lumină, lumină lină. Milu o luă la fugă, cu inima
zbătându-i-se în piept, strângând în pumn coada secerii. Nu mai
vedea vârfurile plopilor, se gândi înfricoşat că iar a rătăcit
drumul, dar ieşi deodată într-o rarişte, iar pomii erau acolo,
mulţumescu-Ţi, Mântuitorule Iisuse, mulţumesc… Vorba asta, pe
care n-o băgase în seamă când o auzea pe a bătrână molfăind-o, o
bolborosi de câteva ori, agăţându-se de ea.
Când mai avea câţiva paşi, unul din lujeri se arcui şi-l ajunse
cu cea mai lungă din săbiile lui. Milu se rostogoli în luminişul
păstrat de plopi, se târî cu ultimele puteri, pe coate şi pe
genunchi, până la trunchiuri, se pitulă la rădăcina lor, scâncind
cu ochii închişi. Mai târziu îşi recăpătă suflarea şi-şi scoase vesta
de prelată, să cerceteze dacă l-au vătămat. Sabia străpunsese
spatele, fără să-l zgârie.
Mergea mai mult noaptea şi apoi o bună bucată de drum la
amiază, când pripea soarele şi plantele înţepeneau toropite,
pentru un ceas, două, trei. Noaptea ele dormeau poate, iar Milu se
întreba adesea ce pot să viseze, visau oare? Visau pesemne că s-
au înmulţit peste întinderea toată, c-au înghiţit satele, unul câte
unul, au hăituit oameni şi femei şi copii câţi vor mai fi fost,
devorându-i înfipţi în ţepe, c-au doborât copacii şi-au astupat
curgerile de ape.
Mergea şi noaptea fiindcă ele dormeau şi fiindcă vedea sus în
adâncurile cerului Carul Mare şi Carul Mic şi Steaua Polară. Mai
multe stele nu ştia, deşi ele clipeau cu miile deasupra lui, atâtea
văzuseră el şi Ina în cărţile de la şcoală. Carul Mare şi Carul Mic.
Şi Steaua Polară, de care aflase că arată spre miazănoapte. Se
ducea de la un pom la altul, căutând să ţină linia dreaptă, să nu
dea ocol ca prostul şi să se-ntoarcă de unde-a plecat.
Când moţăia cu bărbia-n piept, venea Ina şi-l bătea la cap
mereu, de-ajunsese să-i fie lehamite de ifosele ei, acolo-i
miazănoapte, prostălăule, şi la dreapta e răsăritul, iar la stânga
apusul. Dar în partea ailaltă? În partea ailaltă e miazăzi. Într-
acolo plecau paserile călătoare, când încă mai vieţuiau şi treceau
în zbor pe deasupra satelor, chiar şi peste satul nostru. Cocoare,
berze, lebede, câte şi mai câte. Le-ai văzut tu cu ochii tăi, paserile
astea? De ce nu le zici ca oamenii „păsări”, ce te fandoseşti, ce-i
alea paseri? Şi ţi-au zis ele cum le cheamă? Ori le-ai ochit numai
prin cărţi şi născoceşti acuma nişte nume, să faci pe grozava? Nu
născocesc nimica, mi-a zis taică-meu, Cocoşu. Şi cocoşii au fost
tot paseri, demult de tot, şi celelalte orătănii care se-adăpostesc
prin curţile oamenilor, doar că nu le mai ajută aripile să zboare.
Iar în afara ogrăzilor au rămas numai păsările cele mici, pe care
lanurile le-au iertat, fiindcă nu fac stricăciune. Prepeliţe, vrăbii,
bibilici de lan.
Ei, de-ar fi avut aripi să treacă pe deasupra lanurilor… Dar n-
avea. Ţinând Polara în spinare, nopţile când putea merge şi cerul
era senin, ar fi ajuns poate, în cele din urmă, la miazăzi, într-un
sat ca al lor, cu un pârâu ca pârâul lor, cu o luncă plină de pomi,
ca a lor.
Mamaie, da’ de ce nu ne mutăm noi cu toate cele în coasta
pârâului, unde nu răzbesc nici grâul, nici floarea-soarelui, nici
porumbul, nici ştreangurile de bostan şi fasole… De ce ne rupem
spinările în fiecare zi, de dimineaţă, şi ne sângerează deştele şi ne
lăcrimează ochii a praf şi-a soare, doar ca să ţinem locul deschis
în dosul curţii şi ceva mai departe de ea?
Că aici e casa voastră, tolomacule, răspundea Ina în locul
bunică-sii, ştii tu să ridici altă casă în luncă, poţi tu să trăieşti
fără pereţi în jurul tău, fără acoperiş şi streaşină de ploaie, fără
sobă de gătit? Îl încuia mereu cu întrebările, noroc că se trezea şi
nu mai era nevoie să se screamă pentru un răspuns deştept.
Porumbul se rărise din ce în ce mai tare, apoi se retrăsese,
lăsând treptat locul florii-soarelui şi ceva mai încolo grâului, unele
holde mereu coapte, mereu frumoase, altele verzi şi încă mici de
tot, doar până la pieptul omului, vălurind de-ţi venea să-ţi treci
palma peste suprafaţa unduitoare, ca mângâind un macat din
cufărul bunicii. Dar asta ar fi fost ultima mângâiere, vezi bine.
Începu să domnească floarea-soarelui, mai întâi câte-un fir
răzleţ, unul aci, unul colo, pe urmă pâlcuri, din ce în ce mai dese.
Porumbii se-nvecinau şi se-amestecau cu spicele aurii, însă grâul
şi floarea-soarelui nu se puteau suferi, se-mproşcau de câte ori le
venea la îndemână cu seminţe otrăvitoare, boabe şi mii de săgeţi
minuscule, ucigaşe. De-aia între cele două popoare rămâneau
mereu locuri sterpe, cărări goale pe care Milu putea înainta cu
băgare de seamă.
Pălăriile, unele negre de-atâtea seminţe, altele pline de flori
tubulare minuscule, îmbrobodite cu vesele petale galbene, se
roteau uneori spre el, cu zecile, dar apoi îi întorceau spatele,
preocupate de lumina soarelui, de zumzetul albinelor, de altele. O
dată, o lucrătoare cât palma veni şi se-aşeză pe umărul băiatului,
obosită poate de-atâta trudă printre florile dornice să fie
însămânţate, dar îşi luă zborul înainte ca el să se sperie cu
adevărat.
Şi Milu mergea. Îşi încropise din mâneca sfâşiată nişte legături
cu care-şi ţinea tenişii agăţaţi de gât când se mai vedea nevoit să
umble prin clisă, să nu mai păţească ce păţise în noaptea de
pomină. Iar dacă-i fu limpede că lanul de porumb se sfârşise cu
adevărat, îşi luă inima-n dinţi şi hăcui cu maceta câţiva ştiuleţi
mai grei, prea graşi ca să se poată feri la timp. Când îi frângea în
două, răzbit de foame, din miezul coceanului acoperit de boabe se
scurgea un lichid alb, bun la gust, săţios. Îşi umplu rucsacul şi
sânul cu ştiuleţi, după ce fu sigur că pănuşele tăioase nu mai
mişcă. În traista cu grăunţe bune, de la Tractoristu, nu punea
nimic altceva, să nu se-amestece între ele. Aia rămânea legată.
Către sfârşitul celei de-a patra ori a cincea zile, atinse colinele.
Le văzuse mai înainte, privind din vârful pomului. Ceea ce crezuse
c-ar fi ceţurile verzui ale luncii era de fapt o coamă molcomă de
deal, care crescuse cu fiecare bucată de mers. Cât cuprindea cu
ochii, spre răsărit şi spre apus, părea că se-ntind dealuri blânde,
numai bune să le treci cu piciorul.
Peste tot, pe pielea acestor uriaşi tolăniţi, zeci, sute, mii de
copaci, pâlcuri de mesteceni fraţi tineri, stejari mari ale căror
crengi răşchirate rezemau cerul să nu cadă, crânguri, lăstărişuri
întortocheate, de nepătruns, paltini şi arţari sprijinindu-se unii de
ceilalţi, vişini sălbatici, castani, frasini, goruni, dar şi peri, pruni,
tei. Iar corcoduşii înfloreau peste tot, se scuturau în palele de
vânt ce le răscoleau coroanele şi unii înfloreau din nou, chiar în
vreme ce-i privea.
— Hiii! Îşi dădu Milu drumul, luându-se cu mâinile de păr de-
atâta bucurie.
Alergă printre trunchiuri, sări cu braţele şi picioarele răşchirate
pe o tufă de liliac cât toate zilele, moale şi frumos mirositor ca
plăpumile de învelit ale bunică-sii. Iar ţesătura de ramuri îl primi
cu dragoste, rostogolindu-l la loc sigur, pe pământ.
— Asta-i… se înecă băiatul. Asta-i… fenomenal!
Nu-i venise pe buze ceva mai potrivit decât acest cuvânt pe care
el şi Ina îl găsiseră sub o poză din cărţile şcolii. Şi-l repetă de
nenumărate ori, căci în faţa pădurii nu putea spune doar
„grozav”, „frumos”, ori altă asemenea prostie.
— Fenomenal, fenomenal, striga tăvălindu-se prin iarba moale.
Grozav de fenomenal!
Iar arborii îl îngânau în cor, pe mai multe voci, un popor
cumsecade, îngăduitor cu năzbâtiile sale. „… Nal… zav… nal…”

Era în Rai. Iar îl ajungea din urmă povestea, cum o zicea a

bătrână, că dacă se-ndura să-şi dea drumul la vorbă o făcea să
pară adevărată. Simţea nelămurit că lumea de-acuma era, cumva,
urmarea acelui furt iscat din minciuna unei muieri. N-ar fi putut
să aşeze pricinile în vorbe, dar i se-arăta limpede că după ce
nărodul de Adam muşcase din măr, porumbul, grâul, sfecla,
floarea-soarelui şi celelalte se supăraseră pe oameni şi, uite, se
războiau cu ei, gonindu-i în afara Raiului, cât mai departe de
siliştea lui.
Raiul era un sat depărtat, o aşezare de oameni în care
porumbul e mic de tot, cât iarba, numai bun să-l creşti într-un ol
cu pământ, să-l uzi cu dragoste în fiecare zi şi să-i vorbeşti
frumos. În satul ăla, câmpul de jur-împrejur era gol şi nu creştea
nimic pe el decât iarbă şi pomi. Meri şi pruni şi vişini şi peri şi
nuci. Şi alte soiuri. Pomii creşteau, cât dealul de înalţi, vişinele
erau cât un cap de om, iar merele cât Milu de mari. Iar printre
pomi se putea vedea. Până la marginea lumii, unde cresc munţii,
cum vedea el când se urca pe catargul antenei.
În ţinutul ăsta, fără lanuri, ar fi lenevit el şi Ina şi-ar fi muşcat
dintr-o vişină amândoi şi-ar fi căscat gura la pomii cei mari, în
vreme ce bunica ar fi îngrijit răsadurile de fasole pitică şi
rândurile de roşii mici, cât pumnul unui copil. Şi-ar fi avut grijă
să nu muşte din niciun măr şi-ar fi silit-o pe fată să zică mereu
adevărul, să nu mai fie alungaţi de porumbii asmuţiţi pentru
ispăşirea păcatelor. Da.

Rămase la liziera pădurii, pe de-o parte fiindcă se temea să nu

se piardă în ascunzişurile nenumărate, al căror rost n-avea cum
să-l desluşească aşa de iute, deşi ar fi fost de-ajuns, pentru
început, să ia coama pieptiş, iar sus de tot să mai urce o dată în
vârful celui mai fălos dintre arbori şi să-şi facă ochii roată. Pe de
altă parte, voia să stea cât mai mult în preajma lanului care acum
nu-l mai putea ajunge. I se bucura inima privind spicele şi lujerii
legănându-se la depărtare sigură. Şi petrecu ceasuri întregi aşezat
pe un trunchi căzut, desfătându-se, cu ochii pe duşmanul care se
zbătea neputincios la picioarele lui, ba chiar într-un rând adună
câţiva bulgări de pământ şi-i zvârli într-acolo, fără putere însă.
Apoi mâncă tot ce cărase cu el de-a lungul traversării şi dormi
fără încetare o noapte, o zi şi încă o jumătate de noapte. Muşchiul
şi ramurile îi erau aşternuturi, frunzele strânse cu braţul – pături.
Se trezi doar o dată, să-şi potolească setea dintr-un izvor ascuns,
care se dăduse de gol susurând cu uşuratică veselie.
În a doua noapte se sculă să privească luna şi stelele. Oare ce
se petrecea pe acele lumi strălucitoare? Să le fi năpădit şi pe
dânsele porumbul mereu verde, cu frunze tăioase ca săbiile, grâul
de arici înţepători, floarea-soarelui? Se luptau oare oamenii de pe
Lună să nu le între şi lor cârceii viţelor în bătătură, să nu le
dărâme gardurile, să nu le coşcovească şi să le mănânce pereţii?
I-ar fi plăcut să ajungă acolo, să vadă toate astea.
În dimineaţa următoare hoinări de-a lungul lizierei, într-o parte
şi-n alta, băgând de seamă să nu se afunde prea mult în
încăperile umbroase, fără capăt, pe care le alcătuiau bolţile de
arbori. Creştetele lor se îngemănau şi pesemne rădăcinile de sub
scoarţa pământului nu se mai deosebeau unele de celelalte.
Mergând, nu contenea să vorbească singur, cum se obişnuise în
ultimele zile, să scape de urât şi să mai prindă curaj.
— „Nalt cât casa… galbin ca mătasa… şi-n vârful spicului…
firul mărgăritului”, zicea o vorbă învăţată de la bunică-sa, o
ghicitoare, adică una care ascunde un înţeles, ceva pitulat în
chiar înţelesul cuvintelor.
Asta era despre grâu, însă Milu nu recunoştea tot ce spunea.
„Nalt cât casa” da, nu o dată ocolise holde atât de mari, uneori
verzi, alteori galbene, mii şi milioane de adulţi copţi, dar cum
adică „firul mărgăritului, în vârful spicului”? Vorbea pesemne
despre ceva preţios care stătea la păstrare înăuntru, însă
niciodată nu găsiseră nimic, el şi a bătrână, când smulseseră cu
grijă săgeţile mici şi zdrobiseră boabele, să facă din ele terci cu
apa dintr-o ulcică.
Vorbă-nevorbă, o îngâna mereu în preajma grâului, încredinţat
că-i e de folos, un descântec care-l ferea de răutatea spicelor. Mai
ştia şi altele, învăţate pe de rost tot de la mă-sa mare, pe când ea
le mormăia mânuind secera, în genunchi.
Cât putea să-şi dea seama, pădurea, pentru că de-a lungul
vremii crescuse foarte deasă, ţinuse piept duşmanului.
— Păi? Chibzui ca un om mare. Apă este… Umbră berechet…
Pun pariu că dacă ne dăm osteneala găsim o mulţime de-ale gurii.
N-avem vacă, dar om vedea mai încolo. Acum nu facem mofturi la
mâncare. Ină, tu ce zici, fată?
Ştia că nu se află acolo, cu el, nu-l bătuse soarele-n cap, nu
aiura de sete ori de oboseală. Dar îi era bine când îi vorbea, chiar
dacă ea nu se ostenea să-i răspundă.
Se plimbă până la amiază, minunându-se de frumuseţea ce i
se-nfăţişa.
— Şi-atunci ce să mai plecăm altundeva? Întrebă. Ce, nu ne e
bine aci? Poate nici nu mai e alt sat pe lume, afară de-al nostru,
şi noi umblăm de zurlii. Pe când aci… He-he-heeeiii! Strigă în
palmele făcute pâlnie.
Iar pădurea îi răspunse încă o dată, răbdătoare, „heeeiii” … Ce
semne de prietenie putea să mai ceară? Dar la amiază, răzbit de
curiozitate, nu se mai putu stăpâni. Se repezi spre coamă, printr-
o rarişte care ducea sus. Acolo îşi trase sufletul şi se căţără într-
un gorun ce părea căpetenia tuturor. Cercetă împrejurimile.
Pădurea nu se-ntindea până la orizont, cum i se păruse în
prima zi. Acum vedea bine, dealurile erau doar încreţiturile unui
singur masiv, o copaie uriaşă, răsturnată cu fundul în sus. Nici
într-un capăt, nici în celălalt copacii nu răzbiseră prin întinderea
de porumb, şi grâu, şi floarea-soarelui, ci rămăseseră pe această
insulă lunguiaţă, împresuraţi de verdele duşmănos vârstat cu
auriu, care se pierdea în cele patru zări.
Ba, mai mult, i se strânse inima zărind la poalele înălţimilor
numeroase trunchiuri prăbuşite, albe de uscate ce erau, năpădite
de cârcei şi lujeri firavi. Lujerii ăia erau prea tineri ca să fi răsărit
de mai mult de o zi-două şi privindu-i Milu înţelese că acolo se
dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte, fără strigăte, fără lovituri
neaşteptate, doar răbdare perfidă şi agonie…
Copacii ţineau unii de alţii, apărându-şi spatele, strivind sub
călcâiele de rădăcini noduroase colcăiala care se-apropia cu
umilinţă prefăcută, să-i înlănţuie şi să-i sugrume. Iar împrejurul
lor, peste tot, culorile vii, verdele şi galbenul ţipau „moarte”. Se
furişau pe dedesubt, milimetru cu milimetru, până când
păienjenişurile lor de rădăcini subţiri se-adunau destule cât să le
sufoce pe cele ale arborilor, surpau pământul sub ei, reuşind să
doboare câte unul, în răstimpuri. Şi nu pierdeau vremea,
începând îndată să germineze lăstari noi, cu zecile, ca să
desăvârşească omorul. Cine avea să învingă în cele din urmă?
Carevasăzică aşa stăteau lucrurile… Se perpeli multă vreme,
descumpănit, gândind ce să facă, iar gândul cel bun întârzia să
apară. Ar fi putut rămâne aici, în Raiul pădurii, unde arborii l-ar
fi ocrotit ca pe unul de-al lor, iar el i-ar fi ajutat să ţină la distanţă
moartea verde.
— După mineee! Strigă deodată sărind în picioare.
Ridică maceta şi fugi dintr-o parte în alta, urmărind duşmanul
închipuit, încolţindu-l fără milă acolo unde-l prindea. După
numai cinci minute, câmpul de luptă era acoperit cu trupurile
celor răpuşi, în cea mai mare parte lujeri de porumb bătrâni,
trecuţi prin multe bătălii, vicleni, cruzi, nemiloşi, nişte hoituri
acum, sub tălpile lui. Îşi închipui cum, înainte de-a-şi da duhul,
unul din ei se luptase cu înverşunare, rotind cinci-şase săbii
tăioase, cu care reuşise să-l rănească la umăr. Însă asta nu mai
avea importanţă, copacii toţi, de la cel mai mic la ăl mai bătrân,
se-aplecau împreunându-şi coroanele pentru a se închina acestui
luptător neînfricat, care salvase cetatea de la pieire. Cetatea lor.
Se jucă iarăşi de-a bătălia până când obosi şi gândurile
începură din nou să-i dea târcoale, sâcâindu-l. Cetatea…
duşmanul… Pentru asta plecase de-acasă, de-aia fugise după
sfârşitul bunică-sii, în loc să rămână să-ngrijească de toate alea?
Şi dorul îl lovi deodată în mijlocul pieptului, atât de dureros că-i
smulse un suspin lung.
Noaptea îi visă pe toţi. Pe mamare-sa, pe Ina, pe Cocoşu mereu
abţiguit şi cu capsa pusă, alte câteva feţe înceţoşate, de care nu
reuşea să lipească nume. Ba şi pe tractoristul singuratic,
dispărând în lanul de porumb cu maşinăria lui fenomenală, mai
grozavă decât submarinul căpitanului Nemo, care cucerea mările
şi vieţuitoarele lor.
În noaptea aia visă nucul despicat de trăsnet şi-un foc mare ce
gonea peste lanuri, lăsând în urmă doar cenuşă fierbinte, din care
creşteau fuioare de fum. Dar chiar visând ştia că aşa ceva nu-i cu
putinţă, că flăcările nu se lipesc de lujeri, iar seva dinăuntrul lor
le stinge cât ai clipi. Cu toate astea, vecinătatea focului îi făcea
bine, îl făcea să se simtă puternic.
La fel de puternic se trezi în zori. În aer, stăruia un zgomot
surd, alcătuit din împletirea mai multor sunete subţiri,
nedesluşite, ca sforile într-o funie. Zile şi nopţi la rând ascultase
doar susurul lanurilor în vânt, foşnetul ploii, tunetele, zumzetul
gros al bondarilor şi al lucrătoarelor sărind de la o înflorescenţă la
alta, pline de polen, vrăbiile. Dar acum era altceva.
Se ridică sprinten, cu inima uşoară. Adună porumbi de pe
lizieră, unde lujerii erau firavi şi cumva supuşi, de parcă pădurea
cumva i-ar fi îmblânzit. Îşi făcu provizii de drum, căutând şi
cartofi sălbatici buni la gust, cu băgare de seamă, să nu-i încurce
cu gogoaşa-dracului. Le băgă pe toate în rucsac, umplu sticla de
plastic cu apă proaspătă de izvor. Era gata.
De la înălţimea gorunului cercetă iarăşi lumea înconjurătoare.
Zăbovi mult de data asta, tolănit într-un scaun de crengi, căutând
să desluşească în depărtare cât mai multe amănunte, să le
înţeleagă, să şi le întipărească în minte. Copaia împădurită se
ducea spre miazăzi. Faţă de locul în care stătea cocoţat, versantul
cobora cale lungă, lin, mult mai lin decât acela pe care venise în
urmă cu trei zile. Avea să-i ia o vreme ca să străbată poporul de
copaci şi arbuşti, iar dincolo de ei începea lumea nesfârşită şi
pestriţă, cu milioane de pete galbene şi negre, a florii-soarelui.
Băiatul scuipă înciudat.
Dar când soarele urcă spre amiază şi se apropie vremea cea
mai bună pentru plecare, descoperi ceva, aproape de orizontul pe
care socotise cum să-l atingă pe un arc mare, sprijinit de mai
mulţi arbori singuratici. Părea un şir de plopi subţiri, o linie
dreaptă întinzându-se pe câţiva kilometri, ca un drum. Aerul cald
tremura în depărtare, tulburând chiar şi privirea lui tânără, însă
pe măsură ce avea să se apropie urma să vadă mai limpede ce
este. Până acolo trebuia să facă un singur lucru. Să scape
nevătămat din lan.
Când se răsuci să îmbrăţişeze scoarţa gorunului şi să coboare,
îi sări inima din piept. La nici doi metri de el, pe-o ramură
subţire, care încă se mai legăna, poposise o pasăre cu penele
minunate. Asemenea culori nu mai văzuse vreodată, nici în satul
lor, nici în lanurile împrejmuitoare, locuite doar de vrăbii cenuşii,
guguştiuci şi stoluri de ciori. Vietatea îşi răsucea capul mic, cu
creastă, dintr-o parte în alta, aţintind asupra lui Milu când un
ochi, când pe celălalt. Îl cerceta cu atenţie, dar nu se temea de el,
nu într-atât încât să-şi ia zborul.
— Şşş, făcu băiatul, încercând să n-o sperie.
O privea, minunându-se cum încape viaţa într-un trup atât de
plăpând, cum încape puterea de a trăi, de-a respira, de-a zbura,
de-a se înmulţi în lume. Simţea crescând în el blândeţe, şi nu-şi
mai putu dezlipi ochii de penele stropite cu toate culorile
curcubeului, ca şi cum o bucăţică din lanul veninos de floarea-
soarelui zburase în pădure, prefăcându-se în ceva fermecat,
neprimejdios.
Iar când îndrăzni să întindă mâna spre ea, încet de tot, aproape
fără să respire, pasărea Raiului deschise ciocul şi scoase un sunet
subţire, dulce-acrişor, un şuierat continu ca aţa, în care spre
sfârşit clipoceau picături sclipitoare. Vasăzică asta era funia de
zgomote nedesluşite pe care-o simţise în zori… Ca la un semnal,
văzduhul pădurii se umplu de cântece, zeci, sute, cântecele
păsărilor.

