MOLDOVA STATE UNIVERSITY

FACULTY OF LANGUAGES AND LITERATURE

DEPARTMENT OF TRANSLATION, INTERPRETATION

AND APLIED LINGUISTICS

Initial Practice

in Written Translation from

English into Romanian

Written by:
Name:Mosneagul
Dorin
Group:EG192TR

CHIȘINĂU 2020
Vaccine pioneers
Average global life expectancy has more than
doubled in the last two centuries. This is due
to a range of factors including better nutrition,
housing and working conditions, as well as
improved scientific understanding of the
causes of disease and its prevention. The
development of vaccines against common
serious illnesses has saved many lives.
Edward Jenner (1749-1823) was an English
doctor who developed a way to prevent
smallpox, a highly contagious disease caused
by a virus which produces fever and a rash.
Three out of ten people who caught smallpox
died and survivors were left with terrible
scars.
Jenner was born in the English town of
Berkeley. He left his hometown to study
medicine, but then returned to Berkeley to
work as a doctor. In 1796, a dairymaid came
to see Jenner about a rash on her hand. Jenner
immediately recognised that she was
suffering from cowpox - a mild illness caused
by a virus related to smallpox. Jenner had
heard that people who caught cowpox seemed
to be immune to smallpox and he wanted to
test if this was true, by infecting someone first
with cowpox and then with smallpox. He
chose James Phipps, his gardener’s 8-year-old
son, for the experiment.
Jenner scratched the skin on Phipps’ arm and
rubbed in some live material from the
dairymaid’s cowpox rash. Phipps became
mildly ill but recovered quickly. Then Jenner
introduced some live material from a
smallpox sufferer’s rash to Phipps’ body in
the same way. Phipps did not become ill with
smallpox, even when Jenner repeated the
procedure.
Jenner had established the basic idea of
introducing material under the skin to
produce protection against a disease. The
process was named vaccination to
acknowledge his work with cowpox – vacca
means cow in Latin. Throughout his life
Jenner continued to work on this procedure
and received many honours from universities
around the world. Other scientists continued
his work and improved the smallpox vaccine
after his death, making it safer and more
effective.
Despite the availability of a vaccination,
Speranța medie de viață globală s-a dublat în
ultimele două secole. Acest lucru se datorează
unei serii de factori, inclusiv o nutriție mai
bună, locuințe și condiții de muncă, precum și
o mai bună înțelegere științifică a cauzelor
bolilor și prevenirea acesteia. Dezvoltarea
vaccinurilor împotriva bolilor grave comune a
salvat multe vieți.
Edward Jenner (1749-1823) a fost un medic
englez care a dezvoltat o modalitate de
prevenire a variolei, o boală extrem de
contagioasă cauzată de un virus care produce
febră și erupții cutanate. Trei din zece
persoane care au prins variola au murit, iar
supraviețuitorii au rămas cu cicatrici cumplite.
Jenner s-a născut în orașul englez Berkeley.
Și-a părăsit orașul natal pentru a studia
medicina, dar apoi s-a întors la Berkeley
pentru a lucra ca medic. În 1796, o lactată a
venit să o vadă pe Jenner despre o erupție pe
mână. Jenner a recunoscut imediat că suferă
de varicelă - o boală ușoară cauzată de un
virus legat de variolă. Jenner auzise că
persoanele care prindu variola păreau imune
la variolă și voia să testeze dacă acest lucru
este adevărat, infectând pe cineva mai întâi cu
variola și apoi cu variola. El l-a ales pentru
experiment pe James Phipps, fiul de 8 ani al
grădinarului său.
Jenner a zgâriat pielea de pe brațul lui Phipps
și a frecat niște materiale vii din erupția de
varicelă a lactatei. Phipps s-a îmbolnăvit ușor,
dar și-a revenit rapid. Apoi Jenner a introdus
în corpul lui Phipps niște materiale vii de la
erupția unui bolnav de variolă în corpul lui
Phipps. Phipps nu s-a îmbolnăvit de variolă,
chiar și atunci când Jenner a repetat
procedura.
Jenner stabilise ideea de bază a introducerii
materialului sub piele pentru a produce
protecție împotriva unei boli. Procesul a fost
numit vaccinare pentru a recunoaște munca sa
cu cowpox - vacca înseamnă vacă în latină.
De-a lungul vieții sale, Jenner a continuat să
lucreze la această procedură și a primit multe
onoruri de la universități din întreaga lume.
Alți oameni de știință și-au continuat
activitatea și au îmbunătățit vaccinul
împotriva variolei după moartea sa, făcându-l
mai sigur și mai eficient.
În ciuda disponibilității unei vaccinări, variola
smallpox continued to be a terrible problem in
many parts of the world. A campaign against
smallpox was introduced by the World Health
Organisation (WHO) in 1959 but was not
properly funded until 1967. Smallpox was not
completely eradicated until 1980.
TEXT 2
Deforestation
The accelerating destruction of the rainforests
is now being recognised as one of the main
causes of climate change. Carbon emissions
from deforestation cause much greater
damage than planes, automobiles and even
factories.
The uncontrolled destruction of tropical
forests is second only to the energy sector as a
source of greenhouse gases according to a
report published by the Global Canopy
Programme (GCP), an alliance of leading
rainforest scientists.
Figures show that deforestation accounts for
up to 25 per cent of global emissions of heat-
trapping gases, while transport and industry
account for 14 per cent each; and aviation
makes up only 3 per cent of the total.
Scientists say one day's deforestation is
equivalent to the carbon footprint of eight
million people flying to New York. Reducing
those catastrophic emissions can be achieved
most quickly and most cheaply by slowing the
destruction in Brazil, Indonesia, the Congo
and elsewhere.
No new technology is needed, says the GCP,
just the political will and a system of
enforcement and incentives that makes the
trees worth more to governments and
individuals standing than felled. Most people
think of forests only in terms of the CO2 they
absorb. The rainforests of the Amazon, the
Congo basin and Indonesia are thought of as
the lungs of the planet. But the destruction of
those forests will in the next four years alone
pump more CO2 into the atmosphere than
every flight in the history of aviation to at
least 2025.
Indonesia became the third-largest emitter of
a continuat să fie o problemă teribilă în multe
părți ale lumii. O campanie împotriva variolei
a fost introdusă de Organizația Mondială a
Sănătății (OMS) în 1959, dar nu a fost
finanțată corespunzător până în 1967. Variola
nu a fost complet eradicată până în 1980.
Distrugerea accelerată a pădurilor tropicale
este acum recunoscută drept una dintre
principalele cauze ale schimbărilor climatice.
Emisiile de carbon cauzate de defrișări
cauzează daune mult mai mari decât
avioanele, automobilele și chiar fabricile.
Distrugerea necontrolată a pădurilor tropicale
este a doua doar după sectorul energetic ca
sursă de gaze cu efect de seră, conform unui
raport publicat de Global Canopy Program
(GCP), o alianță a oamenilor de știință din
pădurea tropicală.
Cifrele arată că defrișările reprezintă până la
25% din emisiile globale de gaze care
captează căldura, în timp ce transportul și
industria reprezintă 14% fiecare; iar aviația
reprezintă doar 3% din total.
Oamenii de știință spun că defrișarea într-o zi
este echivalentă cu amprenta de carbon a opt
milioane de oameni care zboară spre New
York. Reducerea acestor emisii catastrofale
poate fi realizată cel mai rapid și mai ieftin
prin încetinirea distrugerii din Brazilia,
Indonezia, Congo și din alte părți.
Nu este necesară o nouă tehnologie, spune
GCP, doar voința politică și un sistem de
aplicare și stimulente care face ca arborii să
fie mai valoroși pentru guverne și persoane în
picioare decât doborâți. Majoritatea
oamenilor se gândesc la păduri doar în ceea
ce privește CO2 pe care îl absorb. Pădurile
tropicale din Amazon, bazinul Congo și
Indonezia sunt considerate plămânii planetei.
Dar distrugerea acestor păduri va produce
doar în următorii patru ani mai mult CO2 în
atmosferă decât fiecare zbor din istoria
aviației până cel puțin în 2025.
Indonezia a devenit săptămâna trecută al
greenhouse gases in the world last week.
Following close behind is Brazil. Neither
nation has heavy industry on a comparable
scale with the EU, India or Russia and yet
they emit more heat-trapping gasses than all
other countries, except the United States and
China. What both countries do have in
common is tropical forest that is being cut and
burned.
According to the figures from 2003, two
billion tons of CO2 enters the atmosphere
every year from deforestation. That
destruction amounts to an area the size of
England, Wales and Scotland. International
demand has driven intensive agriculture,
logging and ranching, which have proved an
unstoppable force for deforestation;
conservation has been no match for
commerce.
Forestry experts and policy makers want to
put deforestation on top of the agenda for the
UN climate summit in Bali, Indonesia, this
year.
Papua New Guinea, among the world's
poorest nations, last year declared it would
have no choice but to continue deforestation
unless it was given financial incentives to do
otherwise. Richer nations already recognise
the value of uncultivated land. The EU, for
example, offers e200 per hectare (10000m2)
to its farmers to leave their land unused.
And yet there is no agreement on placing a
value on the vastly more valuable land in
developing countries. More than 50 per cent
of the life on Earth is in tropical forests, which
cover less than 7 per cent of the planet's
surface. Forests are also home to 1.6 billion of
the world's poorest people who rely on them
for subsistence. Putting a price on the carbon
these vital forests contain is the only way to
slow their destruction.
treilea cel mai mare emițător de gaze cu efect
de seră din lume. Urmează aproape în urmă
Brazilia. Nici una dintre țări nu are o industrie
grea la o scară comparabilă cu UE, India sau
Rusia și totuși emit mai multe gaze care
captează căldura decât toate celelalte țări, cu
excepția Statelor Unite și a Chinei. Ambele
țări au în comun pădurea tropicală care este
tăiată și arsă.
Potrivit cifrelor din 2003, două miliarde de
tone de CO2 intră în atmosferă în fiecare an
de la defrișări. Această distrugere se ridică la
o zonă de mărimea Angliei, Țării Galilor și
Scoției. Cererea internațională a condus
agricultura intensivă, exploatarea forestieră și
ferma, care s-au dovedit o forță de neoprit
pentru defrișări; conservarea nu a fost
potrivită pentru comerț.
Experții în domeniul silviculturii și factorii de
decizie politică doresc să plaseze defrișările
pe primul loc în agenda summitului ONU
privind clima de la Bali, Indonezia, anul
acesta.
Papua Noua Guinee, printre cele mai sărace
națiuni din lume, a declarat anul trecut că nu
va avea de ales decât să continue defrișările,
cu excepția cazului în care i s-au oferit
stimulente financiare pentru a face altfel.
Națiunile mai bogate recunosc deja valoarea
pământului necultivat. De exemplu, UE oferă
fermierilor săi 200 de euro pe hectar
(10000m2) pentru a-și lăsa terenul neutilizat.
Și totuși nu există un acord cu privire la
valorificarea terenurilor mult mai valoroase
din țările în curs de dezvoltare. Mai mult de
50% din viața de pe Pământ se află în
pădurile tropicale, care acoperă mai puțin de
7% din suprafața planetei. Pădurile găzduiesc,
de asemenea, 1,6 miliarde dintre cei mai
săraci oameni din lume care se bazează pe ele
pentru subzistență. Prețul carbonului pe care
îl conțin aceste păduri vitale este singura
modalitate de a încetini distrugerea lor.
So-called parallel texts, the corresponding
original texts in different languages, have
become a crossing between two or more
linguacultures. Three most common
grammatical constructions represented in the
speeches of Japanese political figures,
namely a passive voice, a causative voice,
and a technique of a substantive stop
taigendome, were chosen for the study. We
consider these categories not only as
grammatical but also as conceptual, in other
words, next to their conceptual meaning in
the perception of Japanese people. In order
to highlight differences of these grammar
categories in the representation of Japanese,
Russian and English native speakers, the
work undertook following steps: comparing
text and discourse phenomena, determining
the characteristics of socio-political text and
language features of Japanese texts of socio-
political discourse, analysing ways of
transformation the grammatical constructions
in Japanese-Russian and Japanese-English
parallel texts. Both qualitative and
quantitative methods were used for the study.
The analysis of theoretical literature
demonstrated features of presented
grammatical constructions in the Japanese
language; by selecting and analyzing them,
the differences between the original and
translated texts were clearly shown. The
statistical treatment shown that in the process
of translation, these grammatical categories
undergo transformations - neither the
phenomena nor their semantics is preserved.
Așa-numitele texte paralele, textele originale
corespunzătoare în diferite limbi, au devenit o
intersecție între două sau mai multe
linguaculturi. Pentru studiu au fost alese trei
dintre cele mai frecvente construcții
gramaticale reprezentate în discursurile
figurilor politice japoneze, și anume o voce
pasivă, o voce cauzală și o tehnică de oprire
a taigendomului. Considerăm aceste
categorii nu numai ca gramaticale, ci și ca
conceptuale, cu alte cuvinte, alături de
semnificația lor conceptuală în percepția
japonezilor. Pentru a evidenția diferențele
acestor categorii gramaticale în
reprezentarea vorbitorilor nativi de limbă
japoneză, rusă și engleză, lucrarea a
întreprins următorii pași: compararea
fenomenelor de text și discurs, determinarea
caracteristicilor textului sociopolitic și a
caracteristicilor lingvistice ale textelor
japoneze ale discurs politic, analizând
modalități de transformare a construcțiilor
gramaticale în texte paralele japoneză-rusă și
japoneză-engleză. Pentru studiu au fost
utilizate atât metode calitative, cât și
cantitative. Analiza literaturii teoretice a
demonstrat trăsăturile construcțiilor
gramaticale prezentate în limba japoneză;
selectându-le și analizându-le, s-au arătat
clar diferențele dintre textele originale și cele
traduse. Tratamentul statistic a arătat că în
procesul de traducere, aceste categorii
gramaticale suferă transformări - nu se
păstrează nici fenomenele, nici semantica lor.
Credem că motivul este discrepanța viziunii
We believe the reason is the discrepancy of
native speaker’s worldview. There is a
tendency to impose responsibility on the
subject of the action in Russian and English,
while in Japanese it seems natural to reduce
the subject’s influence on the action. We
suggest that the research reflected the
importance of knowing the cognitive methods
of translation. In turn, this contributes to the
choice of effective translation strategies.
On Free Jazz Communism
Jazz, declared saxophonist Archie Shepp in
1966, “is anti-war; it is opposed to [the war in]
Vietnam; it is for Cuba; it is for the liberation
of all people. That is the nature of jazz. That’s
not far fetched. Why is that so? Because jazz
is a music itself born out of oppression, born
out of the enslavement of my people.” This
explosive reading of the music—and of what
was labeled free jazz or “the new thing” in
particular—provides the foundation for the
recently published book, Free Jazz
Communism: Archie Shepp-Bill Dixon
Quartet at the 8th World Festival of Youth
and Students in Helsinki 1962 (Rab-Rab
Press, 2019). As the subtitle suggests, this
publication revolves around a festival that
took place in Helsinki in 1962—the eighth
edition of a Communist youth gathering held
every few years since 1947. The editors,
positioning themselves militantly outside “the
dry and lazy academic practice of non-
partiality” (8), seek to uncover an ostensibly
hitherto unknown history that reveals the
communist kernel of free jazz. With Shepp as
their guiding light, they home in on the
lumii a vorbitorului nativ. Există o tendință de
a impune responsabilitate asupra subiectului
acțiunii în rusă și engleză, în timp ce în
japoneză pare firesc să se reducă influența
subiectului asupra acțiunii. Sugerăm că
cercetarea a reflectat importanța cunoașterii
metodelor cognitive de traducere. La rândul
său, acest lucru contribuie la alegerea unor
strategii eficiente de traducere.
Jazz-ul, declarat saxofonistul Archie Shepp în
1966, „este anti-război; se opune [războiului
din] Vietnam; este pentru Cuba; este pentru
eliberarea tuturor oamenilor. Aceasta este
natura jazzului. Asta nu este foarte
extraordinar. De ce este așa? Pentru că
jazzul este o muzică în sine născută din
opresiune, născută din robia poporului meu. ”
Această lectură explozivă a muzicii - și a
ceea ce a fost etichetat free jazz sau „noul
lucru” în special - oferă fundamentul cărții
recent publicate, Free Jazz Communism:
Archie Shepp-Bill Dixon Quartet la cel de-al
8-lea Festival Mondial al Tineretului și
Studenți la Helsinki 1962 (Rab-Rab Press,
2019). După cum sugerează subtitlul,
această publicație se învârte în jurul unui
festival care a avut loc la Helsinki în 1962 -
cea de-a opta ediție a unei adunări de tineret
comuniste desfășurate la fiecare câțiva ani
din 1947. Editorii, poziționându-se în mod
militant în afara „practicii academice seci și
leneșe a -partialitate ”(8), caută să descopere
o istorie aparent necunoscută până acum,
care dezvăluie nucleul comunist al jazzului
festival performance of the Shepp-Dixon
quartet as a “singular manifestation” that
“distorts the whole ideological construct of the
international political mandate of jazz” in the
context of the Cold War (7).
In order to undertake this monumental task,
the book gathers together the testimonies of
several festival participants, including, most
notably, that of Angela Davis (who was an
eighteen-year-old studying in Paris at the
time). These impressionistic personal
accounts are supplemented by an essay
written by one of the book’s two editors,
Taneli Viitahuhta, outlining the history of an
event that saw over fifteen thousand people
gather for two weeks in the Finnish capital,
with a thousand delegates coming from
across the African continent, several
thousand sent by Western European
Communist parties, and many more from
around the rest of the world. The essay
convincingly traces the Cold War contours of
this historic event, but then veers off into a
vulgar theorization of “the structurally central
role of capitalism” (60) in jazz, gesturing
towards the primacy of class and global
capital accumulation (crudely conceptualized)
in order to downplay cultural and ideological
determinations. This culminates in a clumsy
critique of scholar George E. Lewis’s
explicitly non-essentialist conceptualization of
“Afrological” and “Eurological” modes of
music making, whereby Viitahuhta seeks to
collapse these historically mutable modes
into a monolithic “capitological” system (56-
58). Certainly, jazz developed in dialectical
liber. Având Shepp ca lumină călăuzitoare,
participă la spectacolul festivalului cvartetului
Shepp-Dixon ca „manifestare singulară” care
„denaturează întregul construct ideologic al
mandatului politic internațional al jazzului” în
contextul Războiului Rece (7). ).