Plecă înainte de prânz, socotind să atingă marginea lanului de

floarea-soarelui în ceasurile cele mai calde, când pălăriile toropite
îl lăsau să se scufunde în lan şi să-l străbată cu pas potrivit,
destul de iute cât să nu fie simţit la timp. În vreme ce cobora
panta uşoară, cântecele porniră din nou, pentru scurt timp însă,
iar vântul făcu să foşnească frunzişul arborilor, milioane de
şoapte însoţindu-l ca bun-rămas.
— O să mă-ntorc, îi veni să le promită prosteşte, o să vedeţi,
într-o zi…
Intră în lan fără să privească înapoi, cu inima grea, dar ceea ce-
l chema de dincolo era mai puternic decât această durere
trecătoare. Mergea întins, cu braţele pe lângă corp, căutând pe
cât cu putinţă să nu atingă nimic, decât dacă n-avea încotro.
Floarea-soarelui îl depăşea cu mult, nici n-apucau pălăriile să
simtă că trece ceva pe sub ele, iar el era deja departe, cătând mai
degrabă la cârceii viţelor de tot felul şi-ai fasolei, şi-ai bostanilor,
care se-ncolăceau pe lujerii florii, agăţându-se uneori, fără spor,
de gleznele lui. Dar dacă într-o bună zi or să înveţe să-l pârască
florii-soarelui? Dacă florile între ele or să înveţe să şi-l arate unele
altora de la depărtare, să fie pregătite? Şi dacă…
— Iar începi, fă, Ino, cu prostiile tale? Zise Milu, supărat că,
deşi ea nu era acolo, cu el, gândurile ei îşi făceau loc printre ale
lui.
Ca să se ferească de belele, porni să-ngâne altă vorbă de la
bunică-sa, una pentru floarea-soarelui.
„O mie de frăţiori… o mie de dinţişori… stau înfipţi câte şi-o
mie… într-un fund de farfurie…”
 Era bună şi-asta, de folos. În jumătate de ceas ajunse
nevătămat la primul popas, unde se-aşeză să-şi tragă sufletul, în
umbra salcâmului. Întâi vru să se caţere, să vadă dacă e pe
drumul ăl bun, dar se dădu iute bătut, căci unele dintre ramuri
aveau spini lungi şi ascuţiţi, care i-ar fi intrat în palme. Nu te
duşmănesc, unchiaşule, îşi zise Milu, că mata nu te-ai făcut
ghimpos ca să mă zgârii pe mine, ci doar să te aperi. Eşti numai
un moşneag arţăgos şi posac, care vrea să fie lăsat în pace…
Oricum, apucase să vadă destul peste pălăriile florii-soarelui şi
mai merse un ceas, din copac în copac, şerpuind. Marele lan
strânsese laolaltă floarea-soarelui de toate felurile. Erau adulţi ca
prăjinile, mult mai înalţi ca el, pe sub frunzele cărora, mari şi
zimţate trecea asemenea unei umbre iuţi. Erau familii cu sute de
rubedenii, pregătindu-şi înflorirea în acelaşi timp, altele care o
făcuseră mai demult şi-acum fremătau atingându-se mulţumite
una pe cealaltă, mândre nevoie mare de ce-avea să vină. Erau
tulpini cu pălării grele de seminţele negre, ce nu mai
împroşcaseră de multă vreme nimic, cum o făceau plantele de la
marginea lanului, pierzându-şi obişnuinţa, păstrându-se numai
pentru înmulţire. Erau şi pui fragezi, mici până sub genunchi, pe
care Milu îi călca sub tălpi nepăsător, fiindcă ei nu se puteau
plânge celor mari.
Pălăriile priveau toate către locul răsăritului de soare,
nemişcate, iar pe la marginile lanului Milu se folosea de
nemişcarea asta ca să treacă prin spatele lor, unde se putea. În
două-trei locuri zări turme mici de conopide muşcătoare, pe care
le depăşi fără teamă, că doar nu era atât de nărod să calce chiar
în mijlocul cuibului de frunze creţe.
El nu-şi prea bătea capul, însă mamaie-sa şi Cocoşu şi alţi
oameni din sat vorbeau mereu despre cum încolţeau plantele
primăvara şi se coceau vara, despre cum le culegeau toamna, ca
să facă din ele mâncare, să aibă ce pune pe masă iarna. Însă
acum pomii înfloreau şi dădeau roade tot timpul anului, de la un
capăt la altul. N-aveau încotro, ca să nu-i dovedească lanurile
care veneau din toate părţile.
— De ce se face iarnă, mamaie?
Ca să le fie la oameni frig şi să ningă, să fie ziua mai scurtă
decât noaptea, nici n-apuci bine să te iei cu treaba şi trebuie s-
aprinzi lampa, să vezi prin casă înainte să te bagi sub plapumă.
Ca să se facă rece, atâta de rece că nu mai creşte nimic nou din
pământ şi ce-a crescut se face ca fierul secerei şi al coasei de tare,
de nu te mai poţi strecura niciun pas niciâncotro, şi nu mai poţi
secera nimic. Până la primăvară. Ca să se facă frig şi să nu mai
poţi umbla fără tenişi prin bătătură, în picioarele goale, să vânturi
ţărâna, să te joci de-a norii de pe cer coborâţi aci, lângă tine.
Atâta de frig că-ţi curg mucii şi te dor degetele picioarelor de mori
când vii de-afară şi le pui pe plita fierbinte…
„O mie de frăţiori… o mie de dinţişori…”
Nici nu mai ţinuse socoteala pomilor, atâta ştia negreşit, că se-
apropia de şirul plopilor. În curând avea să se oprească acolo,
fiindcă nici soarele nu mai ardea foarte tare, nu voia să se
trezească astea, să-l scuipe. O sămânţă-două mai luase el când
secera cu bunică-sa şi se-apropia prea mult de pălăriile stinghere
din porumbi, grozăvindu-se. Ustura al naibii, dar se freca iute cu
mălai mestecat în gură, până se domolea usturimea. Însă la câte
scuipături ar fi încasat acuma, într-un minut i s-ar fi umflat
capul ca o lubeniţă roşie din care curg zămurile.
— La ce v-o zice florile-soarelui, că soarele e bun, drăguţul de
el, pe când voi… bodogănea nemulţumit.
Ajunse la ţanc, când ele începuseră să-şi piardă interesul
pentru focul din cer şi se dezmeticeau cătând la cele ce se
petreceau prin apropiere. Plictiseala era mare de când toate
vieţuitoarele mari fuseseră vânate şi pălăriile nu mai aveau ce să
ia la ţintă. Milu urcă în patru labe un taluz acoperit cu iarbă, pe
muchia căruia se înşirau zeci de plopi.
Era într-adevăr un drum. Un drum ciudat, fără început şi fără
sfârşit. Soarele apunea încet în spatele lui Milu, de cealaltă parte
începea un alt lan fără capăt, dar cum privi în stânga şi-n dreapta
văzu că drumul nu se termină în nicio direcţie. Se pierdea pur şi
simplu în zări, mărginit din loc în loc de copacii înalţi şi subţiri.
Însă nu asta era ciudăţenia. Milu se aplecă, uimit de asfaltul
cenuşiu al drumului, nu era ca ăla din satul lor, pe care arşiţa şi
îngheţurile şi ploile îl mâncaseră. Simţi sub palme cât e de tare,
ca piatra, dar într-un fel mai elastic, neted, drept. Ţopăi de colo-
colo şi-şi târşâi tălpile, să-l încerce. Apoi trebui să renunţe, ca să
se pregătească de înnoptat. Mâncă pe săturate, rezemat de
trunchiul unuia dintre plopi, cu ochii la pândă, să prindă ultimele
amănunte ale lumii, înainte de-a se lăsa întunericul. Departe,
foarte departe pe netezimea drumului distingea ceva ca o gâlmă
neagră. Rămase cu ochii aţintiţi asupra ei minute în şir, socotind
ce-ar putea să fie, dar, văzând că nu se întâmplă nimic, nu-şi mai
bătu capul. Doar înainte de-a aţipi, se gândi că de dimineaţă, pe
soare, trebuie să vadă ce e.

7
Când s-a trezit, deja era lumină. Aerul sclipea răcoros în jur,
iar umbrele începuseră să alunece lent, pe măsură ce soarele
prindea puteri pe boltă. Milu căscă întinzându-se, ca acasă. Şi
imediat simţi viaţa zbătându-i-se în picioarele şi braţele subţiri,
cum i se-ntâmpla în fiecare dimineaţă când îl trezea mamaie-sa
Lisandra. Se mai întinse o dată, din răsputeri, îi veni să chiuie şi
să ţopăie, dar îi trecu repede.
Avea să fie o zi frumoasă, poate mai călduroasă decât aia de
ieri. Numai nişte figuri de nori curgeau pe cerul albastru şi se
deşirau fără vlagă. Stătu o vreme cu ochii pe ei, închipuindu-şi că
sunt insule şi ţărmuri, ca alea din pozele cărţilor.
Spre răsărit, lan cât se vedea cu ochii şi parcă-parcă, la orizont,
coamele împădurite pe care le părăsise ziua trecută, neclare. Spre
apus alt lan, parcă şi mai mare, că nu se vedea nimic dincolo de
el, doar o oştire fără sfârşit de pălării galbene cu negru, pe tije
păroase ca picioarele scârboase de păianjeni.
Sub picioare drumul, cu învelitoare cenuşie, tare, brăzdată de
crăpături subţiri de-a lungul şi de-a latul, iar de-o parte şi de alta,
fără început şi fără sfârşit, cele două şiruri de plopi, venind de
nicăieri, spre nicăieri.
Ori poate spre Piteşti. Asemenea drum nu putea să ducă decât
la Piteşti. Şi picioarele începură să păşească singure, de parcă
drumul însuşi curgea pe sub el, apropiindu-l singur de ţintă. Care
ţintă?
Milu se potoli, că nu era mucea, cum zisese Tractoristu, nu
sărea cu capul înainte. Se-ntoarse să-şi ia lucrurile, rucsacul cu
ceva merinde păstrate din ajun, traista cu grăunţe bune. Cântări
iar nesfârşirea drumului, către gâlma pe care-o dibuise aseară,
înainte să-l ia somnul. Era tot acolo, parcă mai de-adevăratelea
cumva, mai limpede, dar tot departe. Măcar ştia cum stă.
Asta să fi fost ţinta, pentru început. Porni într-acolo fără să se
grăbească, aşezând un pas după celălalt, cum şi-amintea de
răbdarea cu care el şi bunică-sa hăcuiau la porumbul din jurul
casei, rând după rând, rând după rând…
Pas după pas… Pas după pas…
 Mergea fără să slăbească mogâldeaţa din ochi, însă gândurile
fugeau care-ncotro, în toate direcţiile. Cum de nu înghiţise
floarea-soarelui drumul ăsta minunat, cum de nu-l împroşcase cu
miile ei de seminţe veninoase? Poate că asfaltul care-l acoperea
semăna cu scoarţa de copac bătrân, la care n-avea spor coana
mare, şi-o făcuse să se lase păgubaşă. Ori nu se putuseră înfige
rădăcinile ei îmbârligate în ce era dedesubtul drumului, vreo
piatră specială, adusă de la combinat. Le şi vedea, cum se
zvârcolesc ronţăind la bolovani, până se chirceau ostenite peste
putinţă, se uscau.
Ăsta sigur era drum pentru tractorişti. Aici se-adunau ei de
prin toate colţurile lumii, să vorbească de-ale lor, să socotească
planurile de atac care aveau să izbăvească satele de porumbi, de
floarea-soarelui, de grâu şi bostani. Aici veneau din lumea largă,
cu maşinile lor minunate, le opreau pe drum, ca pe nişte vite
blânde, obosite, şi jucau jocuri născocite de ei, cu căpăţâni
moarte de conopidă muşcătoare, pe care le rostogoleau într-o
parte şi-n alta. Pe urmă se-aşezau, grupuri-grupuri, la umbra
plopilor, dezlegau ştergarele cu merinde şi destupau ploştile
înfundate cu coceni de porumb răpus. În aerul amiezii ori al serii,
mai ştii, zburau ca păsări glumele şi cântecele şi înjurăturile, alea
de-nveselesc femeile şi dau putere bărbaţilor.
La urmă, aliniau maşinile grozave, una-n spatele celeilalte, dar
mai la distanţă, aşa, să nu se betegească între ele, şi-o porneau
încet, spre Piteşti, duduind, păcănind, fumegând. Era un alai de
groază, ţi se zbârlea părul pe ceafă şi pe mâini, chiar om fiind,
darămite lanurile, care – de-ar fi avut picioare, ar fi luat-o la
sănătoasa până hăt spre Dunăre şi dincolo de ea. Iar în fruntea
şirului de neînvins, în fruntea tuturor, zbiera ordine Tractoristu,
care fusese la ei în sat. „Tot înainte!”, „Nu vă abateţi!”, ori aşa
ceva.
Milu se opri la vreo cincizeci de paşi de ţinta lui. Vedea limpede
că e o maşină, însă mult mai mică şi spoită ţipător cu albastru,
pe alocuri, unde n-o mâncase rugina. Stătea pe roţi de gumă,
găurite, dar ce era mai rău, n-avea seceri ori lame. Nici răngi
ghimpate, nici coase, nimic. Atunci la ce fusese bună? N-ar fi
putut să se-abată de la drum nici măcar un metru fără s-o înhaţe
lanul şi s-o dea cu zgăibăracele-n sus, înainte de-a o înfuleca.
Tenişii îl duseră fără zgomot în spatele maşinii, unde se căsca o
fereastră fără geam. Băiatul se-apropie ciuciş, apoi lungi încet
gâtul, să vadă ce se petrece înăuntru. Nu era nimic.
Adică ceva tot era, o canapea îngustă, cu macatul găurit în o
mie de locuri şi două spătare de scaune, în faţă, la fel de
prăpădite. Portierele atârnau deschise, cu balamaua frântă. Milu
se uită întâi în jur, fără să ştie prea bine de ce, cum s-ar fi
aşteptat ca hârbul ăsta să facă parte din vreun plan ticălos al
lanului, să fie vreo capcană, iar el s-o dibuiască descoperind ceva
în hoarda de pălării. Nu văzu nimic. Puteau alea să scuipe la
seminţe până nu mai ştiau de ele, că tot nu băteau nici jumătatea
distanţei până la drum. Dar ca să fie mai sigur, mormăi de câteva
ori descântecul mamaie-sii.
„O mie de frăţiori… o mie de dinţişori… stau înfipţi câte şi-o
mie… într-un fund de farfurie…”
Şi când dădu ocol maşinii, venind la scaunele din faţă, îi sări
inima din piept. Nu era nimeni acolo, dar pe locul din stânga, ăla
cu volanul, văzu o şapcă. O şapcă! Se îndreptă ca ars, făcu iar
ochii roată. Boarea dimineţii încă mai făcea lanul să foiască uşor,
însă nu simţea nicio primejdie.
Milu se holbă un minut întreg la şapca veche, căcănie, cu
bumbul din vârf deşirat. „Sî-pî... Sport… cî-lî... Clu… club…”
descifră el literele şterse de pe cozoroc. „A-rî-gî… ar-geş…”
Deodată o înhăţă şi-o trase pe cap. Era prea mare pentru devla
lui, nu mai văzu nimic şi-l umflă un râs cu sughiţuri. Numai Gelu
Obretin avea la ei în sat una roşie, cu care ieşea la seceră, iar el îl
urmărea pizmaş de pe acoperiş. Acum nu mai trebuia să-şi
acopere creştetul cu treanţa, ca să se apere de soare.
Se făcea din ce în ce mai cald. Că tot prinsese curaj, băiatul se
strecură pe locul şoferului şi apucă volanul scorojit cu ambele
mâini, dar nu-l putu urni nici într-o parte. La pedale ajungea,
însă şi-astea erau înţepenite, iar prin mizeria de geam din faţă nu
se putea desluşi drumul. Claxonă de câteva ori din gură, ca
maşina tractoristului, bâţâind din fund de parcă ar fi trecut peste
hârtoape şi movile de coceni striviţi. Pe urmă se-aplecă la dreapta,
unde stătea deschisă uşiţa unei cutii.
Acolo găsi numai nişte hârtii, iar în fund de tot o brichetă, care-
l bucură tare. Bunică-sa aprindea focul în plită cu chibrituri, pe
care le consuma cu mare zgârcenie, numai dacă nu putea face
altfel, dar când era nevoie îl trimitea pe el să ia un pic de jar de la
vreun vecin. Vreo doi aveau în sat brichete de-astea, însă rareori
şi-aprindeau ţigările cu ele, că dacă se consumau de unde gaz?
Milu o scăpără doar o singură dată, să fie sigur că merge, apoi îi
dădu drumul în adâncul buzunarului de la nădragi.
Mulţumit, aşternu de mâncare la rădăcina unuia din plopi, şi
mestecă doi cartofi copţi în ajun, chibzuind fără să-şi ia ochii de
pe leşul maşinii. Îşi dăţi gura cu niţică apă, pe care o înghiţi.
Când termină, se duse şi se pişă pe una din roţile de gumă, apoi
se-ntoarse să cugete iar, sprijinit de trunchi.
Drumul putea să-l poarte la Piteşti, adică ce „putea”, sigur mie-
n sută acolo ducea. Numai gândindu-se la asta şi simţea un fior.
Ar fi rupt-o la fugă în clipa următoare, nu s-ar fi oprit până n-ar fi
zărit acoperişurile strălucitoare ale oraşului, înţepând cerul. Îi
plăcu să-şi închipuie asta şi altele, o mulţime de oameni
întâmpinându-l uimiţi la intrare, poate pe nişte poduri frumoase,
minunându-se de vârsta sa fragedă, lăudându-i îndrăzneala. Fete
ca Ina aruncându-i ocheade pe sub sprâncene, hlizindu-se ca
proastele îndărătul broboadelor puse la gură. Un pat moale, o
masă încărcată cu bunătăţi şi-n jur o puzderie de televizoare, în
care trăiau Daniela şi Aşchiuţă, căpitanul Val-Vârtej şi mulţi alţii.
Ba poate că unele din televizoarele astea arătau şi drumul lui
cutezător, prin lanurile duşmănoase, până la oamenii din Piteşti
şi înapoi la mamaie-sa, pe care-o găsiseră până la urmă teafără şi
care-l aştepta înlăcrimată…
La Dunăre sau la Piteşti? Putea porni oricând de-acum, nu mai
era nevoie să aştepte ceasurile moleşitoare ale amiezii, când
floarea-soarelui nu-i mai dădea atenţie. Şoseaua îl apăra şi-l
călăuzea în acelaşi timp. Iar pe undeva avea să găsească un sat
ori mai multe, ori măcar un pâlc de case şi-o fântână, să bea pe
săturate, să se răcorească şi să-şi împrospăteze apa din sticlă.
— La drum, căpitane! Strigă.
Deci spre Piteşti în cele din urmă. Nici nu rostise bine cuvintele
că se şi aşternuseră la mers cu toţii, Milu, Ina, căpitanul Val-
Vârtej şi văr-su Nemo, echipa cea mai grozavă, căreia nu-i punea
piedică nici mama florii-soarelui. El şi fata păşeau în faţă, iar
căpitanii, ceva mai în spate, tăifăsuind de-ale lor, ca oameni în
vârstă ce se aflau.
— Vezi, fă, îi zise Inei, că tot am scos-o la capăt? Tu nu şi nu,
că câr, că mâr…
Nu se-ntorcea să-i vadă ciuda întipărită pe chip, fiindcă ea nu
se afla acolo şi-ar fi stricat jocul. Iar dacă ar fi stricat jocul, ar fi
trebuit să-l ia de la capăt, ori să se lase păgubaş. Drumul ar fi
fost deodată mai plictisitor.
— Ce pui de lăudăros mai eşti şi tu, băi, Milule, râse fata. Nu
zic că n-ar fi ceva de capul tău, da’… Ai avut noroc, asta e.
— Norocul ţine cu cei îndrăzneţi! Făcu din spate căpitanul
Nemo.
Iar Val-Vârtej, de colo:
— Da, da! Da, da!