Pentru a îndeplini această sarcină
monumentală, cartea reunește mărturiile mai
multor participanți la festival, inclusiv, mai
ales, cea a Angelei Davis (care la acea
vreme era o tânără de optsprezece ani care
studia la Paris). Aceste relatări personale
impresioniste sunt completate de un eseu
scris de unul dintre cei doi editori ai cărții,
Taneli Viitahuhta, care prezintă istoria unui
eveniment care a văzut peste cincisprezece
mii de oameni adunându-se timp de două
săptămâni în capitala finlandeză, cu o mie de
delegați veniți din întreaga lume. Continentul
african, câteva mii trimise de partidele
comuniste din Europa de Vest și multe altele
din restul lumii. Eseul urmărește în mod
convingător contururile războiului rece ale
acestui eveniment istoric, dar apoi se
îndreaptă către o teoretizare vulgară a „rolului
structural structural al capitalismului” (60) în
jazz, gesticulând către primatul clasei și
acumulării globale de capital (grosolan
conceptualizat) pentru a minimiza
determinările culturale și ideologice. Aceasta
culminează cu o critică neîndemânatică a
conceptualizării explicit neesențiale a
savantului George E. Lewis a modurilor de
muzică „afrologice” și „eurologice”, prin care
Viitahuhta încearcă să prăbușească aceste
moduri istorice mutabile într-un sistem
relation to capital. But attempting to strip
away an understanding of the role of racial
logics at work in this dialectic is reductive. In
a final twist, the essay ends with a reading of
the Cold-War-inflected music criticism of the
1962 Shepp-Dixon performance and an
explanation of how such criticism provided
the basis for what Viitahuhta describes as the
lamentable conservatism of contemporary
Finnish jazz aesthetics.
The highlight of this publication is
undoubtedly the reproduction of three short
pieces by Archie Shepp, nestled in the middle
of the book. As well as being a saxophonist
and composer, Shepp is also a poet,
playwright, and critic. The first of his texts
presented in this volume, entitled “An Artist
Speaks Bluntly” (originally published in
DownBeat in late 1965 and frustratingly
difficult to find online today), was a definitive
statement on the politics of free jazz. Not only
did it cause a rupture in the critical consensus
at the time—the uncompromising lucidity of
Shepp’s prose continues to cut through in the
present. The sentences are short, clipped,
taking aim and hitting their target with an
urgent rhythmic precision. The last paragraph
bears repeating in its entirety:
I leave you with this for what it’s worth. I am
an antifascist artist. My music is functional. I
play about the death of me by you. I give
some of that life to you whenever you listen
to me, which right now is never. My music is
for the people. If you are bourgeois, then you
„capitologic” monolitic (56-58). ). Cu
siguranță, jazz-ul s-a dezvoltat în relație
dialectică cu capitalul. Dar încercarea de a
elimina înțelegerea rolului logicii rasiale la
locul de muncă în această dialectică este
reductivă. Într-o ultimă întorsătură, eseul se
încheie cu o lectură a criticii muzicale
influențate de Războiul Rece asupra
spectacolului din Shepp-Dixon din 1962 și o
explicație a modului în care o astfel de critică
a constituit baza pentru ceea ce Viitahuhta
descrie ca lamentabilul conservatorism al
esteticii contemporane a jazzului finlandez. .
Punctul culminant al acestei publicații este,
fără îndoială, reproducerea a trei piese scurte
de Archie Shepp, amplasate în mijlocul cărții.
Pe lângă faptul că este un saxofonist și
compozitor, Shepp este, de asemenea, poet,
dramaturg și critic. Primul dintre textele sale
prezentate în acest volum, intitulat „An Artist
Speaks Bluntly” (publicat inițial în DownBeat
la sfârșitul anului 1965 și frustrant de greu de
găsit astăzi online), a fost o declarație
definitivă asupra politicii free jazz-ului. Nu
numai că a provocat o ruptură a consensului
critic la acea vreme - luciditatea fără
compromisuri a prozei lui Shepp continuă să
treacă în prezent. Frazele sunt scurte,
decupate, urmăresc obiectivul și își ating ținta
cu o precizie ritmică urgentă. Ultimul paragraf
repetă în întregime:
Vă las cu asta pentru ce merită. Sunt un artist
antifascist. Muzica mea este funcțională. Juc
despre moartea mea de tine. Îți dau o parte
must listen to it on my terms. I will not let you
misconstrue me. That era is over. If my music
doesn’t suffice, I will write you a poem, a
play. I will say to you in every instance,
“Strike the Ghetto. Let my people go.” (89)
Reading this, it’s easy to understand why the
editors were enthused enough to produce
this publication. And while such enthusiasm
is necessarily the spark of any such project, it
is nonetheless an insufficient basis for the
attentive historical work of listening that is
required thereafter. The book’s final essay
—“A Lily in Spite of the Swamp: Notes on
Archie Shepp, An Anti-Fascist Artist,” written
by editor Sezgin Boynik—is a case in point.
One significant tangle that Boynik attempts to
unpick is that of jazz and nationalism.
Certainly, the relationship between free jazz
and the multiple nationalisms of the 1960s
and 1970s is an important one. Boynik,
however, seems more interested in beating
one particular drum—that of an at once
specific and serpentine definition of
revolutionary Black nationalism—than in
understanding the polyrhythms, lags,
clashes, and breaks that made up the
musical and ideological sound and fury of
that era. To carefully trace the complexity of
this history is anything but dry academicism
(or what Boynik calls “over-contextualising”
[p. 120]): it is both a political necessity and
the only way to do justice to the music.
Orientating ourselves in the present cannot
be reduced to a game of voluntarist historical
din viața asta ori de câte ori mă asculți, ceea
ce în acest moment nu este niciodată.
Muzica mea este pentru oameni. Dacă ești
burghez, atunci trebuie să-l asculți în
condițiile mele. Nu te voi lăsa să mă
interpretezi greșit. Epoca aia s-a terminat.
Dacă muzica mea nu este suficientă, vă voi
scrie o poezie, o piesă de teatru. Vă voi
spune în fiecare caz: „Loviți ghetoul. Lasa-mi
oamenii sa plece." (89)
Citind acest lucru, este ușor de înțeles de ce
editorii au fost suficient de entuziasmați
pentru a produce această publicație. Și, deși
un astfel de entuziasm este în mod necesar
scânteia unui astfel de proiect, este totuși o
bază insuficientă pentru munca istorică
atentă de ascultare care este necesară după
aceea. Eseul final al cărții - „Un crin în pofida
mlaștinii: note despre Archie Shepp, un artist
antifascist”, scris de editorul Sezgin Boynik -
este un exemplu.
O încurcătură semnificativă pe care Boynik
încearcă să o desprindă este cea a jazzului și
a naționalismului. Cu siguranță, relația dintre
free jazz și multiplele naționalisme din anii
1960 și 1970 este una importantă. Boynik, cu
toate acestea, pare mai interesat să bată un
anumit tambur - acela al unei definiții
simultane specifice și serpentine a
naționalismului negru revoluționar - decât să
înțeleagă poliritmurile, decalajele, ciocnirile și
pauzele care alcătuiau sunetul și furia
muzicală și ideologică din acea epocă . A
urmări cu atenție complexitatea acestei istorii
revisionism whereby one gets to pick out the
one “correct position” of a particular era—in
this case, Boynik’s understanding of Shepp’s
aesthetics—and belittle everything else. Such
an approach completely fails to grasp the
historical forces at work—both past and
present. In trying to pin free jazz to his own
idiosyncratic rendering of Black nationalism,
Boynik succeeds in drowning out the music
itself. Contrary to his insistent charge, the
historically complex relationship between jazz
and nationalism is not simply the invention of
a cohort of bourgeois academics. If you listen
to free jazz, one of the things you can
actually hear is the density and differentiation
involved in these sonic expressions of
Blackness. Some of it sounds revolutionary;
some of it invokes Pan-Africanism. Some of it
conjures a global spirituality; some of it is
altogether other-worldly. In other words, the
music both reflected, shaped, and at times
floated in excess of, the political currents of
the era. And given that nationalisms—both
the many shades of Black nationalism as well
as various strains of American nationalism—
were a prominent part of the political terrain,
it’s not surprising that we can learn
something about them from the music. To
grasp this—to listen carefully—is to take the
sound seriously. To impose a strict political
position on the musical history—paying no
attention to the sonic and stylistic substance
of the music itself—is to render its study
obsolete. Why not, in that case, stick to the
political history of leftist groupuscule splits?
Despite much historical materialist posturing,
Boynik’s essay is essentially an exercise in
idealist historiography whereby he attempts
este orice altceva decât academicismul sec
(sau ceea ce Boynik numește „supra-
contextualizarea” [p. 120]): este atât o
necesitate politică, cât și singura modalitate
de a face dreptate muzicii. Orientarea în
prezent nu poate fi redusă la un joc de
revizionism istoric voluntarist prin care se
ajunge la alegerea „poziției corecte” a unei
anumite epoci - în acest caz, înțelegerea lui
Boynik a esteticii lui Shepp - și a micșora
orice altceva. O astfel de abordare nu
reușește complet să înțeleagă forțele istorice
care funcționează - atât din trecut, cât și din
prezent. În încercarea de a fixa free jazz-ul
pe propria interpretare idiosincratică a
naționalismului negru, Boynik reușește să
înece muzica în sine. Contrar acuzației sale
insistente, relația istoric complexă dintre jazz
și naționalism nu este pur și simplu invenția
unei cohorte de academicieni burghezi. Dacă
ascultați jazz gratuit, unul dintre lucrurile pe
care le puteți auzi de fapt este densitatea și
diferențierea implicate în aceste expresii
sonore ale Blackness. Unele dintre ele sună
revoluționar; o parte din aceasta invocă
panafricanismul. Unele dintre ele evocă o
spiritualitate globală; unele dintre ele sunt cu
totul altfel lumești. Cu alte cuvinte, muzica
reflectă, modelează și uneori plutea în exces
față de curentele politice ale epocii. Și având
în vedere că naționalismele - atât
numeroasele nuanțe ale naționalismului
negru, cât și diverse tulpini ale
naționalismului american - au fost o parte
importantă a terenului politic, nu este
surprinzător faptul că putem învăța ceva
despre ele din muzică. A înțelege acest lucru
- a asculta cu atenție - înseamnă a lua
to distill the true meaning of free jazz by
bristling against a broad selection of jazz
scholarship from the last half century. A little
closer listening may have made for a more
meaningful intervention.