Merse mai bine de două ceasuri, fără să dea de vreun sat, ori
case singuratice. Doar drumul străjuit de plopi şi lanurile, de-o
parte şi de alta, doar cerul albicios de soare deasupra şepcii.
Numai zumzetul lucrătoarelor în lanuri, trudind să înmulţească
acest popor de flori mari, cărora nu le mai ajungea lumea lor şi
căutau s-o întindă peste tot unde se putea. Auzea bine bâzâitul
albinelor şi-al bondarilor, căci de la o vreme nu mai scoteau
niciun cuvânt nici el, nici Ina, nici măcar căpitanii, dac-or fi ţinut
pasul cu ei. Milu nu mai privise în spate.
Drumul cotea ba la stânga, ba la dreapta, însă Milu vedea până
departe, printre plopii rari. Nimic nu părea să se schimbe. Nu găsi
gospodării, dar după încă un ceas dădu de-o fântână veche, cum
era numai una în satul lor, aproape de biserica veche, toate
celelalte fiind cu roată uşor de învârtit şi găleată de tablă.
Cumpăna ăsteia arăta spre cer. Milu se chinui să coboare prăjina
cu ciutură la capăt, s-o împlânte în întunericul răcoros încercuit
de ghizduri.
Scoase mai întâi o apă cam nisipoasă. Pesemne cufundase
prăjina prea brusc şi nici în adânc nu mai era cine ştie ce. Cu
aceea se spălă totuşi, pe faţă, pe piept şi pe spinare, după ce-şi
dăduse cămaşa jos, apoi pe picioare, iar la sfârşit pe cap şi-n
urechi, bucurându-se de fiecare strop care dădea jos murdăria de
pe el. Făcu toate astea cu grijă, să nu ude pământul dinspre lan.
Lujerilor le-ajungeau ploile, ce, era prost să-i mai stropească şi el?
A doua oară vârî ciutura cu băgare de seamă şi-o aduse înapoi
plină-ochi cu apă limpede, numai bună de băut. Mai întâi dăţi
sticla şi-o umplu la loc, înşurubând strâns dopul. Apoi vru să
aplece ciutura, să bea pe săturate.
Deodată îi dădu drumul înfricoşat. Dacă-şi înşirase floarea-
soarelui firele rădăcinilor până la izvorul fântânii şi picurase
venin, să-l otrăvească? Acasă beau şi orătăniile aceeaşi apă, se
vedea că nu păţesc nimic, dar aici? Cine-l păzea pe el aici, în
pustietatea asta?
Însă de-ar fi fost otrăvită, nu i-ar fi venit de hac pân-acum, câtă
turnase pe el, şi-n ochi, şi-n urechi, şi-şi clătise gura de praf? Îi
mai veni inima la loc. Porni din nou la drum, când arşiţa se
domolise şi merse cu spor, până către seară, mai lălăind, mai
ciondănindu-se cu Ina, mai minunându-se de priveliştea acum
schimbătoare.
— Uite, uite colo! Zicea.
Şi arăta cu degetul coamele din ce în ce mai dese, care
răsăreau din lanuri, multe din ele adăpostind pâlcuri de pomi,
unele aproape crânguri.
— Ce mai loc de casă ar fi, ce spui, Ino?
Se opri într-un târziu, când soarele începuse să apună. Ceva
mai departe, la câteva sute de metri, drumul se încovriga iarăşi,
urcând şi coborând o coamă, însă Milu era acum prea ostenit. „O
să văz mâine ce-i după cotul ăla. Mâine…”
Adună iute vreascuri de pe marginea drumului. Erau din
belşug, uscate. În loc de chibrituri scăpără din brichetă şi focul se
aprinse supus, având nevoie doar de vreo două încurajări pe care
băiatul i le dădu suflând din bojoci. Şi când se făcu noapte de-a
binelea, văzu stelele de pe cer, chiar şi cu flăcările fluturând
blânde lângă el, încălzindu-l. Se întinse pe spate, cu rucsacul sub
cap, şi le privi multă vreme.

În noaptea aia l-a visat pe Tractoristu. Oricât s-a împotrivit,

oricât s-a zbătut în păienjenişul visului, n-a avut încotro, a
trebuit să-l primească. Nu l-ar fi vrut, îl alungase din gânduri în
ziua aceea, şi chiar ziua însăşi o ştersese cu totul din aducerea
aminte, fiindcă-i făcea frică. Şi nu numai frică, ci şi o durere
înfiorătoare. A încetat să se împotrivească înţelegând că ăla se
vrea visat cu tot dinadinsul, şi e mult mai puternic decât el.
Dar Tractoristu se ivi chipeş şi zâmbitor, cu cămaşă albă de
duminică, venind printre lujerii de floarea-soarelui pe care-i dădea
la o parte cu braţele şi nu-i făceau nimica.
„Ce faci, băi, Milule, zise când ajunse lângă el. Ia uită-te la tine
ce…”
Văzându-l aşa, lui nu-i mai fu frică, parcă i-o luase cu mâna.
„Bine, nene. Mă duc la Piteşti.”
„Păi, ce să faci acolo?”
Ce era să-i spună?
 „Să dau de oamenii de la oraş şi să le cer ajutorul. Să le zic la
tractoriştii ăilalţi cum stau lucrurile la noi în sat, să vină să ne
scape. Că dacă pe matale te-a…”
„Da’ tu eşti plecat la Dunăre, mă, copile, nu la… Boabele care
le-ai luat de la mine din cabină, le mai ai?”
„Le am, le am. Şi după ce plec de la Piteşti…”
Aici visul se schimbă, nu mai fu soare, ci o negură ca de
furtună în locul lui, cămaşa albă dispăru şi ea…
„Băi, Milule… Nu mai e nimic la Piteşti… Nu mai e nimic
acolo… Doar oameni nebuni, care fug unii de alţii şi cad pe stradă
de foame…”
Milu se-nfurie de nu putu să-i răspundă. Ăştia-s oamenii mari,
când nu faci ce spun ei te iau de urechi şi te trec la loc.
„Mi-ai promis, Milule… Mi-ai promis…”
Până şi-n vis îl minţea, cum ar fi putut să-i promită când nu
mai găsise din el decât…
Acum era numai dâre de sânge, iar oasele frânte sub piele şi
muşchi nu mai puteau rezema trupul, care se prăbuşi fleaşcă la
picioarele băiatului. Pe urmă se mocirli în sine, prefăcându-se aşa
cum dăduse peste el acolo, atunci, la doar câţiva metri de tractor,
tot numai o duhoare grea şi milioane de muşte…
„… promis… lule…”
Sări din vis ca un înecat, în ultima clipă, când se închidea
întunericul deasupra lui, să-l prindă acolo. N-avea destul aer.
Ziua întârzia să răsară.

Ăsta fusese locul, nu încăpea niciun fel de îndoială,

recunoscuse copacul sub care mâncase înainte de-a porni la
drum spre Piteşti, nişte coji de cartofi şi alte urme. I se făcu pielea
de găină.
Se întorsese pe acelaşi drum. Atunci, unde era maşina, hârbul
albastru, mâncat de rugină? Găsi doar pete mai întunecate decât
învelişul drumului unde stătuseră roţile de gumă. Le cercetă,
dându-le ocol.
În jur, lanul unduia tainic, ascunzând ceva, ascunzând totul.
— Şi ce dac-ai luat-o? Strigă speriat. Sta-ţi-ar în gât de… ce
eşti!
Porni iute spre sud. Abia se ţinea să n-o ia la fugă, privind
mereu peste umăr, să vadă floarea-soarelui urcând în spatele lui,
zorind şi ea după el. Până când se-mpiedică, şi-atunci o luă la
goană de-a binelea. Se opri când nu mai putea să răsufle.
Pantalonii se rupseseră într-un genunchi, iar julitura îl ustura.
Dar nu venea nimeni după el. Încet-încet, bătăile inimii se
potoliră, iar frica se stinse, însă nu de tot. Şi neliniştea asta avea
să-l însoţească, adăugându-se celorlalte, destule pentru anii lui.
— Vezi, Ină, aduse iar vorba, după vreo două ceasuri, când se
depărtase mult, până la urmă n-am mai mers la Piteşti. Da’ te
duc eu cândva. Te duc şi… îţi iau rochiţă nouă, că asta s-a
flendurit dreacu’ de cât te caţeri prin pomi şi prin poduri.
Era cam bosumflată, însă nu de-asta îi ardea lui acuma, bine
că reuşea s-o mai agaţe pe lângă el la drum, să-i ţină de urât.
Căpitanii se duseseră, dar nu le simţea lipsa.
— Nene, îi spuse şi tractoristului, târziu acum, că noaptea şi
visul trecuseră, cum m-ai făcut matale să mă-ntorc din drum…
Ce era dacă mai amânam două-trei zile…
Pipăind traista de la subsuoară, îi veni o mulţumire care
îmblânzea toate celelalte şi-i dădea curaj. Simţea iar că poate să
sfârşească treaba cu bine. Dacă nu-i putrezeau oasele undeva, în
adâncul lanului.

Şi merse, şi merse…
Spre sud colinele erau tot mai rare, până când se scufundară
cu totul în lanuri, dispărând. Vedea uneori pomi singuratici, la
mare depărtare. Acum nu-i era de trebuinţă adăpostul lor, dar
cine ştie, mai încolo… Bună vorbă „mai încolo” ăsta. Te face să fii
gata la orice. „Mai încolo” orice se poate petrece.
Îl dureau ochii de la atâta galben, cât revărsa floarea-soarelui
peste tot împrejur, acoperind lumea întreagă. Şi nu era un galben
mai ameţit, cum îşi spoise alde Obretin, de-un exemplu, pereţii
staulului unde adăpostiseră câteva capre, ci unul fierbinte, care-i
ardea privirea. Se silea să urmărească doar panglica sură a
drumului, verdele coroanelor umflate ale plopilor şi cerul albastru
dintre ele.
Trecu un pod în capătul căruia stătea să cadă o tablă scrisă.
— „Pâ… că… ul…”, silabisi, şi nu mai descifră apoi nimic, căci
o unghie nevăzută râcâise vopseaua.
Dar el stătu o vreme cu ochii pe tabla aia. Îi făcea bine
albastrul, alt albastru decât ăla de pe cer, unul făcut de oameni.
Sub pod, albia pârâului secase aproape de tot, lăsând la vedere
doar nişte crăci albite de soare. Milu se gândi că undeva mai sus
floarea-soarelui năvălise peste albie, oprind apa, schimbându-i
cursul poate. Curând avea s-o acopere şi pe-asta de-aici, să ia
locul pârâului ascuns pesemne sub pietriş şi nisip. Apoi văzu pe
malul celălalt holda de grâu copt, fremătând în adiere şi înţelese.
Floarea şi grâul, ori ce-o fi fost, secară, nu puteau vieţui laolaltă
fără să se-mproaşte unele pe celelalte.
În albia goală, Milu văzu un şarpe încolăcit la soare, pe o
piatră. Îi făcu semn cu mâna, înveselit. Cu toate astea, trecu
podul cuprins de un sentiment tulbure, că are să se întâmple
ceva mai încolo. Da, bună vorbă „mai încolo”. Nu dă greş.
Nici nu se mai miră când drumul minunat se sfârşi brusc,
după un suiş care-l împiedicase să vadă departe. Simţi doar un
gol în stomac, că asta se petrecuse atât de iute. Ar fi vrut să se
bucure măcar câteva zile.
Stând la cumpăna după care şoseaua începea să coboare, o
privi scufundându-se în holda aurie, la vreo două sute de metri
mai încolo, pentru totdeauna, fără să răsară din nou. Doar la
mare depărtare văzu linia verde. Acolo reîncepea lanul de porumb.
„Nalt cât casa… galbin ca mătasa… şi-n vârful spicului… firul
mărgăritului…”
Înainta agale, despicând holda cu blândeţe, dând tulpinile la o
parte cât de lin putea. Acolo unde grâul era numai cât el de înalt,
dezmierda spicele cu podul palmei, iar ceea ce simţea ca o
gâdilitură nu erau doar perişori nevătămători, ci sute şi mii de
săgeţi mici. Cu ele fuseseră răpuse toate animalele mari, vitele
care striveau holda sub călcătura lor greoaie, vaci, oi, cai, dar şi
vulpile ori câinii ţintiţi când alergau de nebuni după şoareci şi
broaşte. Păsările fuseseră cruţate dacă fugeau pe pământ şi se-
ascundeau prin lanuri. Poate pe astea nu le vedeau săgetătorii,
iar pe acelea zburătoare îşi exersaseră iscusinţa.
Milu ştia toate astea, însă grâul se înfiora de plăcere sub
mângâieri, iar spicele se-aplecau torcând mulţumite. Ar fi putut
merge prin holdă până la capătul lumii. Până la Dunăre.
„Nalt cât casa… galbin ca mătasa… şi-n vârful spicului… firul
mărgăritului…”
Poposi sub un stejar vechi, unde şi înnoptă, iar moşneagul îi
scârţâi fără încetare în urechi. Dimineaţa era mai obosit decât se
culcase. Îşi scoase din pagubă moţăind până către amiază, când
se făcea iarăşi bine de mers. În cele din urmă, atinse hotarul cu
lanul de porumb şi răsuflă mai uşurat. Înaintarea devenea acum
mai lesnicioasă, dar tot trebuia să fie cu ochii-n patru. Găsea
ştiuleţi fragezi din belşug şi când putea îi perpelea pe jar, înfipţi
într-o ţepuşă, urmărit cu nepăsare de lanul înconjurător. Găsea
pepeni, galbeni şi verzi, iar într-un rând dădu peste un cuib
ascuns, în care odihneau şase ouă mici, cu coajă verzuie. Le sorbi
cumva cu părere de rău, unul câte unul, dar n-avea ce face.
Drumul lui îi cerea vlagă, nu burtă bleagă…
Seara, înainte de culcare, îşi ascuţea maceta pe o piatră, ori
încerca să-şi meşterească fluierice din vreo crenguţă căzută.
Şi iată că la o amiază cam noroasă, pe când se silea să zărească
soarele slab, printre miile de lujeri, se pomeni într-o rarişte care
înainta în inima lanului. La început ca o potecă ceva mai lată,
apoi treptat prinzând putere, devenind o cale lărguţă, un hotar.
Semăna cu urmele prăpădului lăsat de Tractoristu în mersul său
nemilos, însă Milu ştia că după trecerea tractorului lanul nu
suferea mai mult de două, hai trei zile, iar aici totul arăta prea
vechi. „Ce să fie?” se miră, păşind cu băgare de seamă,
bucurându-se fără să se bucure.

8
Casa parcă se prăvălea peste el. Adică nu că s-ar fi lăsat vreun
pic într-o rână, cum se mai întâmpla cu cele din satul lor, dar
stăpânea locul, mare şi frumoasă, amorţindu-i orice alt gând. Nu
putea decât să stea şi s-o privească, domnind în mijlocul
luminişului. Lanul se retrăsese mult în jurul ei, poate prea slab în
faţa zidurilor.
Milu căzu în cur covârşit şi rămase aşa multă vreme, aşteptând
fie ca vedenia să se risipească, fie ca bunică-sa să răsară în
pragul uşii şi să-l ia la rost înainte de a-l prinde în braţe, bocind.
Însă asta nu era casa lor, ce să caute casa lor în ţara lui
nimenea, în lumea porumbului, nicăierea? Pe drumul cu plopi, ori
la marginea vreunui pârâu, fie el şi secat, s-ar mai fi aşteptat să
întâlnească o gospodărie părăsită, nişte dărăpănături. Dar aici
cine-şi ridică pereţi, cum să trăiască, ce să facă? Pentru cine?
Ţinuse rariştea. Uite unde-l dusese.
Poate-i una de-alea bântuite, de povestesc oamenii că se mai
zăresc încă printre rânduri, dincolo de fosta curte a bisericii, mult
în spate. Din care noaptea, câteodată, aduce vântul vaiere şi
trosnete, de parcă prin ce-a mai rămas din odăi se plimbă
poticnindu-se oameni de lujeri şi coceni. Dar nu, asta era casă
trainică, legată pe pământ, cu trei ori patru încăperi mari, cu
acoperiş şi coş pentru sobă, cu scări la intrare. Iar în spate un
ţarc încăpător pentru animale, căci altfel de unde-ar fi putut să
se-audă orătăniile cotcodăcind… Numai gard nu era, însă avea
fântână şi beci, iar în jurul zidurilor crescuse ograda mare,
bătătorită. Or, dacă n-are cine-l bătători sub tălpi, pământul e
luat iar de porumbi şi floarea-soarelui. Oamenii de lujeri şi cocenii
nu-l calcă bine.
Avea tot ce-i trebuia casa, iar Milu se pomeni îngânând
cântecelul pe care-l mormăia acasă fără să-i găsească încheiere.
„Casa e de cărămidă… scara din ţiment… Iar fereştile de sticlă…”
După aceea şi-aminti povestea tractoristului, despre poienile
din inima lanului, unde se-ntâmplă lucruri.
Atunci răsună un zgomot puternic dinăuntru, cum ar fi căzut
ceva pe lada cu perne, poate cutia cu mălai gros de pe raft. Până
să apuce el să se sperie, izbitura mai răsună o dată.
— Fi-ţi-ar capu-al dreacului, care-ai pus-o tu acolo… se-auzi
glasul puternic şi vesel al unei femei tinere, afurisite.
Şi imediat paşi repezi pe podeaua de scândură.
Băiatul sări ca un arc, pregătit s-o rupă la fugă, însă picioarele
i se înmuiară de cât le ţinuse strânse sub el. Căzu la loc, nu mai
apucă să se ridice din nou. Fereastra din faţă se deschise larg, iar
în rama ei răsări capul femeii care vorbise.
— Îu, Doamne, strigă iar, plesnindu-şi palmele, Milule, tu eşti,
mă? Tu?
Şi începu să bâzâie, ca femeile, deh…
— ’aide, fă, Ino, nu mai jeli… se pomeni Milu zicând.