Indeed, what is striking about the excerpt of
the Shepp-Dixon quartet performance in
Helsinki that I have been able to listen to from
my bedroom is how the music itself speaks
more of jazz’s immanent, unfolding critique
than of an absolute revolutionary rupture or
singular Cold War realignment. The first song
on the recording is “Oleo,” a jazz standard
written by Sonny Rollins in 1954 that is one of
a number of bebop compositions to be based
on—and riff off—the chord progression of
George Gershwin’s “I Got Rhythm,” itself a
song from the 1930 Broadway musical “Crazy
Girl.” In playing this standard, the band
extend the established jazz practice of what
scholar Fumi Okiji describes as “reflecting
critically on the contradictions from which it
[jazz] arises” (5). Interestingly, however, while
Shepp’s solo strains at the confines of the
song’s chord progression, it does not do
away with it altogether. The solos of
trumpeter Bill Dixon and clarinetist Perry
Robinson (who joined the quartet for their
Helsinki performance) still less so. As such,
rather than representing an absolute political
or aesthetic break, this group’s music is, to
borrow Shepp’s phrase, “the logical extension
of things that had been intuitively at work in
the minds of Parker and Monk” (92). In other
words, the quartet’s playing of jazz standards
—which it did throughout its existence—was
sunetul în serios. A impune o poziție politică
strictă istoriei muzicale - fără a acorda nicio
atenție substanței sonore și stilistice a muzicii
în sine - înseamnă a face studiul său
învechit. De ce să nu rămânem, în acest caz,
la istoria politică a scindărilor de grup de
stânga? În pofida multor posturi materialiste
istorice, eseul lui Boynik este în esență un
exercițiu de istoriografie idealistă prin care
încearcă să distileze adevăratul sens al
jazzului liber, aruncându-se împotriva unei
selecții largi de studii de jazz din ultima
jumătate de secol. O ascultare puțin mai
atentă ar fi putut face o intervenție mai
semnificativă.
Într-adevăr, ceea ce este frapant la
fragmentul spectacolului cvartetului Shepp-
Dixon din Helsinki pe care am putut să-l
ascult din dormitorul meu este modul în care
muzica însăși vorbește mai mult despre
critica imanentă și desfășurată a jazzului
decât despre o ruptură revoluționară absolută
sau un rece singular Realinierea războiului.
Prima piesă de pe înregistrare este „Oleo”,
un standard de jazz scris de Sonny Rollins în
1954, care este una dintre compozițiile bebop
care se bazează pe - și riff off - progresul
acordului din „I Got Rhythm”, de George
Gershwin. ea însăși o melodie din muzicalul
de pe Broadway din 1930 „Crazy Girl”.
Cântând acest standard, formația extinde
practica de jazz stabilită de ceea ce savantul
Fumi Okiji descrie ca „reflectând critic asupra
contradicțiilor din care apare [jazz]” (5).
Interesant este însă că, în timp ce solo-ul lui
Shepp se încordează la limita progresului
part of a tradition of Black avant-garde
experimentation that was bent on a
sustained, iterative critique of the historical
conditions of its own existence.
The second and final song on the recording is
likely “Viva Jomo,” a 5/4 meter Shepp
composition dedicated to Kenyan liberation
leader Jomo Kenyatta, which was part of the
quartet’s repertoire. Here, Shepp’s anti-
imperialism is proclaimed up front, and the
music ““bubbles” and “squeaks” and “croaks””
(90), taking up both a more quintessential
“free jazz” register and the sort of political-
aesthetic radicalism that the editors of Free
Jazz Communism hanker after. Interestingly,
in his instructive essay on the lead up to the
Shepp-Dixon quartet’s journey to Helsinki,
Jeff Schwartz claims that “Viva Jomo”
remained “unrecorded” (22). The only way to
find out if this is indeed a lost version of
Shepp’s anti-colonial anthem would be to ask
the man himself, who is living, at the
venerable age of 83, between Paris and
Hadley, Massachusetts.
The book’s title—Free Jazz Communism—
inevitably and commendably opens up
questions that remain beyond the scope of
one single publication. While Shepp’s
antifascist aesthetics are an excellent place
to start (and over half the total pages are
taken up by writing either by him or about
him), there is a broader history of the
relationship between free jazz and
communism that this book points towards.
acordului melodiei, nu o elimină deloc.
Solourile trompetistului Bill Dixon și ale
clarinetistului Perry Robinson (care s-au
alăturat cvartetului pentru spectacolul lor de
la Helsinki) cu atât mai puțin. Ca atare, mai
degrabă decât să reprezinte o ruptură politică
sau estetică absolută, muzica acestui grup
este, pentru a împrumuta fraza lui Shepp,
„extensia logică a lucrurilor care fuseseră
intuitiv în lucru în mintea lui Parker și Monk”
(92). Cu alte cuvinte, cântecul cvartetului de
standarde de jazz - pe care l-a făcut de-a
lungul existenței sale - a făcut parte dintr-o
tradiție a experimentării de avangardă neagră
care se îndreaptă spre o critică susținută,
iterativă, a condițiilor istorice ale propriei sale
existențe.
Cea de-a doua și ultima melodie de pe
înregistrare este probabil „Viva Jomo”, o
compoziție Shepp de 5/4 metri dedicată
liderului eliberării kenyene Jomo Kenyatta,
care făcea parte din repertoriul cvartetului.
Aici, anti-imperialismul lui Shepp este
proclamat în față, iar muzica „bule” și
„scârțâie” și „scârțâie” (90), preluând atât un
registru de „jazz liber” mai excelent, cât și un
fel de radicalism politic-estetic. după care
editorii Free Communism Jazz doresc după.
Interesant este că în eseuul său instructiv
despre călătoria cvartetului Shepp-Dixon la
Helsinki, Jeff Schwartz susține că „Viva
Jomo” a rămas „neînregistrat” (22). Singura
modalitate de a afla dacă aceasta este într-
adevăr o versiune pierdută a imnului
anticolonial al lui Shepp ar fi să-l întrebi pe
omul însuși, care trăiește, la venerabila
 vârstă de 83 de ani, între Paris și Hadley,
Massachusetts.
As the editors highlight, by the time free jazz
emerged in the early 1960s, communist
activity in the US had been drastically
Titlul cărții - Free Jazz Communism -
diminished by McCarthyist repression. The
deschide inevitabil și lăudabil întrebări care
civil rights movement was in full swing and a
rămân dincolo de sfera unei singure
wave of decolonizations was sweeping
publicare. În timp ce estetica antifascistă a lui
through Africa and Asia. In this moment, the
Shepp este un loc excelent de început (și
relationship of free jazz to communism can
peste jumătate din totalul paginilor sunt
perhaps be usefully thought of as analogous
preluate scriind fie de el, fie despre el), există
to that of these newly decolonizing countries
o istorie mai largă a relației dintre free jazz și
to Soviet Russia: while there were overtures
comunism spre care se referă această carte.
and flirtations on both sides, the long-term
trend was one of non-alignment. Aside from
Archie Shepp, few prominent free jazz
După cum subliniază editorii, până când jazz-
musicians considered themselves
ul liber a apărut la începutul anilor 1960,
communists. In conversation with critic A.B.
activitatea comunistă din SUA fusese
Spellman, Ornette Coleman discussed his
diminuată drastic de represiunea
brief encounter with several young
mccarthyistă. Mișcarea pentru drepturile
Communists in early 1950s Los Angeles who
civile era în plină desfășurare și un val de
“found jobs for him at three and five dollars a
decolonizări străbătea Africa și Asia. În acest
night”:
moment, relația free jazz-ului cu comunismul
poate fi considerată util ca fiind analogă cu
cea a acestor țări nou decolonizatoare cu
They made me feel as though they were
Rusia sovietică: deși au existat deschideri și
doing me a great service, simply because I
flirturi de ambele părți, tendința pe termen
was a guy from Texas and hadn’t been
lung a fost una dintre aliniere. În afară de
exposed to a free life and they were doing me
Archie Shepp, puțini muzicieni de jazz
a favor by accepting me in their organization.
proeminenți se considerau comuniști. În
But I never joined the organization because I
conversația cu criticul A.B. Spellman, Ornette
couldn’t accept the fact that they felt like they
Coleman a discutat despre scurta sa întâlnire
had to respect me because that was their
cu mai mulți tineri comuniști la începutul
responsibility as Communists. I didn’t think
anilor 1950 din Los Angeles, care „i-au găsit
they were doing me any favor by acting
locuri de muncă la trei și cinci dolari pe
decent because I could tell that if they hadn’t
noapte”:
been Communists they would have been
prejudiced. It wasn’t real. I don’t think that
any form of social life is real when a person
has to find out what you’re doing and what
your possibilities are before he likes you.