— E tot timpul dus la oraş, abia dacă-l văd de două ori pe
săptămână, şi-atunci vine seara şi pleacă dimineaţa, când se
crapă de ziuă. Pun-te masă, scoal-te masă. Noaptea stau trează
să mă uit la el, să-l ascult cum sforăie. Ce viaţă-i asta? Da’ om
răzbi cu banii până la iarnă, să stăm şi noi amândoi…
De unde-i turuise gura până atunci, femeia tăcu deodată,
lăsând ochii în podeaua tindei, ruşinată.
— Te-ai măritat, Ină… făcu Milu stingherit.
Nu mai zise niciunul nimic. Pridvorul era larg cât pentru o
masă cu două scaune şi-o băncuţă cu spătar. Pe masă, ea pusese
o pâine umflată, strachina cu brânză şi roşii mici cât pumnul,
cum nu mai văzuse. Pusese şi-o sticlă de ţuică din care-şi umplea
din când în când un păhărel, îndemnându-l pe Milu să facă la fel.
El de-abia dacă-şi înmuie buzele în primul, lăsându-l jos. Nu era
tare, dar văzuse ce poate face cu oamenii, cu Cocoşu de pildă,
înghiţitură cu înghiţitură, când se lungeau la taclale fără măsură.
Ina era tot lungă şi ciolănoasă cum o ştia, cu mai multă carne
pe dânsa, îndeosebi pe şolduri şi pe cur, şi două ţâţe pline, la care
lui i se tot întorceau privirile, făcând-o pe ea să chicotească. I se
asprise faţa şi-avea palmele bătătorite. Glasul i se îngroşase, ca la
bărbaţi. Întâi se speriase de ea şi cât îl tot chemase să vină în
casă el doar clătinase din cap, ţinându-se la distanţă.
Vorbise atâtea zile cu dânsa şi cu Nemo şi cu Val-Vârtej, dar nu
i se-nfăţişaseră niciodată. Că doar nu era dus cu minţile, să nu
deosebească o nălucire de distracţiile cu care-şi făcea mai uşor
drumul de unul singur, nopţile când îl cuprindea urâtul. Dar uite
că până la urmă i se întâmplase şi asta. Se-mbolnăvise.
Însă pe urmă ea coborâse treptele pridvorului, bătăioasă. Până
să facă el ceva îl apucase de mână şi-l smucise spre casă. Era din
carne şi oase, era de-adevăratelea!
Şi mai tare se speriase.
— Te-am to-ot aşteptat să te-ntorci şi tu n-ai mai venit, zise Ina
fără să ia ochii din podea. Până la urmă, m-am aşezat şi eu la
casa mea…
Ce-ar fi putut răspunde la aşa o bazaconie?
— Păi, ce-am lipsit… fă?
Fusese cât pe-aci să-i zică „tanti”.
— Abia dac-am plecat de vreo trei săptămâni…
— Ete, na! Făcu ea şi cu asta închise subiectul.
Îşi mai turnă un păhărel de ţuică, îi turnă şi lui, dar cum ăla
era deja aproape plin dădu pe masă. Şterse cu broboada de la gât.
Avea pielea roşie, arsă de soare, până la despicătura adâncă
dintre ţâţe.
Turnă iar.
— Hai, nu bei, mă laşi singură? Noroc! Nu ziceam că te mai
văd, Milule, după atâţia ani…
Se-mbujorase, dar privirea îi era tot limpede.
— Şi ia zi, pe unde-ai umblat tot timpul ăsta? Mănâncă, ia de
mănâncă!
Cât molfăise el la pâine cu brânză şi roşii, mai mult că n-avea
ce să-i zică, ea adusese din casă o jumătate de pui fript şi-un coş
de gogoşele. I le puse în faţă pe toate, bucuroasă. Milu se aşternu
serios pe treabă, parcă abia atunci simţind cât îi e de foame.
— Un’ să umblu, molfăi cu gura plină, tu nu ştii? Mai zi-mi de-
al tău.
— Păi, nu ţi-am spus? Ne-am luat acum vreo doi ani. Ăl bătrân
n-a vrut să mă dea după el, dar a venit într-o noapte şi m-a furat.
Am fugit din sat şi…
— Aţi fugit?
— Păi? Ne-am făcut căsuţa noastră, uite. Ce s-a mai rugat
Cocoşu să ne-ntoarcem… A pus-o şi pe mamaie-ta să-mi trimită
vorbă, nu i-a fost ruşine să se folosească de-o femeie bătrână. Ai
mers s-o vezi? Nu? Să te duci, Milule, că se prăpădeşte de dorul
tău.
Lui îi rămase îmbucătura în gât.
— Păi, ea…
Dar nu mai zise nimic. Iar ar fi râs de el, ori l-ar fi crezut nebun
de-a binelea, poate l-ar fi gonit.
— Şi-acuma unde-i dus bărbată-tu?
— E la oraş, la combinat, lucrează în ture. A luat cursa de
dimineaţă, că azi e schimbul doi. Doarme mai mult la cămin, să
fie acolo dacă-l cheamă, la o nevoie. Se mai întoarce poimâine, ori
răspoimâine, vai mama lui şi-a noastră…
Sfârşea văicărindu-se, ca femeia care nu-şi poate ţine bărbatul
acasă.
— Ce oraş, Ină, care oraş? Făcu el cumva cu milă. Ce cursă?
Peste tot e numai porumb. Şi floarea-soarelui. Şi grâu, ’nalt cât
casa, galbin ca mătasa, care te omoară dacă intri în holdă…
Ina râse cu lacrimi.
— Băi, Milule, zise când se potoli, ce prostii vorbeşti tu acolo?
Şi ştergându-şi colţul ochiului:
— Tot copil ai rămas, ţi se pare că ce-i în jurul tău e mare, ca
atunci când eram mici şi ne-ascundeam în pătul, şi mă minţeai că
e castelul uriaş al vrăjitoarelor. De-aia umbli cu sabia la tine? Ce
faci cu ea? Hai, seceră ţi-o fi zis mama Lisandra să-i duci de la
oraş, da’ sabie…
Necheză iar, cu poftă.
— Păi, uite, fă, lanul colea… încercă Milu fără convingere.
— Lanul ăsta se termină colo, la o azvârlitură de băţ. N-a fost
niciodată mai mare de-atât şi n-a-nţepat pe nimeni în cur, ce tot
baţi câmpii? Iar dincolo trece şoseaua care duce la oraş. La
Piteşti, mă.
 Băiatul se uită împrejur. Într-adevăr, porumbii ăştia nu mai
arătau aşa primejdioşi. Frunzele atârnau moi de-a lungul
lujerilor, iar mătasea din vârful ştiuleţilor părea firavă şi
sfărâmicioasă de uscată ce era.
— Hai, termină de mâncat, că la pahar văd că nu-mi ţii de urât.
Să-ţi mai aduc ceva? Mă duc în casă să iau lampa, începe să se-
nsereze. Abia la anu’ zice al meu să batem doi-trei stâlpi, să ne
tragă şi nouă curent electric. Poate luăm şi-un televizor…
Zicea „curent electric” cum zicea pe vremuri, când erau copii şi
ea îl băga în atelierul părăginit al lui Cocoşu, să-i arate polizorul
şi burghiul model BE-404. Hopa, se dezmetici băiatul, ce-ai,
Milule, te-ai stricat la cap? Cum adică „pe vremuri, când erau
copii”?
Ina aduse lampa aprinsă şi-o atârnă într-un cui din stâlpul
pridvorului. Acum seara venea peste ei cu iuţeală şi flacăra
fitilului le mângâia obrajii cu lumină caldă, încet curgătoare.
Găinile cârâiră slab în spatele casei, apoi amuţiră. În iarba din jur
prinseră să ţârâie sumedenie de greieri.
Vorbiră cu glas scăzut, mai mult Ina, care pe măsură ce trecea
timpul se ameţea tot mai tare. Şi-amintea toate drăciile pe care le
făcuseră împreună, şi cărţile din podul şcolii, şi antena de pe
casă, pârâul şi oamenii, copiii şi orătăniile…
Dar toate altfel. Cu totul altfel.
El îi răspundea cum putea. Nu-l crezuse când îi spusese că n-a
fost pe nicăieri, nici în alt oraş şi nici prin lume. Atunci Milu
încetă treptat să i se mai pună împotrivă, obosit. Până la urmă
băuse şi el din ţuică. O moleşeală plăcută îi duduia surd în
stomac, ca focul din plită, aprinzându-i faţa, coborând în picioare.
Era sătul, îl aştepta un pat cu pernă şi cearşaf, somn până către
prânz şi la sculare ouă ochiuri cu mămăligă.
În cele din urmă, tăcură amândoi, nemaiavând ce-şi spune.
Ascultară noaptea. Ina se aplecă peste masă, răsturnând un
pahar, şi-l luă de mână, strâns. Avea degetele fierbinţi. El nu
îndrăzni să se desprindă.
— Milule… bălmăji femeia. Mă, Miluţ, mă…
Se uita la el de parcă atunci îl vedea pentru prima oară.
— Te-ai făcut şi mai frumuşel de când ai plecat… Mi-a fost dor
de tine, mă, Miluţ… Mi-a…
— Stai cuminte, Ină, spuse băiatul încurcat. Acum eşti femeie
măritată, cu bărbat…
 Ea pufni scârbită.
— Da’ ce bărbat… O dată la săptămână şi-atunci horăie toată
noaptea, de cade acoperişul pe noi… Şi nici nu te mai poţi lipi de
el, câtă burtă a făcut…
Îl strânse mai tare.
— Eu sunt femeie tânără, în putere… Nu vreau să mă veştejesc
ca proasta, auzi?
Când se-aplecă peste masă să-l pupe, Milu îi văzu iar ţâţele
pline în strânsoarea bluzei şi-l învălui un miros sălbatic de
sudoare şi iarbă.
— Ină, eu… Suntem amândoi osteniţi…
Mai mult nu putu zice. Femeia se îndreptă privindu-l ţintă, apoi
luă lampa din cui şi se duse la uşă. În prag se întoarse iar către
el.
— Bineee… Eu mă bag în pat, Milule. Tu dormi unde vrei, poţi
şi-aici în tindă. Da’ patul meu e mare… şi cald… şi moale… Te-
aştept în odaia din spate…
Intră în casă clătinându-se, iar Milu rămase în întuneric,
ascultând zgomotele pe care ea le făcea aranjând aşternuturile.
Deodată moleşeala se risipi şi simţi cum îl cuprinde furia. „Ce puii
mei, femeia asta nu vede că nu sunt…” Gândurile se amestecau
între ele fără nicio noimă. S-ar fi dus în casă după dânsa ori ar fi
vrut să fugă în adâncul lanului, ar fi înjurat-o, dar i-ar fi cerut să-
l ierte, ar fi dat foc casei ori ar fi băut pe nerăsuflate ce mai
rămăsese în sticla de ţuică.
Femeia era Ina, dar nu era Ina, el era Milu, însă nu era Milu.
Se chinui aşa vreo jumătate de ceas, apoi îşi dădu seama că
dinăuntru nu se mai aude nimic. Când trecu pragul de la intrare,
inima îi bubuia în tâmple, ameţindu-l. Bâjbâi prin întunericul din
hol, călăuzit doar de aţa luminoasă care scăpa pe sub uşa
dormitorului. Se împiedică de căldarea cu apă, puse capacul la
loc, înfricoşat de zgomot. Împinse uşa uşor, cu vârfurile degetelor.
Ina adormise răstignită de-a latul patului, cu cracii atârnând
peste margine şi gura căscată. Somnul o pălise îndată ce
terminase de aranjat cearşaful şi pernele. N-apucase decât să-şi
descheie nasturii bluzei. În lumina lămpii, Milu zăbovi cu privirea
pe pieptul greu, cu sfârcurile răsărind din bănuţi arămii şi
pântecele rotunjindu-se sub betelia fustei, scăpată din acul de
siguranţă.
Asta era Ina cea isteaţă, care-l înţepa mereu cu vorbe ca nişte
viespi, iar el stătea şi nu se mai sătura de înţepături? Şi când
încetau, începea deja să le ducă dorul. Fiindcă tot ce spunea şi
făcea ea se prefăcuse treptat în ceva al lui, care era parte din el, o
parte a lui. Asta era Ina cea veselă, primăvara aia de fată, care
lumina locul? Pe care nu putea s-o privească prea mult în ochii
negri, că-i venea ameţeală de cât jucau? Îl lua cu leşin când îi
vedea rochiţa lipindu-i-se de pulpele goale, iar când se pupaseră
prima oară îl sărise somnul în noaptea aia şi nu mai fusese om
zile întregi. Nici nu se gândise vreodată c-ar putea să trăiască în
altă parte decât în satul lor, printre alţi oameni decât oamenii lor,
lângă altcineva decât lângă Ina.
Asta nu era fata lui. Dar în acelaşi timp fusese. Şi-acum?
De-ar fi fost o femeie oarecare poate s-ar fi strecurat în
aşternut, lângă ea. Milu mai rămase o vreme cu ochii pe trupul ei,
să se sature. Se apropie şi-i urcă picioarele în pat, pe urmă îi
potrivi una din perne sub cap. Ina mormăi mulţumită şi se
întoarse pe-o parte, îmbrăţişând perna cu poftă. Spatele i se
dezgolise până sus. Băiatul îi trase bluza în jos, ruşinat.
Luă din ladă o pătură, suflă în lampă şi ieşi iar în tindă, unde o
aşternu pe băncuţă. În năduful nopţii, poporul greierilor continua
veselia gălăgioasă. Poate că bolta era iarăşi plină de stele, însă
Milu nu le putea vedea, de streaşina joasă a casei. Cum şedea
acolo cu braţul îndoit sub cap, aşteptând somnul, îl prinse din
urmă un plâns mocnit, dureros. Nici nu încercă să oprească
lacrimile sărate. Le lăsă să curgă în voie, până când sfâşietura
dinăuntrul lui prinse zgaibă, iar plânsul se făcu doar un şir lung
de suspine, tot mai rare, cum se opreşte ploaia. Atunci veni în
sfârşit şi somnul. Dormi adânc, fără vise.
Mult după miezul nopţii, Ina se trezi. O auzi cum bâjbâie la
găleata cu apă şi-apoi se întoarce în pat, mormăind buimacă.
După aia, Milu nu mai putu închide ochii. Cu vreun ceas înainte
să se crape de ziuă, luă un rest de lumânare din antreu şi coborî
în beci. Pe poliţe văzu mălai şi nuci, chibrituri, nişte roţi de
caşcaval, păstramă uscată. Îşi umplu rucsacul fără părere de rău,
adăugând trei-patru conserve de peşte. Găsi şi-un ceaunel, pe
care-l atârnă într-una din chingile rucsacului.
Înainte să plece, merse să-şi ia apă. Simţi un imbold să între
iar în odaia din spate. Însă când sticla nu mai bolborosi în
găleată, se răsuci şi ieşi în bătătură. Găsi Polara. O luă la picior,
iar lanul de porumb îl ascunse îndată.
 Întâlnirea îl însoţi multă vreme. De-atunci nu mai putuse vorbi
cu Ina. Ori de câte ori i se făcea dor s-o aducă în dreapta lui, să-i
ţină de urât la drum, flecărind, peste închipuirea ei se aşternea
imediat poza femeii crăcite în pat, mirosind a sudoare şi iarbă. Şi-
atunci le gonea pe-amândouă, tulburat. Iar de alţi însoţitori nu-i
mai ardea.
În zorii dintâi, lanul îl împresurase blajin, cu lujeri doar puţin
mai înalţi decât el, ale căror frunze moi îl atingeau prietenos pe
umeri şi pe spate, fâşâind de parcă i-ar fi urat cale bătută. Până şi
rândurile crescuseră altfel, înşirate aţă, cu cărări îndeajuns de
largi ca să nu fie nevoit să dea porumbii la o parte cu braţele.
Dar când miji soarele, ei începură să se înghesuie în jurul lui,
tot mai înalţi. Ştiu că visul, sau ce-o fi fost, a luat sfârşit şi se-
ntoarce acum în lumea adevărată, în care nu putea fi prieten cu
niciunul din lanuri. Strânse în pumni maceta şi coada secerii. Şi
mai ales deschise ochii, descotorosindu-se de ultimele rămăşiţe
ale nopţii trecute. Era din nou în primejdie, un loc în care mai
fusese, de când se ştia.
Însă deja zărise aproape un pâlc de vişini sub care nu creştea
nimic. Acolo poposi, plănuind să aştepte toropeala amiezii. Mâncă
fără să-i fie foame, numai ca să rămână tare în tot ce va fi fost să
vie.
Îşi aminti iar de poveştile tractoristului despre poienile din
adâncul lanurilor, unde se-ntâmplă ceva. Şi-atunci, cumva, simţi
ori i se păru că simte.
— Hă? Zise. Ce?
Dar poate fusese doar în mintea lui. Era de mult timp pe drum.
Câte zile să se fi adunat? Cinşpe, şaişpe, şaptişpe? Le pierduse
şirul. Şi era de prea multă vreme singur.
Simţi iar.
Săbiile frunzelor şi-ale pănuşilor zdrăngăneau când se atingeau
unele de celelalte, mişcate de vânt, însă dincolo de zdrăngănitul
lor mai era ceva. Bondarii zumzăiau în treabă, o bibilică de lan
fugi nu departe de el, înainte să scoată praştia. „O să pun nişte
laţuri la noapte”, se gândi, „poate din coajă jupuită de pe lăstari.”
Când cercetă vişinii scorburoşi, erau numai crengi bătrâne. Se
gândea la orice, numai să n-audă zgomotul din spatele
zgomotului.
Dar îl auzi din nou.
 Parcă-i şopteau toţi, pe întrecute, fiecare cătând să se facă el
auzit cel mai bine, cel dintâi. Parcă-i şopteau deodată, fiecare
altceva, cum o mulţime de oameni vorbesc de-a valma în jurul
tău, să te zăpăcească de tot.
— Gata! Ţipă sărind în picioare, cu palmele pe urechi. Gata,
tăceţi, tăceţi, că nu-mi pasă de voi!
Ca să nu-i mai audă, căci ei vorbeau mereu, începu să lălăie
aiurea, cum făcea odată, când nu mai voia s-asculte ce-i zicea
Ina.
Apoi tăcură.
Ciuciş, Milu iscodi lanul, însă nu mai simţi nimic în minutele
ce urmară.
— Adică cum? Strigă. Adică ce? Acu’ stăm de taine, ne facem
tovarăşi? Îmi sufli la ureche, te guduri pe lângă mine, mă faci din
vorbe şi poveşti?
Tulpinile se-ntorseseră cu sutele spre el şi-l ascultau smirnă.
— Da’ când vreai să ne omori pe toţi, deunăzi, să ne tai bucăţi?
Da’ când pe mamaie… şi pe-alde nenea…
Rămăsese fără aer. Atunci se-aşeză iar, ascunzându-şi capul în
palme. Porumbii continuau să-l privească, poate cu nepăsare,
poate batjocoritori. N-ai de unde şti. Porumbii n-au feţe…
Se făcuse aproape de amiază. Milu se căţără într-unul din
pomi. Erau arbori peste tot în depărtare, numai încolo, unde
trebuia el să meargă, nu vedea niciunul. Ba, stai… Parcă-parcă,
hăt, unde aproape că nu mai băteau ochii lui, se zărea un soi de
ceaţă verzuie, aşternută peste orizont. Putea să fie numai o
înşelăciune a căldurii. Dar la fel putea fi un crâng, ori mai ştii
chiar coroanele unei păduri întregi.
Ar fi trebuit s-o ia din loc, să folosească arşiţa. În loc de asta,
rămase în aşteptare, fără să ştie ce aşteaptă. La umbra celui mai
bătrân dintre vişini, lăsă furnicile să i se urce pe picior, întâi
câteva cercetaşe, şovăind, apoi una după alta un şir lung,
plănuind să-l ia în stăpânire şi să-l care în cămările muşuroiului,
merinde pentru iernat. Milu însă pândea porumbiştea nesfârşită,
să-i dea încă un semn, să fie sigur că n-a fost doar o închipuire.
Numai din când în când strica şirul cu palma, atunci când vreuna
din gângănii îl pişca îndrăzneaţă.
Şi semnul veni.
Ai fi crezut că e vântul, planând la rasul moţurilor, de departe,
pe un val care unduia întreg lanul, dintr-un orizont în celălalt.
Dar nu se mişca nimic. Era aceeaşi boare de şoapte care-l
scăldase mai devreme, înfricoşându-l. Îi vorbeau din nou. Milu se
sili să cearnă cât mai mult din mălaiul de şuşoteli, să prindă
vreun înţeles, să-i rămână ceva, poate cuvinte, poate veşti… Îl
durea capul de-atâta încordare.
— Ia, ssst, linişte! Le zise bondarilor şi vişinelor uscate care
picau în răstimpuri de sub frunze, lăsând locul unora noi, şi unui
ciocârlan căruia tocmai atunci i se năzărise să facă gălăgie.
Porumbiştea îi vorbea, iar el nu înţelegea nimic. Poate era ceva
de care atârna drumul lui, viaţa lui şi el nu distingea un cuvânt
limpede. Însă era sigur că plantele îi spun ceva, lui însuşi, nu
altora, dintre ele. Şi mai ştia că vorbele alea, ori ce-or fi fost, nu
prevesteau o primejdie. Nu una care să vină curând.
— Mai zi, mai zi, spuse, arătând că vrea să asculte.
De ce nu-i vorbiseră floarea-soarelui, ori grâul cel ’nalt cât
casa, galbin ca mătasa? De ce nu-i vorbise nimeni până atunci, ce
să se fi petrecut deodată?
Mesajul se stinse la fel de brusc cum venise.

Înainta în întuneric, căutând să treacă neobservat, cât mai

neobservat cu putinţă. Nopţii îi lipsea Luna, iar lui îi lipsea
lumina ei, care i-ar fi arătat bulgării de sub tălpi şi i-ar fi dat
curaj pentru fiecare pas. Îl ajuta doar plasa deasă de stele, să
înoate în întuneric, cu Polara arătându-i drumul bun.
Îndată după ce pornise, şoaptele reveniseră, însoţindu-l ceasuri
în şir. Uneori slăbeau, de parcă cei ce le rosteau se depărtau prin
lan. Alteori le-auzea mai tare, de peste tot, o mulţime de flecari
printre care îşi croia drum înainte. Ceas după ceas, fiindcă tot nu
izbutea să le lege, se obişnui cu şoaptele şi nu le mai băgă în
seamă. Avea o cale de urmat, spre miazăzi, spre Dunăre. Niciun
lan, fie el de porumbi, fie de întuneric şi şoapte, nu putea să-l
împiedice.
Merse fără încetare, fără să găsească un alt copac. La început
nu-şi făcuse griji, că i se mai întâmplase şi-n alte nopţi să
poposească abia în zori. Dar acum se pomeni deodată frânt de
oboseală. Noaptea petrecută în casa Inei dormise prea puţin, iar
frământările de peste zi îl storseseră de puteri. Simţea cum urcă
în el osteneala, otravă albăstrie, din vârfurile degetelor şi din
genunchi, din umeri, din plămâni, prinzându-l tot.
Iar copacul nu mai venea.
 Ceaţa pe care-o zărise din vârful vişinului nu fusese pesemne
decât o nălucire. Nu-i venea să creadă că greşise atât de uşor,
plecând fără să fie sigur că are unde se adăposti. Că fusese atât
de încrezut.
— Prostule, zise, ce faci tu acum, prostule? Ai?
Se uită pe cer. Măcar atâta minte să-i fi rămas, să nu scape
drumul. Polara era la locul ei.
Merse mai departe. Oboseala îi tocise simţurile, nu-şi dădea
seama cât putea să fi rămas din noapte, însă ştia că ziua n-o să
întârzie numai ca să-i dea lui destul răgaz. Că era prostul
proştilor, mai-marele înfumuraţilor, din Ţara lui Fără Minte.
Nu mai auzea nicio şoaptă, până şi porumbii care nu dormeau
se zgâiau să vadă cum o s-o scoată la capăt. Ori aşteptau geana
zilei, să se trezească toţi din amorţeală, să-l străpungă dintr-o
parte-n alta, cu săbii, foarfeci, seceri, suliţe, cuţite şi macete.
— Mergi, mergi! Zise mergând. Mergi, mergi, mergi, mergi,
mergi…
Nimic altceva nu mai putea să facă, decât să meargă fără
oprire, să meargă până când avea să se afle la adăpost. Mersul
era viaţă.
Dar era şi oboseala. Oboseala atât de adâncă, atât de
cuprinzătoare că nici nu mai putea s-o măsoare. Se opri câteva
secunde, clătinându-se, mai mult ca să-şi recapete echilibrul şi
răsuflarea. Porni iar, dar se opri încă o dată, ceva mai încolo. Apoi
din ce în ce mai des, tot mai descumpănit.
— Am să şed aici juma de ceas, zise la ultima oprire, şi-o să-mi
trag sufletul, să nu crăp. Juma de ceas, nu mai mult…
Se lăsă pe genunchii moi, într-un lunecuş lent. În preajma lui,
şoaptele reizbucniră, în roiuri nervoase, ca şi cum l-ar fi prevenit
să nu facă asta…

Când s-a trezit, în jur era deja lumină.

Milu clipi speriat de sticlirea rece a dimineţii, dar şi de vuietul
din capul lui, ca o apă curgând. Sări în picioare.
— Aoleu, zise tremurând, aoleu…
Dormise buştean, îl prinsese ziua fără adăpost şi-acum era în
primejdie mare. Iar vuietul, îşi dădu seama, erau vorbele
tulpinilor de peste tot, un cor de glasuri supărate, care-l certau.
Ori poate îşi vesteau unul altuia că el e aici, la îndemână.
— Bine, bine, zise din nou, adunându-şi lucrurile, buimac.
 Un cârcel lung şi gros începuse să se încolăcească pe mânerul
macetei pe care, adormind, o lăsase din mână. Când îl strivi cu
talpa, şarpele verde ţipă şi sângeră lăptos. „Bine că nu m-a gâtuit
în somn, îşi spuse băiatul. Ori să-mi fi tăiat capul cu maceta
mea… Ce, n-ai mai pomenit?”
Îi sări inima din piept. La vreo cincizeci de metri se întrezăreau
marginea porumbiştii şi pe deasupra moţurilor ceva din coroana
mare a unui copac. O luă la goană imediat într-acolo, fără să se
mai ferească. Un şobolan mare, poate un hârciog, ţâşni printre
picioarele lui. Glasurile îşi înteţiră mustrările pe măsură ce
înainta, iar când mai avea numai câţiva paşi i se păru chiar că
nişte porumbi îi aţineau calea, aplecându-se toţi ba într-o parte,
ba într-alta, după cum încerca el să-i păcălească. Şi frunzele
tăioase îl aşteptau, dar Milu rezolvă cu câteva lovituri de macetă.
Atunci se făcu iarăşi linişte.
Carevasăzică asta era…
Dincolo de marginea lanului, urma o fâşie stearpă, iar mai
departe câţiva copaci rămuroşi, aşteptându-l. Însă până acolo şi
în toate direcţiile, cât vedea cu ochii, stăpânea holda. Grâu auriu,
mai înalt decât el, cu spicul greu, cât tenişii de gumă, cu boabele
coapte gata să-şi zvârle mustăţile ţepoase către oricine ar fi
îndrăznit să se apropie prea mult.
Şi chiar în vreme ce-o privea abătut, capetele holdei înaintară
în stânga şi-n dreapta, pe marginile îndepărtate, încăierându-se
cu lanul de porumb. Paiele ieşiseră din pământ cât ai clipi şi
crescuseră, prinzându-l pe el în mijlocul fâşiei sterpe. Nu mai
avea niciun drum ocolitor.
— Ce faci acuma, Milule? Îngăimă înfricoşat.
Săgeţile grâului nu zburau atât de departe ca seminţele
veninoase ale florii-soarelui, însă dacă spicele aveau să se apropie
destul…
Se dădu înapoi câţiva paşi, spre porumbişte, dar îndată ce auzi
în spatele său zdrăngănit de săbii se opri. Nu putea să aştepte
ajutor de-acolo. „Aşa, gata cu poveştile şi prietenia…”
Holda se apropia domol. Milu privi deznădăjduit spicele din
primele rânduri aliniindu-se în legănarea lor, şerpi pregătiţi să
muşte. Când ajunseră la douăzeci de paşi se încordară zbârnâind.
Băiatul se trânti la pământ, acoperindu-şi ceafa cu rucsacul. Un
nor de săgeţi trecu pe deasupra lui, lovind frunzele porumbiştii.
Lujerii răspunseră cu zăngănit de săbii şi un vaier stins. Primul
rând se aplecă spre mulţimea atacatorilor care avansau. Săgeţile
mici nu le făcuseră mare pagubă, decât nişte răni în tulpini şi
pănuşi.
Al doilea val şuieră peste Milu. Se chirci cu genunchii la gură,
să nu lase nicio bucăţică de piele descoperită. Unele din săgeţi nu
ajunseră în lanul de porumb, ci se-nfipseră în jurul lui, ori în
rucsac. El înţelese c-a nimerit în plină bătălie, dar nu pricepea
cum deodată cele două lanuri se învrăjbiseră şi căutau să se
sfâşie, după ce mereu vieţuiseră laolaltă, fără să se stingherească.
Şi nici nu voia acum să priceapă. L-ar fi bucurat că ucigaşii se
ucid între ei, dacă el însuşi s-ar fi aflat departe de toate astea, în
patul lui, ori măcar la umbra unui pom mare.
Gândul din urmă îi biciui mintea. Poate n-aveau nimic de
împărţit cu el taman în ziua asta. Poate el nu încăpea în omorul
lor de azi. Dacă ar fi reuşit să fugă prin rândurile care săgetau, să
ajungă la pomi, ar fi avut o şansă. Altfel, să facă pe mortul?
Tulpinile noi, care ţâşneau din pământ, i-ar fi trecut într-o clipă
printre coaste şi prin măruntaie.
Milu aşteptă să treacă zumzetul sutelor de mii de ace şi sări
imediat în picioare. Un geamăt lung răsună dinspre porumbişte,
erau lujerii care-i vorbiseră o zi şi-o noapte, ori zeci de vietăţi mici
străpunse? Fugi către holda ale cărei şiruri dintâi se-ncordau să
tragă din nou. Nicicând nu-şi mai simţise picioarele atât de grele,
se târa ca-n vis, fără să înainteze, ba parcă grâul se trăgea înapoi,
să-l ia mai bine la ţintă. Fără să se gândească, ridică în faţa
ochilor traista cu boabe bune. Măcar să nu vadă săgeţile venind
să-i străpungă globurile ochilor, orbindu-l înainte de a-l doborî.
Se cufundă hăulind în holdă, zdrobind sub tălpi tulpinile din
faţă, tăindu-le cu maceta pe celelalte, din lături, în snopi cât
trupul lui de groşi. Dar când luă traista de la ochi, se opri
buimăcit.
Peste tot încotro îndrepta traista, grâul se dădea la o parte,
şovăind. Până şi săgetătorii, care aproape ajunseseră la linia
porumbilor, se opriseră acum, să afle ce se petrece. Neîncrezător,
Milu vârî mâna în traista şi-o scoase plină de boabe galbene. Se
roti împiedicându-se către răsărit şi către apus, spre miazănoapte
şi spre miazăzi. Curând, în jurul lui se făcu atunci un cerc mare,
aşternut cu paie galbene care se culcaseră, să nu-i stânjenească
mersul.
— Aşa, bălăriilor! Ţipă.
 Iar pomii erau la o aruncătură de băţ.
Când se văzu la adăpostul lor, Milu descoperi că mâna stângă
şi pieptul, acolo unde vestuţa de doc se desfăcuse în timpul
goanei, erau pline de ace, zeci, unul lângă altul. La fel pulpele,
între marginea nădragilor şi tenişii de gumă. Îndurând usturimea,
le smulse unul câte unul şi le-aşeză mai încolo, cu grijă să nu se-
nţepe iar. Măcar nu erau veninoase. Dacă l-ar fi împroşcat
floarea-soarelui, acum ar fi fost umflat ca porcul lui Obretin.
Mai era mult până la amiază. Băiatul scoase din traistă câţiva
pumni de grâu bun şi presără în jurul lui, desenând un cerc
fermecat, să-l apere de rele.
— „Şi-n vârful spicului… firul mărgăritului…” mai putu să-şi
amintească din ghicitoarea-descântec, apoi leşină.

9
Întâi simţi mirosul. Era un amestec de daravere bărbăteşti şi
ceva mai delicat, un parfum de vaselină căreia-i trecuse vremea.
Simţi că zboară, ridicându-se de la pământ, uşor ca un fulg.
Printre pleoapele care-i fluturau, chinuite de o lumină orbitoare,
văzu lanurile de grâu şi de porumb crescând din cer spre pământ.
Pe urmă îşi îndreptă capul şi lumea se reaşeză cum trebuia. Cerul
în cer, pământul pe pământ. Doar el continua să salte printre ele,
în sus şi-n jos, fără să-şi simtă greutatea.
— Da’ un’e suntem noi aicea, nenicule? Întrebă ameţit, cu gura
uscată.
— Taci că-i bine, îi răspunse Gelu Obretin, aşezându-l mai bine
pe umăr. Taci că-i bine…
Amiaza trecuse, acum nu se putea sta în soare, la zăduf.
Plantele se moleşiseră de tot, abia mai ridicau creştetele, darămite
să se mai şi încaiere… Treceau printre şiruri fără să întâmpine
vreo împotrivire, ca printre nişte adormiţi.
— M-ai găsit, zise iar Milu.
Lunganul nu spuse nimic, ocupat să-şi îndrepte pe cap şapca
roşie cu care ieşea la secerat, având o mână prinsă în lucrurile
băiatului, cu cealaltă sprijinindu-l să nu-i alunece de pe umăr, că
era şi greu al dracului.
— Nene…
— Ce e, mă?
— Da’ lucrurile mele le-ai adunat?
— Le-am adunat.
 — Toate?
— Toate.
— Şi traista?
— Şi traista. Şi rucsacul. Şi şapca. Văz că ţi-ai luat şapcă.
De seceră şi macetă nu mai întrebă. Îşi potrivi obrazul în
umărul lui Obretin şi adormi la loc.

Când s-a trezit, în jur era întuneric. Adică nu beznă, ci doar un

pic întunecime, subţiată de lumina lămpilor din casă. Flăcările
fitilelor se jucau pe pereţi, iar în odaie simţea o mireasmă de lemn
ars în plită, unde bolborosea la fiert ceaunul de mămăligă. Se-
auzeau zvon de vorbă şi râsete înfundate. Oamenii stăteau la
masa din odaia alăturată, iar Milu ghemuit în patul lui cu perne
moi. Îi era cald şi bine.
— Ia uite că se trezi voiajoru’! Exclamă careva şi toţi pufniră în
râs.
Chiar Milu, în culcuşul său, chicoti şi el.
Apoi o simţi că vine şi i se zvârcoli sufletul de o bucurie
sălbatică.
— Mă, Miluţ, mamă, să-mi faci tu mie una ca asta… Am crezut
că-mi crapă inima-n mine…
El o încolăci cu braţele, strâns, să nu-i mai dea drumul
niciodată.
— Bunică…
— Bine că eşti întreg. Să-ţi facă mamaie mămăliguţă fierbinte
cu lapte?
— Nu, că nu mi-e foame. Cine e dincolo?
— Ei, nu-i ştii? Alde Obretin, Nelu şi Gelu, Cocoşu, felcerul…
Tot ăia. Hai, încheie-te la pijama şi dormi, mamă, c-oi fi frânt.
„Şi dacă adorm şi mă trezesc iar în lanul de porumb?”
— Nu mi-e nici somn, bunică. Da’ matale ce mai faci, eşti bine?
Cum îţi merge cu sănătatea?
Ea se prăpădi de râs şi pe urmă îl pupă apăsat pe amândoi
obrajii, bălindu-l.
— Bată-te să te bată, păi, cum să-mi meargă, de-aseară, de
când ai plecat? Sunt bine, numai şalele mă dor, c-o să plouă la
noapte.
Şi-l mai pupă o dată, strângându-l de-i pârâiră oasele.
— Păi, dacă nu te culci, hai dincolo, să dai şi tu bună seara, c-
aşa-i frumos. Te caută bieţii oameni de azi-noapte.
 Milu se dădu jos din pat şi-şi netezi bluza de pijama, care-i
rămăsese cam mică. Bunică-sa îl împinse de la spate, în odaia
mare.
— Ce faci, băi, Milule? Râse Nelu Obretin. Scoseşi sufletul din
noi, ai?
Îi făcură loc între ei, la masă. Spărgeau nuci şi beau ţuică de la
Cocoşu, flecărind veseli, ca şi cum a doua zi de dimineaţă lanurile
n-aveau să-i mai înconjoare. De parcă-n zori n-aveau să-şi mai
băşice palmele dând la seceră şi la coasă.
„S-or fi sfârşit toate, îşi zise, ori nici n-au fost, am dormit cine
ştie pe unde, de m-a găsit alde Obretin, m-a bătut soarele-n cap
şi-am avut vise de fierbinţeală…”
Bunica… Tractoristu… lanurile… drumul… nopţile şi zilele de
singurătate…
Cum să fi fost adevărate alea când, uite, pufneşte abur în
ceaun, iar bunică-sa îi dă să guste de pe linguroi şi mămăliga îl
arde pe limbă. Casa-i întreagă, slavă Domnului, şi primitoare,
oamenii râd fără griji, iar felcerul Ivancea mai are un pic şi cade
sub masă de beat ce-i. Prin fereştile deschise se-aud numai
vântul în frunzele pomilor şi-un huhurez, fără zăngănitul
frunzelor de porumbi.
Dar pe urmă unul din cei de la masă zise: „Ia lăsaţi-l şi p-ăl
mic, să spună cum a fost. Pe unde-ai umblat ieri-noapte, muceo?
Unde l-ai găsit, Gelule?”
Iar Obretin de colo:
— Sub vişinii de după lan, dinspre Cotmeana. Credeam că s-au
uscat de vara trecută, că-s bătrâni şi scorburoşi, abia se mai ţin.
— Norocul lui. Altfel îi clocea soarele creierii în cap.
— Ce făceai acolo, Milule?
— Văz că ţi-ai luat ceaun… şi sabie, ori ce-o fi şi-asta. De unde-
ai şterpelit-o, mă?
Bunică-sa întinse mâna şi-l ciufuli.
— Ia lăsaţi-mi băiatul în pace! Parcă voi eraţi mai breji la anii
lui? Cocoşule, dacă mi-amintesc eu acuma ce…
— Am fost prins la mijloc când a atacat holda de grâu
porumbiştea, zise Milu tare şi toată lumea se holbă la el.
Le înfruntă privirile.
— De când am plecat după Tractoristu, am văzut că holda se-
ncaieră numai cu floarea-soarelui, da’ niciodată cu porumbii.
— Mă, băiete… începu Cocoşu cumva cu milă.
 — Floarea-soarelui s-a poticnit în drumul ăla mare, cu plopi,
care duce la Piteşti, continuă Milu pe nerăsuflate. Dar spre sud l-
a-nghiţit de tot, şi-am găsit o maşină cu roţile de gumă fleaşcă,
de-acolo am şapca şi-o brichetă, însă pe urmă, când am venit
înapoi, c-o luasem întâi spre Piteşti, da’ l-am visat pe Tractoristu,
care-a zis… Şi nu mai era nicio maşină, decât urmele roţilor,
care…
Se opri, ascultându-se singur, cât de dezlânat povestea. Şi-i era
necaz că nu găseşte puterea să-i convingă, dar era prea obosit
acum.
— Miluţ, zise bunică-sa amărâtă, hai, mamă, să te culci că nu
ţi-e bine cât ai stat în soare. Cum, Doamne iartă-mă, să strice
floarea-soarelui drumul, că doar noi le-am semănat şi le-am
îngrijit, şi floarea, şi porumbul, şi grâul, de pe urma lor trăim…
— Ai visat urât… hâc! Milule… spuse şi felcerul Ivancea.
Se trezise ca prin minune câteva secunde, destul cât să audă
aiureala băiatului, care lui i se păru foarte limpede.
Milu îi privi sfidător.
— Atunci, să vă mai spun ce-am visat?
Ei îl priveau în tăcere. Bunică-sa, Cocoşu, Nelu şi Gelu,
Ivancea.
— Am visat, urmă el, că porumbul a atacat satul nostru pe
neaşteptate şi dacă nu era Tractoristu dărâma casele şi ne tăia pe
toţi în bucăţi. Iar matale, mamaie… Dar nu vreau să mă mai
gândesc la asta niciodată.
Femeia duse mâna la gură, speriată.
— Am mai visat că m-am dus după Tractoristu, însă am rătăcit
drumul şi mai târziu l-am găsit storcit în lan, lângă tractorul lui
stricat rău de porumbi. Şi am luat din cabina lui o traistă cu
boabe bune, pe care le-a luat de la tata lu’ Ina, să le ducă
oamenilor de la Dunăre.
— Ce tot bălmăjeşti, mă, acolo? Făcu Cocoşu. Ce boabe bune?
N-am niciun fel de boabe vechi, tot ce-am avut am făcut mălai şi
făină.
Ceilalţi încuviinţară mormăind.
— Şi-am visat c-am mers zile şi nopţi în şir, şi-am găsit o
pădure mare pe-un deal, unde cântau păsări minunat colorate,
din Rai, bunică. Şi-am dat şi peste Ina, într-un luminiş al lanului,
femeie-n putere, la casa ei, cu bărbat…
Atunci izbucniră toţi într-un râs nebun şi nu se potoliră decât
când bunică-sa îl trase de pe scaun şi-l aşeză, ditamai vlăjganul,
la ea în poală.
— A-ntrebat fetiţa toată ziua de tine, Milule, să vă jucaţi. Că
vine mâine-dimineaţă, să te ia la şcoală, că v-a rugat diriginta s-o
ajutaţi cu cărţile, cât mai e vacanţă.
Băiatul se clătină pe dinăuntru. Ei erau mai mulţi acolo, în faţa
lui, şi atât de buni, atât de blajini… Cine era el să se lepede de
dragostea pe care i-o arătau?
Stătu să-i asculte, iar ei, în loc să-l ia în tărbacă, îl călăuzeau
înapoi acasă, fără să-i vorbească neapărat lui, ci între ei,
înţelegând că el e tulburat, nu contează din ce pricini, că are
nevoie de ajutorul lor. Nelu şi Gelu Obretin povesteau împreună,
luându-şi vorba din gură unul altuia, îndreptându-se, întregindu-
se.
— Cocoşule, ai pregătit motorina aia? Vine Tractoristu pentru
arătura de toamnă şi dacă nu suntem gata, se duce la alţii mai
vrednici. Rămânem şi cu banii de arvună luaţi, şi cu… Mă duc
mâine la Piteşti, să vorbesc cu el, poate ne mai amână… Tanti
Lisandră, să faci listă cu ce-ţi trebuie de la alimentara… Eu nu
merg, frate-miu, mă sui pe biserică, să dreg tabla, că de când mă
bate popa la cap… Să vorbeşti şi cu ăia de la electrica, poate
repară lumina, că-ncepe campionatul la televizor şi noi…
Simţi osteneala înfrângându-i împotrivirea, treptat, nu mai
găsea puterea de a merge mai departe, nici pe drumurile dintre
lanuri, nici pe acelea dinăuntrul său. „Ce-i adevărat şi ce-i
închipuire? Unde-i lumea adevărată, aci, în vorbele alor mei, ori
dincoace, sub ţeastă, în amintirile şi poveştile mele?” Până şi
părerea asta îl obosi peste putinţă, rostogolea gândurile ca pe
nişte bolovani grei, care până la urmă veneau înapoi peste el.
Se mai încontră câteva clipe, până când zăgazul se rupse şi
lumea lor se revărsă în lumea lui, potopind-o. Iar el se lăsă
cuprins de o mulţumire mare, o căldură din care n-ar mai fi ieşit
până la sfârşitul zilelor. Râse când râdeau ceilalţi, laolaltă cu ei, îi
întoarse semnul lui Nelu, când ăla îi făcu şmecher cu ochiul, se
băgă în vorbă sfios, fără să zică mare lucru, când ei îl îngăduiră.
— Ia fugi, Milule, şi mai adă o ţuică, îi spuse Cocoşu, fluturând
sticla goală. Ştii tu, în beci cum intri, pe mâna dreaptă. Vezi că
lampa-i la intrare, pe policioară, să nu-mi dai foc la casă.
Tăcuseră toţi şi se uitau la el, parcă să-l încerce, se duce ori se
scapă în nădragi de frică şi-o dă la-ntors?
 — Mergi tu, Nelule, că e-n pijama copilul, zise mamaie-sa.
— Ba mă duc, făcu băiatul, mă duc.
Noaptea era peste tot în jurul lui, însă ştia drumul cu ochii
închişi. Şi-aşa se şi duse, aţă, fără să se uite în altă parte decât la
ulucile gardului, întâi ale lor, mai late, apoi ale lui Cocoşu, mai
înguste şi mai dese. Intră în casă pe bâjbâite, nu mai aprinse
nicio lampă. Dar înainte de-a trage chepengul beciului, văzu
dunga de lumină pe sub uşa odăii unde dormea Ina şi i se făcu
pielea de găină. Dac-ar fi crăpat uşa, pe cine-ar fi găsit acolo?
Pe policioara cu lampa dădu peste o cutie mare cu chibrituri,
pe care o vârî maşinal în buzunarul bluzei de pijama. Apoi coborî,
luă ţuica din beci şi-o rupse la fugă. Când ajunse acasă, se
risipise şi ultima spaimă…

Şi iarăşi. Când s-a trezit, afară deja era lumină. O dimineaţă de

vară, răcoroasă, plină de ciripitul vrăbiilor. Milu se-ntinse sub
plapumă, savurând gustul dulce-amărui al începutului de zi. O
auzea pe bunică-sa, în curte, cum dădea de mâncare la păsări.
Grăunţe de tot felul, pentru un cârd de gâşte şi pentru găini.
Ce bună era perna lui când o strângea în braţe, mirosind a
curat. Era bun şi puişorul, dar numai fetele, femeile şi copiii mici
dorm cu puişor. Iar el nu mai era copil mic.
— Miluleee! Se-auzi din curte glasul Inei. Ce faci, mă, dormi
pân’ la amiază, fi-ţi-ar somnu’…
— Miluţ, scoală, mamă, c-a venit Ina, îl strigă şi bunică-sa.
Parcă el ar fi fost surd, ori aşa ceva. Îşi trase iute nădragii,
băgând de seamă că a bătrână înlocuise peticele vechi cu altele
noi, dădu cu apă pe ochi şi la subraţ, trase cămaşa peste cap fără
să mai descheie nasturii. Vestuţa de doc rămase pe duşumea. Îşi
încălţă tenişii din fugă, ţopăind până-n pridvor.
— Aolio, urât mai eşti! Se strâmbă fata la el.
Înaltă cât el aproape, ciolănoasă, cu ţâţele ca nişte bube mari
sub bluză, pe care se chinuia să le facă nevăzute stând mai mult
cocoşată. Şi ochii două alune vii, ca ale veveriţelor, ameţindu-l
când se uita în ei.
— Ce, fă, zise vesel, eşti pusă pe harţă de dimineaţă? Ia vezi…
— Care dimineaţă? Îi întoarse ea vorba. Dimineaţă era când m-
am sculat eu. Mamă Lisandră, da’ ce-l mai cocoloşeşti pe
puturosul ăsta…
Şi până să apuce el să răspundă:
 — Hai odată, că ne-aşteaptă diriga de-un ceas.
— Păi, dacă ne-aşteaptă de-un ceas, tu de ce-ai venit abia
acum?
Din poartă, Milu se-ntoarse către bunică-sa, care trebăluia la
coşarul vacii.
— Mamaie, n-ai nevoie să te-ajut la seceră?
Bătrâna se îndreptă de spinare, mirată.
— Ce să secerăm, mamă? N-am nevoie. Mă, copii, voi n-aţi
mâncat nimic, staţi oleacă să vă fac nişte ouă…
Dar ei ieşiră în uliţă, zorind să ajungă cât mai curând la şcoală.
Ăsta era satul lor? Privind în jur, Milu încetini pasul până când
fata îl luă de guler şi-i porunci să nu mai piardă vremea.
— „Fri… ze… ri… e…”, descifră băiatul, pe o uşă cu glasvant.
Ce-i asta, Ină?
— Da’ ce-ai, mă, te-ai ţicnit? Se cruci fata. Ai uitat unde te
tunzi când începe şcoala?
Milu nu mai zise nimic. Uliţa era largă peste ce ştia el, casele
mai multe şi-n poarta fiecăreia o bancă, pe care oamenii stăteau
la taină. Unora, pe care-i cunoştea, le dădu cuminte bună ziua.
Pe alţii nu-i văzuse niciodată, însă şi-aceia îi răspunseră cu
bunăvoinţă. Pe fiecare acoperiş, spânzura o antenă de televizor,
două prăjini înţesate cu elemenţi. Mirosea la fel de frumos ca
satul ăl vechi, a soare şi-a verdeaţă proaspătă şi-a găinaţ de
păsări.
Aproape de podeţul peste pârâu, dădură nas în nas cu Nelu
Obretin, care venea fluierând vesel, cu gând să se oprească pe la
MAT.
— Păi, ce faci, nea Nelule, îl întrebă Milu mirat, nu ziceai că
pleci la Piteşti?
Obretin îi trase şapca pe ochi.
— Trebuia s-o iau prin porumbi, s-aştept rata la şosea, da’ cică
a trimis vorbă Lepădatu că i s-a rupt cablul de ambreiaj. Nu cred
că-l repară azi. Las’ că nu fuge Piteştiul.
Trecu mai departe. Ina şi Milu o luară pe malul celălalt al
pârâului, spre şcoală. În apa lină înotau de zor bobocii de raţă,
măcăind subţire. Pomii erau mai mulţi, mai mari şi mai frumoşi
ca ultima oară, când merseseră prin albie, să caute cărţile cu
Jules Verne.
— Mai ştii, Ină, când ne-am suit în podul şcolii şi ne-am jucat
de-a căpitanul Nemo şi ăla… Net… Nat… cum dracu-i zicea…
 — Ned Land. Le-ncurci, Milule. Nu ne-am jucat, am citit. Şi nu
eram în pod, ci la bibliotecă. Ce să căutăm noi în podul şcolii?
Ceva mai încolo, prin mijlocul crângului, îl privi ciudat.
— Mi-a zis tata că le-ai povestit cum m-ai visat pe mine femeie
măritată.
— Îhî…
— Şi cum era? Hai, zi!
El încetini iarăşi pasul.
— Ce să zic?
— Păi… cum eram în vis. Sau ai inventat tu?
— Aveai un cur cât masa, râse el. Na, mai vrei? Şi sugeai la
ţuică toată ziua, că al tău era plecat cu treburi la Piteşti.
Ina se opri deodată.
— Cum adică „al meu”? Păi, nu eram măritată cu tine?
— Păi, nu.
— Păi, cu cine? Ce vis mai e şi ăsta?
Parcă i se schimbase glasul.
— Nu ştiu, fă, aşa era şi gata. Ce mă tot baţi la cap?
Fata ieşi din potecă şi se-afundă în nişte tufe de liliac vineţiu.
Milu se duse după ea.
— Ia, stai aici, lângă mine, şi spune-mi tot, zise Ina, aşezându-
se în iarbă. Tot.
Îşi adunase poalele rochiţei, ca să-şi acopere picioarele. Milu se
puse lângă ea, nehotărât.
— Nu ne-aşteaptă la şcoală?
— Lasă, că putem să mergem şi mai încolo. Ia povesteşte-mi!
Iar el îi povesti cum a rătăcit prin lanul de porumb, zile şi nopţi,
până când a dat de rariştea care l-a condus fix la casa ei, adică
nu a ei, ci a femeii care era tot ea. Cum s-a bucurat că l-a văzut,
că era plecat de mulţi ani şi nu mai ştia nimic de el. Cum i-a
întins masa în tindă şi-au mâncat şi-au băut pe săturate şi-au
stat la palavre până s-a-nnoptat de-a binelea.
Ina îl asculta aţâţată, dar cumva necăjită.
— Şi? Zi mai departe!
Îi mai istorisi cum a furat-o bărba-su din sat într-o noapte şi şi-
au făcut casa lor, iar Cocoşu o tot ruga să se întoarcă, da’ ea n-a
mai vrut. Şi era supărată că ăla stă mai mult la combinat decât
pe-acasă şi-o lasă singură cu toată gospodăria, că moare de urât
până se-ntoarce el, două zile pe săptămână.
— Încă! Făcu Ina.
 — Ce puii mei să-ţi mai zic? Pe urmă tu te-ai pilit şi te-ai dus
să te culci, da’ eu am rămas să dorm în tindă, că era cald afară şi
se-auzeau greierii…
Se opri. Ina întorsese capul, ca şi cum ar fi văzut ceva printre
trunchiurile fumurii ale pomilor.
— Adică eu o să fiu o beţivancă umflată şi trecută, măritată cu
unul care-o să-i fie silă să stea cu mine-n casă…
Milu îi puse mâna pe umăr, încurcat.
— Da’ ce-ai, fă, acuma de ce bâzâi? N-auzi că era vis?
Atunci ea se-ntoarse plângând cu sughiţuri şi-i udă piepţii
cămăşii. El rămăsese prostit, neştiind ce să facă.
— Eu n-o să plec niciodată din sat, Milule, m-auzi? Aici o să
mor, nicăierea nu mi-e mai drag ca aici… Şi nici n-o să mă mărit
cu altcineva, niciodată, decât cu tine, m-auzi? Ori dacă nu, mai
bine cu nimenea… Mai bine mor fată bătrână…
Nu se mai putea opri din suspine. Întâi Milu nu ştiu cum să-şi
ţină mâinile, apoi o mângâie stângaci pe păr şi pe spate, dar mai
mult ca şi cum ar fi vrut s-o încălzească de frig, blegul. Pe urmă îi
ridică faţa şi-i şterse lacrimile cu podul palmei. Ele curgeau, el le
ştergea mirându-se unde-ar fi putut sfârşi asta, până când Ina îi
încolăci gâtul cu braţele moi şi-l trase peste ea.
Buzele ei erau şi dulci şi sărate, răsuflarea întretăiată îi apăsa
ţâţele mici de pieptul băiatului, iar el închise ochii, suflând şi el
greu. Îi bătea sângele în pleoape şi-n tâmple de-i plesnea capul.
Ea mirosea a iarbă, a sudoare feciorelnică şi-a busuioc. Se
cufundară împreună în sărutul moale, din dulceaţă de caise, îşi
sorbiră sufletele picătură cu picătură, tot mai ameţiţi. Şi când îi
linse ochii şi obrajii şi gâtul, mâna lui lunecă acolo unde poalele
rochiţei se ridicaseră dezvelind-o, iar ea îi strivi degetele între
coapse, cu spaimă.
Zarzării cerneau peste goliciunea lor petale albe, până când
zăpada lor îi acoperi cu un strat fin, iute risipindu-se din
mângâiere în mângâiere…
În mătasea şoldurilor şi-a pulpelor, creşteau desene tot mai
complicate, din firele ierbii stoarse de sevă…
Din ascunzişul des de liliac, vântul smulgea suspine balsamice,
care se-adăugau plutind beţiei lor de copii copţi…
Iar pârâul clipocea peste prund vorbe pe care ei şi le
murmuraseră deja, învăţând dragostea trăind-o, fără să-i caute
ştiinţa…
 Ziua se oprise în loc.
Ina îşi trase tivul rochiţei peste genunchi. Rămase întinsă pe
spate şi-şi feri ochii cu mâna îndoită. Milu o privi neştiind ce să-i
spună. Simţea bucurie şi vină amestecate, frică şi dragoste. Nu
găsea o singură vorbă care să le-adune pe toate astea.
— Ină… zise.
Ea tăcu multă vreme, respirând doar, încât el se temu că poate-
i este rău şi întinse braţul s-o mângâie pe obraz. Abia atunci fata
se feri şi, luând mâna de la ochi, îl privi ţintă.
— Trebuie să ne-ntoarcem acasă, spuse ca o străină. S-o fi
făcut târziu…
Se ridică mlădioasă, pornind să culeagă scaieţii şi paiele care-i
rămăseseră prinse de rochiţă.
— Nu mai mergem la şcoală? Făcu Milu prosteşte.
Fata dădu la o parte tufele de liliac şi porni înapoi pe cărare,
fără să se uite înapoi. El se duse după ea.
Când au ajuns în dreptul MAT-ului, Nelu Obretin ieşea abţiguit
pe uşă, cu cămaşa pe jumătate scoasă din nădragii buni. Oamenii
beau temeinic sub dud şi pesemne sărbătoreau ceva, căci
scoseseră ţoiurile cele bune.
Nelu îşi uitase pălăria înăuntru, vru să se-ntoarcă, dar pe urmă
dădu din mână cu lehamite şi-i rânji lui Milu.
— Ce-i, muceo… se împletici… hm… rezolvaşi fata?
Lui îi veni sângele în obraji, dar până să zică ceva Ina o luă la
fugă pe uliţă. Fugea ca un băiat. O ajunse abia când ea intra deja
pe poarta casei.
— Ină, strigă, nu mai vorbim? Ină!
— Mâine, răspunse ea, strecurându-se iute pe lângă Cocoşu,
care ieşise în prag somnoros şi-o privi mirat, scărpinându-se sub
maiou.