(109-110 of Four Lives in the Bebop
Business)
This critique of the instrumentalizing
machinations of official Communism, this
rejection of calculated inauthenticity, is
strikingly similar to that of Cross Damon, the
protagonist of Richard Wright’s novel The
Outsider, published in 1953
(contemporaneous with Coleman’s
encounter). Both Cross and Ornette defend a
singular subjective expression that is in
excess of the strictures of party dogma. As
Cross muses, the “systematizing of the
sensual impulses of man to be a god must
needs be jealous of all rival systems of
sensuality, even those found in poetry and
music,” and perhaps in particular in “the
demonic contagions of jazz” (269 of The
Outsider). Thus, while various free jazz
musicians aligned themselves with different
movements at different moments, the music
maintained an autonomy. Sun Ra, John
Coltrane, Shepp, and others played benefit
concerts for Amiri Baraka’s Black Arts
Repertory Theatre and School in Harlem;
François Tusques played in support of
numerous leftist initiatives in the ferment of
post-1968 Paris; Clifford Thornton was
banned from France for playing and speaking
in support of the Black Panthers in 1970.
Instances of free jazz musicians performing
at official Communist Party events are less
well-documented, but Don Cherry—though
far from a card-carrying member of most
M-au făcut să mă simt de parcă îmi făceau
un serviciu grozav, pur și simplu pentru că
eram un tip din Texas și nu fusesem expus
unei vieți libere și îmi făceau o favoare
acceptându-mă în organizația lor. Dar nu m-
am alăturat niciodată organizației, deoarece
nu puteam accepta faptul că simțeau că
trebuie să mă respecte, deoarece aceasta
era responsabilitatea lor ca comuniști. Nu
credeam că îmi fac nicio favoare acționând
decent, pentru că aș putea spune că, dacă
nu ar fi fost comuniști, ar fi fost prejudiciați.
Nu a fost real. Nu cred că orice formă de
viață socială este reală atunci când o
persoană trebuie să afle ce faci și care sunt
posibilitățile tale înainte de a te plăcea. (109-
110 din Patru vieți în afacerea Bebop)
Această critică a mașinărilor
instrumentalizante ale comunismului oficial,
această respingere a inautenticității calculate,
este izbitor de asemănătoare cu cea a lui
Cross Damon, protagonistul romanului lui
Richard Wright The Outsider, publicat în
1953 (contemporan cu întâlnirea lui
Coleman). Atât Cross, cât și Ornette apără o
expresie subiectivă singulară care depășește
stricturile dogmei de partid. Așa cum
consideră Cross, „sistematizarea impulsurilor
senzoriale ale omului de a fi zeu trebuie să
fie gelos pe toate sistemele rivale de
senzualitate, chiar și pe cele găsite în poezie
și muzică” și poate în special în „contagiile
demonice ale jazzului” ( 269 din The
Outsider). Astfel, în timp ce diverși muzicieni
de jazz liber s-au aliniat cu diferite mișcări în
momente diferite, muzica și-a păstrat o
anything—certainly played frequently at the
PCI’s Festa de l’Unità and the PCF’s Fête de
l’Humanité through the 1970s. Such
occurrences, however, speak less of a
committed Communist politics at the core of
free jazz and more of a swirling confluence of
countercultural currents. At the risk of
dragging us back into what Boynik describes
as the “long lethargy of postmodernist
confusion,” perhaps we could talk of free jazz
communisms in the plural, with an
emphatically small “c.” And it is perhaps by
continuing the work of recovering such
swirling confluences—the tension running
from function to autonomy, from discipline to
subjective excess—that we can shuffle
toward a viable contemporary cultural politics.
For all its flaws, the selection of texts that
make up Free Jazz Communism certainly
stimulate this line of enquiry.
autonomie. Sun Ra, John Coltrane, Shepp și
alții au susținut concerte benefice pentru
Teatrul și Școala de Arte Negre din Amliri
Baraka din Harlem; François Tusques a jucat
în sprijinul numeroaselor inițiative de stânga
în fermentul Parisului de după 1968; Clifford
Thornton a fost interzis din Franța pentru că a
cântat și a vorbit în sprijinul Panterelor Negre
în 1970. Existența unor muzicieni de jazz
gratuit care cântă la evenimente oficiale ale
Partidului Comunist sunt mai puțin bine
documentate, dar Don Cherry - deși este
departe de a fi un membru al majorității
cărților orice - cu siguranță a jucat frecvent la
Festa de l'Unità a PCI și la Fête de
l'Humanité a PCF prin anii 1970. Totuși,
astfel de evenimente vorbesc mai puțin
despre o politică comunistă angajată la baza
jazz-ului liber și mai mult despre o confluență
turbionantă a curentelor contraculturale. Cu
riscul de a ne trage înapoi în ceea ce Boynik
descrie ca „lunga letargie a confuziei
postmoderniste”, poate că am putea vorbi de
comunisme de jazz liber la plural, cu un „c”
emfatic mic. Și poate continuând munca de
recuperare a unor astfel de confluențe
învolburate - tensiunea care merge de la
funcție la autonomie, de la disciplină la
excesul subiectiv - putem trece la o politică
culturală contemporană viabilă. Pentru toate
defectele sale, selecția de texte care
alcătuiesc comunismul de jazz liber
stimulează cu siguranță această linie de
anchetă.
Acest eseu se referă la modul în care
drepturile femeilor ca discurs complicat și
burkha ca simbol simbolic complex sunt site-
urile de unde să înțelegem complexitatea
luptelor globale pentru putere în acest
moment. Dar mai întâi este necesară o notă
de context pentru a elibera un spațiu pentru
gândire - deschis, critic, istoric - în termeni de
înainte și după 11 septembrie. 11 septembrie
nu a schimbat totul. Tocmai a arătat cât de
mult contează contextul, perspectiva și
locația. Întrebați oamenii din Chile despre 11
septembrie - când iubitul lor președinte,
Salvador Allende, a fost împușcat într-o
lovitură de stat susținută de Statele Unite.
Întrebați-le semnificația traumei și a durerii.
Gândiți-vă la războiul din Golf și la terorismul
militarist american al bombelor sale
inteligente. Gândiți-vă peste tot la copiii din
Irak, astăzi, în acest minut, care au nevoie de
medicamente împotriva cancerului sau
manuale pentru școlile lor și nu le pot avea
din cauza sancțiunilor economice impuse țării
lor. Fă ceea ce fac întotdeauna femeile -
multitasking, astfel încât să nu fii pur și
simplu concentrat asupra ta, a Statelor Unite
sau a acestui moment. Vă rugăm să rețineți:
economia SUA avea probleme înainte de 11
septembrie; Boeing își făcea pescuitul pentru
contractul său de apărare înainte de 11
septembrie; companiile aeriene au avut
probleme înainte de 11 septembrie. De
asemenea, vă rugăm să vă gândiți la cei
3.000 de oameni minunați care au fost uciși
în 11 septembrie, care au venit din peste
șaizeci de țări diferite; oribilele tragedii din
Nigeria și Sudan; elevilor de liceu le place
This essay is about how women's rights as a
complicated discourse, and the burkha as a
complex symbolic, are the sites from which to
understand the complexity of global power
struggles at this moment. But first a note of
context is necessary to clear some space for
thinking—openly, critically, historically—in
terms of a before and after of September 11.
September 11 has not changed everything. It
has just made clear how much context and
perspective and location matter. Ask the
people of Chile about September 11—when
their beloved president, Salvador Allende,
was gunned down in a coup d'état supported
by the United States. Ask them the meaning
of trauma and grief. Think back to the Gulf
War and U.S. militarist terrorism of its smart
bombs. Think across and beyond to the
children of Iraq, today, this minute, who need
cancer drugs or textbooks for their schools
and cannot have them because of the
economic sanctions imposed on their
country. Do what women always do—
multitask, so that you are not simply
concentrated on yourself, or the United
States, or this moment. Please remember:
The U.S. economy was in trouble before
September 11; Boeing was angling for its
defense contract before September 11; the
airlines were in trouble before September 11.
Also please think about the 3,000 wonderful
people who were murdered on September
11, who came from over sixty different
countries; the horrible tragedies in Nigeria
and Sudan; the high school students like my
daughter who were expected to wear flag
pins and would not; the hundreds of
fiica mea despre care era de așteptat să
poarte steaguri și nu vor; sutele de mii de
muncitori care și-au pierdut locul de muncă
din 11 septembrie; profiturile incredibile
realizate de complexul militar-industrial în
războiul actual; că Planned Parenthood s-a
confruntat cu amenințări antrax de ani de zile;
că campusurile universitare sunt vizate ca
locuri de antipatriotism. Încercați să vedeți
ceea ce nu este ușor vizibil. Regândiți
invizibilitatea; regândiți-vă ca evidente
tărâmurile ascunse ale puterii care nu sunt
numite. Nu te lăsa în falsitatea momentului.
Acesta este un moment de nesiguranță și
necazuri. Nu vă prefaceți că trebuie să folosiți
o lingură de plastic pentru a răspândi crema
de brânză pe covrig în aeroport - în locul unui
cuțit de plastic - vă face în siguranță. Niciunul
dintre noi nu va fi în siguranță până când
lumea nu va îmbrățișa democrația pentru noi
toți. O mentalitate masculinist-militaristă
domină de ambele părți ale diviziei Est / Vest,
denumită prost. Opoziția implicată de această
divizare nu este simplă sau completă.