Holda dormea.
Toate paiele peste care călca se frângeau întâi cu un trosnet,
apoi se ridicau lent, trezite pentru scurtă vreme, dar adormeau la
loc, fără supărare. Luciul nesfârşit al spicelor reflecta lumina
puţină de stele în grăunţe, înzecind-o ca şi cum plantele ar fi
emanat o fosforescenţă a lor.
Am plecat iară… Băiatul deschidea potecă în faţa lui şi-o
închidea după el. Nimeni n-ar mai fi putut să-i ia urma. Grâul
ştergea semnele, cu milioanele lui de tulpini, copii verzi şi adulţi
galbeni şi bătrâni albicioşi de cenuşă, legănaţi în somn, cu vise
neştiute, de neînţeles.
Milu păşea atent. Holda nu-i era duşmancă noaptea, dar o
conopidă muşcătoare i-ar fi sfâşiat pulpele, ori i-ar fi zdrobit
glezna dacă ar fi călcat chiar în ea. Mergea încet către miazăzi,
mergea de câteva ceasuri. În cale întâlnise sumedenie de pomi la
adăpostul cărora s-ar fi putut odihni. Nu voia să se mai oprească
înainte de sosirea zorilor.
Se simţea odihnit, în putere, dar cu sufletul greu. Durerea din
coşul pieptului se întorsese. Ştia că nu mai e doar dorul de casă…
„Nalt cât casa… galbin ca mătasa… şi-n vârful spicului… firul
mărgăritului…”
„Nalt cât casa… galbin ca mătasa… şi-n vârful spicului… firul
mărgăritului…”
„Nalt cât casa… galbin ca mătasa… şi-n vârful spicului… firul
mărgăritului…”
La început, cât nu se depărtase prea mult de sat, grâul îi venea
abia până la piept. Paiele se lăsau supuse cu o elasticitate
prietenoasă, mustăţile spicelor de boabe erau moi şi-i gâdilau
palmele, în loc să le străpungă.
Dar după un ceas, holda se înălţă treptat, peste creştetul lui.
Doar somnul o oprea să-l înţepe cu mii de ace lungi, care în
scurtă vreme aveau să se strecoare pe sub piele, în căutarea
inimii şi-a vintrelor. Din când în când, un snop de tulpini
tresăreau în vis, gata să se trezească, însă atunci sutele de mii
din preajmă se vălureau cu blândeţe, liniştindu-le: şşş, dormi…
dormi…
Şi Milu mergea mai departe.
De câte ori ar trebui să mă mai deştept din somn ca să mă
trezesc înapoi în satul meu adevărat, să ies la seceră de dimineaţă
cu mamaie, cu Ina la joacă, ori pe înserat cu-alde Obretin, după
gard, la câteva fumuri din ţigara pitită-n căuşul palmei, ca
băieţii?
Trecutul e cea mai frumoasă dintre lumi…
Pe câte drumuri trebuie să mai apuc, să dau la o parte
pănuşele într-o bună zi şi să mă pomenesc cu Dunărea curgându-
mi molcom la picioare, sumedenie de valuri mărunte lingându-mi
tenişii de gumă, ca nişte căţeluşi?
În vârful câtor pomi trebuie să mă mai sui ca să-i zăresc de
departe pe oamenii care dreg lumea şi lanurile ei, ogrăzile,
cuiburile paserilor călătoare, drumul către Piteşti? Să-mi facă
semn cu mâna, îmbiindu-mă să grăbesc pasul, s-ajung mai iute
în casele lor, unde curentul face toată treaba, iar ei cască
mulţumiţi, molfăind copane de pui muiate-n mujdei.
Se duse noaptea. Dormi toată ziua următoare la umbra unui
roşcov slab, dar vânos, cu roşcove dulci, dulci, care-i mai alinară
din mâhnire. La căderea întunericului, porni iar. Sumedenie de
izvoare îi ţineau calea, şopocăind în întuneric ca să îndestuleze
holda, şi din răcoarea lor îşi potolea setea. Merse iar până la ziuă,
alegându-şi într-un târziu loc de somn sub un alt pom.
Şi tot aşa, noapte după noapte, zi după noapte…
Ina se-ntorsese să-i ţină de urât, Ina lui, aia pe care-o ştia de
când erau mici, cu care putea vorbi fără să se-ntâmple lucruri.
— Milule, şoptea ea, n-ai vrut să stai cu mine…
— Când, Ină? Îi răspundea aspru. Când era bărbată-tu dus la
Piteşti şi te-apucaseră căldurile? Sau pe urmă, când…?
Se oprea ruşinat, cu obrajii în flăcări. Ar fi certat-o şi-acum,
dacă nu se temea că trezeşte spicele cu somnul mai uşor.
— Ştii tu…
Într-o bună zi o să se-ntoarcă de la Dunăre, iar Ina o să-l
întâmpine de-adevăratelea, prefăcându-se că nici nu i-a dus lipsa.
Dar ochii or s-o dea de gol.
Spre zorii celei de-a patra zile atinse liziera unei pădurici tinere,
mai mult salcâmi cu ciorchini de flori şi arţari curaţi. În sfârşit,
simţi oboseala muncindu-l. Se-ntinse în culcuş de frunze, iar
mireasma lor, veşted şi proaspăt laolaltă, îl adormi într-o clipă.

L-a trezit trosnetul unei crengi frânte. Zgomotul era aşa slab şi
neînsemnat, că nu l-ar fi deosebit din mulţimea celorlalte. Însă
încordarea îi ascuţise simţurile peste măsură, slujindu-i să
rămână în viaţă atâta vreme.
Ridică pleoapele doar puţin, cât să cearnă lumina şi odată cu
ea orice mişcare ce i-ar fi vestit o primejdie. Îşi sili auzul. Ceva ca
o umbră mare trecu rapid la marginea privirii sale, prin lăstărişul
des. Nici n-apucă să-ntoarcă ochii şi altceva se mişcă în spatele
lui. I se făcu pielea de găină. Încet, întinse mâna să desfacă
maceta din legătura ei de pe rucsac…
Atunci o namilă îl izbi dintr-o parte, trântindu-l cu faţa în
iarbă, fără aer. Ţipă şi se rostogoli ca să nu fie prins dedesubt,
dar când se ridică era singur. Desfăcu legătura macetei, tăindu-se
într-o cataramă, şi se răsuci încordat, în toate părţile.
— Care eşti, bă? Zbieră. Vezi că te tai!
Nu mai strigă şi-a doua oară, căci propriul său glas sugrumat îl
înfricoşa.
Pe muchia râpei în care se afla nu văzu decât raze de soare,
scăpate prin frunziş. În linişte, şi-auzea doar respiraţia. Vru mai
întâi să se suie în pomul de lângă el, dar se răzgândi îndată.
Puteau să-l înşface de spinare tocmai când se căţăra, ori să facă
cerc în jurul trunchiului, încolţindu-l.
Cine să-l încolţească? Cine să-l înşface? Milu bâjbâi după
seceră. Apoi urcă prudent pe povârniş, gata să taie cu amândouă
mâinile. Acolo îl văzu.
Drept în faţa lui, la nici zece paşi, îl privea încordat, gata să
sară în hăţiş. Sau spre el. Era un moş costeliv, cu părul încâlcit şi
rapănul de două degete. Băiatul făcu doi paşi, coborând maceta.
Atunci băgă de seamă că nu furie scânteia în ochii aceia, ci foame
şi spaimă.
— Ce-i cu matale, tataie? Spuse cât putu mai blajin.
Încă nu-şi venise în fire. Şi mai făcu un pas.
— Ce faci aici? Unde-i casa matale?
Moşul mişcă buzele fără să scoată un sunet. „O fi mut”, se
gândi Milu.
— Eşti flămând rău, aşa-i? Păi, dacă umbli prin…
Să-i fi dat de pomană, din merindele lui, ca să-i potolească
foamea. Dar apoi ce să facă, să-l ia cu el? Unde?
— Copii, scoateţi o foaie de hârtie, rosti bătrânul foarte limpede.
Ex… tem… po… ral.
Băiatul rămase cu gura căscată. „Săracul, e cu minţile duse,
cine ştie de când rătăceşte prin lanuri şi păduri…” Mila învinse
frica. Se apropie încercând să-l ia de braţ, dar moşul îi îndepărtă
mâna supărat.
— Bărbucene, te dau afară din clasă! Zise iar.
— Hai, hai, tataie, se oţărî Milu, vină-ţi în fire… Ia, mai bine
coacem noi amândoi nişte porumbi în jar, să prinzi puteri.
Duhoarea îi tăia respiraţia. Ăsta nu se mai dezbrăcase de-un
an, doi, de spălat ce să mai vorbim… Treningul, care-o fi fost roşu
vreodată, acum căpătase culoarea pământului.
— Hai, mai zise o dată, iar moşul îi zbieră în obraz.
— Îţi scad nota la purtare! Repetentul, după uşă, stă cu nasul
în cenuşă…
 Deodată ţâşniră din tufe, iar Milu fu trântit din nou, în fundul
râpei, scăpând maceta. Erau împuţiţi şi goi, tineri, cu laţe şi bărbi
încâlcite. Fu rostogolit, zgâriat, călcat în picioare, îi intră pământ
în ochi, orbindu-l. Duhneau cumplit. O mână îl prinse de păr, îi
strângeau beregata…
Urlă înfricoşat, lovi la întâmplare cu secera, până când lama se
opri în ceva, carnea unui picior, o spinare. Auzi zbierete. Când îşi
reveni, nu mai era nimeni în preajmă. Doar de undeva, din
ascunzătorile salcâmilor, desluşi resturi de vorbe. „Repetentul…
uşă… cenuşă…”
Rucsacul era gol. Lipsea vasul pentru mămăligă. Şi, îl luă
ameţeala de furie, maceta. Răscoli turbat prin frunze, dar n-o mai
găsi. Găsi traista cu boabe bune, din care jumătate se risipiseră,
şi parcă i se luă o piatră de pe inimă.
Nu mai putea zăbovi nicio clipă. Peste jumătate de ceas, poate
mai iute, animalele ar fi sfârşit tot ce era în rucsac, apoi s-ar fi
întors să-i dea târcoale iar. Şi unul ar fi ţinut în mână maceta…
La amiază ieşi tiptil în cealaltă parte a păduricii. Traversă fâşia
nimănui, pregătindu-se să se afunde în holdă. Nu departe, pe
partea dinspre miazăzi, lăstărişul şi spicele înfrăţite înghiţiseră
pereţii unei case ca şcoala lor din sat, prăvălindu-i pe jumătate
înăuntru. Milu auzea de-acolo zbierete şi grohăieli, dar nu zărea
pe nimeni. Şi nici nu mai stătu să vadă.

10
Satul nostru.
Satul nostru are uliţe largi, frumoase, şi case mari. Pe garduri
cresc zorele albastre, iar în pervazurile ferestrelor sunt ghivece cu
muşcate şi levănţică. Levănţica miroase foarte frumos.
În fiecare curte este o fântână frumoasă, cu apă limpede.
Oamenii o beau cu plăcere. Ei pot să bea şi din casă, de la
robinet, unde este la fel de bună, dar le place să-şi dea cu apă
rece pe faţă, când o scot cu ciutura.
Casa noastră e frumoasă, din ţiment şi are fereştile de sticlă. În
ea locuim bunica şi cu mine. Tata şi mama stau cu noi într-o
poză pe perete, căci ei nu mai sunt de multă vreme. Eu am
camera mea, iar bunica doarme în odaia mare, unde când avem
musafiri îi aşezăm la masă. Camera mea e cea mai frumoasă. În
bucătăria de vară avem o plită cu lemne, pe care se fac plăcinte
cu dovleac şi mămăligă şi pui fripţi.
 Satul nostru are multe gospodării frumoase, cu animale: vaci,
capre, purcei şi cai. De asemenea, în gospodării se mai află: găini,
gâşte, raţe şi mai rar curci. Toate aceste animale ne dau nouă cele
necesare traiului: lapte, carne, ouă. Pentru mămăligă şi pâine
folosim făina din porumbul şi grâul care cresc pe câmpul frumos
din spatele casei. Primăvara avem grijă de porumb şi de floarea-
soarelui, fiindcă sunt plante firave care nu rezistă fără ajutorul
nostru, al oamenilor.
În fiecare dimineaţă mă trezesc odată cu bunica şi dăm de
mâncare la animale şi le adăpăm. Apoi mă spăl, mă-mbrac,
mănânc ceva şi plec la şcoală. Pe uliţă ne întâlnim mai mulţi copii
care mergem la şcoală. Noi toţi suntem prieteni.
Şcoala noastră este frumoasă. Domnul învăţător ne învaţă
citirea şi scrierea. Câteodată ne pune să scriem compuneri
frumoase, ca aceasta, în care facem diferite descrieri. Colega mea
de bancă este Ina, o colegă foarte silitoare şi bună la învăţătură.
Ea este prietena mea.
După ce vin de la şcoală, mâncăm de amiază, ciorbă şi felul doi.
Apoi bunica se culcă un ceas în odaia mare, iar eu mai fac nişte
treabă prin curte, cum ar fi: dregerea gardului, scoaterea apei din
fântână şi udarea răsadurilor de ceapă, tăierea surcelelor pentru
foc şi altele.
Când termin treaba, mă joc cu Ina şi cu alţi copii, diferite
jocuri, precum „Pitulata”, „Uliii şi porumbeii” ori „Ţară-ţară, vrem
ostaşi”. Sunt jocuri foarte frumoase. Când s-a întors de la Piteşti,
unde a dus-o tatăl ei ca să-i ia sandale numărul 36, Ina ne-a
învăţat două jocuri noi, care se joacă la oraş: „Verde-stop pe
nemişcate” şi „Flori-fete-filme sau băieţi”.
Alteori, când nu ne jucăm cu ceilalţi copii de pe uliţa noastră
ori de pe alte uliţe, Ina şi cu mine citim cărţi la biblioteca şcolii.
Acestea au poze frumoase, la care ne uităm împreună, până se
face seară. Cele mai frumoase cărţi sunt acelea cu Jules Verne şi
prietenii săi: căpitanul Nemo, Ned Land, prinţesa indiancă şi
poliţistul Fix. Căpitanul Nemo era prieten cu căpitanii Val-Vârtej
şi Grant, dar căpitanul Grant s-a rătăcit pe mare. Marea este o
apă foarte frumoasă şi mare.
Seara îmi fac lecţiile şi apoi merg în odaia unde se adună câţiva
oameni din satul nostru. Ei povestesc ce-au făcut la muncă. Ei
sunt foarte harnici. De exemplu, Ion Cocoş, care e tatăl Inei, Nelu
şi Gelu Obretin, domnul felcer Ivancea, Sandu Pătrăulea,
tractoristul Stancu. Acesta mi-a spus că în vacanţa mare, când o
să recolteze grâul şi porumbul din lanuri, o să mă ia ca ajutor pe
tractor. Tractorul lui este foarte mare.
Seara ne uităm şi la televizor. În satul nostru sunt multe
televizoare, la care oamenii văd emisiuni frumoase. Mie îmi plac
Daniela şi Aşchiuţă, dar oamenii mari se uită mai ales la Viaţa
satului, unde le arată cum se fac însămânţările de toamnă şi se
cântă muzică populară.
Oamenii care se strâng seara la noi spun multe glume şi râd cu
poftă. Apoi ei pleacă pe la casele lor, iar eu şi cu bunica mâncăm
ceva şi ne culcăm. Când e cald afară, eu dorm cu fereştile
deschise, ca să aud cântecul greierilor. În iarba din grădina
noastră sunt foarte mulţi greieri. De asemenea sunt şi brotăcei,
care cântă la un loc cu greierii.
Satul nostru este cel mai frumos sat din lume.

— De unde ştii tu toate vorbele astea, Milule? Le-ai scornit

acuma, să-mi faci capul mare?
— Nu ştiu, Ină… Or fi stat pe undeva pitulate şi-au dat în foc,
ca laptele. Ori credeai c-oi fi numai tu în stare să născoceşti.