Fluxurile dintre aceste locații au existat
întotdeauna și acesta este cazul astăzi mai
mult ca niciodată. În plus, cele două părți ale
divizării împărtășesc relații fundamentale,
chiar dacă sunt exprimate diferit, mai ales în
ceea ce privește privilegiul masculin. Niciuna
dintre părți nu îmbrățișează deplina egalitate
economică și politică a femeilor sau libertatea
sexuală. În acest sens, fluiditatea a existat
întotdeauna în arena drepturilor și obligațiilor
femeilor dintre cele două. Insistența
talibanilor asupra burkha și desfășurarea de
către armata SUA a femeilor pilot de luptă
sunt folosite pentru a depăși și a denatura
thousands of workers who have lost their jobs
since September 11; the incredible profits
being made by the military-industrial complex
on the present war; that Planned Parenthood
has faced anthrax threats for years; that
college campuses are being targeted as sites
of antipatriotism. Try to see what is not easily
visible. Rethink invisibility; rethink as overt
the covert realms of power that are not being
named. Do not give into the falseness of the
moment. This is a time of insecurity and
trouble. Do not pretend that having to use a
plastic spoon to spread cream cheese on
your bagel in the airport—instead of a plastic
knife—makes you safe. None of us will be
safe until the world embraces democracy for
us all. A masculinist-militarist mentality
dominates on both sides of the ill-named
East/West divide. The opposition implied by
this divide is not simple or complete. Flows
between these locations have always existed
and this is the case today more than ever.
Further, the two sides of the divide share
foundational relations, even if differently
expressed, especially in terms of male
privilege. Neither side embraces women's full
economic and political equality or sexual
freedom. In this sense fluidity has always
existed in the arena of women's rights and
obligations between the two. The Taliban's
insistence on the burkha and the U.S.
military's deployment of women fighter pilots
are used to overdraw and misrepresent the
oppositional stance. At present, economic
flows of the global economy simply lessen
the divide further. The bin Laden family itself
represents this form of globalism. The
family's money is tied to multiple Western
poziția opozițională. În prezent, fluxurile
economice ale economiei globale reduc pur
și simplu diferența. Familia bin Laden în sine
reprezintă această formă de globalism. Banii
familiei sunt legați de mai multe investiții
occidentale, cum ar fi General Electric,
Goldman-Sachs, Merrill Lynch, Microsoft și
Boeing. Se poate presupune cu ușurință că
furia lui Bin Laden se îndreaptă la fel de mult
către familia sa ca spre Occident, care este o
combinație mortală. Diviziunea rapidă și
ușoară Est / Vest nu este, de asemenea, utilă
din punct de vedere politic, întrucât Statele
Unite promovează democrația în timp ce se
unesc cu dictatori militari și regi. În timp ce
încerc să mă gândesc la aceste momente
post 11 septembrie, mă simt obligat să
localizez și să denumesc privilegiul puterii
masculiniste cu toată distrugerea ei. Tăcerea
vocilor unice ale femeilor în acest moment,
dar mai ales a vocilor femeilor și feministelor
afgane - care au criticat susținerea timpurie a
SUA a talibanilor - trebuie expusă. Femeile
luptă și rezistă talibanilor, precum și altor
forme de misoginie fundamentalistă
musulmană de zeci de ani.
The Violence of Citizenship in the Making of
Refugees: The United States and Central
America
The Central American refugee crisis has
been aggravated by the Trump
administration’s policies, but this
administration certainly did not precipitate it.
The first half of this article examines the
determinant role US policy played—and
investments such as General Electric,
Goldman-Sachs, Merrill Lynch, Microsoft, and
Boeing. One can easily assume that bin
Laden's fury is directed as much at his family
as at the West, which is a deadly
combination. The quick and easy East/West
divide is also not helpful politically, as the
United States champions democracy while
banding together with military dictators and
kings. As I try to think through these post-
September 11 moments, I feel compelled to
locate and name the privileging of masculinist
power with all its destructiveness. The
silencing of women's unique voices at this
moment, but most especially the voices of
Afghan women and feminists—who criticized
the early U. S. support of the Taliban—needs
to be exposed. Women have been fighting
and resisting the Taliban as well as other
forms of Muslim fundamentalist misogyny for
decades.
Criza refugiaților din America Centrală a fost
agravată de politicile administrației Trump,
dar această administrație cu siguranță nu a
precipitat-o. Prima jumătate a acestui articol
examinează rolul determinant jucat de
politica SUA - și continuă să-l joace - în
continues to play—in the violence that has
sent tens of thousands of refugees to the US-
Mexico border, showing how Carl Schmitt’s
friend-enemy distinction has repeatedly been
used to represent Central Americans as the
existential enemy. From Ronald Reagan
through Bill Clinton, administrations crafted
policies toward the Central American enemy,
directly creating the gang violence in the
Northern Triangle. This article considers if the
cost of security for the US citizenship is borne
by the insecurity of Central American
citizenship. The second half of the article
examines fictionalized accounts drawn from
the testimonies of women held in detention at
Dilley, Texas, the existential enemy par
excellence of the Trump administration. The
reasons for their flight elucidate the particular
ways in which gang violence against them
and their children is gendered, showing how
heteropatriarchy is decisive in both Mara
violence and ICE and Border Patrol response
to that violence, as evidenced in the
experience of these women and their
families.
On Marquis Bey’s Anarcho-Blackness
Marquis Bey’s Anarcho-Blackness: Notes
Toward a Black Anarchism (AK Press, 2020)
is (a) concise, necessarily unsettling, Black
anarchist work. Here, the propinquity
between “Black” and “anarchist” may confuse
the reader, as the Black radical tradition and
anarchist politics are not typically understood
violența care a trimis zeci de mii de refugiați
la granița SUA-Mexic, arătând cum distincția
prieten-inamic a lui Carl Schmitt a fost
folosită în mod repetat pentru reprezintă
central-americani ca dușmanul existențial. De
la Ronald Reagan până la Bill Clinton,
administrațiile au elaborat politici față de
inamicul din America Centrală, creând direct
violența în bandă în Triunghiul de Nord.
Acest articol analizează dacă costul
securității pentru cetățenia SUA este suportat
de nesiguranța cetățeniei din America
Centrală. A doua jumătate a articolului
examinează relatări ficționalizate extrase din
mărturiile femeilor deținute în detenție la
Dilley, Texas, inamicul existențial prin
excelență al administrației Trump. Motivele
fugii lor elucidează modurile particulare în
care violența în bandă împotriva lor și a
copiilor lor este de gen, arătând modul în
care heteropatriarhia este decisivă atât în
violența din Mara, cât și în răspunsul ICE și al
Patrolului de frontieră la violența respectivă,
așa cum reiese din experiența acestor femei
și familii.
Anarcho-Blackness: Note către un anarhism
negru (AK Press, 2020) al Marquis Bey este
(a) o muncă concisă, neapărat neliniștitoare,
anarhistă neagră. Aici, apropierea dintre
„negru” și „anarhist” poate deruta cititorul,
întrucât tradiția radicală neagră și politica
anarhistă nu sunt în mod obișnuit înțelese ca
as bedfellows. Bey, however, is not
interested in reconciling this distance;
instead, Anarcho-Blackness shows how
Blackness and anarchism are chemically
entwined as world-making projects that
critique any and all oppressive structures.
“Neither anarchism nor Blackness can be
what it once was…after colliding in a critical,
generative intimacy with one another” (5).
This book meditates in the aftershock of that
collision; it offers Black trans feminist contour
to anarchism and specific attention to the
anarchic resonances of Blackness, propelled
by Hannibal Abdul Shakur’s provocation that
“anarchism, like anything else, finds a radical
new meaning when it meets blackness” (4).
Put differently, Blackness “anarchize[s]
anarchism” (16). Specifically, Bey argues for
a Black anarchism that is constituted through
Black feminism: “anarchism that is not Black
feminist is not doing anarchic work” (55).
Anarcho-Blackness is an affective challenge
as it compels the reader to imagine the
“impossible”: “the name for the world outside
of, or after, or differently within, an anarchic
destruction of the racial and sexual capitalist
State. This world-outside is Black, or lawless;
this world-outside is anarchic, or stateless,
radically liberated” (9).
Chapter Two formally introduces the reader
to classical anarchist theory by way of a
critique of that literary body: “[Classical
anarchists] didn’t really talk about Blackness,
were not really concerned with Blackness,
didn’t bring Blackness to bear on their
thinking, and didn’t think that Blackness’s
prieteni de pat. Cu toate acestea, Bey nu
este interesat de reconcilierea acestei
distanțe; în schimb, Anarho-Negrul arată cum
Negrul și anarhismul sunt legate chimic ca
proiecte de creație mondială care critică toate
structurile opresive. „Nici anarhismul, nici
Înnegrirea nu pot fi ceea ce a fost odată ...
după ce s-au ciocnit într-o intimitate critică,
generativă unul cu altul” (5). Această carte
meditează după replica acelei coliziuni; oferă
contur feminist de culoare neagră
anarhismului și o atenție specifică
rezonanțelor anarhice ale Înnegririi,
propulsate de provocarea lui Hannibal Abdul
Shakur că „anarhismul, ca orice altceva,
găsește un nou sens radical atunci când
întâlnește negrul” (4). Altfel spus, Blackness
„anarhizează [anarhismul]” (16). Mai exact,
Bey susține un anarhism negru care se
constituie prin feminismul negru: „anarhismul
care nu este feminist negru nu face o muncă
anarhică” (55). Anarho-Negrul este o
provocare afectivă, întrucât îl obligă pe cititor
să-și imagineze „imposibilul”: „numele pentru
lumea din afara sau după, sau în mod diferit
în interiorul unei distrugeri anarhice a statului
capitalist rasial și sexual. Această lume-afară
este neagră sau fără lege; această lume-
afară este anarhică sau apatridă, eliberată
radical ”(9).
Capitolul doi introduce în mod formal cititorul
în teoria anarhică clasică prin intermediul
unei critici a corpului literar respectiv:
„[anarhiștii clasici] nu au vorbit cu adevărat
despre Negru, nu au fost preocupați de
Negritate, nu au adus Negrimea să
specificity demanded attention…[Classical]
anarchists didn’t really think about the
specificities of gender, let alone how gender
circulates necessarily within capitalist and
white supremacist formations” (13). This
genre of criticism is short-lived, however, as
Bey rejects “the expected rhetorical move
that implicitly garners one a kind of validity:
that of pointing out racial and gendered
elisions as the totality of one’s argument”
(14). Rather, the shortcomings of classical
anarchism foreground an opportunity for Bey
to remix—that is, anarchize—anarchism with
Black feminist analysis. For example, moving
from a critique of anarchists’ serial allusions
to enslavement in analyses of the State that
avoid the ontics of Blackness, to an
assessment of anarchists’ inability to theorize
the effects of racialized and gendered
violence in the afterlife of slavery, Bey
interrogates anarchism in Black feminist style
by thinking about the State as a relation that
organizes racialized and gendered
subjectivity and manages the logics of
intelligibility with which we encounter one
another. The State, therefore, textures
subjectivity and intersubjectivity. To disrupt
the normativities—the interdictions—of the
racialized, gendered regimes of State and
capital, regimes that are normative precisely
because they sustain difference through
notions of separability, anarcho-Blackness
conceptualizes Blackness as “tied to a
politicality and radical penchant for sociality
and social arrangement…open to whoever is
committed to expressing the liberatory politics
it calls for” (22). Such an arrangement—an
anarcho-Black arrangement—is nuclear
influențeze gândirea lor și nu credeau că
specificitatea Blackness necesită atenție ...
anarhiștii [clasici] nu s-au gândit cu adevărat
la specificul genului, darămite cum circulă
genul în mod necesar în cadrul formațiunilor
supremaciste capitaliste și albe ”(13). Cu
toate acestea, acest gen de critică este de
scurtă durată, deoarece Bey respinge
„mișcarea retorică așteptată care implică în
mod implicit un fel de validitate: aceea de a
indica eliziile rasiale și de gen ca totalitate a
argumentului cuiva” (14). Mai degrabă,
neajunsurile anarhismului clasic primează o
oportunitate pentru Bey de a remixa - adică
anarhia - anarhismul cu analiza feministă
neagră. De exemplu, trecând de la o critică a
aluziilor seriale ale anarhiștilor la aservire în
analizele statului care evită ontica Negrității,
la o evaluare a incapacității anarhiștilor de a
teoriza efectele violenței rasiale și de gen în
viața de apoi a sclaviei, Bey interogează
anarhismul în stil feminist negru gândindu-se
la stat ca o relație care organizează
subiectivitatea rasială și de gen și
gestionează logica inteligibilității cu care ne
întâlnim. Prin urmare, statul texturează
subiectivitatea și intersubiectivitatea. Pentru a
perturba normativitățile - interdicțiile -
regimurilor rasiale, de gen ale statului și
capitalului, regimuri care sunt normative
tocmai pentru că susțin diferența prin noțiuni
de separabilitate, anarho-negrul îl
conceptează pe negru ca „legat de o politică
și o înclinație radicală pentru aranjament
social ... deschis oricui se angajează să
exprime politica eliberatoare pe care o
solicită ”(22). Un astfel de aranjament - un
aranjament anaro-negru - este fisiune
fission for the State and capital, as it rejects
the ground on which normative subjectivity
most fundamentally rests.
The radical openness that characterizes
anarcho-Blackness is the overarching theme
for the remainder of the book. In Chapter
Three, Bey insists that “radical openness”
must be anarcho-Blackness’s critical praxis
as well as its ethical demand, especially
insofar as the Black Radical Tradition, Black
feminism, and trans activism constitute
anarcho-Blackness’s sociality and its
horizons of possibility. Anarcho-Blackness, in
so many words, must be “monstrously
inclusive” (30). Here, Bey takes critical,
generative cue from Moten and Harney, who
“insist that our radical politics, our anarchic
world-building must be ‘unconditional—the
door swings open for refuge even though it
may let in police agents and destruction.’…
[T]he only ethical call that could bring about
the radical revolutionary overturning we seek
is one that does not discriminate or develop
criteria for inclusion and, consequently,
exclusion” (30). Blackness, therefore,
radicalizes the logics of inclusion to include
anyone, not just those who satisfy any
particular phenotypic/epidermal criteria or
who walk beyond any institutional “gates.”
Blackness, then, is a mood or a style or a
way of being in the world that indexes not
impositions or normativities or hegemonies,
but expansive conceptions of freedom,
coalition, being, and belonging—conceptions
sustained against the differentiated,
individuated hegemonies of cisnormative,
nucleară pentru stat și capital, deoarece
respinge motivul pe care se bazează cel mai
mult subiectivitatea normativă.
Deschiderea radicală care caracterizează
anarho-întunecimea este tema generală
pentru restul cărții. În capitolul al treilea, Bey
insistă asupra faptului că „deschiderea
radicală” trebuie să fie praxa critică a anarho-
negrei, precum și cererea sa etică, în special
în măsura în care tradiția radicală neagră,
feminismul negru și activismul trans
constituie socialitatea anarho-neagră și
orizonturile sale de posibilitate. Anarho-
Negrul, în atâtea cuvinte, trebuie să fie
„monstruos incluziv” (30). Aici, Bey ia un
indiciu critic și generativ de la Moten și
Harney, care „insistă asupra faptului că
politica noastră radicală, construirea noastră
anarhică a lumii trebuie să fie„ necondiționată
- ușa se deschide spre refugiu, chiar dacă ar
putea permite agenților de poliție și distrugerii
”... [T] singurul apel etic care ar putea
provoca răsturnarea radicală revoluționară pe
care o căutăm este una care nu
discriminează sau dezvoltă criterii de
incluziune și, în consecință, de excludere
”(30). Prin urmare, negricitatea radicalizează
logica incluziunii pentru a include pe oricine,
nu doar pe cei care îndeplinesc anumite
criterii fenotipice / epidermice sau care merg
dincolo de orice „porți” instituționale.
Înnegrirea, deci, este o stare de spirit sau un
stil sau un mod de a fi în lume care nu
indexează impuneri sau normativități sau
hegemonii, ci concepții expansive despre
libertate, coaliție, ființă și apartenență -
white supremacist, neoliberal capitalism.
Anarcho-Blackness engenders this
conception of Blackness to overhaul
anarchist thought to rhizomatic effect; Black
anarchism, then, becomes capable of
theorizing State-sanctioned violence beyond
the violent specter of an anarchism
constituted through white cissexist
heteropatriarchy. To resist the violences of
normativity, but also the violences that
various critical formations may impose, is to
be “ungovernable”; it is the work of
undercommon anarcho-Black sociality.
The remaining sections of the book turn to
the (inextricable) relationship between
anarcho-Blackness and abolition, specifically,
in chapter four, the abolition of property. Bey
begins this chapter by illustrating classical
anarchist critiques of property and their
maligned deployments of race and gender
that affirm property by occluding whiteness
and heteropatriarchy. Anarcho-Blackness
defies the logic of property and shows that
abolitionism must entail the specific abolition
of property, producing, instead, an
unregulated, unpropertied, mutually-aiding
sociality as its (non)order. To work with and
toward an anarchic vision that is also Black
feminist, Bey implicates subjectivity as the
site at which the abolition of property, an
anarchic proposition indeed, begins:
“Property has at its base the thorough holding
on and possessive spirit of its owner, an
encompassing knowingness of the property
possessed” (44). To reconstitute how the
subject relates to property, anarcho-
concepții susținute împotriva diferențiatului,
individualizat gemonii ale capitalismului
cisnormativ, supremacist alb, neoliberal.
Anarho-Negrul generează această concepție
despre Negru pentru a revizui gândirea
anarhistă la efect rizomatic; Anarhismul
negru devine, așadar, capabil să teoretizeze
violența sancționată de stat dincolo de
spectrul violent al unui anarhism constituit
prin heteropatriarhia cisexistă albă. A rezista
violențelor normativității, dar și violențelor pe
care diverse formațiuni critice le pot impune,
înseamnă a fi „neguvernabil”; este opera
socialității anarho-negre mai puțin frecvente.
Celelalte secțiuni ale cărții se referă la relația
(inextricabilă) dintre anarho-Negru și abolire,
în mod specific, în capitolul patru, abolirea
proprietății. Bey începe acest capitol ilustrând
criticile anarhiste clasice asupra proprietății și
desfășurarea lor malignă a rasei și a genului
care afirmă proprietatea prin ocluzia albului și
heteropatriarhatului. Anarco-Negrul sfidează
logica proprietății și arată că abolitionismul
trebuie să implice abolirea specifică a
proprietății, producând, în schimb, o
socialitate nereglementată, neproprietată,
care se ajută reciproc, ca ordine (non) a sa.