11
Pe când se sleia cine mai ştie a câta amiază, Milu ajunse lângă
zidurile unei clădiri albe, zvelte, de o frumuseţe nemaivăzută…
Pereţii se întindeau pe zeci de metri, iar la capete se rotunjeau
întorcându-se, ca ghizdurile de fântână. Când privi în sus, să-i
vadă acoperişul, dădu capul pe spate până-i căzu şapca. Totul era
alb, strălucitor de-ţi lua ochii, şi geamurile uriaşe – oglinzi în care
se vedea lumea întreagă cu el dimpreună, înmiit, sticleau la
rândul lor.
Deci ăsta-i betonul, îşi zise fermecat, încercându-l cu degetul,
altceva nici nu poate fi. Nici mama porumbului şi-a florii-soarelui
nu se pune cu el…
„Casa e de cărămidă… scara din ţiment… iar fereştile de
sticlă…”
Era cu mult mai mult.
Ieşise din lan încrâncenat, la capătul puterilor, şi dăduse de
frumuseţea asta, care pe loc îi stinse durerile şi pe care nu se mai
sătura privind-o. Porni de-a lungul zidului, să-i dea ocol. Din
când în când îşi lipea palmele de suprafaţa albă, să fie sigur că e
acolo, şi le ştergea fericit de turul pantalonilor. Într-un loc văzu
furnicile căţărându-se sârguincioase, în altă parte o păpădie
galbenă, care ieşea din rădăcina peretelui. Abia când ajunse la
unul din capete şi trecu pe partea cealaltă îşi dădu seama:
Dincolo nu mai era niciun lan.
Cât vedea cu ochii spre miazăzi, în faţa lui, se întindea câmpul,
doar pajişti, tufe înflorate şi pomi, doar iarba verde şi fragedă,
năpârlită din loc în loc, unde se vedea pământ negru, galben,
roşu. Şi nici urmă de porumb, ori floarea-soarelui, ori grâu. Şi
nici urmă de vrejurile şerpeşti ale bostanilor, ori conopide
clănţănind din dinţii putrezi.
Tot din sută-n sută de metri, stâlpi uriaşi de fier se înşirau
pierzându-se în zare. Odgoane groase cât braţul lui atârnau pe
farfurii albe şi verzi de sticlă. Nu mai văzuse nicăieri asemenea
stâlpi, nici măcar în pozele din cărţi. Capătul odgoanelor intra
prin acoperişul clădirii.
Nu-i venea să creadă că se petrece cu adevărat. Privi de mai
multe ori, când în spate, unde porumbiştea pe care o străbătuse o
noapte şi-o amiază încă mai flutura către el tăişuri verzi, când în
faţă, unde câmpia se-aşternea lin, până la orizont. Acolo precis
curgea Dunărea. Iar lui nu-i rămânea decât să alunece pe această
întindere, cu tenişii săi de gumă, fără să mai mişte un deget, pe
drumul însemnat cu stâlpi de fier.
Milu se dădu înapoi de-ajuns cât să nu-şi mai rupă gâtul
ochind acoperişul înalt şi trase aer în piept.
— Băăă! Bă, n-auzi? E careva pe-aici?
Aşteptă un minut, fericit.
— Băăă…
Asta era casa după care umblase atâta amar de vreme, pe care-
o găsise când nu mai trăgea nicio nădejde. De ce nu s-ar fi
bucurat? Era chiar aşa cum o văzuse în vis, când adormea sub
cerul liber, ocrotit de trunchiurile şi scorburile copacilor. Mare,
frumoasă, puternică, încăpătoare. Înăuntru aşteptau oamenii pe
care-i căutase până când nu mai nădăjduia să-i găsească, la care-
l trimisese Tractoristu din vis, cu limbă de moarte. Pe el îl
aşteptau, să le dea traista pentru care îndurase atâta chin.
Nu se mişca nimic îndărătul ferestrelor-oglinzi. Porni mai
departe de-a lungul zidului de beton alb, oprindu-se din când în
când, să mai strige o dată. Când ocolul era pe la jumate, Milu
descoperi o uşă de fier, de două ori mai mare ca el. N-avea nici
clanţă, nici zăvor, doar o cutie deasupra, care se mişcă odată cu
el, urmărindu-l. Se nelinişti un pic, însă astea nu puteau fi decât
lucruri bune, de-ale oamenilor dinăuntru.
Milu se propti în fierul uşii, cu puţinele lui puteri. Fierul nu se
clinti. Atunci îl lovi cu pumnii şi pe urmă ridică un pietroi cu care
continuă să izbească.
— Băăă… E careva înăuntru? Băăă…
Lipi urechea pe uşă. Dinăuntru nu se-auzea niciun sunet. Bătu
iar. Şi iar ascultă. Nimic. Încet, bucuria lui se domoli, pălind spre
nedumerire. Şi pe măsură ce timpul se scurgea, se stinse de tot,
lăsând locul deznădejdii. Rezemat în uşă, privi pierdut în zare,
spre miazăzi, unde aştepta Dunărea din poveste, poate la numai
câteva ceasuri de drum, opt, zece, douăsprezece. Se silea să nu
scape niciun suspin, măcar că nu era nimeni primprejur să-l
audă. Măcar că nu mai era nimeni pe lumea asta.
Ce-ar fi putut face? S-o pornească îndată, fără să mai aştepte
un minut lângă pereţii care-l goneau? Să aştepte încă o noapte, să
doarmă, să prindă puteri?
Trecu aşa un timp, iar el se simţea tot mai neputincios. Mintea
i se golise de gânduri şi nu mai putea decât să se uite de-a lungul
şirului nesfârşit de stâlpi, pe linia curbă a odgoanelor de fier.
Când soarele începuse să coboare la apus, Milu alunecă pe-o
parte, cu tâmpla în ţărână. Rămase aşa, cu ochii mijiţi, aşteptând
doar somnul, care să hotărască în locul său. Poate un somn lung,
lung, fără capăt.
Atunci balamalele ţipară şi uşa se deschise în spatele lui.

Inginerul-şef Costică Beuran nu-şi amintea de când nu mai

văzuse un copil. Mergea în faţa lui Milu, neştiind prea bine ce-ar
trebui să-i spună şi mai ales ce-ar trebui să facă. Şi nici băiatul
nu-l ajuta cu nimic. Se ţinea după el cu privirile în pământ, fără o
vorbă. „Ăsta rătăceşte de săptămâni, se gândi, dacă nu-l
convingeam pe Chirvasiu, murea la uşa noastră.”
La capătul culoarului îl împinse într-un birou. Când aprinse
lumina, neonul pâlpâi, speriindu-l pe Milu. Beuran îi îndepărtă
palmele de pe ochi, cu stângăcie.
— Stai, mă, băiatule, că nu…
Combinezonul lui alb, curat, îl linişti pe băiat. Se lăsă aşezat pe
unul din scaune şi dădu lucrurile din mână, afară de traista pe
care-o ţinea strâns la piept.
 — Cum te cheamă? Câţi ani ai?
— Miluţ… Milu. Paişpe ani, nene.
— Aşa… Eu sunt Constantin. Costică. Ţi-e foame, Milule?
El dădu iute din cap că nu, să nu se facă de râs la omul ăsta,
dar obrajii scofâlciţi şi ochii duşi în cap spuneau tot.
— O să dormi în biroul ăsta la noapte, ţi-aduc o saltea de la
magazie. Hai să te speli şi să-ţi dau ceva de îmbrăcat. Pe urmă
mergem la ceilalţi, să mâncăm.
Când rostise „ceilalţi”, lui Milu i se umflă pieptul de plâns.
Bărbatul privi stânjenit într-o parte.
— Lasă, c-o să fie bine. Vino la baie, să te-nvăţ cu duşul.
Cât timp se descotorosi băiatul de trenţele lui, pe care le
împături cu grijă, ascunzând în ele traista cu grăunţe, Beuran îi
aduse un combinezon galben, cea mai mică măsură pe care-o
găsise. Milu îşi acoperea ruşinat goliciunea şi dădea din cap cu
silinţă în vreme ce el îi arătă cum să răsucească robinetul, să
potrivească apa. Îi puse în mână o coajă de săpun şi ieşi.
— Să n-o laşi prea mult să curgă, strigă prin uşă.
Când se înapoie în cameră, băiatul îşi suflecase mânecile şi
cracii, să nu se-mpiedice în ele. Parcă se mai liniştise.
— Gata? Îl întrebă inginerul-şef. Bravo, hai să mâncăm şi pe
urmă la somn, că nu te mai ţii pe picioare.
— Ba mă ţin, nene, se împotrivi el, păi, ştii cât am mers?
Beuran dădu din mână. Urcară scările, apoi se-nvârtiră pe
nişte coridoare care semănau toate între ele. În sfârşit, deschiseră
o uşă. Un alt bărbat, mai bătrân, şi o femeie şedeau la masă
privindu-i. Milu şovăi mirat. Ăştia erau „ceilalţi”, un domn şi-o
doamnă? El se-aşteptase la o mulţime de oameni. Dar „ceilalţi” or
fi fost duşi cu treburi, ce ştia el…
Pe masă erau aranjate farfurii, linguri şi câteva conserve, la
vederea cărora Milu simţi o gheară în burtă. Al doilea bărbat se
ridică şi veni să-l bată pe umăr.
— Ce faci… ăăă… hm… Eu sunt domnul director ştiinţific
Chirvasiu. Hai să mănânci ceva.
Băiatul încuviinţă. Se aşezară, iar Milu se gândi că „director
ştiinţific” trebuie să fie cineva cam ca aceia care conduc
submarinul Nautilus.
— Eu sunt doamna Drăghicescu, spuse şi femeia, zâmbindu-i
timid. Ţie cum îţi zice? Milu? Ce nume frumos… Pe copiii mei îi
chema Vlăduţ şi Anişoara. Ei au…
 — Aşa, doamnă, făcu directorul Chirvasiu cu voie bună. Ce
bunătăţi avem astă-seară la masă?
— Ghiveci cu vinete şi felul doi mazăre, răspunse ea fără să-şi
ia privirea de la Milu.
Avea ochi frumoşi şi trişti.
Mâncară în tăcere. Nu găseau pesemne mare lucru să-şi spună.
Băiatul se întreba cum or fi înduplecat vinetele să între în cutiile
alea, apoi se miră ce porţii mici îşi puseseră în farfurii. Până să-şi
termine porţia triplă, aşteptă nerăbdător să fie întrebat ce şi cum.
Nu putea să se bage-n vorbă aşa, tam-nesam. Aici nu era la
taifas, la ei pe uliţă.
— Ei, spuse directorul în sfârşit, sărut mâna pentru masă,
doamna Drăghicescu. Propun să mergem cu toţii la culcare. A fost
o zi destul de… hm, hm…
Femeia începu să strângă farfuriile, iar Costică Beuran îl
îndemnă pe Milu din ochi.
— Păi… îndrăzni Milu, să nu povestesc cum…?
— Mâine, băiete, îi răspunse vesel Chirvasiu. Mâine. Acum
trebuie să te odihneşti.
Pe urmă scoase din buzunarul combinezonului un borcănel şi-i
servi pe doamna Drăghicescu şi pe inginer cu câteva bomboane de
diferite culori, iar ei le înghiţiră apatici. Milu aşteptă să-i dea şi
lui, însă directorul închise borcănelul şi-l vârî la loc.
— Vitamine, răspunse vesel privirii băiatului. Ţie nu-ţi trebuie,
eşti tânăr.
După masă, Beuran îl duse înapoi în biroul de jos şi-i întinse o
saltea.
— Dacă ai nevoie la noapte, veceul e lângă duş. Somn uşor!

Când s-a trezit, afară deja era lumină. Milu se întinse

mulţumit, savurând moliciunea saltelei. Dormise neîntors, fără
vise. Se ridică şi se duse la fereastră, lipăind cu tălpile goale. De
la etaj, vedea până departe câmpul verde, cu stâlpii metalici
dispărând către sud.
Îi păru rău că nu poate să privească pe o altă fereastră, în
partea cealaltă, lanurile de porumb şi floarea-soarelui, holda
grâului, rămase toate în urmă, neputincioase. Acum nicio
depărtare nu mai putea să-l sperie. Într-un fel, ajunsese din nou
acasă, printre ai lui.
Era vremea să se-mbrace. Pantalonii cu bretele, cam roşi la
buzunare, cu două petice mari în cur, cusute cu sfoară, ca să ţină
mai mult. Cămaşa, mirosind a fum de la toate focurile lângă care
înnoptase pe drum, cu bucăţi de şiret în loc de nasturi. În
picioare, tenişii de gumă. Dar nu. Luă de pe spătarul scaunului
combinezonul galben şi-l trase iute pe cap, suflecându-l iar, să
nu-i fie mare. Acum trebuia să fie şi el ca oamenii aceştia. Acum
era unul dintre ei.
Pe urmă văzu că lipseşte traista cu boabe şi-i sări inima din loc.
Căută bine, prin toate colţurile, deschise sertarele, dar nu era
nicăieri. I-o luaseră!
Ieşi pe coridorul lung. Nu-şi amintea din ce direcţie veniseră
aseară. Nu ştia încotro s-o ia. Clocotea de ciudă şi furie, însă îi fu
ruşine să strige pe cineva. Porni la întâmplare şi merse până într-
unul din capete, după care coti pe un alt coridor. Atâtea uşi nu
aveau toate casele din satul lor, la un loc. Pe fiecare din ele scria
ceva. N-avea timp acum să silabisească. Luându-şi inima-n dinţi,
apăsă clanţa uneia dintre ele. Era închisă. La fel şi altele.
După câteva minute ciuli urechile, auzind zvon îndepărtat de
glasuri. Veneau de la un alt etaj, aşa că fu nevoit să se întoarcă
spre casa scării. Coborî treptele tiptil şi se furişă de-a lungul
peretelui. Vorbele se-auzeau din ce în ce mai desluşit. În cele din
urmă, deschise încet uşa dindărătul căreia părea că răzbat
vorbele. Era o sală mare, cu multe mobile şi pereţi despărţitori.
Milu nu-i vedea pe oameni, însă de auzit îi auzea limpede. Întâi îl
recunoscu pe Costică Beuran.
— Şi eu vă spun iar că hiba e la germoplasmă…
— Am făcut toate analizele, îi răspunse directorul Chirvasiu. Şi
nu o dată. Ştii bine de câte ori. Sunt probleme de secvenţe
tehnologice. Pierdem vremea, Costică…
— Care vreme?
Atunci Milu ieşi la vedere. Bărbaţii şedeau la un birou, faţă în
faţă, cumva cu spatele la el. Femeia stătea aplecată deasupra
unui aparat, prin care privea. Ridică ochii, îl văzu şi scoase un
strigăt uşor. Ceilalţi se-ntoarseră ca arşi.
— Păi, n-ai încuiat uşa? Făcu Chirvasiu.
— Cum să-l închid în cameră? Îi replică Beuran cu asprime.
Ce, e…
Milu merse către ei.
— Mi-aţi luat traista, spuse sufocat. Nu v-o dădeam eu? La ce-
am bătut atâta drum?
 Apoi o văzu într-o tăviţă, pe biroul doamnei Drăghicescu. Fugi
şi-o luă de-acolo.
— Stai, mă, băiete, îi zise directorul zâmbind chinuit. Stai că
nu…
Costică Beuran veni şi-l luă de umeri.
— N-am vrut să te trezesc, Milule. Am luat-o, aşa e, să vedem
cât de bune sunt seminţele pe care le-ai adus.
Şi-l privi în ochi. Milu puse traista înapoi, ruşinat.
— M-am speriat c-ai aruncat-o, nene. Dacă n-am apucat aseară
să vă povestesc… Da’ sunt bune, aşa-i? Aşa-i că-s bune?
Beuran se uită întâi spre director, apoi la doamna Drăghicescu.
Femeia făcu un gest nelămurit şi se aplecă iar peste aparat.
— Sunt bune, nu? Întrebă iar băiatul.
— Ia, mai bine, zise Chirvasiu, mai bine stai tu aici şi
povesteşte pe-ndelete de unde vii, pe unde-ai umblat… Dar nu ţi-e
foame?
— Chiar aşa, întări Beuran. Ţi-aduc ceai şi biscuiţi.
„Ăştia-i dau înainte cu foamea”, îi trecu lui Milu prin cap. De-
asta-i ardea lui acuma?
Suflă greu şi începu să le spună. Povestea lui era tare încâlcită,
însă ei îl întrebau din când în când una şi-alta, încât până la
urmă se-nţelegeau. Vorbind, lui Milu i se părea că i se curăţă
mintea de toate gândurile care-l apăsaseră atâta amar de vreme,
de toată negreala care-i năclăise sufletul, zi după zi, noapte de
noapte, săptămâni. Căci numai pe-astea le-avusese cu el, numai
ele îi fuseseră la-ndemână şi-l însoţiseră.
Simţi că parcă s-ar fi strâns treptat însingurarea şi
amărăciunea pe el ca jegul, scorţos, şi-acum se cojea strat după
strat, lăsându-l curat, gol-goluţ cum şedea când era mic în copaia
unde-i turna mamaie-sa apă de sus, să se-mbăieze duminica.
Povesti de a bătrână şi de Ina. Îi pomeni pe oamenii din sat, pe
Cocoşu şi-alde Obretin. Vorbi de Tractoristu şi maşina lui
minunată, care porniseră spre ei, şi cum i-a găsit fărâmaţi în
inima lanului. Istorisi drumul său întortocheat, fără capăt,
călăuzit doar de stele şi de somnul plantelor, acela din noapte şi
acela de peste zi…
Tăcu într-un sfârşit, iar ei îl lăsară să se odihnească, ghicind
nu doar suferinţele pe care le lăsase în spate, ci şi zbuciumul lui
de-acum.
Deodată, el întrebă speriat:
 — Nene, locul ăla în care am găsit-o pe femeia care era Ina… Şi
satul celălalt… Şi când vorbeam cu lanul… Eram bolnav?
Costică Beuran văzu în ochii lui încolţind spaima că poate nici
ei nu sunt adevăraţi, ci doar plăsmuiri ale minţii sale, ori ale
lanului, la fel ca altele, din locuri în care se-ntâmplă lucruri. Îl luă
în braţe, înainte să-l piardă.
— Nu eşti bolnav, Milule, n-ai grijă… Acuma nu ştim să
explicăm toate câte se petrec. Dar o să le lămurim, unul câte
unul. Aici eşti în siguranţă. O să stai cu noi, şi-o să ne-ajuţi. Mă
duc să-ţi aduc ceaiul.
Cât lipsi el, directorul Chirvasiu îl privi blajin, iar băiatul stătu
mai mult cu ochii în podea, intimidat.
— Ei, zise bărbatul, când inginerul-şef se întoarse, acum noi o
să ne-ntoarcem la treabă, iar tu o să-ţi bei ceaiul liniştit. Ai grijă
că frige.
Şi întinse mâna, stângaci, să-i mângâie părul. Băiatul se trase
înapoi. Celălalt dădu din umeri.
Milu luă ceaşca şi pachetul de biscuiţi şi se duse în alt capăt al
încăperii. Începu să soarbă lichidul fierbinte, cu înghiţituri mici,
fără să-i scape din priviri. Acum chiar că era speriat.
Văzuse.
Când Chirvasiu întinsese mâna spre el, încheietura ieşise din
manşeta combinezonului şi, puţin mai sus, pe braţ, se ivise
marginea unei pete verzi, lunguieţe. O pată ca alea cu care se
procopsiseră el şi bunică-sa şi alţi oameni din sat, de la seceră,
când apucau lujerii tineri snop, să-i reteze mai lesne, mai iute,
mai mulţi.
Dar ce lujeri să fi tăiat domnul director Chirvasiu, aici,
înăuntru? Şi ce, un director trage la seceră?

La prânz, doamna Drăghicescu le dădu iarăşi mazăre şi nişte

supă la plic, călduţă. Sorbeau din farfurie, schimbând prea puţine
vorbe, încât în încăpere stăpânea o apăsare care-l tulbură şi mai
mult pe Milu.
— Da’ ceilalţi oameni pe unde sunt plecaţi? Îşi luă el inima-n
dinţi, doar aşa, să nu mai fie linişte.
Dar tăcerea tot nu se risipi. Doamna Drăghicescu puse lingura
jos şi rămase cu ochii în farfurie.
— Care oameni? Zise în sfârşit Costică Beuran. Nu mai e
nimeni, Milule.
 — Beurane… protestă directorul.
— Ei, asta-i… îl opri Beuran. Ce vrei, să-i torn la braşoave? Nu
vede şi el, cu ochii lui?
Milu aştepta, cu ochii mari, simţind că răceala din glasul
inginerului îi picura lui pe ceafă, prelingându-se de-a lungul şirei.
— Au fost mai mulţi, e drept, urmă Beuran netulburat. Vreo
sută şi ceva. Dar s-au dus, s-au dus toţi.
— Unde? Întrebă Milu ca prostul.
Doamna Drăghicescu se ridică atunci şi ieşi din cameră,
trântind uşa.

Mult mai târziu, ea bătu la uşa biroului unde-i aşternuseră să

doarmă şi intră iute, înainte s-apuce el să răspundă. Adusese o
pungă de plastic plină cu conserve.
— Săru-mâna, îngăimă Milu, strângând pătura pe sub bărbie.
Femeia veni să se aşeze la marginea saltelei. Îl privi
înmărmurită şi încercă de mai multe ori să spună ceva.
— Trebuie să pleci, copilule, zise în cele din urmă, acum
trebuie să pleci.
Se ridică frângându-şi degetele, începu să-i adune lucrurile de
prin cameră, apoi îi deschise rucsacul şi băgă conservele
înăuntru. Milu o privea fără să priceapă, îi trecu prin cap doar că,
dacă asta nu-i dă hainele, cum o să iasă gol-puşcă de sub
pătură?
— Unde să plec? Întrebă năuc.
Ea şovăi, ca şi cum nu se gândise la aşa ceva.
— Nu ştiu, nu contează acum. Nu mai poţi să stai aici…
Ascultă, e un culoar care duce… Un culoar spre zona sudică,
deocamdată suficient de…
Milu îşi culese cămaşa şi nădragii din mâna ei.
— Cum adică nu mai pot să stau? Da’ ce-am greşit?
— N-ai greşit nimic, copilule. Aici eşti în primejdie. Nu-i timp
să-ţi spun tot, ascultă-mă, îmbracă-te iute!
— Ce primejdie, se înfioră Milu, voi nu…
Ea îi trase o palmă, lăsându-l cu gura căscată, şi ţipă la el cum
ţipase pesemne la copiii ei, mai demult.
— Îmbracă-te imediat, n-auzi? Eu cu cine vorbesc?
Atunci intră în încăpere Costică Beuran. Inginerul-şef îi privi
mirat, când pe unul, când pe celălalt.
— Marga, ce cauţi aici? Ieşi imediat afară!
 Doamna Drăghicescu nu făcu nicio mişcare.
— Haide, îl sperii. O să vorbim mâine, când suntem mai…
— Ce să vorbim? Îl înfruntă ea. C-ai zis să nu-l amăgim cu
minciuni. O să-i spunem şi asta?
Brusc, sări la Beuran şi-i trase fermoarul combinezonului.
Bărbatul îl închise la loc, cât ai clipi. Dar Milu apucase să vadă
petele verzi de pe gâtul lui, în deschizătura maioului.
— Ori asta?
Doamna Drăghicescu îşi răsfrânse umărul hainei. Beuran
încercă s-o oprească.
— Femeie nebună… Şi unde vrei să se ducă, înapoi, acolo? În
câteva ore o să fie îngrăşământ pentru porumb.
— A supravieţuit câteva săptămâni. Poate s-o facă şi mai
departe. Dacă rămâne aici n-are nicio şansă. O să sfârşească
îndopându-se cu azot şi fosfor şi potasiu, ca noi. Şi cât crezi că
mai putem ţine generatorul? Când o să se ia curentul de tot…
Inginerul şovăia. Milu îşi simţi iarăşi gâtul ca iasca, uscăciunea
urcând dinăuntrul lui, ca în atâtea coşmaruri ale nopţilor
petrecute în lan.
— Dar eu v-am adus grăunţele, şopti, grăunţele alea. Oamenii
le-au pitit şi ăla s-a prăpădit pentru ele şi eu am… De ce nu poate
să fie bine acuma?
— Pentru că nu sunt bune, Milule, spuse blând Beuran şi cu
asta îl ucise. Sunt ca toate celelalte. Sunt ca seminţele din
lanurile care încercuiesc satul tău. Ca alea din dosul clădirii
noastre. Ca alea din toată lumea. Nici nu cred că mai există altele,
Milule. Îmi pare rău c-ai bătut atâta drum. Ai făcut tot ce-ai
putut… Şi noi am făcut…
Nu mai era nimic de zis. Băiatul rămase un timp privindu-i
prostit, apoi se răsuci şi se vârî la loc sub pătură, cu spatele la ei,
îmbrăcat. Îi auzi păşind spre uşă. Beuran stinse lumina. În prag
mai zăbovi o secundă.
— O să fie bine, ai să vezi. O să ne gândim mâine ce facem.
Mâine…
Dar după ce închise uşa, Milu îl auzi învârtind cheia în
broască.

12
Câmpul visa lumea.
Ploaia îl spuzise cu picături mărunte, scânteind ameţitor dintr-
o zare în cealaltă, cel mai frumos lucru cu putinţă. În cele din
urmă, scânteile de apă se uneau, formând şuviţe, noduri,
împletituri, se prelingeau în pârâiaşe, se-adunau în ochiuri nu
mai mari de-o palmă, pe care tenişii de gumă le spulberau la loc,
cu stropi minusculi. Iar printre şuviţe forfoteau brotaci albăstrii,
de sticlă. Câmpul visa lumea şi ea se aşternea la picioarele
băiatului în toate direcţiile, îndemnându-l s-o străbată. Iar el o
lua în stăpânire cu fiecare pas.
Ciudat, nu mai simţea nicio apăsare. Îi venea să zburde chiuind
şi să se dea de-a berbeleacul prin iarba udă, să îmbrăţişese pomii
şi să salte peste tufele de măceş. Dar nu făcea asta, doar pentru
că ştia că are de încheiat un drum. Un drum pe care-l începuse
cu multă vreme în urmă şi căruia trebuia să-i arate bună-
cuviinţă.
Ploaia pornise îndată ce se crăpase de ziuă. Se bucurase tare,
acum nimeni n-avea să vină după el, şi-apoi în orele nopţii
apucase să se îndepărteze destul de casa cea mare. „Bine măcar
că n-au închis şi fereştile”, îşi zise Milu.
„Casa e de cărămidă… scara din ţiment… iar fereştile de
sticlă…”
Tot nu putea să încheie poezia. Pesemne n-avea s-o încheie
vreodată.
Mergea drept, de-a lungul şirului de stâlpi, cotind larg uneori,
dar pe urmă se-ntorcea pe calea cea bună. Părea că stâlpii
proptesc cerul, pe sub care se-nvârtejau aburi ce le-ascundeau
creştetele. Iar odgoanele de fier se scufundau aici în vâltoarea
plumburie şi ieşeau dincolo, la sute de metri depărtare.
Nu mai avea a se teme de nimic. Nici de lanuri, nici de holde,
nici de şerpii vrejurilor ori ai viţelor de tot soiul. Călătorea prin
Rai, bucurându-se de fiecare pom care-i ieşea în întâmpinare, de
fiecare fir de iarbă. Fiindcă la capătul călătoriei sale curgea
Dunărea, Dunărea cea minunată. Orice ar fi însemnat asta, căci
n-o văzuse niciodată…
Dar nu putea să fie departe. Săptămâni la rând mersese tot
spre miazăzi. Drumul îi îmbăta sângele, era acum o parte din el,
era el însuşi. Ar fi putut merge şi-n somn, fără să piardă drumul
cel bun. Şi încă o dată, cele rele rămăseseră în urmă, lăsând loc
tuturor celor bune, care aveau să vină. Pentru asta sunt
drumurile…
— Acuma nu mai poţi sta locului niciunde, Milule, râse Ina.
 — La ce să mai stau? Ţi-o fi dor de mine… Las’ că mă-ntorc eu
într-o zi.
— Unde să te-ntorci, Milule? Acuma pentru tine este peste tot
„acasă”. Acuma o să ajungi la Dunăre. Şi pe urmă?
Pe urmă toate or să fie bine.
Când se opri ploaia, se opri şi el să mănânce, că-i ghiorăiau
maţele de foame. Desfăcu una din conserve şi-o goli la iuţeală, cu
degetele, sub coroana rară a unui mesteacăn. Altfel totul în jur
era ud. Îşi scosese hainele, ţinând doar şapca pe cap, şi le
atârnase la zvântat pe-o creangă. Stătu gol-goluţ o vreme, dar pe
urmă scoase din rucsac combinezonul pe care i-l dăduse Costică
Beuran şi-l trase pe el. Parcă-l mângâia, aşa era de gingaş. Când
termină, îşi linse degetele cu plăcere. „Fasole boabe cu cârnăciori
afumaţi.”
Nu mai avea mult, o simţea cu fiecare stâlp pe care-l lăsa în
urmă, înaintând către pâcla din depărtare, care se retrăgea
ademenindu-l să vină, amăgindu-l. Merse liber de orice gând, cu
privirea aţintită în faţă, numai în faţă. Cine ştie, poate undeva,
într-o parte ori în cealaltă, ascunse printre cutele câmpului
leneveau sate adevărate, case şi oameni adevăraţi, şi vite. Poate şi
animale nemaivăzute, minunate, blânde, pe care lanul le ucisese
fără milă prin alte părţi, dar care scăpaseră aci, în Rai. Toate
aşteptând să iasă soarele, să se bucure la vederea lui.
Trecea pe lângă ele, pierzându-le, pierzând omenia lor, din care
lipsea spaima de lan, şi care s-ar fi revărsat asupra sa, că doar
era un copil obosit de drum, îmbătrânit înainte de vreme. Însă
puţin îi păsa de sate şi de oamenii ăia, cât de adevăraţi vor fi fost.
Alta era ţinta lui.
Iar la amiază zarea lăptoasă se limpezi treptat, suptă de cerul
jos, dezvelind un şir de coline, unele sparte, altele molcome,
spinările unor vaci uriaşe amorţite în umezeală. Şirul de stâlpi
metalici o cotea brusc, spre apus, pierzându-se la orizont, dar el
ştia că de aici încolo nu mai trebuie să-l urmeze, că tot ceea ce
căuta se găsea aproape, dincolo de colinele din faţa lui. Când
ajunse la cea mai joasă dintre ele, nu mai rezistă şi-o rupse la
fugă, azvârlind rucsacul. Urcuşul îi tăie curând răsuflarea, însă o
ţinu tot aşa până sus, pe cocoaşa verde. Acolo se opri.
Jos, la picioarele lui, aşa cum i se arătase în vise, trecea
Dunărea.
Aburul de după ploaie îi dezvelise apele numai până la
jumătate, dar şi-aşa era mai mult decât îşi închipuise el vreodată.
Se aşeză chiar acolo şi-o privi multă vreme, încercând să înţeleagă
ce vedea. Nu reuşea.
Fiindcă nu mai văzuse niciodată ceva care să-i semene.
Lanurile în care se scufundaseră erau nesfârşite. Însă Dunărea le-
ar fi făcut una cu pământul, dacă şi-ar fi pus mintea cu ele, le-ar
fi înghiţit fără greutate. Apoi s-ar fi tras înapoi, în matcă,
potolindu-se, văzându-şi mai departe de calea ei.
Şi dacă aşa era ea, că doar o vedea cu ochii lui, învăţaţi de la o
vreme să măsoare ce era de nemăsurat, şi s-o adulmece, iar în
curând, foarte curând, după ce se va fi săturat de privit, s-o
pipăie şi s-o guste… cum ar fi fost Marea, Oceanul, lumile în care
doar căpitanii de poveste se puteau încumeta?
Pentru că nu putea fi pe pământ o asemenea apă, n-ar fi
alcătuit-o nimeni nici dacă ar fi adunat laolaltă pâraiele din toate
satele de pe lume. Şi niciunul n-ar fi fost în stare de una ca asta,
poate numai Pruncul Iisus. Da, el ar fi putut face Dunărea.
Dacă trecea aşa, prin faţa lui, la picioarele sale, dintr-un capăt
în celălalt al lumii, atât de paşnică şi de milostivă, când i-ar fi
putut lua în stăpânire pe toţi şi pe toate, numai din pacea Lui
putea izvorî ea şi numai acolo s-ar fi putut întoarce. Negreşit că
acolo se şi întorcea.
Şi-i curse atunci din suflet o vorbă pe care-o auzise de la
bunică-sa, biata, pe vremea când era vie, iar el ştia că ea n-o să
moară niciodată. Mântuire…

În cele din urmă coborî povârnişul într-un loc în care ploile

surpaseră malul şi fugi pe prundişul de la marginea apei, unde
lepădă tenişii, ca să simtă udeala Dunării. Şi nu era alta ca ea.
Se zbengui încoace şi-ncolo, vântură apa cu mâinile, o luă în
căuş şi-o turnă pe creştet, pe ochi şi pe ceafă. Strigă tot ce-i
trecea prin minte să strige, căci nu era nimeni pe nicăieri ca să se
ruşineze. Erau doar el singur şi Dunărea singură. Era numai a
lui.
— Dunărea! Ţipa, şi nu-şi amintea alt cuvânt mai frumos pe
lume.
Nu mai exista alt cuvânt. Ricoşa pe suprafaţa apei, pierzându-
se în tărâmurile de dincolo, pregătindu-le pentru venirea lui. Şi
după vreun ceas, când fericirea i se mai ostoi, ştiind bine că nu
poate călca peste undele mici, Milu începu să socotească în ce fel
ar putea ajunge pe celălalt mal.
Nu se vedea nimic. În glumă, băiatul trase aer în piept, îşi
umflă obrajii şi suflă tare spre plapuma uriaşă de abur care
învelea noua lui lume.
Atunci ceaţa se învolbură, ca şi cum el ar fi avut această
putere, se trase cu totul, se risipi, dispărând în vreme ce prima
rază de soare, cu vârf de seceră ascuţită, străpunse norii. Milu
privi.
Cât putea cuprinde cu ochii ţara de dincolo, de la răsărit la
apus şi fără sfârşit spre miazăzi, era toată numai un lan verde,
care-l aştepta înlemnit în nemişcare. Doar un ocean de lujeri deşi,
unul lângă altul, milioane şi milioane şi milioane, urcând colinele,
umplând văile, acoperind totul.
Porumbii înalţi stăpâneau lumea în linişte, fără nicio trudă,
erau dintotdeauna acolo şi pentru totdeauna, pretutindeni. Un
lan fără capăt, nici început, nici naştere, nici moarte. Viaţă
trainică, fără sfârşit.
Soarele se revărsă deodată în deplinătatea tristeţii sale
luminoase, lucind pe fiecare frunză oţelită, sporindu-i ascuţimea.
Iar după ce trecea de marginea lanului, părea că toate acele săbii
îl sfârtecaseră, picurându-i sângele pe undele Dunării
nepăsătoare.
Milu văzu toate astea, având vreme destulă să se umple de ele.
Avea toată vremea acum. Dunărea curgea neobosită, iar celălalt
mal nu-l mai chema, cum chiar nimic nu-l mai chema de nicăieri.
Doar când un pui de vânt rătăcit trecu dincolo şi făcu să zăngăne
frunzele porumbilor, i se păru că zăngănitul acela este pentru el.
Dar nu era. Prea multă nefiinţă răspândea această mulţime
colosală de lujeri, prea multe vieţi neomeneşti, pentru ca a lui,
una singură, atât de neînsemnată, să mai conteze.
Urcă din nou povârnişul, uitând tenişii de gumă pe prundişul
care aproape se zvântase. Dunărea era tot acolo, dar el n-o mai
vedea, măcar că întorcea mereu capul să privească. Numai lumea
de lanuri putea fi văzută.
Malul era plin de scobituri, mai mari şi mai mici, săpate în
pământul galben şi roşu. Din cele mai mici ieşeau în grabă păsări
cu cozile despicate, lăstuni care atingeau suprafaţa apei şi se-
ntorceau ţipând. Cele mai mari grote puteau adăposti un copil, ori
chiar un om mai firav. Milu găsi una potrivită lui şi se strecură
înăuntru, aplecându-se. Se înfunda după zece paşi, însă era
călduţ şi destul loc cât să poată face focul.
Umblă abătut, după tenişi şi rucsac, apoi după uscături şi
pietre, pe care le duse în vizuină, lepădându-le la intrare. Cumva,
ploaia de noaptea trecută îşi croise drum prin straturile de pungi
în care înfăşurase chibriturile luate de la Cocoşu. Nu mai erau
bune de nimic. Ori poate, într-un sat ca acela, nici nu vor fi fost
chibrituri de-adevăratelea. Văzând cum i se sfărâmă între degete,
simţi deodată că-l ajunge fierbinţeala şi începe să tremure.
Găsi bricheta pe fundul rucsacului. Pentru mai multă
siguranţă o încăzi suflând peste ea, între palmele făcute căuş. Pe
urmă puse un pic de rânduială între lucruri. Pietre pentru vatra
focului, rotundă, aproape de intrare. Uscături pentru cuibul
flăcării, paie şi-o zdreanţă pentru naşterea ei. Lemne de rezervă
pe margine. Duse conservele în fundul adăpostului şi-şi încropi
culcuşul lângă vatră. Mai avea destulă apă în sticlă, iar dimineaţă
o Dunăre întreagă. Scăpără bricheta de mai multe ori până să se
aprindă. Într-o zi o să se termine şi asta. Puse rucsacul sub cap,
cu secera lângă el, să-i fie la îndemână. Închise ochii, tremurând
iar.
Dar când focul prinse puteri şi flăcările crescură în vatră, îi
deschise din nou şi văzu că nu mai e singur.

— Mai pune un lemn, cât a rămas jar. Nu vezi că dă să se

stângă?
— În viitor, oamenii vor înlocui focul cu energia atomică, spune
căpitanul Nemo. Totul va funcţiona cu energie atomică.
— Şi cazanul de ţuică? Întreabă Cocoşu.
— Şi cazanul.
Val-Vârtej se scoală şi înteţeşte el însuşi flăcările, vânturând
chipiul care a înfruntat atâtea furtuni grozave. Se ţine bine de
pipă.
— Miluţ, mamă, tu arzi. Ai venit de la joacă şi-ai băut apă rece.
Eşti transpirat tot.
— Lasă, bunică… Trece.
Numai Ina nu zice nimic, doar îi pune palma uşor pe frunte şi-o
trage iute, prefăcându-se că s-a fript.
— Arş!
— Lasă, Ină… Trece.
Văd toţi că e trist mai mult decât poate să ducă, însă nu ştiu
cum să-l aline. Se privesc unii pe ceilalţi, neputincioşi.
 — În tinereţea mea, spuse căpitanul Val-Vârtej, m-am pomenit
adesea singur pe mare. Ia să vedem… A fost atunci, când cu
naufragiul de pe Coasta Rechinilor… Şi-a mai fost când am evadat
de la piraţii somalezi… Şi…
— Păi, ce, ăsta-i singur? Se împotriveşte Cocoşu.
— Numai la mii de metri în adâncuri, cugetă Nemo, printre
monştrii care n-au văzut vreodată lumina soarelui…
E pesemne un gând despre înstrăinare, însă nu-l mai sfârşeşte.
Nimeni nu poate trăi singurătatea altuia.
— Ce fac eu acuma? Se frământă Milu. Unde merg? Cine sunt?
Ce fac?
Mamaie îl trage şi-i culcă tâmpla în poala ei, ditamai vlăjganul.
— Dormi, mamă, dormi… Dormi şi dimineaţă ieşim amândoi la
seceră.
— Ce să facem noi cu secera, bunică? Nu mai e lume pe lumea
asta. Nu mai e decât lanul de porumb. Şi holda. Şi floarea-
soarelui.
Asta lor nu le place. Cocoşu înjură. Căpitanul Val Vârtej se
încruntă. Ina râde rău.
— Băi, Milule, atâta ţi-a fost curajul?
— Da’ ce-ai, fă, ce vrei să mai fac? Dacă nici Dunărea, care…
— Păi, ce, mă, tu eşti Dunărea? Tu eşti om.
El o duşmăneşte.
— Şi ce dacă?
— Oamenii nu pier, zice iar Nemo, de parc-ar vorbi din fundul
fântânii. Nu pier câtă vreme lasă pe lume semne.
Asta poate să nu însemne nimic. Chiar nu înseamnă.
Bazaconii…
— Du-te, Milule, şi adă nişte pământ roşu de-afară, porunceşte
fata.
— La ce-ţi trebuie?
— Tu fă cum zic. Nu mult, aşa, un pumn, doi. Pământ roşu.
Şi se duce. În pumni, pământul roşu, ud, se face clisă. Stă pe
piele şi parcă e şi mai roşu. Lipeşte palma de peretele grotei.
Rămâne o urmă cu degetele întrerupte, puţin şuie, cum s-a
aplecat s-o lase. Şi dedesubt scrie strâmb M-I-L-U, cu mare
greutate. E primul semn. Sudoarea îl podideşte de cât s-a
încordat să nu-l greşească.
Apoi vor şi ei semnele lor. I-N-A scrie ea, după ce şi-a mânjit
palma mică şi a lipit-o de perete. Toţi iau pământ roşu, îl
frământă, lasă dovadă c-au fost aici. INA… NEMO…
VALVÂRTEJ… COCOŞU… La urmă, bunica nu vrea să-şi lase
numele. Pune palma şi scrie dedesubt MAMARE…
Acum peretele e plin de urmele şi de numele lor. Dar nu s-a
sfârşit. Milu ia din vatra focului un tăciune încă fierbinte şi
desenează cum poate zeci, sute de lujeri ridicaţi să cotropească
lumea. Iar când i se termină cărbunele, ia altul. Pe peretele gălbui
răsare SUBMARINUL NAUTILUS, care face prăpăd prin lanuri şi
holde, culcându-le pe toate la pământ. Niciuna nu scapă.
Acum e gata. Nici lanurile, cât or fi ele de mari, nici holda, nici
Dunărea, atât de puternică şi-atât de neputincioasă, nu vor şterge
asta. Niciodată.
Ei toţi se duc la culcare. După ce-i simte adormind, unul câte
unul, Milu se dă şi el somnului.

Când s-a trezit, afară era deja lumină.

Milu se dezmetici treptat, pe măsură ce razele soarelui îşi
croiau drum către el, dezmorţind tot în calea lor, pătrunzând în
grota de lut, să-i încălzească mădularele, să-l vindece de friguri.
Afară, ciripitul păsărilor ce sălăşluiau cu sutele prin scobiturile
malului, vesteau începutul unei dimineţi limpezi.
Băiatul scormoni în vatră, dezgropând din cenuşă tăciunii care
încă mai scânteiau. Aduse alte vreascuri şi învie focul. Simţea că
trebuie să facă asta. Ieşi la lumină, tremurând încă, dar foarte
curând avea să-i fie bine. Coborî apoi pe prundiş, să caute apă şi
să cerceteze împrejurimile.
Dunărea trecea lin, cărând din loc în loc crengi de copaci, ori
lujeri de-ai porumbului, fără deosebire. Ca şi cum ar fi dat
ascultare unui îndemn al apei, Milu lepădă hainele de pe el şi
intră până la brâu în albie. Se spălă acolo îndelung, deşi nu
simţea murdăria pe trup, ci undeva în adâncul său, amăreala
înfrângerii, a risipei de sine, umilinţa, frica. Dar încet-încet
Dunărea le duse pe toate la vale şi le înecă prin locuri neştiute de
nimeni, sub răgălii şi trunchiuri putrede, în anafore şi bălţi
stătute, puturoase. Acum soarele era sus pe cer, iar malul scobit
din care coborâse Milu se înfăţişa sub chipul unei cetăţi
strălucitoare, în inima căreia stătea pitulată o comoară de semne.
Cum ieşise pe mal să se zvânte, deodată nu-i mai trebuiră nici
lemne, nici apă de băut, nici poame, seminţe ori verdeţuri de-ale
gurii. Urcă la loc, în faţa grotei, de unde putea să vadă lumea
întreagă, lăbărţată la picioarele sale. Pe celălalt mal al Dunării,
lanul fără margini ieşise din noapte şi-acum înfuleca nesătul la
lumină, prinzând puteri de la un ceas la altul. Băiatul se aşeză.
Îşi încordă privirile de parcă ar fi vrut cu ele să ardă de la
depărtare fiecare lujer în parte, fiecare frunză tăioasă, fiecare
cocean. Le pătrunse cu asprime până ce-i dădură lacrimile, dar
nici după aia nu se opri. Şi sub ochii lui prinseră să se întâmple
lucruri.
Lanul se înfiora făcând ape schimbătoare, ca şi cum o veste
zbura de la un pâlc la altul, din porumb în porumb. Tărâmul de
lujeri începu să se zvârcolească turbat, încât curând nu mai putu
să se ţină întreg. Mai întâi se rupse în două, imediat în patru, şi-
apoi în sute şi mii, cu poteci nesfârşite, din zare-n zare.
Pe când le privea, fiecare dintre peticele de lan tremura în
propria lui culoare, tulburându-se. Iar când începură să se
limpezească, unul după altul, tot mai multe, tot mai repede, nu
mai erau ce fuseseră înainte. Nu mai erau neamurile de porumbi
fără număr, copii verzi şi adulţi galbeni şi bătrâni albicioşi de
cenuşă, la fel cu neamurile holdei de grâu, cu care se mai
încumetreau pe undeva şi altundeva. Nu mai erau pălăriile mari
ale florii-soarelui, pe tulpini cât pomii, trăgând hotare între
împărăţii. Nici şerpăria de cârcei, viţe şi vrejuri, fălcile
conopidelor, ţepele de ceapă, capcanele fără scăpare ale cuiburilor
de gogoaşa-dracului.
Erau numai case frumoase, de toată mâna, şi mai mici, şi mai
mari, cu un etaj ori două şi ţiglă pe acoperiş, roşie, galbenă. Toate
aveau scările din ţiment şi fereşti de sticlă. Pe horn urca un fir
subţire de fum, care purta în cele patru vânturi miros de plăcintă
caldă. Gospodăriile se ţineau laolaltă cu gard trainic, fântânile
străpungeau pământul până dincolo, într-o altă ţară, dar la mijloc
strângeau apă rece, limpede. Şi prin coteţe cotcodăceau orătăniile
cu miile, iar vaca mugea în grajd, de poftă să fie mulsă.
Pretutindeni se ţeseau drumuri şi drumeaguri şi fiecare frunză
căzută se prefăcea într-o piatră de caldarâm. Maşini minunate, de
toate culorile, goneau strigând una la alta cu o mie de trompete
vesele. Peste pâraiele repezi, umbrite de arini şi sălcii, se arcuiau
poduri de fier curat. La marginea şanţului se-nşirau stâlpii
electrici, iar antenele de televizor de pe coamele caselor îi lăsau să
coboare înăuntru pe Daniela şi pe Aşchiuţă.
Pe malul larg al Dunării creşteau din pământ parcuri
îmbelşugate, ca nişte pădurici în ale căror poieni sumedenie de
oameni ieşiseră la iarbă verde, aşternând pe ştergare toate
bunătăţile pământului. În puzderia de iazuri se oglindeau lebede,
raţe şi cocostârci care păşeau caraghioşi pe cataligele lor. Copiii
se zgâiau printre gratiile gardurilor la animale ciudate, aduse din
celălalt capăt al lumii. Apoi alergau chiuind pe mal, unde jucau
„Flori-fete-filme sau băieţi”, „Capra” şi „Leapşa pe ouate”.
În depărtare trecea şuierând un tren cu o sută de vagoane. Pe
cer, aproape de soare, zbura un avion. Iar în albia Dunării se
apropia un vapor mare, urmat de stoluri albe de bărci.
Până acum era de-ajuns. Ziua se-arăta frumoasă cum nu mai
putea fi alta, iar lui Milu i se făcu foame rău. Înainte să între în
grotă, să pună lemne pe foc, se mai întoarse o dată, dând roată cu
ochii peste lumea nouă. Atunci băgă de seamă că, de la fereastra
unei case de pe malul celălalt, floarea-soarelui se uita la el dintr-
un ghiveci.