Pentru a lucra cu și spre o viziune anarhică
care este, de asemenea, feministă neagră,
Bey implică subiectivitatea ca site-ul în care
începe abolirea proprietății, într-adevăr o
propunere anarhică: „Proprietatea are la bază
deținerea profundă și spiritul posesiv al
proprietarului său , o cunoaștere
cuprinzătoare a proprietății posedate ”(44).
Pentru a reconstitui modul în care subiectul
Blackness proposes what J. Kameron Carter
and Sarah Jane Cervenak call
“‘parapossession’ as [its] relationship to
property” (47). It is a relationality between
people and between people and things that is
not premised on the ravages of colonial
expropriation or the grammars of
enslavement.
Recall, as anarcho-Blackness is “always
already queer, always already Black feminist,
and, most fundamentally, always and already
trans and nonnormative” (11), it is also
articulated through a robust socialism, a la
Combahee River Collective (CRC)
Statement. “The CRC’s notion of interlocking
oppressions understands that all the systems
and discourses that contain and curtail us—
what anarchists would loosely understand as
the State and authority—are connected” (52).
Bey’s insurrectionary, anarchic thought
provides the thrust for this chapter: “What
strikes me about the CRC is how their
socialism, which critiques socialism, expands
socialism, moves by way of anarchic
principles and forces” (53). Even though the
CRC did not avow themselves anarchists, but
socialists, we still glean how they mobilize
Black feminist subjectivity—which produces
an analysis of “interlocking oppressions” of
“racial, sexual, heterosexual, and class
oppression”—with anarchic effect. It’s
important to note that Bey is not interested in
those who simply “claim” themselves
anarchists, but rather in those who do
anarchic work, regardless of their particular
stated affiliations. Moreover, the CRC believe
se leagă de proprietate, anarcho-Blackness
propune ceea ce J. Kameron Carter și Sarah
Jane Cervenak numesc „‘ paraposesia ’ca
relație [a] ei cu proprietatea” (47). Este o
relaționalitate între oameni și între oameni și
lucruri care nu se bazează pe ravagiile
exproprierii coloniale sau pe gramaticile
înrobirii.
Reamintim, întrucât anarho-negru este
„întotdeauna deja ciudat, întotdeauna deja
feminist negru și, cel mai fundamental,
întotdeauna și deja trans și non-normativ”
(11), este articulat și printr-un socialism
robust, un Combahee River Collective (CRC)
Afirmație. „Noțiunea CRC de opresiuni
interconectate înțelege că toate sistemele și
discursurile care ne conțin și ne limitează -
ceea ce anarhiștii ar înțelege liber ca stat și
autoritate - sunt conectate” (52). Gândirea
insurecționară, anarhică, a lui Bey oferă
motivația acestui capitol: „Ceea ce mă
frapează la CRC este modul în care
socialismul lor, care critică socialismul,
extinde socialismul, se mișcă prin intermediul
principiilor și forțelor anarhice” (53). Chiar
dacă CRC nu s-a jurat ca anarhiști, ci
socialiști, totuși ne gândim cum mobilizează
subiectivitatea feministă neagră - care
produce o analiză a „opresiunilor
interconectate” ale „opresiunii rasiale,
sexuale, heterosexuale și de clasă” - cu efect
anarhic. Este important de menționat că Bey
nu este interesat de cei care pur și simplu se
„pretind” anarhiști, ci mai degrabă de cei care
fac o activitate anarhică, indiferent de
apartenențele lor specifice. Mai mult, CRC
that a liberatory movement rooted in Black
feminist subjectivity would produce a society
in which there are no hierarchies, but in
which everyone is “recognized as human,
levelly human” (53). Anarcho-Blackness, as
shaped by Black feminism, is not, then, solely
a critique of political economy centered in
Black women’s subjectivity. Though it
certainly is this, it is also a social and ethical
formation of “anticaptivity” (26), as Jennifer
Nash puts it, disinterested in (re)producing
any oppressive structures or relations.
Anarcho-Blackness might be, to purloin
Manolo Callahan, a way to “walk more lightly
on the earth.”
The book’s final two chapters discuss the
production of a sociality that sustains and
celebrates Black, trans, and gender
nonnormative life. They also engage the
metaphysics of abolition. To follow Bey’s
argument requires you to recognize the
commingling between abolition and
anarchism and their mutual connections to
Black, feminist, and queer forms of life. As
such, Bey notes, “abolitionism is a visionary
and political praxis and modality that
struggles against the regimes of capitalism,
white supremacy, heteronormative patriarchy,
and cissexism” (95). Abolition moves with the
goal of “eradicating rather than reforming
systems, discourses, and institutions that
structure life and livability” (93). For
abolitionists, there is a break in the distinction
between theory and practice. Whereas some
contest that theory and practice “need to be
in conversation,” abolitionists cannot think of
consideră că o mișcare liberatorie
înrădăcinată în subiectivitatea feministă
neagră ar produce o societate în care nu
există ierarhii, dar în care toată lumea este
„recunoscută ca fiind umană, la nivel uman”
(53). Anarco-Negrul, așa cum este modelat
de feminismul negru, nu este, deci, doar o
critică a economiei politice axată pe
subiectivitatea femeilor negre. Deși este cu
siguranță aceasta, este de asemenea o
formare socială și etică a „anticaptivității”
(26), după cum spune Jennifer Nash,
dezinteresată în (re) producerea oricărei
structuri sau relații opresive. Anarco-Negrul
ar putea fi, pentru a-l purta pe Manolo
Callahan, o modalitate de a „umbla mai ușor
pe pământ”.
Ultimele două capitole ale cărții discută
despre producerea unei socialități care
susține și celebrează viața neagră, neagră,
trans și de gen. Aceștia angajează, de
asemenea, metafizica abolirii. Pentru a urma
argumentul lui Bey, este necesar să
recunoașteți amestecul dintre abolire și
anarhism și conexiunile lor reciproce cu
formele de viață negre, feministe și ciudate.
Ca atare, notează Bey, „abolitionismul este o
praxie și o modalitate vizionară și politică
care luptă împotriva regimurilor
capitalismului, supremației albe, patriarhatului
heteronormativ și cissexismului” (95).
Abolirea se deplasează cu scopul „de a
eradica mai degrabă decât de a reforma
sistemele, discursurile și instituțiile care
structurează viața și viabilitatea” (93). Pentru
aboliționiști, există o ruptură în distincția
theory and practice as discrete formations.
Abolitionists reject the “false assumption that
‘one could separate the articulation of ideas
that would govern how we envision the future
from actually enacting that future’” (92).
Abolition is a vision of the future that
precipitates from how we live now.
I will close by highlighting two things that
Anarcho-Blackness does to help the reader
further their understanding of Black
anarchism and abolition. First, it deconstructs
normative arguments against abolition
without attending to their specific
malignments. Judging from the tenor of the
book, Bey is likely unconcerned with what
normative actors think of anarcho-Blackness
as a political formulation. Indeed, no one is
holding their breath for the cops to say, “You
know what? I see your point, Dr. Bey.”
Second, Bey constructs every thought with
bibliographic reflection. A reader of the Black
radical tradition will notice the influence of
Moten, Spillers, Chandler, da Silva, and
many others. In addition to the various
anarchists that Bey discusses, we are also
presented with the ideas of anarchists whose
names we do not know, the ones who we’ve
never heard of, who do monstrous anarchic
work every day. What one takes away from
Anarcho-Blackness is the not importance of
labels and titles, but of “doing anarchic work”
(12).
dintre teorie și practică. În timp ce unii
contestă faptul că teoria și practica „trebuie
să fie în conversație”, abolitioniștii nu pot
gândi teoria și practica ca formațiuni discrete.
Aboliționistii resping „presupunerea falsă
că„ s-ar putea separa articularea ideilor care
ar guverna modul în care ne imaginăm
viitorul de la adoptarea efectivă a acelui viitor
”(92). Abolirea este o viziune a viitorului care
se precipită din modul în care trăim acum.
Voi încheia subliniind două lucruri pe care
Anarcho-Blackness le face pentru a ajuta
cititorul să aprofundeze înțelegerea lor
despre anarhismul negru și abolirea. În
primul rând, de construiește argumente
normative împotriva abolirii fără a se ocupa
de malignitățile lor specifice. Judecând după
tenorul cărții, Bey nu este probabil preocupat
de ceea ce părerea actorilor normativi despre
anarho-negru ca formulare politică. Într-
adevăr, nimeni nu-și ține respirația ca polițiștii
să spună: „Știi ce? Îți văd ideea, doctor Bey. ”
În al doilea rând, Bey construiește fiecare
gând cu reflecție bibliografică. Un cititor al
tradiției radicale negre va observa influența
lui Moten, Spillers, Chandler, da Silva și mulți
alții. Pe lângă diferiții anarhiști pe care îi
discută Bey, ni se prezintă și ideile
anarhiștilor ale căror nume nu le cunoaștem,
cele despre care nu am auzit niciodată, care
fac munca anarhică monstruoasă în fiecare
zi. Ceea ce se ia de la Anarcho-Blackness nu
este importanța etichetelor și a titlurilor, ci de
a „face o muncă anarhică” (12).